LUСRΑRΕ DE LICENȚĂ

Analiza echilibrului economico-financiar la

societatea CAMRA COM S.R.L.
 Cuprins

Introducere

Сɑрitolul I. Fundamente teoretice, instrumentele de analiză

şi indicatorii echilibrului economico-financiar
1.1. Echilibrul economico financiar - definirea, conţinutul şi necesitatea
asigurării echilibrului economico financiar
1.2. Instrumentele de analiză a echilibrului economico-financiar
1.2.1. Bilanţul financiar
1.2.2. Bilanţul functional
1.3. Indicatori utilizați în analiza echilibrului economico-financiar al firmei
1.3.1. Activul net contabil
1.3.2. Fondul de rulment
1.3.3. Necesarul de fond de rulment
1.3.4. Trezoreria netă
1.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
1.4.1. Analiza lichidităţii
1.4.2. Analiza solvabilităţii

Сɑрitolul II. Prezentarea societății CAMRA COM S.R.L.

2.1. Descrierea activității societății
2.2. Prezentarea rezultatelor financiare ale societăţii

Сɑрitolul III. Studiu de caz privind analiza echilibrului economico-

financiar la societatea
3.1. Analiza activului net contabil
3.2. Fondul de rulment
3.3. Necesarul de fond de rulment
3.4. Trezoreria netă
3.5. Analiza lichidităţii
3.6. Rate de solvabilitate şi ȋndatorare

Concluzii

Bibliografie
 Сɑрitolul I
Fundamente teoretice, instrumentele de analiză şi indicatorii
echilibrului economico-financiar

Analiza este o metodă de cunoaştere, bazată pe descompunerea unui întreg, a unui fenomen,
în părţile sale componente şi stabilirea legii de formare şi dezvoltare a acestuia.
Analiza presupune descompunerea unui fenomen economic în elemente cât mai simple,
stabilirea factorilor de ordinul I, II etc. care acţionează asupra fenomenelor, relaţiilor de cauzalitate, a
legilor care guvernează aceste relaţii şi în concordanţă cu acestea, întreprinderea are măsuri de
redresare, ameliorare sau păstrare a sistemului economico-financiar.
În condițiile unei economii de piață, fiecare societate, indiferent de mărime, obiect de
activitate trebuie să își îmbunătățească performanțele economico – financiare și capacitatea
concurențială în raport cu celelalte întreprinderi aflate în concurență. Aceasta se realizează prin
folosirea analizei economico – financiare ca instrument al managementului intern.
Diagnosticul financiar al întreprinderii reprezintă metoda particulară de acces la informațiile
și cunoștințele care identifică situația faptică a întreprinderii și presupune în același timp,
determinarea variabilele de progres sau de regres și adoptarea măsurilor necesare pentru redresarea
situației identificate. În literatura de specialitate se întâlnesc o mulțime de definiții care au drept scop
înterpretarea și caracterizarea diagnsticului financiar.
Marian Siminică definește diagnosticul financiar al firmei ca fiind ”abordarea modernă a
situației economico-financiare a firmei, bazată pe o utilizare unitară și completă a unei metodologii
consacrate, cât și pe expunerea unor opinii și puncte de vedere originale și pe reconsiderarea unor
concepte și termeni de specialitate”1.
Constantin Bărbulescu consideră că diagnosticul financiar al întreprinderii reprezintă
”procesul de obținere a unei priviri de ansamblu asupra sănătății financiare și a echilibrului
structural al întreprinderii”2.
A.C. Martinet precizează în lucrarea sa ”Le diagnostic strategique” că ” diagnosticul
financiar se bazează pe analiză financiară și presupune aprecierea, hotărârea, și ameliorarea
situației identificate”3.
În accepțiunea Silviei Petrescu ”diagnosticul financiar presupune judecăți asupra sănătății
financiare a întreprinderii, punctele forte și punctele slabe ale gestiunii financiare, prin care se
poate aprecia performanța și riscurile trecute, prezente și viitoare ce decurg din situațiile financiare,
urmărind soluții pentru diminuara riscurilor și îmbunătățirea rezultatelor”4.
Definițiile precedente date termenului de diagnostic financiar au drept scop căutarea
caracteristicilor esențiale ce țin de structura întreprinderii, cunoașterea și identificarea relațiilor de
cauzalitate, a legilor interne ale formării și evoluției acestora, constatarea vulnerabilităților și
oportunităților de dezvoltare, precum și identificarea mecanismelor de creare de valoare în vederea
evaluării performanțelor și fundamentării deciziilor de management. Astfel, etapa de înțelegere și
explicare a funcționării sistemului întreprinderii pregătește obiectivul final urmărit: evaluarea
aptitudinilor întreprinderii de a face față constrângerilor de competivitate și perinitate existente în
economia contemporană.

1
Siminică M., Diagnosticul financiar al întreprinderii, Editura Sitech, Craiova 2010, p. 5

2
Bărbulescu, C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică, Strategii și politici de redresare și
dinamizare a activității, Editura Economica, București, 2002, p. 65

3
Martinet, A. C., Le diagnostic strategique, Vuibert 1988, p. 15 apud: Alain Marion, Le diagnostic d’Entreprise
Methode et processus Editura Economica, Paris 1999 p.11

4
Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Metodologie, Studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004, p. 15
 Analiza economico – financiară reprezintă o activitate complexă care, cu ajutorul unui
ansamblu de concepte, instrumente, metode şi tehnici, prin tratarea informaţiilor interne şi externe,
permite aprecierea stării financiare, a performanţelor şi a potenţialului economico – financiar al unei
firme.Instrumentul folosit de analiza economico - financiară este reprezentat de abstractizarea
ştiinţifică.
Scopul analizei financiare este de a diagnostica situaţia financiară a unei întreprinderi când
sunt identificate punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare, pe baza acestui diagnostic
elaborându-se strategiile de menţinere şi dezvoltare în mediul concurenţial.
Scopul analizei economice îl constituie, pe de o parte, studierea proceselor şi fenomenelor
economice, iar pe de altă parte, cercetarea complexă a proceselor şi fenomenelor economice în
scopul evidenţierii legităţilor după care funcţionează şi implicaţiilor acestora asupra activităţii
întreprinderii.
Etapele principale care trebuie parcurse pentru a se obţine o analiză economico – financiară
pertinentă sunt:
a. Delimitarea obiectului analizei (delimitarea se face în timp şi spaţiu);
b. Identificarea elementelor şi a factorilor care influenţează fenomenul studiat;
c. Stabilirea tipului de legătură, dintre fenomenul studiat şi factorii de influenţă, respectiv
elementele componente;
d. Cuantificarea influenţelor elementelor şi a factorilor asupra variaţiei fenomenului
studiat:
e. Sintetizarea rezultatelor analizei sub forma concluziilor şi a aprecierilor cu privire la
modificarea fenomenelor şi a influenţelor elementelor şi a factorilor;
f. Stabilirea măsurilor care stau la baza deciziilor necesare pentru reglarea şi
îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Trebuie să menționăm faptul că etapele a, b și c formează conținutul analizei calitative. Prin
parcurgerea acestor prime trei etape se obţine modelul de analiză a fenomenului cercetat. Etapa d
formează conținutul analizei cantitative. Ultima etapă arată rolul analizei economico - financiare, și
anume de a furniza informaţii organelor de decizie pentru eliminarea aspectelor nefavorabile şi
pentru îmbunătăţirea performanţelor.
Obiectivele activității oricărei firme se circumscriu funcțiunilor ei (producție, personal,
cercetare-dezvoltare, informațională, financiar-contabilă, comercială și de marketing, ecologică), iar
asupra funcțiunii sunt exercitate atributele conducerii. În consecință, analiza economico-financiară se
constituie într-un instrument al realizării tuturor obiectivelor, tinzând chiar să devină o funcție
autonomă vast cuprinzătoare.
Realizarea oricărei funcții a firmei presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii și
fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză. Prin ea însăși,
analiză economico-financiară realizează în procesul conducerii o seamă de funcții:

 funcția informațională asigură valorificarea datelor furnizate de întregul sistem, în scopul

informării centrelor de decizie economică privind modul de realizare a performanțelor
economico-financiare precum și cauzele care au generat eventualele dereglări comparativ cu
standarde, normative, bugete, nivele ale concurenței pe diferite piețe etc;
 funcția de valorificare a potențialului tehnico–economic al firmei, are un caracter autonom,
rolul sau fiind acela de a transpune în practică cerințele funcției informaționale. Această
funcție se materializează prin cele două lațuri ale sale, care se individualizează și se
întrepătrund într-un proces simbolic: diagnostic și respectiv reglare, în accepțiunea de
echilibrare a funcționării sistemului firmă.
 funcția de fundamentare a deciziei pe criterii de eficientă reprezintă o cerința obiectivă de
desfășurare a activității în oricare domeniu al vieții economico–sociale. În practică, această
funcție își dovedește aplicabilitatea atât în fază de estimare a potențialului (capacității de
ofertă) corelat cu cererea bunurilor și serviciilor, cât și în stadiul execuției (evaluare și decizie
în condițiile funcțiunii reale);
 funcția de realizare a cerințelor gestiunii eficiente a patrimoniului și de evaluare a
performanțelor managementului se realizează cu ajutorul contabilității. Analiză are rolul de a
 cuantifica aspectele de ordin cantitativ și calitativ privind performanțele economico-
financiare realizate, de a ajută la păstrarea puterii și autonomiei financiare a firmei, ceea ce
conduce la realizarea performanțelor dorite. De asemenea analiză semnalează deficiențele de
ordin financiar privind scăderea rentabilității și creșterea riscului, evaluează calitatea
managementului prin nivelul performanțelor obținute, descoperă raporturile dintre
fenomenele producției, schimbului și consumului și oferă pe aceste baze informații certe
privind modul de gestionare a patrimoniului, precizând totodată cerințele supraviețuirii în
viitor a firmei.
 funcția de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico–financiar presupune
analiză relațiilor cu: furnizorii de capital (acționarii și consultanții acestora, investitorii în
obligațiuni, băncile și alți investitori, bursă de valori), partenerii de afaceri (furnizorii, clienții
etc.), statul (fiscul, guvernul, autoritățile locale), alți utilizatori (organizațiile profesionale,
analiștii și consultanții externi, auditorii, organele de urmărire penală sau instanțele de
judecată, publicul). Satisfacerea cerințelor acestei funcții este condiționată de furnizarea de
către firmă a informațiilor economico-financiare că expresie a activității desfășurate.
Informațiile în cauza constituie suportul necesar efectuării analizei financiare externe
orientată spre formularea diagnosticului asupra condițiilor de echilibru financiar, a
solvabilității și a structurii financiare a firmei.
Necesitatea şi utilitatea analizei economico – financiare este dată de nevoile
informaţionale ale participanţilor la activitatea economică a întreprinderii:
 pentru a oferi managementului informaţii financiare prelucrate, pentru îmbunătăţirea
gestionării întreprinderii;
 informarea actualilor şi potenţialilor acţionari despre valoarea firmei şi implicit asupra
avuţiei lor;
 surprinderea potenţialului financiar al firmelor în cazul participărilor la capitalul altor
societăţi, în cazul restructurării sau privatizării acestora;
 utilitatea cunoaşterii resurselor financiare ale firmei, în perspectiva dezvoltării sau
expansiunii, realizării de investiţii;
 fundamentarea deciziilor de participare pe piaţa financiară, în condiţiile dezvoltării şi
diversificării acesteia.
Rolul contemporan al analizei economico – financiare, ca parte a diagnosticului strategic
global, este tot mai mare, fiind dat de creşterea complexităţii vieţii economice, care are drept
consecinţă creşterea complexităţii actului decizional.
Complexitatea analizei economico - financiare este determinată şi de următoarele aspecte:5
 acelaşi efect poate avea cauze diferite;
 efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni sau de forţe;
 intensitatea şi calitatea factorilor sau a cauzelor pot determina apariţia unor însuşiri noi la
nivelul fenomenului studiat;
 în realitatea obiectivă, factorii principali, dominanţi se regăsesc împreună cu factorii
secundari, întâmplători.
În decursul timpului, analiza economico – financiară a firmei a îmbrăcat mai multe forme:
1) activitate practică desfăşurată de persoane care iau decizii;
2) este o metoda de cercetare ştiinţifică;
3) este o disciplină economică care are un obiect propriu de studiu: studiul fenomenelor economice şi
modificarea fenomenelor economice în timp şi spaţiu.

5
Mărgulescu D., (coord) – Analiză economico – financiară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pag.14
1.1. Echilibrul economico financiar - definirea, conţinutul şi necesitatea asigurării
echilibrului economico financiar

Întreprinderea, pe durata ei de activitate se confruntă cu anumite probleme de echilibru. Dacă

tratăm întreprinderea ca sistem economic-social în care elementele structurale se găsesc într-o
continuă mişcare, prefacere, atunci problemele de echilibru se cer integrate sistemului şi prin prisma
raportului corelării elementelor structurii în funcţie de criterii de raţionalitate şi eficienţă a activităţii.
Îmbunătăţirea şi perfecţionarea conducerii economice, a activităţii economico-sociale sunt procese
continue care însoţesc viaţa întreprinderii în contextul unui şir neîntrerupt de interrelaţii ale
tendinţelor de echilibru şi factorii de dezechilibru.
Echilibrul însoţeşte viaţa economico-socială a întreprinderii, având un caracter relativ stabil,
fiind temporar. Adică, starea de armonie şi stabilitate ale relaţiilor elementelor structurii nu este dată
odată pentru totdeauna. Există o mulţime de astfel de stări care vin, decurg din altele ce au suferit
influenţa factorilor de antiechilibru. Însă factorii dezechilibrului se cer cunoscuţi, încât să nu
acţioneze spontan, anarhic, subiectivist cu efecte de nedorit, evitându-se apariţia de fenomene
negative şi disproporţii. Depăşirea valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul dinamic
al sistemului.
În cadrul echilibrului întreprinderii, echilibrul financiar are un rol important având în vedere
cerinţele, solicitările organismului şi resursele de satisfacere a celor dintâi. Echilibrul financiar al
întreprinderii trebuie analizat prin prisma cerinţelor gestiunii întreprinderii şi a raportului dintre
datorii şi autofinanţare în legătură cu formarea şi folosirea resurselor întreprinderii. Acest echilibru
trebuie contextualizat intereselor interne şi exterioare întreprinderii, interese ce se regăsesc în tabloul
obiectivelor unităţii economice. De aceea, prezintă importanţă structura echilibrului, a raporturilor în
care se află şi de aici o anume calitate a echilibrului financiar al întreprinderii.
Ne referim la necesităţi şi resurse, la încasări şi plăţi, la elementele componente ale nevoilor de
resurse şi ale celor ce privesc posibilităţile lor de formare, la ansamblul fondurilor cu structura lor şi
modul de utilizare (destinaţia acestora).
Analiza structurii echilibrului financiar este necesară prin puterea sa de a releva calitatea
echilibrului financiar la un moment dat sau în evoluţie. Trebuie realizată diferenţierea între echilibrul
static, la un moment dat şi echilibrul dinamic, continuu. De fapt ultimul este caracteristic evoluţiei,
permanentelor schimbări şi transformări din întreprindere, aceasta păstrându-şi individualitatea şi
integritatea pe tot traiectul vieţii sale economico-sociale.
Întreprinderea, ca sistem deschis se caracterizează prin conexiunile şi interacţiunile dintre
elementele sale componente şi cu cele înconjurătoare. Legăturile dintre părţile sistemului sunt mai
intense, mai puternice pentru menţinerea sistemului decât cele exterioare, aceasta ca urmare a
integrării părţilor într-un sistem unitar, în care părţile sunt integrate sistemului. Conexiunile dintre
părţile sistemului întreprindere sunt de natură economico-socială şi finalizate în sensul îndeplinirii
fincţiilor esenţiale care asigură gestiunea, autofinanţarea şi dezvoltarea. Între conexiunile economice,
cele financiare au un rol important.
Pentru a dezvolta problemele de echilibru nu trebuie neglijat faptul că părţile componente au o
anumită organizare, fiind diferenţiate din punct de vedere al structurii şi funcţionalităţii lor, aflate
într-o anumită conexiune. Părţile acţionează potrivit legilor şi cerinţelor de funcţionare ale sistemului
ca întreg aflat într-un permanent echilibru. Echilibrul este cel ce asigură autoreglarea. Dar
autoreglarea mecanismelor interne, între care cel financiar este unul, permite menţinerea existenţei în
timp a unităţii economice, adică conservarea integralităţii şi echilibrului dinamic.
În cadrul echilibrului de ansamblu, echilibrul financiar ocupă un loc important fiind starea ce
se caracterizează printr-un flux permanent de fonduri băneşti de natură financiară prin sistem dar cu
păstrarea integralităţii sistemului.
Întreprinderea poate fi privită şi ca un sistem deschis de nevoi, între care cele de ordin bănesc
şi financiar sunt importante, nevoi în continuă creştere. Resursele de acoperire pot fi într-un interval
de timp limitate. Această limitare este temporară. Sporirea efectelor utile pe unitatea de efort,
sporirea eficienţei deci, conduce la un nou raport, o nouă proporţie. Ne găsim în zona echilibrului
dinamic, a depăşirii echilibrului static.
Dar echilibrul nu este doar o simplă egalitate. El încorporează anumite proporţionalităţi şi
corelaţii între elemente structurale. Echilibrul financiar al întreprinderii poate fi tratat atât în cadrul
sistemului de ansamblu al întreprinderii cât şi în cadrul mecanismului sau subsistemului financiar al
întreprinderii.
De asemenea trebuie făcută demarcaţie între echilibrul static şi cel dinamic.Echilibrul static
redă tabloul corelaţiilor şi proporţiilor la un moment dat fără a exprima evoluţia, fluxurile în decursul
perioadei. Echilibrul financiar global de ansamblu se regăseşte în echilibrele parţiale ale fiecărui
subsistem al sistemului întreprinderii, în echilibrul fiecărui fond din cadrul sistemului fondurilor
întreprinderii, fond ce are o anumită structură atât la resursele de constituire cât şi la destinaţiile sale.
În analiza echilibrului financiar fie static, fie dinamic trebuie avute în vedere ipostazele
resurselor şi anume: alocate, ocupate, consumate.O asemenea analiză permite relevarea aspectelor
calitative ale echilibrului. La o interpretare calitativă contribuie şi analiza provenienţei resurselor
financiare şi anume: finanţare, autofinanţare, creditare, a mărimii participării fiecăruia la constituirea
unui fond sau ansamblului de fonduri ale întreprinderii.
Echilibrul financiar este unul din obiectivele permanente ale gestiunii şi analizei financiare.
Încercarea realizării unui echilibru financiar subordonează toate metodele şi tehnicile gestiunii şi
analizei financiare.
Obiectivul analizei echilibrul financiar este de a urmări, pe de o parte, corelarea,
concordarea utilizărilor cu sursele financiare din punct de vedere al duratei, şi, pe de altă parte,
asigurarea plăţilor pe seama încasărilor. Starea de echilibru financiar nu există practic, ea este doar o
tendinţă care se află permanent în mişcare, în dinamică. Adică starea de armonie şi stabilitate a
relaţiilor elementelor structurii nu este dată odată pentru totdeauna. Există o mulţime de stări care
vin, decurg din altele ce au suferit influenţa factorilor de dezechilibru.6
Factorii dezechilibrului se cer cunoscuţi încât să nu acţioneze spontan, anarhic, subiectivist,
cu efecte de nedorit, evitându-se astfel apariţia de fenomene negative şi disproporţii. Depăşirea
valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul dinamic al sistemului. Echilibrul financiar
are un rol important în cadrul echilibrului întreprinderii, având în vedere cerinţele, solicitările
organismului şi resursele de satisfacere a celor dintâi.
Analiza echilibrului financiar are drept obiectiv furnizarea de informaţii necesare
managementului financiar, în vederea adoptării deciziilor corecte de gestionare a întreprinderii.
Dintre multitudinea de definiţii ale echilibrului financiar, considerăm că cea mai pertinentă
este următoarea: Analiza echilibrului financiar a patrimoniului firmei urmăreşte reflectarea
raporturilor de egalitate dintre sursele de finanţare şi utilizările resurselor financiare, dintre
veniturile şi cheltuielile aferente desfăşurării activităţii firmei pe termen lung, mediu şi scurt.
Putem concluziona că echilibrul financiar este o condiţie esenţială pentru derularea unei
activităţi profitabile.
Analiza echilibrului financiar se analizează pe termene, având ca obiective:
 Echilibrul pe termen lung – prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate
(fond de rulment);
 Echilibrul curent (pe termen scurt) – prin compararea activelor circulante cu obligaţiile pe termen
scurt (datorii nefinanciare pe termen scurt),(necesarul de fond de rulment);
 Echilibrul global – prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment
(trezoreria).

6
Miculeac Melania Elena - Necesitatea şi rolul asigurării echilibrului financiar; Sesiunea de comunicări ştiinţifice a
Universităţii Europene „Drăgan” din Lugoj, 18 iunie 2004; Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004.
 Analiza echilibrului financiar poate avea două abordări:
 O abordare statică – când indicatorii echilibrului financiar sunt calculaţi pe baza bilanţului
financiar şi reflectă o imagine statică a modului de realizare a chilibrului financiar.
 O abordare semistatică – când indicatorii echilibrului financiar sunt calculaţi pe baza bilanţului
funcţional, iar echilibrul financiar este privit din perspectiva continuităţii activităţii.

1.2. Instrumentele de analiză a echilibrului economico-financiar

Analiza echilibrului financiar poate avea doua abordări şi anume:

 o abordare statică: indicatorii echilibrului financiar sunt calculaţi pe baza bilanţului financiar şi
reflectă o imagine statică (la un moment dat) a modului de realizare a echilibrului financiar;
 o abordare dinamică: indicatorii echilibrului financiar sunt calculaţi pe baza bilanţului funcţional
iar echilibrul financiar este privit din perspectiva continuării activităţii.
Bilanţul are rolul de a generaliza periodic contabilităţile curente şi de a stabili pe această cale
o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil şi
informaţional, dar şi model de gestiune a valorilor materiale şi băneşti delimitate patrimonial.
Bilanţul este documentul contabil oficial de sinteză prin care se prezintă bunurile
economice, drepturile şi obligaţiile întreprinderilor la încheierea exerciţiului care trebuie să redea o
imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului şi a situaţiei financiare.
În România, reglementările legale de după anii 1990 au permis utilizarea a două scheme de
bilanţ.
► Primul model de bilanţ, de inspiraţie franceză consacrat de Legea Contabilităţii nr.
82/1991 era de tip orizontal facilitând deci o analiză a echilibrului financiar orizontală. Indicatorii
specifici acestei categorii de analize erau: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă.
► Modelul de bilanţ adoptat prin reglementările contabile armonizate la IAS şi în prezent
prevăzute de O.M.F.P. nr. 1802/2014 este de tip vertical creând premisele unei analize a echilibrului
financiar în dinamică.
Aici trebuie să menționam că structura bilanțului se aprobă în fiecare an prin Ordin al
Ministrului de Finanțe.
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate stabilesc o structură a bilanţului
conform căreia elementele de activ şi de pasiv sunt reprezentate după următoarele criterii:
 criteriul lichidităţii crescânde pentru elementele patrimoniale de activ;
 criteriul exigibilităţii descrescânde pentru elementele patrimoniale de pasiv

1.2.1. Bilanţul financiar

Bilanţul patrimonial răspunde cerinţelor de ordin juridic, contabil şi fiscal fără a răspunde cu
promptitudine obiectivelor financiare care urmăresc mai ales probleme prezente şi viitoare decât
probleme trecute.
Pentru a răspunde acestor obiective se construieşte bilanţul financiar, plecând de la bilanţul
patrimonial, fie prin agregarea anumitor date, fie prin divizarea altora, astfel încât să se obţină
mărimi semnificative pe plan financiar.
Scopul bilanţului financiar este inventarierea averii şi a angajamentelor întreprinderii şi
ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Pe baza datelor şi a detaliilor
prezentate în Anexa nr. 1 Bilanţul contabil al firmei, se vor modifica datele contabile astfel încât
ordonarea posturilor de activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate respectiv
exigibilitate.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective :
 din perspectiva celor cărora li se adresează:
 - acţionari- care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia mărimii
acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;
- creditorii- care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării drepturilor lor.
 din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare,
ordonarea bilanţului pe termene răspunde mai bine:
- analizei structurii financiare;
- analizei echilibrului financiar;
- analizei randamentului financiar;
- analizei riscurilor;
- analizei bonităţii financiare;
- valorii patrimoniale a întreprinderii.
Corecţiile care se vor aduce vor opera atât asupra activului cât şi asupra pasivului bilanţului.
Asupra activului corecţiile urmăresc obţinerea a două mărimi, şi anume:
 imobilizări nete;
 active circulante.
Pentru aceasta se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată mai mare de un an şi
o a doua grupă, cu o durată mai mică de un an, următoarele elemente de activ:
- imobilizări financiare;
- creanţe;
- cheltuieli constatate în avans.
După ce s-a realizat această grupare, prima grupă, cu o durată mai mare de un an se include la
imobilizări nete, iar cea de-a doua grupă la active circulante.
Astfel, activele imobilizate nete cuprind:
 imobilizări necorporale;
 imobilizări corporale;
 imobilizări financiare mai mari de un an;
 creanţe mai mari de un an.
Active circulante cuprind:
 imobilizări financiare mai mici de un an;
 stocuri;
 creanţe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de clarificare);
 disponibilităţi băneşti.
Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi şi anume:
 capitaluri proprii;
 datorii pe termen mediu şi lung;
 datorii pe termen scurt.
Şi în acest caz, se împart în două grupe următoarele elemente de pasiv:
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- datorii;
- conturi de regularizare şi asimilate.

Astfel capitalul permanent cuprinde:

 capitaluri proprii;
 provizioane mai mari de un an;
 împrumuturi pe termen mediu şi lung.
La datorii pe termen scurt vom avea:
 împrumuturi pe termen scurt;
 provizioane mai mici de un an;
 obligaţii fiscale şi sociale;
 decontări în curs de clarificare.
 Structura bilanţului financiar este redată schematic în tabelul 1.1

Structura bilanţului financiar

ACTIV PASIV

Imobilizări necorporale Capitaluri proprii

Imobilizări corporale Provizioane mai mari de un an
Active Imobilizări financiare mai Capital
Imobilizate mari de un an Împrumuturi pe termen Permanent
Creanţe mai mari de un an mediu şi lung
Imobilizări financiare mai Împrumuturi pe termen scurt
mici de un an Datorii
Active Stocuri Provizioane mai mici de un an pe termen
Circulante Creanţe mai mici de un an Obligaţii fiscale şi sociale scurt
Disponibilităţi Decontări în curs de clarificare

Tabelul 1.1

Construcţia bilanţului financiar are la bază corecţiile aduse posturilor din bilanţul contabil:
 imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor necorporale
trebuie să ţinem seama de faptul că, cheltuielile de constituire şi cele de cercetare-dezvoltare sunt
considerate elemente de activ fictiv (nu participă la calculul activului net), ca urmare aceste
nonvalori se deduc din capitalurile proprii;
 imobilizările corporale se înregistreză la valoarea netă; pentru a da valoarea reală a activelor
patrimoniale acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelor supuse reevaluării
pe partea de activ, în pasiv modificările (+/-) se vor înregistra în capitaluri la “diferenţe din
reevaluare”;
 imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz;
 creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz; decontările în
curs de clarificare se asimilează creanţelor mai mici de un an;
 cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv şi se deduc din capitalurile proprii;
 diferenţele de conversie activ respectiv pasiv influenţează nivelul creanţelor respectiv
obligaţiilor, fiind considerate active fictive şi se deduc din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli,
respectiv majorează capitalurile proprii;
 primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriile mai
mari de un an;
 capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi nevărsat respectiv
dividendele de plată diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane;
 provizioanele vor fi separate pe termene de exigibilitate şi se vor înscrie în pasiv după caz;
 imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea netă
(valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi valoare;
 efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistreză în activ la creanţe, iar în pasiv la datorii pe
termen scurt.
 1.2.2 Bilanţul funcţional
Concepţia funcţională a bilanţului consideră bilanţul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări
şi resurse, ceea ce permite analiza activităţii pe cicluri de operaţiuni, luând în considerare rolul
fiecăruia în funcţionarea întreprinderii.
Analiza financiară pe baza bilanţului financiar este un demers static, ce nu permite
evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi utilizarea (alocarea) lor.
Analiza bilanţului funcţional nu are ca scop să inventarieze averea şi angajamentele
întreprinderii, ci să înţeleagă nevoile acesteia (în continuă schimbare) şi modul de finanţare, să dea
imaginea derulării diferitelor cicluri, răspunzând în acest fel cerinţelor unei analize dinamice.
Utilitatea bilanţului funcţional constă în:
 analiza trezoreriei;
 analiza funcţională a riscului, pe baza fluxurilor.
Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil clasificând elementele
de activ şi pasiv după apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel:
 ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor
de imobilizări ale întreprinderii şi căruia îi corespunde activul (utilizări, mijloace) aciclic
(stabil) şi respectiv, pasivele (resursele) aciclice (stabile);
 ciclul de exploatare, presupune derularea activităţilor operaţionale de producţie
(aprovizionare- fabricaţie- stocare- vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul
capitalului angajat în acest ciclu (bani- marfă- producţie- marfă- bani), căruia îi
corespunde activul ciclic (temporar) de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare
(pasivele ciclice de exploatare);
 ciclul de finanţare, căruia îi corespund operaţiunile derulate între întreprindere şi
proprietarii de capital (acţionari şi creditori) şi permite eliminarea decalajelor dintre fluxul
de lichidităţi de intrare respectiv ieşire degajat de ciclul de exploatare, căruia îi
corespunde ansamblul resurselor.

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea brută pentru a
pune în evidenţă decizia iniţială. În acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de
origine internă. De data aceasta nu se mai ia în considerare noţiunea de activ fictiv.

Activul ciclic este format din :

 activul ciclic din exploatare care cuprinde elemente legate direct de activitatea curentă
a întreprinderii:
- stocuri;
- avansuri şi aconturi plătite;
- creanţe clienţi;
- alte creanţe din exploatare;
- abateri de conversie a activului.
 activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanţe din afara exploatării (legate de
plata unor impozite, capital subscris şi nevărsat).
 trezoreria de activ este constituită din disponibilităţi şi valori mobiliare de plasament.

Resursele aciclice stabile sunt formate din :

 surse proprii de origine internă care cuprind rezervele, amortismentele, provizioanele
şi rezultatul exerciţiului;
 surse proprii de origine externă care cuprind capitalul social şi subvenţiile pentru
investiţii;
 datoriile stabile care cuprind împrumuturile pe termen mediu şi lung contractate de
întreprindere.
 Resursele ciclice sau finanţarea pe termen scurt sunt formate din:
 surse ciclice aferente exploatării care cuprind obligaţiile legate de activitatea curentă
a întreprinderii:
- furnizori;
- avansuri şi aconturi primite;
- obligaţii fiscale şi sociale legate de exploatare;
- abateri de conversie a pasivului.
 sursele ciclice din afara exploatării cuprind obligaţiile fiscale şi sociale din afara
exploatării.

Trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt inclusiv soldul creditor al contului
de disponibil la bancă.

Structura bilanţului funcţional este redată schematic în tabelul 1.2

Structura bilanţului funcţional

ACTIV PASIV

Activele aciclice Pasivele (resursele)

Ciclul de investiţii (stabile) aciclice (stabile) Ciclul de
Activele ciclice Pasivele (resursele) finanţare
(temporare) ciclice (temporare)
Ciclul de exploatare Active ciclice din Pasive ciclice din
exploatare exploatare Ciclul de
Elemente în afara Active ciclice din Pasive ciclice din finanţare
exploatării Afara exploatării afara exploatării
Surplus de numerar Trezoreria de activ Trezoreria de pasiv Deficit de
numerar

Tabelul 1.2
Construcţia bilanţului funcţional are la bază o serie de principii:

 utilizarea valorii brute, de origine a activelor, pentru a pune în evidenţă decizia iniţială; în acest
caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă;
 nu se ia în considerare noţiunea de activ “fictiv” tocmai pentru că activitatea firmei este privită în
mod dinamic;
 introducerea imobilizărilor deţinute în leasing la valoarea de contractare, care se asimilează
activelor aciclice (motivaţia constă în faptul că şi aceste imobilizări participă la procesul de
exploatare); în acest caz leasing-ul devine o sursă de finanţare regăsită în pasivul unităţii unde
majorează capitalul propriu cu partea achitată (amortizată), respectiv împrumuturile pe termen
mediu şi lung cu valoarea rămasă de achitat;
 titlurile de plasament sunt asimilate creanţelor în afara exploatării, fiind excluse din trezoreria de
activ datorită gradului diferit de lichiditate al acestora;
 cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciţii viitoare (ex. cheltuieli cu
reparaţiile capitale) se asimilează investiţiilor şi majorează nivelul activelor aciclice;
 restul de cheltuieli înregistrate în avans se asimilează creanţelor din exploatare sau în afara
exploatării după caz;
 primele de rambursare a obligaţiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv vor diminua sursele
externe ale pasivului ciclic (motivaţia este dată de respectarea principiului “valorii de origine”,
deci se consideră că primele de rambursare nu au fost acordate);
 veniturile înregistrate în avans sunt asimilate pasivelor ciclice (datoriilor pe termen scurt), după
caz aferente exploatării sau în afara exploatării (încasări sau creanţe aferente unor lucrări sau
prestaţii neefectuate);
 pentru diferenţele de conversie activ şi pasiv se revine la valoarea de origine şi se procedează
astfel: cu valoarea diferenţelor de conversie activ se diminuează creanţele sau majorează
obligaţiile (funcţie de natura acestora), iar cu valoarea diferenţelor de conversie pasiv se
majorează creanţele sau se diminuează obligaţiile (funcţie de natura acestora); efectele scontate şi
neajunse la scadenţă sunt considerate asimilate la activ creanţelor, iar la pasiv integrate
trezoreriei de pasiv (creanţe pe care firma le-a cedat băncii sale şi înregistrează o creştere de
disponibilităţi – credite de trezorerie).

1.3. Indicatori utilizați în analiza echilibrului economico financiar al firmei

Pentru identificarea și măsurarea în mod cantitativ a performanțelor înregistrate de

întreprindere, din punct de vedere al structurii și compoziției, precum și al modificării în timp în
domeniul economico-financiar sunt utilizate instrumente specifice – indicatorii. Potrivit definiției
”indicatorii reprezintă date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui
eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare” 7. Sistemul indicatorilor
de performanță întrebuințați în diagnosticul financiar al întreprinderii reprezintă manifestarea luată
de rezultale activității derulate de o întreprindere pe parcursul unei perioade de timp.
Sistemul indicatorilor de performanță cuprinde o gamă largă de indicatori clasificați în
funcție de mai multe criterii, și anume8:
1.) După caracterul lor:
- Indicatori cantitativi (rentabilitate, eficiență, productivitatea muncii);
- Indicatori calitativi (măsura în care consumatorii produselor companiei sunt satisfăcuți de
produse, reclamații venite din partea clienților);
2.) După conținut:
- Indicatori de rezultate;
- Indicatori de eficiență;
- Indicatori de eficacitate;
3.) După frecvența utilizării:
- Indicatori tradiționali (cifra de afaceri, excedentul brut de exploatare, profitul, marja
comercială, ratele de rentabilitate);
- Indicatori moderni bazați pe crearea de valoare (valoarea adăugată economică, valoare
adăugată sub formă de cash-flow);
- Indicatori ai dezvoltării durabile (consumul mediu de energie, rata de reciclare a
materiilor prime, ponderea bolilelor profesionale)
4.) După modul de exprimare:
- Indicatori în mărime absolută (rezultat brut de exploatare);
- Indicatori în mărime relativă;

În opinia Prof. Univ. Dr. Ioan Mihai, analiza financiară evidenţiază modalităţile de realizare a
echilibrului financiar având ca obiective:
 echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de
rulment);
 echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligaţiile pe termen scurt (nevoia de
fond de rulment);
 echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment
(trezoreria).
7
Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economica, Bucurețti 2003, p. 47

8
Siminică M., -Diagnosticul financiar al întreprinderii, Editura Sitech, Craiova 2010, pagina 126
 Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două relaţii de
principiu :

Activul imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cpm)

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dts).

Aceasta înseamnă că:

 activele stabile (cu lichiditatea peste un an) sunt finanţate din surse stabile (cu
exigibilitate mai mare de un an);
 activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuiesc finanţate din datorii
pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).
Respectarea celor doua egalităţi de principiu este imposibil de realizat datorită, în principal
neconcordanţei dintre durata medie a lichidităţii activului şi durata medie de exigibilitate a pasivului.
În aceste condiţii realizarea şi menţinerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendinţă, însoţită de
momente de dezechilibru (discrepanţa în surse şi mijloace).
Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare şi poate fi
considerat atins, când exerciţiul financiar se încheie cu trezorerie pozitivă.
Acest indiciu de bază, al echilibrului financiar nu înseamnă atingerea integrală a obiectivului
privind echilibrul financiar, pentru că apar unele întrebări, a căror răspunsuri pot pune la îndoială
concluzia iniţială, cum ar fi:
 în ce condiţii s-a obţinut trezoreria pozitivă ?
 care au fost componentele de finanţare ?
 se realizează cel mai scăzut cost al capitalului ?
 în ce măsură în politica financiară s-au considerat costurile de oportunitate ?
 în ce limite ale trezoreriei pozitive se apreciază că s-a realizat echilibrul financiar ? ( se
ştie că o trezorerie pozitivă supradimensionată poate fi considerată ca un dezechilibru
financiar).

În concluzie trebuie subliniat că:

 echilibrul financiar este condiţie de bază pentru derularea unei activităţi profitabile;
 realizarea unui echilibru financiar este un “perpetum mobile” pentru politica financiară;
 echilibrul financiar se obţine prin reglarea unui lung şir de dezechilibre care se manifestă în
activitatea curentă a întreprinderii.
Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama următoarelor
elemente:
 activul net contabil ( situaţia netă, patrimoniul net );
 fondul de rulment;
 nevoia de fond de rulment;
 trezoreria .
În opinia Prof. Univ. Dr. Horia Cristea, formele de manifestare ale echilibrului financiar sunt:
 solvabilitatea;
 lichiditatea:
 exigibilitatea;
 capacitatea de plată.
Prof. Univ. Dr. Gh. Băileşteanu, consideră relevanţi pentru aprecierea echilibrului următorii
indicatori:
 fondul de rulment;
 necesarul de fond de rulment;
 trezoreria;
 lichiditatea;
 solvabilitatea.
 În prezența lucrare pentru analiza echilibrului economic financiar am ales să prezint următorii
indicatori : activul net contabil, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă. Pe
lângă aceștia voi mai prezența și ratele lichidității și solvabilității. Studiul de caz de la capitolul 3 va
prezența aceeași indicatori și rate.

1.3.1 Activul net contabil

Activul net contabil este un indicator de bază al analizei financiare și este utilizat la
estimarea valorii unei întreprinderi. Se calculează că active minus datorii și în teorie, este sumă pe
care acționarii/asociații întreprinderii ar primi-o în caz de lichidare (adică ceea ce rămâne din
valorificarea activului , după plată datoriilor). Pornind de la acest indicator se mai calculează unul :
valoarea netă / acțiune care se determină împărțind activul net contabil la numărul de acțiuni în
circulație. De regulă, atunci când acțiunile unei societăți sunt cotate la o valoare inferioară valorii
nete/acțiune, se spune despre această că este subevaluată, și invers, când acțiunile sunt cotate la o
valoare mai mare decât valoarea netă/acțiune se spune despre acțiuni că sunt supraevaluate.

Dezavantajele acestui indicator :

• depinde foarte mult de încadrarea bilanțieră corectă precum și de evaluarea corectă a
elementelor bilanțiere ;
• nu este o reflectare a valorii de piață a unei întreprinderi, însă constituie un punct de plecare
pentru o astfel de estimare.

Activul net contabil (ANC) sau situaţia netă sau patrimoniul net, exprimă, măsoară averea netă a
acţionarilor ( activul negrefat de datorii ) şi se calculează ca diferenţă dintre activul total (AT) şi
datoriile totale (DT) angajate de întreprindere:

ANC = AT – DT

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a întreprinderii, putând avea:
1. valoare pozitivă, ANC>0;
2. valoare negativă, ANC<0;
3. valoare egală cu zero, ANC=0.

1. valoare pozitivă (ANC>0):

 crescătoare de la un exerciţiu financiar la altul;
 consemnează realizarea , parţială sau integrală, a obiectivului major al gestiunii
financiare- maximizarea valorii capitalurilor proprii şi a activului net finanţat din
aceste capitalurilor proprii şi a activului net finanţat din aceste capitaluri;
 consecinţă a reinvestirii unei părţi din profitul net şi al altor elemente de acumulări:
provizioane reglementate, reportări din exerciţiul precedent, subvenţii, rezerve, etc.;
 însemn al fructificării superioare al activului net;
 indică o îmbogăţire a acţionarilor.

2. valoare negativă (ANC<0):

 datoriile contractate de întreprindere depăşesc activele nete;
 consemnează o stare prefalimentară a întreprinderii;
 consecinţă a încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare care au consumat integral
capitalurile proprii;
 însemn al utilizării ineficiente a activului net şi a unei politici financiare eronate;
 indică o sărăcire (diminuare a capitalurilor proprii) a acţionarilor.

3. valoare egală cu zero (ANC=0):

 datoriile întreprinderii egalează patrimoniul acesteia;
 este o situaţie necorespunzătoare pentru firmă;
 reuşeşte cu greu să garanteze obligaţiile faţă de terţi.
 1.3.2 Fondul de rulment
În sectorul privat finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a
creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate s-o ţină
unul sau altul din elementele menţionate.
Fondul de rulment este un concept mult utilizat în analiza financiară. El serveşte pentru a
măsura condiţiile echilibrului financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe
termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul de rulment
reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele
întreprinderi fondul de rulment desemnează fondul de casă, suma disponibilă pentru asigurarea
continuităţii plăţilor curente.
Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru
finanţarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanţării activelor ciclice.
Fondul de rulment este, totodată, şi un indicator de lichiditate, cu cât fondul de rulment este
mai mare cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Din punct de vedere al gestiunii financiare, fondul de rulment reprezintă:
 marja de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor circulante;
 cota de autonomie financiară.
În determinarea fondului de rulment se porneşte de la informaţiile furnizate de bilanţul
întreprinderii:
a) de bilanţul funcţional;
b) de bilanţul financiar;
sau de:
c) bilanţul unui exerciţiu sau unor exerciţii încheiate;
d) bilanţul previzional.
Fondul de rulment calculat în baza unui bilanţ funcţional (contabil) îl numim fie fond de
rulment brut sau total sau economic, fie fond de rulment net global sau permanent.

A) Fondul de rulment brut (FRB)

Fondul de rulment brut corespunde elementelor de active circulante.
Se calculează cu următoarea formulă:

FRB = Activul circulant

FRB = Stocuri şi producţia în curs + creanţe + disponibilităţi

Această formula este uzitată în literatura anglo-saxonă, încercându-se să se răspundă la două

întrebări prin analiza acestui indicator, şi anume:
1. Cât de mult trebuie investit în fiecare categorie de activ circulant?
2. Care sunt sursele de finanţare a acestor investiţii în active circulante?
Dacă elementele de imobilizări se iau în calcul la valoarea lor brută atunci capitalului propriu
i se adaugă amortizările şi provizioanele elementelor respective. În cazul în care se ia în calcul
valoarea netă a imobilizărilor corporale, atunci amortizarea şi provizioanele elementelor respective
nu se mai ia în calcul la partea de surse.
De asemenea împrumuturile bancare sub forma concursului (sprijinului) bancar curent ca şi
primele de rambursat pot fi luate în calculul părţii superioare a bilanţului în determinarea
capitalurilor permanente.
La poziţia fonduri trebuie avut în vedere corectarea fondului de dezvoltare cu amortizarea
atunci când imobilizările corporale sunt luate în calcul la valoarea brută. În cazul folosirii valorii nete
a mijloacelor fixe atunci amortizarea nu mai este trecută la capitalul propriu deoarece o regăsim în
componenţa fondului de dezvoltare.
B) Fondul de rument net ( FRN) sau permanent

Acest indicator este utilizat cu precădere în literatura franceză. Prezintă cea mai mare
importanţă din punct de vedere operaţional şi sub aspectul analizei economice. Fondul de rulment net
reprezintă partea din capitalul permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante,
adică excedentul de capital permanent faţă de activele imobilizate sau excedentul activelor circulante
cu lichidităţi pe termen mai mic de un an, faţă de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un
an.
Se poate calcula în două modalităţi, şi anume:
1. pe baza părţii de sus a bilanţului;
2. pe baza părţii de jos a bilanţului.

1. Pe baza părţii de sus a bilanţului, fondul de rulment net se determină ca diferenţă între
capitalul permanent (Cpm) şi imobilizările fixe nete (Ai), astfel:
FR = Cpm - Ai
În acest caz fondul de rulment :
 marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a
imobilizărilor care poate fi alocat finanţării activelor circulante;
 indică modificările de finanţare a investiţiilor corporale, necorporale şi financiare
cumulate de către întreprindere.

Determinarea fondului de rulment pe baza părţii de sus a bilanţului

Active imobilizate
Capital permanent
FOND DE RULMENT

Tabelul 1.3

2. Pe baza părţii de jos a bilanţului, fondul de rulment se determină ca diferenţă între

activele circulante (Ac)şi datoriile totale pe termen scurt (Dts):

FR = Ac - Dts

FR = ( Stocuri + Creanţe + Disponibilităţi) – (Obligaţii + Datorii financiare pe

termen scurt)

De data aceasta fondul de rulment:

 marchează activele circulante finanţate din surse stabile, sau excedentul de active
circulante faţă de datoriile pe termen scurt;
 este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar.

Determinarea fondului de rulment pe baza părţii de jos a bilanţului

Datorii pe termen scurt

Active circulante

FOND DE RULMENT

Tabelul 1.4
 În funcţie de apartenenţa capitalului, fondul de rulment se regăseşte sub următoarele forme:
1. fond de rulment propriu (FRP)
2. fond de rulment străin (FRS)

1. Fondul de rulment propriu reprezintă partea din capitalurile proprii care depăşesc valoarea
imobilizărilor nete şi care sunt destinate finanţării activelor circulante (apreciază cuantumul
participării capitalului propriu la finanţarea activelor circulante). Această parte trebuie să deţină
ponderea majoritară în fondul de rulment şi să manifeste o permanentă tendinţă de creştere.
Fondul de rulment propriu semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de
finanţare a investiţiilor.

Fondul de rulment propriu se calculează în două moduri:

(a) ca diferenţă între capitalul propriu (Cpr) şi activele imobilizate (Ai), astfel:

FRP = Cpr – Ai

(b) ca diferenţă între fondul de rulment net şi datorii pe termen mediu şi lung (Dtml), astfel:

FRP = FR - Dtml

2. Fondul de rulment străin reprezintă partea din datoriile pe termen mediu şi lung care depăşesc
valoarea imobilizărilor nete şi care sunt destinate finanţării activelor circulante (pune în evidenţă
participarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante).

Fondul de rulment străin se calculează în două moduri:

(a) ca fiind egal cu datoriile pe termen mediu şi lung (Dtml):

FRS = Dtml

(b) ca diferenţă între fondul de rulment (FR) şi fondul de rulment propriu(FRP):

FRS = FR – FRP
În ciuda numeroaselor tentative ale specialiştilor este imposibil de a defini nivelul “normal” al
fondului de rulment aplicabil tuturor întreprinderilor. Aşa cum se apreciază în teoria economică
nivelul fondului de rulment trebuie apreciat în funcţie de două imperative contradictorii şi anume:
1. solvabilitatea întreprinderii;
2. eficienţa utilizării fondurilor;
Imperativul solvabilităţii obligă întreprinderea să-şi asigure mijloacele necesare achitării
datoriilor scadente. În aceste condiţii, întreprinderea este tentată să-şi asigure un fond de rulment
suficient de ridicat, astfel încât ea să poată face faţă în orice moment plăţilor scadente.
Dacă criteriul solvabilităţii ar fi singurul criteriu al raţionamentului financiar, atunci ar
însemna că întreprinderile se găsesc într-o situaţie confortabilă atunci când au un fond de rulment
maxim.
Dar, în condiţiile caracterului limitat, restrictiv al resurselor, fiecare întreprindere caută să le
utilizeze cât mai eficient cu putinţă. Capitalurile permanente sunt purtătoare ale unui cost şi ca atare
utilizarea lor raţională constituie un imperativ major. Utilizarea raţională a resurselor presupune
folosirea unei părţi cât mai mari din resursele stabile pentru a mări capacităţile de producţie,
vânzările, rezultatele. Satisfacerea acestui imperativ conduce la minimizarea fondului de rulment.
În practica economică, întreprinderile realizează de regulă un compromis între cele două
imperative, ponderea fiecăruia fiind dependentă de sectorul de activitate, de politica financiară a
întreprinderii, de faza de maturitate a acesteia etc.
 În analiza financiară, pentru aprecierea nivelului fondului de rulment net se recomandă
următoarele metode:
 analiza în corelaţie cu domeniul de activitate;
 analiza prin metoda ratelor;
 analiza prin raportare la necesarul de fond de rulment.

Sectorul de activitate are, în toate cazurile, o influenţă hotărâtoare asupra valorii fondului de
rulment. Astfel, în industria grea şi în domeniile cu ciclu lung de fabricaţie, se impune existenţa unui
fond de rulment important, în măsură să asigure finanţarea activelor stabile (care au o valoare şi o
pondere ridicată) şi parţial a nevoilor de exploatare.
Pentru întreprinderile cu un ciclu de activitate de 3 – 6 luni, fondul de rulment trebuie să
finanţeze cca. 40% din activul său circulant.
Pentru întreprinderile industriale fără probleme specifice legate de stocuri, care se încadrează
în termene de producţie normale, fondul de rulment “normal” reprezintă 10% din cifra de afaceri sau
20% din activul circulant.
În sfera distribuţiei, activitatea se poate desfăşura în condiţii normale cu un fond de rulment
foarte mic sau chiar negativ. Aceasta se explică prin faptul că în acest sector creanţele au o pondere
şi o durată de rotaţie mică, comparativ cu datoriile (creditul furnizor) care au o pondere mai mare şi o
rotaţie relativ mai lentă.
În sectorul serviciilor se impune existenţa unui fond de rulment, chiar dacă întreprinderile
respective nu dispun de stocuri. Acest fond de rulment are rolul de a justifica decalajul dintre durata
creanţelor şi a datoriilor.
Interpretarea fondului de rulment se bazează pe următorele considerente:
 activele circulante reprezintă lichidităţi potenţiale cu durată de realizare mai mică de
un an;
 datoriile pe termen scurt reprezintă exigibilităţi potenţiale pe o perioadă mai mică de
un an;
 duratele medii de lichiditate şi exigibilitate, de cele mai multe ori nu sunt
comparabile.
Pentru interpretarea fondului de rulment este necesar să se considere două ipoteze:
A. duratele de lichiditate şi exigibilitate sunt comparabile;
B. duratele de lichiditate şi exigibilitate sunt diferite.

A. Situaţia când duratele de lichiditate şi de exigibilitate sunt comparabile

Aceasta înseamnă că durata medie de încasare a activelor circulante este comparabilă,

apropiată de durata medie de plată a datoriilor.

Fondul de rulment poate avea valorile:

a) FR = 0; Ac = Dts; Ai = Cpm;

Acestă situaţie este mai puţin realizabilă, fiind situaţia care marchează respectarea regulilor
de principiu ale finanţării, respectiv activele pe termen scurt sunt finanţate integral pe seama
datoriilor pe termen scurt şi implicit , activele stabile sunt finanţate din capitaluri permanente.
În acest caz:
 întreprinderea nu dispune de fond de rulment;
 solvabilitatea unităţii este garantată;
 riscul perturbării solvabilităţii derivă din asimetria faţă de risc a lichidităţii activului comparativ
cu exigibilitatea pasivului, astfel:
 obligaţiile de plată sunt clar dimesionate şi cu termene precizate, iar respectarea lor
este imperativă;
 transformarea activelor circulante în lichidităţi este supusă unor riscuri mult mai mari:
 - gestiunea stocurilor;
- derularea procesului de aprovizionare;
- desfăşurarea ciclului de fabricaţie;
- organizarea desfacerii;
- încasarea integrală şi la termen a creanţelor;
- posibilitatea de valorificare a plasamentelor pe termen scurt.

Aceşti factori pot perturba ciclul de transformare a activelor circulante în lichidităţi cu o

probabilitate ridicată.
În concluzie această situaţie deşi reflecţă un echilibru financiar, este foarte precară din cauza
asimetriei faţă de risc a duratei de încasare, respectiv a celei de plată (riscul încasării este mult mai
mare decât riscul de plată).

b) FR>0; Ac>Dts; Cpm>Ai

Când fondul de rulment este pozitiv capitalurile permanente finanţează o parte din activele
circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Se înregistrează un excedent de lichidităţi
potenţiale (active circulante) asupra exigibilităţilor potenţiale pe termen scurt (datorii pe termen
scurt).
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă a întreprinderii sub aspectul solvabilităţii
sale, întreprinderea dispunând de o marjă de securitate care o poate proteja, parţial sau integral, de
efectele perturbării ciclului de încasare sau de plăţi.

c) FR<0; Ac<Dts; Cpm<Ai

Valoarea negativă a fondului de rulment reflectă utilizarea unei părţi din datoriile pe termen
scurt (resurse temporare) pentru acoperirea activelor imobilizate nete (nevoi permanente) contrar
principiilor de finanţare. Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt
insuficiente pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt este o situaţie de dezechilibru care reflectă o
stare nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii.
Aprecierea perspectivei întreprinderii de a-şi acoperi datoriile pe termen scurt presupune
analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a datoriilor pe termen scurt: dacă scadenţa medie a
activelor circulante este mai mică decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi
asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment negativ.

Se impun totuşi câteva intervenţii corectoare în acest caz:

 accelerarea încasărilor;
 obţinerea unor termene de plată mai lejere;
 apelarea la împrumuturi pe termen scurt.

B. Situaţia când duratele de lichiditate şi exigibilitate nu sunt comparabile

În cele mai multe cazuri între durata medie de lichiditate a activelor circulante şi durata
medie de plată a datoriilor pe termen scurt sunt diferenţieri pronunţate, care îşi pun amprenta asupra
echilibrului financiar.
În această situaţie aprecierea fondului de rulment se bazează pe trei elemente:
1. nivelul absolut al fondului de rulment;
2. durata medie a lichidităţilor;
3. durata medie a exigibilităţilor.
Fondul de rulment se determină pentru o perioadă limitată de timp (de cele mai multe ori
perioada este cea care corespunde duratei celei mai mari dintre durata încasărilor şi durata plăţilor).

Activele circulante recalculate vor fi:

 rAc = (Ac* durata medie de încasare)/perioada de calcul

Datoriile pe termen scurt recalculate vor fi:

rDts= (Dts* durata medie de plată) / perioada de calcul

Se pot distinge două situaţii:

1. când activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt

Activele lichide (având durata medie de transformare în lichidităţi mai mică) se realizează
mai repede decât datoriile (cu durată de exigibilitate mai mare).
Întreprinderea îşi poate asigura solvabilitatea şi în condiţiile unui fond de rulment:
 negativ (fără să apeleze la împrumuturi);
 inexistent (FR=0);
 cu un nivel scăzut;
Avantajele pentru întreprindere, în principal, sunt:
 asigurarea solvabilităţii pe termen scurt;
 realizarea unui raport favorabil între creditul clienţi şi creditul furnizori;
 reducerea costului capitalului.

2. când activele circulante se rotesc mai încet decât datoriile pe termen scurt

Activele circulante necesită o perioadă mai mare de timp pentru realizare comparativ cu
datoriile pe termen scurt.
Asigurarea solvabilităţii este condiţionată de existenţa unui fond de rulment pozitiv, de un
nivel absolut acoperitor pentru eliminarea efectelor decalajului dintre durata de plată şi cea de
încasare.
Dezavantajele pentru întreprindere sunt:
 riscul permanent al dezechilibrului financiar;
 necesitatea blocării unei părţi a capitalului permanent în fondul de rulment
(frânează investiţiile);
 apelarea frecventă la împrumuturi;
 cost mai ridicat al capitalului.
Evoluţia în timp a fondului de rulment este influenţată de acţiunea unor factori care acţionează
asupra elementelor din partea superioară a bilanţului (modificările din partea de jos a bilanţului nu
modifică fondul de rulment, întrucât orice modificare a unui post de activ va modifica alt post de
activ sau un post de pasiv).
Factorii care influenţează nivelul şi evoluţia fondului de rulment sunt prezentaţi în tabelul 1.5

Variaţia fondului de rulment

Factori care diminuează fondul de Factori de creştere a fondului de rulment

rulment
1. Creşterea activului imobilizat prin: 1. Diminuarea activului imobilizat, prin:
 Investiţii:  Amortizare;
- necorporale;  vânzări de active fixe.
- corporale;
- financiare;
 Reevaluare.
2. Diminuarea capitalului permanent: 2. Creşterea capitalului permanent:
  Reducerea capitalului propriu
- Retragerea acţionarilor;
- distribuirea rezervelor;
- repartizarea dividendelor;
- pierderi din anii precedenţi;
- reducerea sau anularea
provizioanelor reglementate;
 restituirea împrumuturilor pe termen
mediu şi lung.
 sporirea capitalului propriu
- acumularea rezervelor;
- primirea de subvenţii;
- repartizări din profit;
- provizioane reglementate.
 Contractarea de împrumuturi pe
termen mediu şi lung
Tabelul 1.5

Influenţa factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în
următoarele situaţii:
1. fondul de rulment creşte (FR1>FR0)
Această situaţie este considerată a fi pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor
circulante este finanţată din capitalul permanent. Dacă această creştere s-a datorat însă creşterii
gradului de îndatorare pe termen lung prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung atunci vor
creşte şi cheltuielile financiare (dobânzile) care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exploatării.
Situaţia financiară se îmbunătăţeşte dacă creşterea fondului de rulment s-a făcut pe seama creşterii
capitalurilor proprii. Un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei bune
gestiuni a resurselor deoarece în locul resurselor permanente, mult mai costisitoare, ar putea fi
folosite resurse temporare.
2. fondul de rulment scade (FR1<FR0)
Această situaţie de multe ori este considerată negativă, deoarece activele circulante sunt
acoperite într-o mai mică măsură din resurse permanente. Dacă această diminuare a fondului de
rulment se datorează creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a întreprinderii pe
termen lung se îmbunătăţeşte datorită rezultatelor exploatării degajate de investiţii. De asemenea
scăderea fondului de rulment poate fi compensată şi printr-o gestionare mai eficientă a activelor
circulante.Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se micşorează pe seama
reducerii capitalului social.
3. fondul de rulment rămâne neschimbat (FR1=FR0)
Deşi această situaţie nu este întâmplătoare, ea poate fi rezultatul stagnării întreprinderii când
nu se realizează investiţii sau volumul de activitate rămâne acelaşi. Această situaţie se întâlneşte pe
perioade scurte, operaţiunile financiar-contabile determinând modificarea permanentă a fondului de
rulment în sensul creşterii sau diminuării lui.

1.3.3 Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent prin compararea
necesităţilor de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării.
Necesităţile de finanţare a producţiei, respectiv a ciclului de exploatare sunt acoperite în cea
mai mare parte din surse temporare corespunzătoare ( datorii de exploatare: furnizori, creditori etc.).
Necesarul de fond de rulement reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanţate din
fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să
fie finanţate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).
Dacă activitatea unei întreprinderi poate fi restrânsă la trei faze principale (aprovizionare,
producţie şi desfacere) atunci funcţionarea ei presupune parcurgerea următoarelor cicluri:
 achiziţionarea de materii prime şi materiale;
 stocarea materiilor prime şi materialelor;
 producţia;
 stocarea produselor finite;
 vânzarea produselor.
 Pentru desfăşurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare care trebuiesc asigurate de
întreprindere. Cum însă între plăţi şi încasări există un decalaj temporal şi anume, între fluxurile de
exploatare (concretizate în reînnoirea stocurilor şi creanţelor) şi fluxul datoriilor faţă de furnizori,
sursele financiare sunt în cea mai mare parte acoperite din surse temporare (furnizori, creditori).
De data aceasta necesarul de fond de rulment este definit mult mai precis, ca fiind diferenţa
dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare.

Relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NFR=Active circulante- Resurse ciclice

NFR= (Active circulante – Disponibilităţi)- ( Datorii pe termen scurt- credite de trezorerie)

Dacă am reprezenta bilanţier modul de determinare a necesarului de fond de rulment atunci

datele necesare sunt cele prezentate în tabelul 4

Determinarea necesarului de fond de rulment

Activ Pasiv
 stocuri de materii prime şi materiale;  Furnizori şi conturi asimilate;
 producţie în curs de execuţie şi  clienţi-creditori;
produse;  datorii fiscale şi sociale;
 mărfuri;  datorii asupra imobilizărilor;
 avansuri acordate furnizorilor;  venituri înregistrate în avans.
 clienţi şi conturi asimilate;
 alte creanţe;
 cheltuieli înregistrate în avans.
Total I Total II
Tabelul 1.6
NFR= I-II
În practica economică necesarul de fond de rulment este analizat pe două componente:
1. necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE);
2. necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).

1. Necesarul de fond de rulment din exploatare se determină ca diferenţă între necesităţile ciclice
din exploatare şi resursele ciclice de exploatare.

Necesităţile ciclice de exploatare sunt direct legate de ciclul de exploatare, reînnoindu-se în

acelaşi timp în care se derulează ciclul de exploatare. Ele cuprind:
 stocuri de produse în curs şi produse finite;
 avansuri acordate clienţilor;
 clienţi şi conturi asimilate;
 cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare.

Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare:

 furnizori şi conturi asimilate;
 avansuri clienţi;
 datorii fiscale şi sociale (TVA + datorii faţă de organisme sociale):
- asigurări sociale;
- ajutorul de şomaj;
- TVA de plată;
- impozitul pe salarii;
- alte datorii şi creanţe cu Bugetul statului.
  venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare.

2. Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se determină ca diferenţă între necesităţile
ciclice din afara exploatării şi resursele ciclice din afara exploatării.

Necesităţile ciclice din afara exploatării cuprind:

 alte creanţe;
 decontări cu asociaţii privind capitalul (capital subscris, dar nevărsat).

Resursele ciclice din afara exploatării cuprind:

 datorii fiscale (impozitul pe profit);
 datorii asupra imobilizărilor;
- impozitul pe clădiri;
- taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat.

Împărţirea necesarului de fond de rulment pe cele două componente face posibilă folosirea
următoarei relaţii de calcul:

NFR= NFRE+NFRAE

Ca şi influenţă asupra modificării nevoii de fond de rulment ponderea cea mai mare o are
modificarea nevoii de fond de rulment din exploatare.
În ceea ce priveşte nivelul necesarului de fond de rulment pot fi evidenţiate următoarele
situaţii:
1. NFR = 0; Ac= Pc;
2. NFR>0; Ac>Pc;
3. NFR<0; Ac<Pc

1. NFR = 0; Ac= Pc

Aceasta este situaţia de echilibru financiar curent când nevoile curente sunt egale cu sursele
curente.Este un echilibru financiar precar care oricând se poate rupe, firma putând avea:
 nevoi excedentare în raport cu sursele;
 surse excedentare în raport cu nevoile.
Este o situaţie rar întâlnită în practică.

2. NFR>0; Ac>Pc

Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică faptul că există un surplus de active

circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile din exploatare (surse temporare) posibil de
mobilizat.
Este o situaţie normală dacă este determinată de:
 politica de investiţii care atrage creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare;
 creşterea vănzărilor;
 mărirea duratei ciclului de fabricaţie datorită creşterii complexităţii produselor.

Este o situaţie nefavorabilă dacă este determinată de :

 existenţa unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante şi
exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea şi s-a urgentat plata
obligaţiilor);
 existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă.

3. NFR<0; Ac<Pc
 Necesarul de fond de rulment este negativ ceea ce marchează un surplus de surse temporare
(ciclice ) în raport cu activele ciclice (nevoi temporare).
Este o situaţie pozitivă dacă este determinată de :
 accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor;
 angajarea unor datorii de exploatare cu termen de plată mai relaxate.
Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică, pe baza raportului
dintre necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri nu trebuie să depăşească o rată de 10-15%.

Evoluţia necesarului de fond de rulment este influenţată de acţiunea următorilor factori:

1. Cifra de afaceri

Între cifra de afaceri şi necesarul de fond de rulment este o relaţie directă:

NFR= (CA *dz)/T

sau: NFR= CA/nr

Necesarul de fond de rulment depinde de cifra de afaceri (CA) şi de viteza de rotaţie a
necesarului de fond de rulment, exprimată prin durata în zile a unei rotaţii (dz) sau numărul de rotaţii
(nr ).
Viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment prin cifra de afaceri reprezintă marja de
atragere şi exprimă numărul mediu de zile în care necesarul de fond de rulment se reconstituie prin
cifra de afaceri. Cu cât durata în zile a rotaţiei este mai scăzută cu atât cifra de afaceri se realizează
cu un necesar curent de finanţare mai mic.

Dz= (NFR/Ca)*T

Marja de atragere a necesarului de fond de rulment pe seama cifrei de afaceri trebuie totuşi să
se situeze între 30 şi 90 de zile, sub această viteză reprezentând un pericol în raport cu echilibrul
financiar pe termen scurt în sensul urgentării acoperirii nevoilor ciclice pe seama celor permanente,
iar peste acest nivel însemnând scăderea sensibilă a trezoreriei firmei în sensul imobilizărilor peste
limite normale.
Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de rulment în acelaşi
sens. Limita inferioară a eficienţei creşterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării
necesarului de fond de rulment să fie inferior, cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri
(INFR≤ICA).
Modificarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment determină modificarea în sens
invers a necesarului de fond de rulment . Accelerarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de
rulment conduce la diminuarea absolută şi/sau relativă a necesarului de fond de rulment.

2. Durata ciclului de exploatare

Modificarea duratei ciclului de exploatare influenţează în acelaşi sens necesarul de fond de

rulment şi poate avea loc prin:
 schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;
 modificarea structurii producţiei în favoarea unor produse cu durată a ciclului de
fabricaţie mai mare sau mai mică decât durata medie;
 măsuri de natură organizatorică care conduc la diminuarea timpilor de prelucrare pe
operaţii, reducerea timpilor auxiliari şi deservire şi eliminarea sau micşorarea
pierderilor de timp în fluxul tehnologic.

3. Costurile de producţie
 Modificarea necesarului de fond de rulment este determinată de :
 reducerea costurilor de producţie prin diminuarea consumurilor specifice de resurse
materiale şi umane când are loc scăderea necesarului de fond de rulment;
 depăşirea costurilor de producţie prin neîncadrarea în consumurile specifice de resurse
sau creşterea preţurilor şi tarifelor de evaluare a acestor consumuri când are loc
mărirea necesarului de fond de rulment.

4. Gestiunea stocurilor

Reducerea necesarului de fond de rulment se realizează prin:

 diminuarea duratei medii a aprovizionării cu materiale şi a vânzării produselor finite;
 dimensionarea optimă a stocurilor de materiale şi produse finite;
 micşorarea duratei medii de stocare;
 reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi de desfacere.

5. Modificarea preţurilor la materii prime, materiale, combustibil şi a tarifelor pentru energie,

transport, etc.

Creşterea preţurilor şi a tarifelor determină mărirea necesarului de resurse de finanţare a

activelor circulante.

6. Nivelul datoriilor ciclice

Datoriile ciclice sunt influenţate de :

 volumul aprovizionărilor- datorii faţă de furnizori;
 volumul serviciilor şi lucrărilor contractate- datorii faţă de prestatori;
 baza de calcul a obligaţiilor faţă de buget (fondul de salarii, valoarea clădirilor şi
terenurilor, profitul brut, etc.);
 venituri încasate în avans, etc.
Deşi pot fi identificaţi mai mulţi factori de influenţă asupra necesarului de fond de rulment, influenţa
cea mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotaţia a
furnizorilor, respectiv clienţilor.
Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă modificarea fondului de rulment în
perioada curentă faţă de perioada de bază, făcând ca NFR1>=<NFR0, respectiv INFR>=<1.

Vom avea următoarele cazuri:

1. NFR>0 şi NFR1> NFR0
2. NFR0<0, NFR1>0 deci NFR1> NFR0
3. NFR0>0, NFR1<0 deci NFR1< NFR0
4. NFR<0, NFR0>NFR1

1.NFR>0 şi NFR1> NFR0

În acest caz, firma se confruntă, pe întrega perioadă analizată, cu un dezechilibru financiar
curent dat de faptul că nevoile ciclice ale întreprinderii sunt mai mari decât sursele ciclice de
finanţare a acestora, în plus acest dezechilibru financiar curent se accentuează de la o perioadă la
alta.

Din punct de vedere economic, această evoluţie poate avea două justificări:
  această evoluţie este normală atunci când este efectul politicii deliberate a
managementului întreprinderii, care face ca nivelul stocurilor şi a creanţelor să
crească sau/şi nivelul datoriilor de exploatare să scadă;
 această evoluţie este o situaţie nefavorabilă întreprinderii, când se datorează scăderii
vitezei de rotaţie a stocurilor, creşterii duratei de încasare a creanţelor şi/sau presiunii
exercitate de furnizori pentru plata mai rapidă a datoriilor faţă de ei.

2.NFR0<0, NFR1>0 deci NFR1> NFR0

În această situaţie întreprinderea evoluează de la un dezechilibru financiar curent favorabil ei

( sursele sunt mai mari nevoile) la un dezechilibru nefavorabil când nevoile de finanţare sunt mai
mari decât sursele de finanţare.

3. NFR0>0, NFR1<0 deci NFR1< NFR0

Este situaţia în care întreprinderea trece de la un dezechilibru financiar curent nefavorabil la

un dezechilibru financiar curent favorabil.
Această evoluţie are două justificări:

 este o situaţie favorabilă întreprinderii dacă se datorează creşterii vitezei de rotaţie a

stocurilor şi reducerii duratei de încasare a creanţelor concomitent cu negocierea unor
durate de achitare a furnizorilor mai relaxate.
 este o situaţie nefavorabilă întreprinderii atunci când de datorează unor blocaje
apărute în procesul de exploatare al întreprinderii:
 blocaje în aprovizionare (nivelul stocurilor este mic);
 blocaje în vânzarea către clienţi (valoarea creanţelor este scăzută);
 imposibilitatea achitării obligaţiilor faţă de furnizori ( nivelul datoriilor
faţă de aceştia să fie ridicat şi să reflecte surse artificiale de finanţare a
întreprinderii).

Toate acestea reflectă o situaţie de blocaj a întreprinderii, situaţie care dacă nu se

reglementează la timp poate duce la faliment.

4.NFR<0, NFR0>NFR1

În acest caz se verifică justificările prezentate la cazul 3. Situaţia este favorabilă întreprinderii
atâta timp cât duratele de încasare a clienţilor şi duratele de achitare a furnizorilor se păstrează în
limitele contractuale.

1.3.4 Trezoreria neta

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente.
Trezoreria este imaginea disponibilităţilor monetare apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi
plăţilor, disponibilităţi care trebuie să facă faţă scadenţelor în mod continuu. Înregistrarea unei
trezorerii nete în cadrul mai multor exerciţii succesive demonstrează succesul întreprinderii în viaţa
economică şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei ei pe
piaţă.
Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe termen scurt când se
compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond
de rulment).
Trezoreria la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităţilor monetare şi a
plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi a plăţilor, respectiv din
plasarea excedentului monetar.
 Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le realizează întreprinderea fiind, de
altfel, fie operaţiuni de intrare de trezorerie, fie operaţiuni de ieşire de trezorerie. Intrările şi ieşirile
de trezorerie sunt dificil de prevăzut cu o foarte mare precizie. Întreprinderea conservă încasările ca o
precauţiune pentru a face faţă cererilor de fonduri imprevizibile.

Principalele sarcini ale trezoreriei constau în :

 prevederea şi asigurarea diferitelor fluxuri de intrare şi de ieşire în/din trezorerie;
 asigurerea lichidităţii întreprinderii;
 evaluarea diferitelor tipuri de plasamente şi plasarea excedentului de trezorerie;
 aprecierea, evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt;
 stabilirea bugetului trezoreriei şi planificarea trezoreriei.
Fluxurile sunt evaluate, previzionate. Prin intermediul nevoilor de fluxuri de ieşire şi
mijloacelor ca fluxuri de intrare se stabileşte gradul în care trezoreria face faţă unor situaţii
neprevăzute. Cu alte cuvinte mijloacele se cer a fi superioare nevoilor.
Una din sarcinile importante ale trezoreriei este asigurarea lichidităţii. Întreprinderea are
nevoie de lichiditate pentru efectuarea tranzacţiilor sale, pentru plata achiziţiilor zilnic scadente.

Trezoreria (T) se poate determina în două modalităţi:

1. ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:

T=FR- NFR

Acest mod de calcul ne arată că mărimea trezoreriei depinde atât de modificările aduse
fondului de rulment (influenţele modificării capitalurilor permanente şi a activelor imobilizate) cât şi
de modificările aduse necesarului de fond de rulment ( influenţele modificării activelor de
exploatare, respectiv a pasivelor de exploatare).

2. ca diferenţă între trezoreria de activ (TA) şi trezoreria de pasiv (TP):

T= TA- TP

Trezoreria de activ cuprinde disponibilităţile băneşti din conturi şi casă, precum şi

plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde credite curente şi soldul creditor al
băncii.
Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii şi sensului acesteia, a existenţei şi mişcării
titlurilor de plasament, disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, a creditelor bancare pe termen
scurt şi a altor valori de trezorerie.

Trezoreria poate fi pozitivă sau negativă după cum rezultă din figura 1.1

Trezorerie
negativă
 Nevoia de fond
de rulment

Trezoreria
+
pozitivă

Fondul de
rulment

Fig. 1.1
În ceea ce priveşte nivelul trezoreriei pot exista următoarele situaţii:
1. trezoreria pozitivă;
2. trezoreria negativă;
3. trezoreria egală cu zero.

1. Trezoreria pozitivă (T>0)

Trezoreria pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment este superior necesarului de
fond de rulment asigurând posibilitatea efectuării de plasamente şi a deţinerii de disponibilităţi
băneşti. În acest caz spunem că întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă, deşi nu
întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile. Acesta deoarece scopul
întreprinderii nu este deţinerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.
Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar, pe termen
lung abundenţa resurselor stabile ar putea semnifica insuficienţa utilizării lor cu efecte negative în
remunerarea capitalului şi respectiv rambursarea împrumuturilor. În acest caz trebuie evitată
achiziţionarea de împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor
curente.
Dacă avem un nivel prea ridicat al trezoreriei se recomandă plasarea disponibilităţilor pe piaţa
financiară (realizarea de plasamente pe termen scurt). Plasamentele trebuie să respecte următoarele
condiţii:
 să fie cât mai lichide (se cumpără şi se vând în mod curent pe piaţă);
 să asigure un nivel bun de rentabilitate;
 să aibă un nivel cât mai redus de risc.

2. Trezoreria negativă (T<0)

Trezoreria negativă evidenţiză un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului când nevoia

de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din resurse permanente, apelându-se la credite.
În acestă situaţie se urmăreşte obţinerea celui mai scăzut cost al noilor credite prin negocierea mai
multor surse de astfel de capital.

3. Trezoreria egală cu zero (T=0)

 Trezoreria egală cu zero reprezintă condiţia de bază a echilibrului financiar, între sursele de
finanţare şi nevoile de finanţare există un echilibru perfect, dar nu este o situaţie favorabilă pentru
întreprindere deoarece oricând acest echilibru se poate rupe şi firma intră în stare de dezechilibru
financiar.

Modalităţi de restabilire a dezechilibrului financiar:

 dacă este un dezechilibru financiar temporar şi de scurtă durată, poate fi restabilit prin
contractarea unor noi credite de trezorerie care pot fi returnate după restabilirea
echilibrului financiar;
 dacă este un dezechilibru financiar puternic şi de durată atunci se recomandă ca
restabilirea lui să nu se facă pe baza surselor temporare (ciclice) ci pe baza surselor
permanente.

Analiza evoluţiei trezoreriei este importantă pentru întreprindere deoarece în condiţiile

derulării unei activităţi profitabile reflectă acumulările băneşti care se realizează la nivel de
întreprindere pe parcursul unui exerciţiu financiar.
Se pot evidenţia următoarele situaţii:
1. TN>0 şi TN1>TNo;
2. TN0<0, TN1>0, TN1>TN0;
3. TN0>0, TN1<0, TN1<TN0;
4. TN0<0, TN1<0, TN0>TN1.

1. TN >0 şi TN1>TNo

În această situaţie pe întreaga perioadă analizată se înregistrează echilibru financiar şi în plus

acest echilibru s-a îmbunătăţit.
Există o restricţie şi anume să nu se ajungă la un nivel prea ridicat al trezoreriei care duce la
apariţia unor “ disponibilităţi leneşe”.

2. TN0<0, TN1>0, TN1>TN0

În această situaţie întreprinderea trece de la starea de dezechilibru financiar înregistrat în

perioada de bază la starea de echilibru financiar în perioada curentă.
Această situaţie este fie efectul politicii financiare a întreprinderii ( contractarea de noi
credite, majorarea capitalului social) fie efectul unei mai bune gestionări a procesului de exploatare
(creşterea mai rapidă a surselor în raport cu nevoile) fie efectul activităţii rentabile a întreprinderii
care conduce la acumularea profiturilor de la o perioadă la alta. Şi în această situaţie avem aceeaşi
restricţie de mai sus.

3. TN0>0, TN1<0, TN1<TN0

Această situaţie este o evoluţie nefavorabilă pentru întreprindere deoarece se trece de la starea
de echilibru financiar în perioada de bază la dezechilibru financiar în perioada curentă.
Această evoluţie poate fi obiectivă pentru întreprindere atunci când este efectul unui proces
investiţional care urmează să producă efecte în perioada următoare.

4. TN0<0, TN1<0, TN0>TN1

În această situaţie firma se confruntă cu un dezechilibru financiar pe întreaga perioadă

analizată, dezechilibrul financiar se accentuează de la o perioadă la alta fapt ce poate avea serioase
implicaţii asupra modului de derulare a activităţii întreprinderii, asupra rentabilităţii acesteia şi
asupra viabilităţii întreprinderii în general.
Se impune o recapitalizare a întreprinderii fie prin majorarea capitalului social fie prin
contractarea unui credit pe termen mediu şi lung.
 Fluxul net de trezorerie rezultă din variaţia în valori absolute a trezoreriei nete de la un an la
altul reprezentând fluxul monetar net, care practic este fluxul de numerar degajat din activitatea
firmei pe parcursul unui exerciţiu financiar.

FTN = TN1- TN0

Unde: TN1- trezoreria netă la sfărşitul exerciţiului;

TN0- trezoreria netă la începutul exerciţiului;

Fluxul monetar net pozitiv semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor
echivalentă cu o îmbogăţire a activului net real şi a averii acţionarilor.
Fluxul monetar net negativ semnifică reducerea puterii de investire a firmei şi a averii
acţionarilor.
Din punct de vedere funcţional fluxul de trezorerie este compus din:
- fluxul de trezorerie din exploatare (FTE) care reprezintă fluxul de numerar degajat din
activitatea de exploatare a firmei pe parcursul unui exerciţiu financiar şi se determină ca
diferenţă între excedentul brut de exploatare (EBE) şi variaţia necesarului de fond de
rulment aferent exploatării (ΔNFRE);

FTE= EBE- ΔNFRE

- fluxul de trezorerie din afara activităţii de exploatare (FTA) care se determină prin
deducerea din fluxul de trezorerie global (FTN) al celui din exploatare;

FTA = FTN- FTE

Ca şi principiu de bază este important ca fluxul de trezorerie din exploatare să aibă valori
sensibil mai ridicate şi să aibă un ritm de creştere superior faţă de cel din afara exploatării.

1.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

O primă formă de realizarea a echilibrului financiar al firmei este realizată prin asigurarea
permanentă a capacităţii de plată a firmei, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
În sens general lichiditatea şi solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de
a face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe termen scurt în timp ce
solvabilitatea vizează coordonatele pe termen lung.
Ca şi orice analiză bazată pe informaţiile din Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi analiza
lichidităţii, utilizând indicatori specifici ai lichidităţii financiare va trebui să aibă în vedere:
- Pe de-o parte asigurarea comparabilităţii elementelor poziţiei financiare reflectate
prin bilanţ atât în timp cât şi în spaţiu.
- Pe de altă parte să se aibă în vedere posibilitatea existenţei unei măsuri de utilizare a
eventualelor tehnici de contabilitate creativă.

1.4.1 Analiza lichidităţii

În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a-şi
acoperi obligaţiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.
Normele IFRS9 precizează că lichiditatea financiară reprezintă un indiciu al capacităţii
entităţii de a rambursa datoriile pe termen scurt, măsurat prin evaluarea componentelor de active
circulante şi datorii curente.
9
Greuning H.V - Standarde Internaţionale de Raportare Financiară, Ghid practic, Editura Irecson, 2005, pag.
27
 Indicatorii care exprimă lichiditatea au un conţinut calitativ deoarece surprind aspecte de
sinteză a fluxurilor băneşti şi respectiv a activităţii economice. Calitatea acestora constă de asemenea
în posibilitatea de a caracteriza starea financiară a unui agent economic respectiv echilibrul financiar
semnalizând totodată riscul de neachitare a obligaţiilor curente sau a datoriilor pe termen scurt.

În practica de analiză economico-financiară se utilizează următorii indicatori ai ratei

lichidităţii:
a) Rata lichidităţii curente sau generale (Lc) reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi
acoperi obligaţiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidităţi şi se
determină prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente
(obligaţiilor pe termen scurt).
Active curente
Lc = Pasive curente

Intervalul de referinţă al indicatorului este cuprins între [1,00; 2,00).

Un nivel al lichidităţii curente sub 1,00 semnifică lipsa capacităţii de plată pe termen scurt,
adică decapitalizarea întreprinderii. Întreprinderea riscă să acumuleze plăţi restante generatoare de
costuri suplimentare, diminuarea rezultatelor financiare şi deteriorarea relaţiilor cu terţii.
Un nivel mare al ratei lichidităţii curente, care depăşeşte valoarea de 2,00, nu este considerat
unul foarte bun ci este asociat unei gestiuni necorespunzătoare a activelor circulante. Dacă structura
activelor circulante este dominată de nivelul stocurilor (elementul de activ circulant cel mai puţin
lichid) atunci situaţia este cu atât mai necorespunzătoare.
În aceeaşi măsură, un nivel prea ridicat al ratei poate fi semnul unei gestiuni
necorespunzătoare a datoriilor pe termen scurt, tradusă printr-un grad de exigibilitate prea ridicat al
acestora. (un exemplu relevant: plata pe loc a furnizorilor).

b) Rata lichidităţii rapide (Lr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe
termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidităţi, adică din creanţe,
disponibilităţi băneşti şi investiţii financiare pe termen scurt (pe aceste ultime două componente le
vom denumi disponibilităţi).
Lichiditatea rapidă exclude stocurile din mijloacele curente de plată, acestea constituind
elementul cel mai lent sub aspectul potenţialului de transformare în lichidităţi al activelor circulante.

Active curente - Stocuri

Lr = Pasive curente

sau

Creante  Disponibil itati

Lr = Pasive curente

Intervalul de referinţă al indicatorului sunt cuprins între [0,6; 1,00).

Un nivel inferior pragului minim poate reflecta o structura necorespunzătoare a activului
circulant sub aspectul unei ponderi prea ridicate a stocurilor. (parcurgerea lentă a fazelor procesului
de fabricaţie).
Un nivel superior pragului maxim recomandat poate reflecta de asemenea o structura
necorespunzătoare a activului circulant sub aspectul unei ponderi prea ridicate a creanţelor (probleme
în încasare) respectiv al disponibilităţilor (management pasiv în fructificare). Şi în acest caz se poate
pune problema gestionării necorespunzătoare a datoriilor pe termen scurt (mai ales a celor
comerciale).
 c) Rata lichidităţii imediate (Li) măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a
datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilităţile existente (disponibilităţi băneşti şi investiţii
financiare pe termen scurt), fiind cunoscută şi sub denumirea de trezorerie la vedere.
Disponibil itati
Li = Pasive curente

Intervalul de referinţă al indicatorului sunt cuprins între [0,20; 0,60).

Un nivelul scăzut al ratei poate fi semnul unei gestiuni necorespunzătoare a creanţelor
(greutăţi în încasare) şi implicit a unei structuri neadecvate a activului circulant sub aspectul
lichidităţii.
Un nivel crescut al ratei poate fi semnul unui management pasiv al disponibilităţilor sau
dimpotrivă semnul unei gestiuni corespunzătoare a excedentelor de numerar fructificate prin
plasamente financiare.
Interpretarea nivelului ratei lichidităţii imediate trebuie făcută cu atenţie deoarece
disponibilităţile băneşti se pot modifica ca nivel frecvent şi uneori semnificativ ca urmare a plăţilor şi
încasărilor întreprinderii.

1.4.2 Analiza solvabilităţii

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile financiare pe
termen lung deci vizează un orizont mai îndepărtat de activitate. Analiza solvabilităţii pe termen lung
urmăreşte să determine în fiecare exerciţiu financiar dacă întreprinderea este supusă sau nu riscului
de faliment.
Câteva concluzii relativ la definirea noţiunii de solvabilitate ar consta în:

 Solvabilitatea se referă la gradul de acoperire a creditelor

 Reprezintă gradul în care întreprinderile fac faţă obligaţiilor de plată
 Solvabilitatea reprezintă o stare a echilibrului financiar care pune în evidenţă mărimea
capitalurilor în raport cu mărimea creditelor.

Factorii care influenţează starea de solvabilitate sunt mult mai variaţi şi mai complecşi decât
cei menţionaţi la starea de lichiditate. În categoria acestora se includ pe lângă factorii menţionaţi
pentru influenţarea stării de lichiditate următorii:
 viteza de rotaţie a activelor imobilizate
 politica monetară a creditorilor
 stabilitatea economică şi politică

Pot fi construite mai multe rate de solvabilitate:10

a) rata solvabilităţii globale sau generale (r sg ) exprimă în ce măsură datoriile totale sunt
acoperite de către activele totale ale întreprinderii în cazul falimentului şi se determină cu relaţia:
Activ _ total
rsg 
Datorii _ totale _ inclusiv _ dobanzile _ aferente

Rata solvabilităţii globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi
scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este
3-4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară
valorii contabile; o valoarea situată sub acest nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi 1-au
asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

10
Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicaţii şi teste grilă, Editura
Mirton, Timişoara, 2007, pag. 41-42
 b) rata solvabilităţii patrimoniale (r sp ) exprimă gradul în care capitalul social (Cs) asigură
acoperirea obligaţiilor de plată pe termen lung (împrumuturile pe termen lung - Itml şi aportul
acţionarilor sau asociaţilor - Cs) şi se determină cu relaţia:
Cs
rsp 
Cs  Itml
Se consideră că nivelul normal pentru această rată este de 0,4 - 0,6, limita minimă considerată 0,3.

c) rata solvabilităţii financiare (r sf ) - arată măsura în care datoriile financiare totale sunt
acoperite de activul total.
At
rsf 
Dat _ fin
Se consideră un nivel acceptabil al ratei o valoare mai mare de 2, sub acest nivel există pericolul
incapacităţii de plată.

d) rata solvabilităţii financiare (Crd) - arată măsura în care datoriile întreprinderii pot fi
acoperite din resursele potenţiale sau efective de autofinanţare, nivelul considerat fiind 1, iar nivelul
minim 0,33.

CAF ( EBE; Autofinant are)

c rd 
Datorii _ totale

e) gradul de acoperire al serviciului datoriei (g asd ) arată măsura în care întreprinderea

acoperă creditelor pe termen mediu şi lung, inclusiv dobânda aferentă, din profitul net şi amortizarea
determinându-se cu relaţia:
Pn  A  Div
g asd 
Rc  Dc
unde: Pn - profit net;
A - amortizare;
Div - dividende;
Rc - rata de rambursare a creditului;
Dc - dobânda scadentă aferentă creditului.
Se consideră că nivelul minim acceptat al ratei este în jur de 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună
cu cât nivelele indicatorului este mai mare.
f) rata de acoperire a dobânzilor (r ad ) - exprimă proporţia în care profitul acoperă valoarea
dobânzilor şi dividendelor preferenţiale.
Pr ofit _ curent
rad 
Dobanzi  Dividendel e _ preferenti ale
Valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mare de 2, avându-se în vedere interpretarea
indicatorului şi variabilitatea profitului curent în timp.
Concluzii:
 Din punct de vedere al câmpului de acţiune solvabilitatea este mai largă decât lichiditatea,
incluzând în determinare active indiferent de gradul de lichiditate şi respectiv datorii
indiferent de gradul de exigibilitate.
 Legătura între lichiditate şi solvabilitate este determinată de structura financiar-patrimonială.
În condiţiile stricte de definire a lichidităţii şi solvabilităţii, o întreprindere chiar dacă dispune
de solvabilitate se poate confrunta temporar cu lipsa lichidităţii. Evident în condiţii extreme
managementul întreprinderii poate lua decizii de acoperire a unei datorii pe termen scurt prin
 vânzarea unui activ, dar astfel de măsuri reflectă dificultăţi în asigurarea capacităţii de plată a
datoriilor curente, fiind contraproductive în raport cu viitorul afacerii.
Acest aspect este şi în sens invers, adică o întreprindere poate beneficia de lichiditate, dar să se
confrunte cu lipsa solvabilităţii. În acest caz nu este exclusă atingerea solvabilităţii prin fructificarea
unui stoc sau a unei creanţe în vederea stingerii unei datorii pe termen mediu sau lung. Astfel de
măsuri pot însă avea efecte nefavorabile în planul reluării ciclului de producţie.