Cap.

4 Analiza performantelor economico-financiare

Cuprinsul capitolului
4.1 Abordări conceptuale privind performanța
4.2. Sisteme de indicatori pentru evaluarea performanțelor economico-financiare
4.3. Analiza performantelor financiare pe baza indicatorilor valorici
4.4. Analiza profitabilităţii întreprinderii
4.5 Analiza rentabilității
4.6 Analiza performanțelor bursiere

4.1. Abordări conceptuale privind performanța

Folosită frecvent în toate domeniile activității umane, noțiunea de performanță este destul de
rar definită în mod explicit, fiecare utilizator sugerând o anumită latură a acesteia, corelată cu
obiectivele sale și domeniul de interes urmărit. De cele mai multe ori, termenul de performanță este
asociat cu rezultatul pozitiv al unei acțiuni sau cu o activitate încheiată cu succes, semnificația sa
reflectând excelența înregistrată într-un anumit domeniu.
În sens general, performanța este definită ca fiind ”o realizare deosebită într-un domeniu de
activitate” (DEX, 1998), termenii cei mai apropiați de această noțiune fiind performare din limba
latină, performance din limba franceză și to perform din limba engleză. Sensul termenului
performareeste de ”a finaliza o acțiune propusă”, termenul de performance este utilizat în sensul de
”a îndeplini, a executa”, pe când to perform înseamnă ”a realiza, a executa, a îndeplini o activitate”
(Dănilă, Alexandra, 2014:12).
Chiar dacă exista o anumită imprecizie în utilizare și, mai mult, are un caracter abstract pentru
că nu există în sine ci doar ca rezultat al unei comparații, performanța reprezintă o preocupare
constantă a managementului unei entități în scopul menținerii în mediul concurențial.
Spre deosebire de rezultat, care este cuantificat în mărime absolută, performanța este, în primul
rând, o mărime subiectivă deoarece ”este produsul operației prin natură subiectivă, care constă în a
apropia o realitate de o dorință” (Jianu, 2007:14) și, în al doilea rând, o mărime relativă, determinată
prin comparații cu alte mărimi, cum ar fi: obiective, rezultate anterioare, rezultate obținute de
concurenți (Niculescu, 2005:42). În acest context, a fi performant se reduce la atingerea sau depășirea
obiectivelor propuse, performanța fiind întotdeauna rezultatul unei comparații.
Susținem și noi diferențierile din literatura de specialitate (Jianu, 2007:12), referitoare la o
performanță, performanță și a fi performant. Dacă o performanță reflectă un rezultat superior celui
previzionat, obținutîntr-un an, în trecut, performanța se referă la perioada anterioară sau curentă, doar
că ea este înțeleasă într-o manieră dinamică, pe o perioadă mai mare de timp. A fi performant, în
schimb, tinde să fie utilizat pentru rezultate viitoare, fiind un indicator de potențial.
Chiar dacă, în teoria economică, există o multitudine de abordări a conceptului de performanță,
de cele mai multe ori, această noțiune cuprinde trei sensuri principale: succes, rezultatul acţiunii și
acţiune (Bourguignon, 1996:53). Succesul exprimă reușita unei afaceri, aceasta fiind o noţiune
generală care caracterizează mai multe stări favorabile, fiind dificil de găsit un singur rezultat pentru
a-l măsura. Prin urmare se poate deduce faptul că performanţa nu există în sine, ci doar în funcție de
obiectivele fixate de fiecare entitate. Al doilea sens atribuit performanţei este rezultatul acţiunii,
evaluarea acesteia realizându-se prin măsurarea ulterioară a rezultatelor obținute, nefiind influențată
de opțiunile utilizatorilor. Al treilea sens al performanţei nu reprezintă doar rezultatul măsurat la
sfârşitul unei acțiuni, fiind însăși acțiunea privită din punctul de vedere al procesului de formare a
performanței și nu al rezultatului atins la un moment dat.

1
 De-a lungul timpului, criteriile utilizate pentru definirea performanței au suferit numeroase
adaptări care pot fi sintetizate astfel:
- în perioada 1950-1960 nu se cunoaște o omogenitate a definirii acestui concept, fiind folosite o
multitudine de criterii de apreciere care pun în prim plan eficacitatea organizațională, reflectată
în: productivitate, flexibilitate, adaptabilitate, stabilitate, integrare, realizare;
- în perioada 1960-1970 performanța este definită prin prisma indicatorilor ce reflectă dimensiunea
activității unei entități, precum valoarea activului total, cifra de afaceri, costurile de producție;
- în perioada 1970-1980 pentru reflectarea performanței accentul se pune pe rentabilitate, indicatorii
considerați relevanți regăsindu-se în profit net, rezultatul pe acțiune și ratele de rentabilitate;
- în perioada 1980-1990 performanța este apreciată prin prisma lichidității degajate de activitatea
desfășurată, fiind reflectată prin intermediul indicatorilor de cash-flow;
- în perioada 1990-2000 performanța este definită în funcție de crearea de valoare și exprimată prin
indicatori precum valoarea adăugată economică (engl. Economic Value Added), valoarea
adăugată de piață (engl. Market Value Added);
- după anul 2000 performanța înregistrează o rafinare a binomului performanță – valoare, în sensul
creării de bogăție la nivelul entității și realizării unei legături directe între valoarea entității și
responsabilitatea față de părțile interesate (angajați, furnizori, clienți, comunitate și mediul
înconjurător). Această nouă abordare privind performanța companiei se regăsește în noțiunea de
performanță globală, înțeleasă ca fiind conceptul microeconomic al dezvoltării durabile și
reflectată în cele trei dimensiuni ale acesteia: performanța economico-financiară, performanţa
socială şi performanţa de mediu.
Din multitudinea de opinii privind performanța unei întreprinderi, de cele mai multe ori,
aceasta este abordată fie din perspectiva obiectivelor urmărite, regăsindu-se în gradul de atingere al
acestora, fie în termeni de eficiență și eficacitate a activității desfășurate, fie ca o măsură a valorii create
de întreprindere.
În domeniul economic, pentru întreprinderile care își continuă activitatea,abordarea clasică a
performanței se poate realiza prin prisma a trei noțiuni diferite: eficiență, economicitate și eficacitate.
În acest caz, eficiența se referă fie la maximizarea efectului obținut la o unitate de efort consumat, fie
la minimizarea efortului consumat la o unitate de efect rezultat, economicitatea presupune obținerea
factorilor de producție necesari cu cele mai mici costuri iar eficacitatea urmărește atingerea sau
depășirea obiectivelor prevăzute.
asigurarea prelucrarea
resurselor resurselor
Economicitate Eficiență Eficacitate

Figura nr 4.1. Reprezentarea clasică a performanței

Pornind de la aceste reprezentări ale performanței, considerăm că se poate face o legătură între
așteptările de la nivelul întreprinderii și așteptările mediului întreprinderii, astfel: economicitatea și
eficiența se constituie ca o măsură a așteptărilor mediului intern, pe când eficacitatea reflectă modul în
care o companie răspunde așteptărilor atât a mediului intern, cât mai ales, a mediului extern al acesteia
(clienți, furnizori, creditori, comunitate etc.).
Elementele specifice noii economii caracterizate de liberalizarea economică, globalizarea,
concurenţa tot mai acerbă, trecerea de la economia industrială la economia bazată pe cunoştinţe şi
informaţii, provocările sociale şi ecologice aduse de necesităţile dezvoltării durabile, toate acestea
amplificate de ultima criză financiară resimţită la nivel mondial, impun entităţilor economice noi
standarde de performanţă care depăşesc sfera economicului și implicit conduc la redefinirea
performanței.

2
 În teoria economică modernă, performanța unei entități este multi-dimensională, acoperind
aspecte legate nu doar de rezultate financiare pozitive, profitabilitate sau rentabilitate, ci regăsindu-se
deopotrivă în acțiuni și comportamente adecvate, angajați mulțumiți la locul de muncă, clienți și
acționari satisfăcuți, capacitate de dezvoltare și inovare precum și de menținere în mediul concurențial.
Dintre multiplele posibilități de exprimare, considerăm că, la nivelul unei entități economice,
performanța globală poate fi regăsită sub una din următoarele forme:
- performanță tehnologică, care se referă la capacitatea de a realiza bunuri, de a presta servicii și de
a executa lucrări de calitate, la costuri mici și într-un interval redus de timp;
- performanță economică, care reflectă raportul optim dintre valoarea ieșirilor și valoarea intrărilor
aferente activității de exploatare;
- performanță financiară, care arată capacitatea unei entități de a obține rezultate financiare corelate
cu resursele financiare și mijloacele economice avute la dispoziție;
- performanță socială, care evidențiază implicarea unei entități în activități cu caracter social
(asigurarea și protejarea sănătății angajaților, clienților, retragerea unor produse nocive, atât pentru
salariați cît și pentru clienți etc) ;
- performanță de mediu, care arată preocupările pentru reducerea poluării, reducerea consumului de
energie etc.
Cu toate că, în prezent, nu există o definiție universală a performanței, este evidentă tranziția
înspre o abordare holistică, ce nu mai ține seama doar de obiectivele managementului și acționarilor,
ci integrează obiective ale tuturor stakeholderilor. Îmbunătățirea performanțelor pentru managerii unei
întreprinderi înseamnă, pe lângă asigurarea resurselor pentru dezvoltarea entității, crearea de valoare
pentru toate grupurile de interesați: pentru management – profitabilitate; pentru acționari –
rentabilitate; pentru clienți – calitate ridicată a produselor și serviciilor și prețuri competitive; pentru
furnizori – stabilitate; pentru salariați – creșterea siguranței la locul de muncă și stimularea
profesională; pentru comunitate – investiții în infrastructură, cultură, educație, sport; pentru concurenți
– concurență loială; pentru mediul înconjurător – protecția mediului înconjurător, reducerea risipei de
resurse, limitarea poluării.
Corelate, aceste obiective permit definirea întreprinderii performante ca fiind ”întreprinderea
care creează valoare pentru acționari, care satisface clienții, care ține cont de opinia salariaților săi și
care respectă mediul natural” (Jianu, 2007:24).
Privită din această perspectivă performanța include, pe lângă abilitatea de a avea acces la
resurse, de asemenea, alocarea și utilizarea optimă a acestora pentru asigurarea unei remunerări care
să justifice interesul participanților la activitatea societății și acoperirea riscului asumat de către
aceștia, în condițiile unei dezvoltări durabile.
O nuanțare a abordării performanței din punct de vedere economic, la nivel micro, reduce
problematica performanței la exprimarea sa în următoarele forme:
- productivitate, exprimată în funcție de resursele utilizate, ca productivitatea muncii (când se
exprimă eficiența folosirii resurselor umane) sau ca randament al mijloacelor fixe (pentru
aprecierea eficienței utilizării mijloacelor fixe);
- profitabilitate, pentru a aprecia abilitatea companiei de a obține profit în urma desfășurării
activității și înregistrarea de venituri mai mari decât cheltuielile necesare desfășurării acesteia;
- rentabilitate, pentru a aprecia capacitatea companiei de a obţine profit la un anumit nivel al
capitalurilor sau mijloacelor economice utilizate, indiferent de proveniența acestora;
- economicitate, pentru a aprecia economiile obţinute ca urmare a asigurării și folosirii resurselor;
- eficacitate, pentru a reflecta gradul de îndeplinire a așteptărilor utilizatorilor, atât interni cât și
externi;
- performanță bursieră, pentru a aprecia performanța unei companii listate pe piața bursieră;
- crearea de valoare, care în ultimă instanță, este cea care conduce la obținerea performanței,
atingerea obiectivelor fără crearea de valoare neputând fi considerată performanță.
3
 Dintre toate aceste forme ale performanței, corelația eficiență-eficacitate se situează pe primul
nivel al performanței, celelalte forme influențând performanța companiilor prin intermediul acestei
corelații. Pornind de la această abordare se consideră că ”performanța rezidă în eficiența și eficacitatea
cu care sunt consumate resursele (efort) și generate rezultatele (efect) care să-i asigure și să-i dezvolte
sfera de interese” (Petcu, Monica, 2009:313).
În realizarea demersului nostru, considerăm că o întreprindere este performantă atunci când
ea este eficace și eficientă în același timp. Pornind de la sensul cel mai general al acestor noțiuni
(eficacitatea este o măsură a ceea ce se face iar eficienţa este o măsură a modului în care se face), din
literatura de specialitate se poate reține că prin eficacitate se înțelege cel puțin atingerea obiectivelor
stabilite, pe când prin eficiență se înțelege „maximizarea efectului obținut la o unitate de efort
consumat sau minimizarea efectului consumat la o unitate de efect rezultat” (Robu et al., 2014:300).
Pentru a nuanța noțiunea de eficacitate trebuie să fie delimitate obiectivele care se urmăresc
pentru a fi atinse, respectiv ideea ca aceasta reprezinta „o măsură prin intermediul căreia o
întreprindere reuşește să îşi satisfacă exigenţele proprii și aşteptările externe, respectiv ale clienţilor,
statului, furnizorilor, salariaţilor şi acţionarilor” Mitu și Mitu (2007:79).
Diferența dintre eficiență și eficacitate s-ar putea rezuma astfel: o companie este eficace atunci
când și-a îndeplinit, pur și simplu, obiectivul pe care îl avea de îndeplinit, în timp ce eficiența are
legătură cu costurile acestei realizări, adică presupune îndeplinirea obiectivului cu cele mai mici
costuri.
O altă diferență care poate fi sesizată între eficiență și eficacitate este datorată utilizatorilor
acestor informații: în timp ce eficacitatea reflectă gradul de acoperire a așteptărilor atât al utilizatorilor
interni cât și externi (acționari potențiali, creditori, clienți, furnizori, stat, comunitatea locală),
eficiența reflectă gradul de acoperire a așteptărilor utilizatorilor interni (manageri, acționari actuali,
salariați, consiliul de administrație, cenzori).
În sens general, performanța este legată de noțiunea de profit, exprimând aptitudinea unei
companii de a obține rezultate exprimate în unități monetare, prin utilizarea resurselor financiare și a
mijloacelor economice, respectiv prin valorificarea rezultatelor activității desfășurate.
Subordonată obiectivului managementului de maximizare a valorii ce revine proprietarilor, în
condițiile asumării responsabilităților sociale, performanța unei întreprinderi se exprimă în modalități
diferite, în funcție de domeniul de activitate și de natura elementelor de efect și efort luate în calcul.
În aceste condiții, considerăm că formele cele mai uzuale de exprimare a performanței unei societăți
comerciale sunt reprezentate prin noțiunile de profitabilitate și rentabilitate (în cazul societăților
necotate la bursă),respectiv profitabilitate, rentabilitate și performanță bursieră (pentru societățile
cotate la bursa).
Indiferent de domeniul de activitate, ratele de profitabilitate și de rentabilitate reprezintă
potențialul unei întreprinderi de a crea plusvaloare și de a contribui la maximizarea valorii acesteia,
în condițiile satisfacerii cerințelor tuturor partenerilor implicați în desfășurarea activității și a
respectării mediului natural.
Asemănarea modului de calcul a ratelor de rentabilitate cu ratele de profitabilitate generează
de multe ori confuzie între cele două rate, motiv pentru care trebuie accentuat faptul că ”nu putem
vorbi de rentabilitate decât prin compararea capitalurilor investite cu rezultatul utilizării acestor
capitaluri....Este un abuz de limbaj să vorbești de rentabilitatea comercială, raportând un rezultat la
cifra de afaceri” (Vernimmen, 1988:313). Altfel spus, facem o diferențiere între rentabilitate, care
caracterizează aptitudinea unei întreprinderi de a degaja un anumit rezultat pentru o mărime dată a
eforturilor angajate (resurse financiare respectiv, mijloace economice utilizate), indiferent de
proveniența lor, și profitabilitate, care caracterizează aptitudinea unei întreprinderi de a obține un
anumit nivel al rezultatului pentru un volum dat al afacerilor. Dacă nu se face această delimitare se
poate ajunge la situaţia ca atunci când se analizează nivelul de rentabilitate să se explice, spre exemplu,

4
evoluţia unei rate de rentabilitate (a capitalului), prin intermediul altei rate de rentabilitate (a
vânzărilor).
Pentru analiza performanțelor vom avea în vedere rezultatele obținute prin utilizarea factorilor
de producție, recunoscute și prezentate în Contul de profit și pierdere sau calculate în Soldurile
intermediare de gestiune (excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul financiar,
rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul înainte de dobânzi și impozit, rezultatul brut al
exercițiului și rezultatul net al exercițiului).
La nivel internațional există preocupări pentru a fi prezentate două situații pentru raportarea
performanței financiare a unei întreprinderi: Contul de profit și pierdere și Situația rezultatului global.
Această preocupare se datorează existenței a două concepte de rezultat: conceptul de rezultat curent
(current operating concept) și conceptul rezultatului complet (all inclusive concept).
Conform current operating concept, în contul de profit și pierdere se înregistrează doar
consecințele activităților operaționale, normale, desfășurate de o societate pe parcursul unui exercițiu
financiar, iar operațiile care nu privesc activitatea curentă se înregistrează direct în capitalurile proprii.
În acest caz, performanța întreprinderii se măsoară prin diferența dintre venituri și cheltuieli (când se
calculează rezultatul net al exercițiului) și reflectă performanța managerilor, generată de elementele
controlate de ei.
În situația all inclusive concept se are în vedere un alt tip de rezultat, și anume rezultatul
global, care rezultă din aplicarea unui tratament lărgit, apropiat de abordarea bilanțieră. În acest caz,
în rezultatul global, sunt cuprinse toate elementele care influențează capitalurile proprii în cursul
exercițiului financiar, cu excepția distribuirii de dividend sau micșorărilor de capital prin distribuirea
către acționari, respectiv a aporturilor din partea acestora. În acest fel, performanța financiară a
întreprinderii reprezintă îmbogățirea patrimonială măsurată prin diferența dintre activul net la
începutul și sfârțitul perioadei.
Scopul acestei duble abordări a conceptului de rezultat este de a răspunde la două tipuri de
nevoi ale utilizatorilor: cea de a măsura performanța activităților (conceptul rezultatului curent) și cea
de-a măsura îmbogățirea acționarilor, într-o concepție patrimonială (conceptul rezultatului complet).
În țara noastră, societățile comerciale au obligația să întocmească situațiile financiare anuale
în concordanță cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară IFRS privind raportarea
rezultatului global, doar dacă au valori mobiliare admise la tranzacționare pe o piață reglementată
(OMFP nr. 881/2012 și OMFP nr. 1286/2012).
Înțeleasă ca o caracteristică a “lucrului bine făcut”, accepțiunea noțiunii de performanța în
domeniul afacerilor este de performanță economico-financiară sau de performanță globală a
afacerilor, dacă privim ca un tot unitar performanța economico-financiară, performanța de mediu și
performanța socială. În acest context, performanța este înțeleasă ca fiind “o stare de competitivitate a
întreprinderii, atinsă printr-un nivel de eficacitate şi productivitate care-i asigură o prezență durabilă
pe piaţă”. (Niculescu, Maria, 2005: ).
Performanța unei societăți comerciale poate fi exprimată fie în mărimi absolute, numite și
marje (când se utilizează indicatorii de rezultate din contul de profit și pierdere), fie în mărimi relative
(când se utilizează, cel mai frecvent, ratele de profitabilitate și ratele de rentabilitate). Pentru
societățile comerciale cotate la bursa, analiza situațiilor financiare (poziție financiară, performanță
financiară, fluxuri de trezorerie) este completată cu analiza pe baza ratelor bursiere care, împreună,
fac obiectul analizei fundamentale (clasice).
În mod practic, punctăm faptul că mărimile absolute caracterizează insuficient performanța,
deoarece pot exista societăți comerciale cu marje ridicate dar performanțe reduse, după cum pot exista
societăți comerciale cu marje reduse dar cu performanțe ridicate.
Ratele utilizate în analiza performanței unei societăți comerciale și exprimate în mărime
relativă, constituie corelații de eficiență (calculate fie sub forma efect/efort, fie sub forma efect/efect),
care au o valoare informațională mai mare decât cea a indicatorilor exprimați în mărime absolută.
5
 4.2. Sisteme de indicatori pentru evaluarea performanțelor economico-financiare

Modalitățile de determinare și de măsurare a performanțelor economice ale organizațiilor de

afaceri au cunoscut evoluții semnificative în timp, fără ca subiectul să fie pe deplin soluționat până în
momentul de față. Putem totuși afirma că deși sistemele de indicatori pentru evaluarea performanțelor
economice au înregistrat aproximativ aceeași dimamică ca și mediul de afaceri, se constată că
obiectivul urmarit a ramas aproximativ același, căutâmdu-se modalități prin care să fie cuantificate
consecințele economice ale deciziilor investiționale și manageriale din trecut în corelație cu
perspectiva unor decizii investiționale și manageriale prezente și viitoare.
Chiar dacă în procesul de analiză și de măsurare a performanțelor economice este riscant șă
tragem concluzii ferme, deoarece majoritatea investigațiilor de acest tip au un caracter relativ indus
de specificul afacerii și de condițiile mediului extern în care afacerea se derulează, s-a conturat totuși
un relative consens al analiștilor economico-financiari care consider că măsurarea performanţei la
nivelul unei organizații de afaceripresupune determinarea gradului în care aceasta a creat sau este în
măsură să creeze, într-un orizont de timp determinat, o creştere de valoare pentru acţionari săi,
superioară celei generate de alte organizații concurente.
Pentru a cuantifica nivelul de performanță al unei organizații de afaceri se impune creionarea
unui sistem coerent de indicatori care să țină cont de următoarele aspecte:
 Obiectivele analizei;
 Perspectiva utilizatorului pentru care se realizează analiza;
 Standardele de raportare disponibile.
Perspectiva utilizatorilor de informații privind performanța organizațiilor de afaceri este
deosebit de importantă și din acest motiv conturarea sistemului de indicatori trebuie să pornească de
la principalele grupe de interesați în performanța afacerilor:
a) Managerii sunt cei mai implicați in procesul operational și strategic al afacerilor fiind,
practic, cei mai interesați de bunul mers al companiei, dar în același timp sunt și principalii
responsabili de performanța acesteia. Managerii gestionează eficiența și eficacitatea
operațională a afacerilor, utilizarea eficientă și echilibrată a resurselor, atragerea și
alocarea eficientă a capitalurilor, iar toate acestea se impune a fi integrate într-o strategie
echilibrată care să asigure continuitatea și competitivitatea afacerilor pe termen lung.
b) Investitorii sau proprietarii, sunt preocupați de de riscul afacerilor în care au investit sau
doresc să investească şi de rentabilitatea generatăde investiţiile lor. În general această
categorie de interesați caută informaţiile necesare pentru a decide dacă trebuie să cumpere,
să păstreze sau să vândă, evaluând, în același timp, valoarea de piață a întreprinderii şi
capacitatea acesteia de a remunera capitalul investit la un nivel superior costului mediu al
capitalului investit. De asemenea investitorii doresc o creștere a profiturilor și a fluxurilor
de numerar, respective un dividend majorat pe acțiune, fiind atenți la politica de distribuire
a profitului care poate afecta sustenabilitatea pe termen lung a afacerii.
c) Creditorii financiari sau operaționali sunt interesați dacă împrumuturile sau creditele
commerciale acordate şi dobânzile aferente acestora vor fi rambursate la scadenţă,
estimând capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de numerar capabile să acopere, la
scadență, serviciul integral al datoriei.
d) Clienții evaluează continuitatea colaborării cu întreprinderea, perspectiva de dezvoltare a
afacerii și posibilitatea de a beneficia de o ofertă mai generoasă, de o calitate mai ridicată
a produselor sau aserviciilor și de perspectiva de închidere a afacerii.

6
 e) Societatea și guvernul urmăresc modul de dezvoltare a afacerilor și capacitatea acestora
de a promova o politică ecologică și socială care să contribuie la dezvoltarea durabilă a
mediului economic și social în care compania activează.
Majoritatea specialiștilor consider că principalul obiectiv în gestionare unei companii,
respectiv maximizarea valorii de piață a acesteia, nu poate fi realizat decât dacă se urmăresc și se
gestionează, printr-o abordare strategică, interesele tuturor grupurilor de stakeholderi. Aceste teorii
sunt demonstrate de la inceputul secolului XXI existand concluzia că întreprinderile care nu au reuşit
să adauge valoare pentru acţionarii lor nu au reuşit nici să satisfacă pe deplin cerinţele celorlalte grupe
de stakeholderi (Walace J., 2003).
Putem astfel afirma că performanţa economică globală a unei companii ar trebui fundamentată
pe teoria deţinătorilor de interese, o întreprindere atinge un nivel de performanță globală atâta timp
cât satisfice interesele combinate ale tuturor părţilor implicate în proces sau altfel spus ale tuturor
stakeholderilor. Din această perspectivă, managementul întreprinderii trebuie să aibă capacitatea de a
armoniza interesele tuturor deţinătorilor de interese, chiar dacă acestea riscă, la un moment dat, să fie
contradictorii.Dacă măsurarea performanţei întreprinderii din punctul de vedere al acţionarilor se
poate face cantitativ, comensurarea performanței percepute de celorlalţi parteneri ai săi este, mai
degrabă, subiectivă sau calitativă. De aceea, măsurarea performanţei globale presupune determinarea
gradului de îndeplinire a unor obiective multicriteriale de performanţă, specifice intereselor
manifestate de fiecare categorie de stakeholderi în parte.
In tabelul 4.1.sunt prezentate principalele grupe de stakeholderi ai unei organizații de afaceri
iar pentru fiecare grupă în parte am definit domeniile de interes, din perspectiva performanței și
sistemele de indicatori utilizați în măsurarea performanței pentru fiecare domeniu de interes în parte.

Tabelul nr. 4.1. Sisteme de indicatori pentru evaluarea performanțelor

Management Investitori Creditori Clienti Societate

Activitatea Rentabilitatea Lichiditate/ Activitatea Responsabilitate

operatională investiției Solvabilitate operatională socială

Cifra de afaceri Rentabilitatea activelor Lichiditatea curtentă Cifra de afaceri Păstrarea numărului
Producția totale Lichiditatea rapidă Producția de angajați
exercițiului Rentabilitatea Lichiditatea exercițiului Numarul de actiuni
Valoarea adaugată capitalului investit imediată Rata de creștere a CSR
Veniturile din Rentabilitatea afacerii Valoarea acțiunilor
exploatare capitalului propriu Solvabilitatea Calitatea productiei CSR
Cheltuieli de generală Indicatori ai
exploatare Solvabilitatea calității totale
Levierul de financiară
exploatare Solvabilitatea
Analiză structurală patrimonială
Analiză
comparativă
Dezvoltare durabilă
Gestiunea Crearea de valoare Structura Gestiunea Performanță
resurselor financiară resurselor ecologică

Rotatia activelor Profitul economic Indatorarea globală Durata creditului Reducerea poluării
totale Valoarea economica Indatorarea commercial Securitatea
Rotatia activelor adaugata (EVA) financiară Avantaje produselor oferite
imobilizate Valoarea adăugată Stabilitatea comerciale Epuizarea resurselor
Rotatia activelor pentru actionari (SVA) financiară acordate Securitatea
circulante Valoarea lichidă Autonomia proceselor
Rotatia stocurilor adăugată (CVA) financiară

7
 Rotatia creantelor Rentabilitatea totală a
Rotația datoriilor de acționarilor (TSR)
exploatare Rata de rentabilitate a
Eficiența utilizării fluxurilor de numerar
resurselor umane (CFROI)
Profitabilitate Performanța de piață Serviciul datoriei Solvabilitate Performanță fiscală

Profitabilitatea brută Valoarea de piață Gradul de acoperire Riscul de Valoarea impozitelor

a exploatării adăugată (MVA) a dobânzilor insolvență plătite
Profitabilitatea netă Profitul pe actiune Gradul de acoperire Datorii restante la BS
a exploatării Dividendul pe acțiune a datoriilor si BASS
Profitabilitatea netă Rata dividendului financiare
comercială Valoarea de Gradul de acoperire
Cash-flow piață/Valoarea contabilă a datoriilor totale
Valoarea economică PER Gradul de acoperire
adăugată a serviciului datoriei

Analiza economico-financiară folosește un sistem de indicatori de măsurare a performanţelor

care este orientat spre două planuri: performanțe care definesc poziția financiară, respectiv
preformanțe care definesc nivelul de profitabilitate și rentabilitate a întreprinderii. Grupele de
indicatori care definesc cele două planuri de performanță pot fi structurate astfel:

1. Indicatori ai poziției financiare

a. indicatori ai structurii patrimoniale: rata activelor imobilizate, rata activelor circulante, rata
stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților bănești;
b. indicatori ai structurii financiare: rata stabilităţii financiare, rata datoriilor curente, rata
îndatorării globale, rata autonomiei financiare;
c. indicatori de echilibru financiar: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment,
trezoreria netă, rata de finanțare a activelor imobilizte, rata de finanțare a activelor
circulante, rata de finanțare globală;
d. indicatori de lichiditate și solvabilitate: lichiditatea generală, lichiditatea parţială,
lichiditatea imediată, solvabilitatea generală, solvabilitatea patrimonială;
e. indicatori de activitate: viteza de rotaţie a activului total, viteza de rotaţie a activelor
circulante, viteza de rotaţie a furnizorilor, viteza de rotaţie a clienţilor, viteza de rotaţie a
stocurilor, durata de achitare a obligaţiilor pe termen scurt, durata de încasare a clienților.

2. Indicatori ai performanțelor financiare

a. indicatori ai profitabilității:
 exprimați în mărime absolută: rezultatul brut al exploatării, rezultatul
exploatării, rezultatul curent, rezultatul brut al exercițiului, rezultatul net al
exercițiului;
 exprimați în mărime relativă: marja brută din exploatare, marja netă din
exploatare, rata profitabilității resurselor consumate, rata profitabilității
veniturilor;
b. indicatori de rentabilitate: rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii capitalului investit;
c. indicatori bursieri: profitul net pe acţiune, rata curs-profit net pe acţiune, randamentul
dividendelor, rata preţ-valoarea contabilă a unei acţiuni, rata preţ-venituri din vânzări pe
acţiune, lichiditatea acţiunii;

8
 d. indicatori de creare de valoare: valoarea economică adăugată, valoarea adăugată de piaţă,
randamentul acţiunilor, randamentul capitalului investit, marja economică, rata de
rentabilitate a fluxurilor de numerar.

În procesul de evaluare a preformanțelor financiare ale unei companii pot fi utilizate mai multe
sisteme de indicatori de predicție a nivelului de performanță, cel mai adesea aceste sisteme separandu-
se în grupe de indicatori care exprima performanța în mărimi absolute și grupe de indicatori care
exprimă performanța în mărimi relative (rate sau rapoarte).
Dacă ne referim la modul de exprimare a preformanței financiare în mărimi absolute putem
afirma că din ansablul sistemelor de evaluare se îndividualizează ca un instrument foarte util tabloul
soldurilor intermediare de gestiune,acesta reprezentând un sistem informaţional derivat al contului
de profit şi pierdere, iar prin intermediul lui performanțele financiare sunt prezentatedintr-o
perspectivă economică mult mai pronunțată comparative cu contul de profit și pierdere. Acest sistem
de indicatori a fost dezvoltat în cadrul sistemului contabil francez, unde este reglementată şi
obligativitatea întocmirii lui împreună cu alte rapoarte financiare anuale presupuse de sistemul de
raportare francez.
O variantă similară a acestui tablou de indicatorio regăsim și în sistemul anglo-saxon unde se
face referire la marjele de acumulare care, deşi au denumiri și modalități de calcul diferite, conduc
spre același referential informational de evaluare a performanțelor financiare în mărimi abolute.

Tabelul nr. 4.2. Marjele de acumulare în sistemul anglo-saxon

Nr. crt. Indicatori
1 Venituri din exploatare
2 Cheltuieli variabile
3 Marja asupra cheltuielilor variabile (MVA)
4 Cheltuieli fixe (exclusiv amortizări și provizioane)
5 Profit înainte de dobânzi, de impozit şi de amortizare (EBITDA)
6 Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
7 Profitul din exploatare (EBIT)
8 Venituri financiare
9 Cheltuieli financiare
10 Profit înainte de impozit - EBT
11 Elemente extraordinare
15 Impozitul pe profit
16 Profitul net - NI

Cadrul national de raportare (OMFP 1802/2014) din țara noastră nu prevede obligativitatea
raportării sub forma tabloului soldurilor intermediare de gestiunedar acest instrument este utilizat pe
scară largă de către analiștii economico-financiari motiv pentru care în cele ce urmează o să facem
referire la modul de contrucție a acestui sistem de indicatori din perspectiva cadrului de raportare
românesc.
Soldurile de gestiune pot fi diferenţiate în indicatori de activitate şi indicatori de rezultate,
reflectând astfel volumul activității desfășurate și rezultatul acestei activități sub formă de rezultat
pozitiv (profit) sau rezultat negativ (pierdere).

9
 Tabelul nr. 4.3 Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
Denumirea indicatorilor Nr. Exerciţiul financiar
rd. precedent incheiat
A B 1 2
+ Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707) 01
- Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607) 02
= Marja comercială (01-02) 03
+
Producţia vândută (ct.701+702+703+704+705+706+708) 04
± Venituri aferente costului producţiei în curs Sold creditor 05
de execuție (ct. 711+712) Sold debitor 06
+ Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721+722+725) 07
= Producţia exerciţiului (rd. 04+05-06+07) 08
+ Marja comercială (03) 09
Consumuri intermediare (ct.601+602+603+604+
- +605+606+608+611+612+613+614+615+621+622+623+ 10
624+625+626+627+628)
= Valoarea adăugată (08+09-10) 11
+ Venituri din subvenţii (ct. 741) 12
+ Alte venituri din exploatare (ct.751+758) 13
- Cheltuieli cu personalul (inclusive asigurari sociale) 14
- Cheltuieli cu alte impozite şi taxe (ct. 635) 15
- Alte cheltuieli (ct.651+652+658) 16
= Rezultatul brut al exploatării (11+12+13-14-15-16) 17
+ Venituri din provizioane (ct. 754+7812+7813+7814) 18
+ Venituri din reevaluarea imobilizarilor corporale (ct. 755) 19
Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
- 20
(ct. 654+6811+6812+6813+6814+6817)
- Cheltuieli din reevaluarea imobilizarilor corporale (ct. 655) 21
= Rezultatul exploatării (17+18+19-20-21) 22
+ Venituri financiare 23
- Cheltuieli financiare 24
= Rezultatul brut (22+23-24) 25
- Cheltuieli privind impozitul pe profit 26
= Rezultatul net (25-26) 27

Rezultate care exprimă volumul activităţii de comercializare

a) Venituri din vânzarea mărfurilor (Vm), este un indicator care măsoară totalitatea veniturilor
obţinute din comercializarea cu ridicata sau cu amănuntul a mărfurilor proprii sau procurate de la terţi.
Este un indicator global deoarece include venitul total din comercializare care include atât costul
mărfurilor comercializate cât şi marja comercială a distribuitorului.
Acest indicator se calculează pentru întreprinderile din sfera de producție doar în situaţia în
care fie sunt specializate şi în distribuţie, fie au cel puţin un magazin de prezentare în care
comercializează produse proprii.

10
 n
Vm   q i xpci
i 1

unde :qi – cantitatea comercializata din produsul i;

pci – preţul de comercializare al produsului i;
n – numărul de produse comercializate.

Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt evaluate la preţul de comercializare, care poate fi preţul
cu ridicata sau preţul cu amănuntul, funcţie de tipul de comercializare.

b) Venituri din producţia vânduta (Qv), este indicatorul care regrupează toate veniturile care
se obţin din vânzări de produse, din prestări de servicii sau din execuţii de lucrări la nivelul unei
întreprinderi. Este un rezultat pur comercial, iar valoarea sa informaţională este dată de faptul că prin
intermediul său se confirmă utilitatea bunurilor vândute şi implicit a activităţii productive a
întreprinderii.
Deşi nivelul indicatorului se calculează strict pentru un exerciţiu financiar, la formarea
rezultatului pe care îl măsoară pot contribui produse obţinute în exerciţii financiare diferite.
Extinderea sau cel puţin menţinerea capacităţii de comercializare este esenţială pentru o
întreprindere, respectiv pentru valorificarea cât mai bună a capacităţilor productive ale acesteia.
Atunci când întreprinderea reuşeşte să deţină o cotă semnificativă din piaţa pe care acţionează,
ea va avea posibilitatea să adopte o atitudine proactivă în raport cu piaţa, ceea ce îi va permite fie să
anticipeze din timp tendinţele pieţei, fie să modeleze nevoile acesteia după oferta proprie de bunuri şi
servicii. În caz contrar ea v-a trebui să adopte o atitudine de orientare după principalii concurenţi şi
să-şi asume riscurile care decurg din această poziţie.
Calculul indicatorului după o formulă simplificată se prezintă în cele ce urmează, dar de cele
mai multe ori, datorită structurii eterogene a producţiei, este dificilă utilizarea acestei formule.
m
Qv   q i xpvi
i 1
unde : qi – cantitatea vândută din produsul i;
pvi – preţul de vânzare al producătorului la produsul i;
m – numărul de produse proprii vândute într-un exerciţiu financiar.

Indicatorul evaluează producţia vânduta la preţul de piaţă al producătorului, acesta putând fi

mai mare, egal sau chiar mai mic decât costul unitar al produselor.

c) Cifra de afaceri (CA), reprezintă expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o întreprindere
pe o perioadă de gestiune şi poate fi considerat cel mai amplu indicator care măsoară activitatea
comercială a unei întreprinderi.
Indicatorul evaluează volumul global al afacerilor întreprinderii la preţul pieţei din momentul
în care are loc tranzacţia pe piaţă.
Cu ajutorul cifrei de afaceri analistul are posibilitatea să realizeze o primă apreciere asupra
poziţiei strategice deţinute de întreprindere în cadrul pieţei sau altfel spus, se poate aprecia dacă
întreprinderea contează sau nu pe piaţă.
Ca relaţie de calcul, cifra de afaceri se obţine prin însumarea veniturile din vânzarea produselor
proprii, a veniturilor din comercializarea cu ridicata sau cu amănuntul şi a veniturilor din subvenţii de
exploatare aferente cifrei de afaceri și sun t deduse reducerice comerciale acordate.

CA  Qv  Vm - Rc  Vsbex

11
 Reprezentarea rezultatelor care exprimă volumul activităţii de comercializare în formă
financiară, pe structura contului de profit şi pierderi este prezentată un tabelul următor:

Tabelul nr. 4.4 Rezultate care exprimă volumul activității de comercializare

Denumirea indicatorilor Nr. Exerciţiul financiar

rd. precedent încheiat
A B 1 2
1. Cifra de afaceri netă (rd. 02+03-04+05) 01
Producţia vândută
(ct.701+702+703+704+705+706+708) 02
Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707) 03
Reduceri comerciale acordate (ct. 709) 04
Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de 05
afaceri (ct. 7411)

Rezultate care exprimă nivelul global al activităţii

Având în vedere că cele două activităţi principale ale întreprinderii, producţia şi

comercializarea, prezintă fiecare particularităţi specifice care fac ca rezultatele aferente acestora să nu
se suprapună perfect în momentul realizării producţiei pe piaţă, se impune utilizarea unor indicatori
care să îmbine particularităţile celor două activităţi astfel încât să poată fi calculat un rezultat global
al întreprinderii.
Se poate astfel spune că acest tip de rezultate îmbină performanţele activităţii de producţie cu
cele ale activităţii de comercializare şi în plus reflectă capacitatea de prelucrare a întreprinderii sau
altfel spus, capacitatea acesteia de a crea valoare nouă.

a) Producţia exerciţiului (Qe), este rezultatul economic care reflectă cel mai bine, în formă
financiară, activitatea productivă globală a întreprinderii, făcând practic legătura între producţie şi
comercializare.
Nivelul absolut al indicatorului include vânzările din perioada analizată, indiferent când au
fost produse bunurile vândute, producţia obţinută dar necomercializată (în stoc) şi producţia destinată
consumului intern.
Qe  Qv  Qs  Qi

Principalul neajuns al acestui indicator constă în faptul că elementele componente au baze

diferite de evaluare, producţia vândută fiind evaluată la preţul de vânzare al producătorului iar
producţia de imobilizări şi producţia stocată la costul de producţie, această evaluare în baze diferite
făcând din producţia exerciţiului un indicator eterogen.

b) Valoarea adăugată (VA), este un rezultat economic global care se formează în cadrul
procesului de exploatare a întreprinderii, nivelul absolut al acestui indicator fiind cu atât mai consistent
cu cât întreprinderea are o capacitate mai mare de randament şi de valorificare a resurselor pe care le
are la dispoziţie.
Formarea valorii adăugate constă în plusul de valoare pe care o unitate productivă reuşeşte să
îl genereze în procesul de prelucrare a bunurilor achiziţionate din exterior (materii prime, materiale,

12
utilităţi, etc.). Acest indicator diferenţiază practic unităţile performante, care asigură un grad superior
de prelucrare a resurselor, de cele mediocre care de multe ori nu numai că nu asigură o bună
valorificare a resurselor ci chiar determină o risipă sau o irosire a acestora.
Într-o abordare numită substractivă, valoarea adăugată apare ca diferenţă între producţia
exerciţiului şi consumurile intermediare necesare realizării ei, iar dacă luăm în considerare și activitate
comercială atunci ea include și marja comercială.

VA  (Qe  Ci)  Mc
unde : VA – valoarea adăugată;
Qe – producţia exerciţiului;
Ci – consumuri intermediare (cumpărări de la terţi);
Mc – marja comercială.

Caracterul sintetic al valorii adăugate particularizează acest indicator de ceilalţi indicatori de

rezultate care exprimă volumul, în sensul că modul lui de formare se aseamănă mai de grabă cu
indicatorii care exprimă profitabilitatea, această asemănare fiind dată de următoarele caracteristici:
- se obţine ca o diferenţă de tipul efect-efort;
- poate lua valori negative la fel ca şi indicatorii ce exprimă profitabilitatea.

Rezultate care exprimă profitabilitatea activităţii

Rezultatele economice care au relevanţă în termeni de profitabilitate se formează în urma

comparabilităţii dintre efectele economice globale generate de o activitate economică şi efortul
economic presupus de derularea acesteia. Din această comparaţie pot rezulta valori pozitive sau valori
negative funcţie de măsura în care activitatea economică reuşeşte sau nu să genereze un volum mai
mare de efecte decât efortul presupus de derularea sa.
Stratificarea rezultatelor care exprimă profitabilitatea se face atât în raport cu activitatea care
generează aceste rezultate (exploatare, financiară, extraordinară) cât şi funcţie de caracterul brut sau
net pe care îl au aceste rezultate în diferite contexte.
Indicatorii care măsoară rezultatele cu relevanţă în termeni de profitabilitate sunt evidenţiaţi
de două documente importante utilizate de analiza economico-financiară: contul de profit şi pierdere
şi tabloul soldurilor intermediare de gestiune.

a) Rezultatul brut al exploatării (RBE), reuşeşte să surprindă cel mai bine capacitatea activităţii
de exploatare de a genera profit deoarece rezultatul format nu este influențat de cele trei politici majore
care se individualizează în treptele următoare de formare a rezultatelor: politica de amortizări și
provizioane, politica de finanțare și politica fiscală. Acest aspect îi conferă caracterul de rezultat brut
şi face din el o măsură obiectivă a performanţelor industriale şi comerciale ale unei întreprinderi.
Rezultatul brut al exploatării este primul indicator de rezultate din categoria celor care exprimă
profitabilitatea. El succede din valoarea adăugată imediat după ce s-a realizat retribuirea muncii prin
salarii şi a statului prin impozite şi taxe. Se poate astfel afirma că acest rezultat are trei destinaţii
majore:
 regenerarea capitalului fix (amortizare) şi prevenirea riscurilor viitoare (provizioane) ;
 retribuirea capitalului (propriu și/sau împrumutat);
 retribuirea statului prin impozite;

13
 Specific pentru acest indicator este faptul că rezultatul pe care îl evidenţiază se formează din
confruntarea cheltuielile monetare ( care corespund unor plăţi efective) cu veniturilor monetare (care
sunt urmate de încasări) şi exclude acele venituri şi cheltuieli care nu au relevanţă în plan monetar
(venituri din provizioane, cheltuieli cu amortizări şi provizioane). În aceste condiţii se poate afirma că
atunci când avem un rezultat brut de exploatare pozitiv sau excedent brut de exploatare acesta este de
fapt un surplus monetar din exploatare.

RBE  VA  Vsv  Ave  S  Aipt  Ache

unde: VA – valoarea adăugată;
Vsv – venituri din subvenţii;
Ave – alte venituri din exploatare;
S – salarii și asigurari sociale;
Aipt – alte impozite şi taxe;
Ache – alte cheltuieli de exploatare.

Metoda de calcul are ca bază de pornire valoarea adăugată şi determină acel rezultat brut al exploatării
care excede valoarea adăugată după plata salariilor, a impozitelor şi taxelor către stat (altele decât
impozitul pe profit) şi a altor cheltuieli de exploatare, cu condiţia ca valoarea adăugată să fie suficient
de mare pentru a asigura retribuire integrală a muncii, altfel se va înregistra un deficit brut de
exploatare.

b) Rezultatul exploatării (RE) reprezinta diferenta dintre veniturile si ansamblul cheltuielilor

aferente exploatării.
Acest rezultat face abstracţie de separarea veniturilor şi cheltuielilor în monetare şi
nemonetare, valoarea sa informaţională fiind centrată pe reflectarea unui rezultat care să caracterizeze
toate operaţiunile şi fluxurile aferente exploatării.
Opţiunea analistului de a alege acest indicator atunci când apreciază performanţele activităţii
operaţionale poate fi justificată de faptul că rezultatele activităţii financiare sunt o rezultantă a politicii
financiare promovată de întreprindere iar impozitul pe profit datorat este o rezultantă a politicii fiscale
a statului, nici unul din aceste aspecte, ce afectează rezultatul final al întreprinderii, ne afectând
profitabilitatea activităţii operaţionale sau altfel spus rezultatul exploatării este independent de politica
de finanțare și de politica fiscală.
Pentru calculul indicatorului se pot utiliza următoarele două metode:

RE  RBE  Vpv  Vrev  Amp  Chrev

RE  Vexp  Chexp

unde : Vpv – venituri din provizioane;

Vrev – venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale;
Amp – cheltuieli cu amortizări și provizioane;
Chrev - cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale;
Vexp – venituri din exploatare totale;
Chexp – cheltuieli din exploatare totale.
Prima metoda de calcul a indicatorului are ca bază de pornire rezultatul brut al exploatării şi
evidenţiază diferenţa între cele doua rezultate determinată de incidenţa veniturilor şi cheltuielilor
nemonetare. Determinarea rezultatului exploatării prin această metodă se face în cadrul tabloului
soldurilor intermediare de gestiune. A doua metodă, care este şi cea mai des utilizată, măsoară
rezultatul exploatării ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile totale generate de activitatea de

14
exploatare, calculul indicatorului prin această metodă fiind reflectată de contul de profit şi pierdere.

c) Rezultatul Brut (Rb), măsoară nivelul cumulat al performanţelor din activitatea de

exploatare şi din cea financiară, acestea fiind considerate activităţi pe care întreprinderea le derulează
în mod curent pe parcursul unui exerciţiu financiar.

Rb = RE + Rf
unde : RE – rezultatul din exploatare;
Rf – rezultatul financiar.

Rezultatul brut permite intre altele aprecierea impactului pe care politica financiară promovată
de întreprindere îl are asupra performanţelor de rentabilitate obţinute de aceasta. Funcţie de opţiunile
de politică financiară alese de întreprindere rezultatul curent se poate găsi în următoarele situaţii în
raport cu rezultatul exploatării:
 Rb  RE , cu următoarele semnificaţii :
- situaţie favorabilă generată de nivelul pozitiv al rezultatului financiar care s-a obţinut
prin finanţarea la cele mai scăzute costuri a activităţii de exploatare şi prin plasarea
eficientă a lichidităţilor disponibile;
- situaţie nefavorabilă atunci când rezultatul pozitiv al activităţii financiare s-a obţinut
ca urmare a politicii prudente în domeniul creditului, promovată de managementul
întreprinderii, ceea ce a determinat pierderea unor oportunităţi în activitatea de
exploatare.

 Rb  RE , cu următoarele semnificaţii:
- este o situaţie favorabilă atunci când, deşi rezultatul financiar este negativ, surplusul
de efecte din activitatea de exploatare, obţinut ca urmare a finanţării prin credite,
compensează pierderile din activitatea financiară;
- situaţia este nefavorabilă pentru întreprindere atunci când rentabilitatea surselor
împrumutate este inferioară costului de procurare al acestora şi activitatea financiară
diminuează practic rezultatele exploatării.

Rezultatul brut al exerciţiului nu este afectat de politica fiscală ceea ce permite o mai bună
comparabilitate a performanţelor unor întreprinderi, aproximativ similare ca profil şi dimensiune, care
realizează un volum diferit de cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal. Din acest motiv
putem întâlni situaţii în care deşi o întreprindere înregistrează un rezultat brut negativ (pierdere)
plăteşte totuşi impozit pe profit deoarece volumul cheltuielilor nedeductibile este mai mare decât
pierderea brută.
Politica fiscală determină apariţia unui rezultat mai puţin relevant ca performanţă a activităţii
desfăşurate de agenţii economici, dar foarte important pentru autoritatea fiscală, acest rezultat este
profitul fiscal (Pfsc).
Profitul fiscal are ca bază de pornire profitul brut realizat în exerciţiul financiar analizat, la
care se adaugă cheltuielile a căror nivel depăşeşte nivelul admis de legislaţia fiscală sau nu sunt admise
fiscal (cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal) şi se scad diversele facilităţi fiscale acordate
(deduceri fiscale).
Pfsc  Pb  Chndf  Df
unde : Pb – profit brut;
Chndf – cheltuieli nedeductibile fiscal
Df – deduceri fiscale.

15
 Profitul fiscal poate fi mai mare sau mai mic decât profitul brut şi constituie baza de impozitare
la care se aplică transele de impozitare stabilite conform legii.

d) Rezultatul net al exerciţiului (Rn), este cel mai sintetic rezultat cu ajutorul căruia se
apreciază profitabilitatea generală a unei întreprinderi.
Formarea acestui rezultat se datorează ansamblului de operaţiuni pe care o întreprindere le
derulează pe parcursul unui exerciţiu financiar, motiv pentru care nu se poate practic vorbi de
contribuţia individuală a diferitelor produse sau lucrări la formarea profitului net.
Abordarea rezultatului net poate fi făcută din trei puncte de vedere şi anume:
 Din punct de vedere patrimonial rezultatul net evidenţiază o creştere a valorii patrimoniului
ca urmare a derulării pe parcursul exerciţiului a unei activităţi profitabile.

Rn = Cpr N - Cpr N -1
unde : CprN – capitalul propriu din exerciţiul curent ;
CprN-1 – capitalul propriu din exerciţiul precedent;

Această abordare a rezultatului net evidenţiază faptul că prin intermediul lui se face practic
legătura între bilanţ şi contul de profit şi pierderi.
Totuşi pentru ca această relaţie să se verifice trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
 în capitalul propriu aferent exerciţiului precedent este necesar ca rezultatul net să fie
reflectat după repartizare iar în cel al exerciţiului curent înainte de repartizare;
 să fie luate în considerare variaţiile capitalului propriu determinate de alte operaţiuni cum
ar fi: majorări de capital, diferenţe din reevaluare, subvenţii acordate, etc.

 Din punct de vedere economic rezultatul net este unsurplus care se formează după
acoperirea totalităţii cheltuielilor întreprinderi din veniturile totale pe care aceasta le-a
obţinut.
Rn = Vt - Cht
unde : Vt – veniturile totale ale exerciţiului ;
Cht – cheltuielile totale ale exerciţiului;

Rezultatul net, potrivit acestei concepţii, se poate găsi sub forma de profit net sau de pierdere,
el reuşind cel mai bine să confirme sau să infirme nivelul de rentabilitate estimat de proprietari la
investirea capitalului.
 Din punct de vedere financiar rezultatul net reprezintă sursa principală de autofinanţare a
întreprinderii
Rn = CAF - Amp
unde : CAF – capacitatea de autofinanţare a întreprinderii ;
Amp – cheltuieli anuale cu amortizări şi provizioane;

În cazul în care rezultatul net are acoperire monetară (veniturile şi cheltuielile care stau la baza
formării lui au fost încasate, respectiv plătite), atunci el contribuie esenţial la variaţia trezoreriei de la
o perioadă la alta.

Rn = Tn - Amp
unde : Tn – variaţia trezoreriei nete;

16
 Rezultate care exprimă potenţialul de finanţare al întreprinderii

Activităţile economice lucrative care se derulează pe baza principiilor de rentabilitate şi

eficienţă trebuie să se finalizeze cu un excedent de resurse financiare în raport cu volumul de resurse
consumate pentru derularea lor. Acest excedent de resurse financiare poate avea într-o prima fază doar
conţinut economic fără să aibă corespondenţă în plan monetar. În momentul în care excedentul de
resurse financiare beneficiază şi de o concretizare în plan monetar el devine surplus monetar şi poate
deservi diverse nevoi de finanţare ale întreprinderii.
Interesul prioritar în derularea unei afaceri aparţine proprietarilor iar aceştia sunt interesaţi de
resursele financiare excedentare, rămase după retribuirea tuturor celorlalte categorii de participanţi
(salariaţii, statul, împrumutătorii). Aceste resurse sunt singurele care pot asigura atât retribuire directă
a proprietarilor, sub formă de dividende cât şi dezvoltarea şi sustenabilitatea afacerii.
Resursele financiare potenţial disponibile se formează în urma derulării unor activităţi
lucrative de către o întreprindere şi sunt disponibile proprietarilor acesteia la sfârşitul unui exerciţiu
financiar. Caracterul potenţial al acestora este dat de faptul că nu în orice moment totalitatea acestor
resurse are acoperire în plan monetar, datorită modului specific de circulaţie a numerarului la nivel de
întreprindere.
Indicatorii ce măsoară resursele financiare potenţial disponibile sunt:
- capacitatea de autofinanţare;
- autofinanţarea.

a) Capacitatea de autofinanţare (CAF), măsoară totalitatea resurselor financiare potenţiale

aflate la dispoziţia întreprinderii după încheierea unui exerciţiu financiar.
Având în vedere că acest indicator se formează prin deducerea cheltuielile monetare totale,
înregistrate de o întreprindere pe parcursul unui exerciţiu financiar, din veniturile monetare totale
aferente aceleaşi perioade, se poate afirma că reprezintă de fapt un surplus monetar net global.
Caracterul de surplus monetar net al capacităţii de autofinanţare este dat de faptul că a fost
dedus impozitul pe profit, iar caracterul global este dat de faptul că acest surplus monetar a fost generat
de ansamblul activităţilor întreprinderii.
Caracterul global al capacităţii de autofinanţare diferenţiază acest indicator de rezultatul brut
al exploatării care este tot un flux monetar dar generat numai de activitatea de exploatare. În acelaşi
timp însă rezultatul brut al exploatării este baza de formare a capacităţii de autofinanţare.

CAF  RBE  Vf  Vext  Chf  Chext  Ip

unde : CAF – capacitatea de autofinanţare;

RBE – rezultat brut din exploatare;
Vf – venituri financiare;
Vext – venituri extraordinare;
Chf – cheltuieli financiare;
Chext – cheltuieli extraordinare;
Ip – impozit pe profit.

Într-o accepţiune mai simplificată, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin

însumarea rezultatului net al exerciţiului cu amortizările şi provizioanele anuale constituite, din care
se deduc reluările anuale asupra provizioanelor.

CAF  Rn  Amp  Vpv

unde: Rn – rezultatul net;

17
 Amp – cheltuieli cu amortizări şi provizioane;
Vpv – venituri din provizioane.

Capacitatea de autofinanţare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de activităţile

rentabile ale întreprinderii, care nu are decât un caracter potenţial dacă nu are acoperire în plan
monetar.

b) Autofinanţarea (AF), are un caracter mai sintetic decât capacitatea de autofinanţare,

exprimând doar volumul potenţial de resurse financiare care rămâne efectiv în întreprindere după
retribuirea tuturor categoriilor de participanţi la activitatea acesteia.
Autofinanţarea mai poate fi definită şi ca masa de resurse financiare de care dispun proprietarii
în întreprindere pentru a menţine sau creşte volumul capitalurilor investite.
Resursele care formează autofinanţarea au la bază capacitatea de autofinanţare a întreprinderii,
diferenţa dintre cei doi indicatori fiind dată de volumul resurselor utilizate pentru retribuirea
proprietarilor prin dividende.
AF  CAF  Dv
unde : Dv – dividende repartizate acţionarilor.

Dacă avem în vedere elementele componente ale capacităţii de autofinanţare atunci calculul
autofinanţării se poate face şi după formula:

AF  Rn  Amp  Vp  Dv

Având în vedere legătura dintre capacitatea de autofinanţare şi autofinanţare se pot determina

următoarele corelaţii între cei doi indicatori, cu implicaţii asupra perspectivelor afacerii:
 AF<CAF când: AF=Am si Rn=Dv, este situaţie în care întregul rezultat net a fost distribuit
pentru dividende iar întreprinderea îşi poate permite din autofinanţare doar investiţii
minime de menţinere a capacităţilor de producţie în stare funcţională;
 AF<CAF când: AF>Am (dar în mică măsură) şi Dv<Rn (dar în mică măsură), această
situaţie apare atunci când o mică parte din profitul net este menţinută în întreprindere ceea
ce permite realizarea unor investiţii de înlocuire, partea de profit utilizată pentru
autofinanţare reuşind să compenseze creşterea de preţ la bunurile de lungă durată care se
doresc înlocuite;
 AF<CAF când: AF>Am (dar în mare măsură) şi Dv<Rn (dar în mare măsură), este situaţia
când numai o mică parte din profitul net este repartizată pentru dividende cea mai mare
parte fiind menţinută în întreprindere pentru dezvoltarea afacerii şi pentru realizarea unor
investiţii de creştere.
 AF=CAF când: AF=Am+Rn si Dv=0, este o situaţie pozitivă atunci când firma este
orientată spre dezvoltare şi creştere iar proprietarii majoritari sunt de acord cu acest lucru
şi este o situaţie negativă atunci când fie rezultatul net este nesemnificativ, fie atunci când
prin nedistribuirea de dividende se pierde încrederea acţionarilor în eficienţa plasamentului
făcut de ei.
Domeniul de activitate al companiei şi particularităţile din activitatea acesteia impun folosirea
unei anumite grupe de indicatori de performanță care se pretează cel mai bine scopului analizei, astfel
încât conţinutul lor informaţional să fie complementar şi nu redundant. Informaţia obţinută prin
aplicarea celui mai adecvat sistem de indicatori pentru măsurarea performanței influențează calitatea
deciziei manageriale și calitatea deciziei investiționale, Interpretarea indicatorilor presupune, de
asemenea, existenţa unuia sau a mai multor referenţiale de raportare pentru aprecierea nivelului de
preformanță al unei companii. Referenţiale utilizate frecvent în evaluarea performanțelor sunt valorile

18
istorice ale indicatorilor, mediile pe sectorul de activitate, rezultatele competitorilor direcţi, rezultatele
celor mai performante întreprinderi din domeniu.

4.3. Analiza performantelor financiare pe baza indicatorilor valorici

În evaluarea performanțelor financiare ale companiei pe baza unui indicator valoric de rezultat este
necesară stabilirea nivelelor de referință la care analistul se va raporta. Astfel, nivelul efectiv al unui
indicator poate fi interpretat prin raportarea la nivelul panificat, nivelul înregistrat într-o perioadă
anterioară, nivelul mediu înegistrat pe parcursul mai multor perioade anterioare, nivelul înregistrat de
un anumit concurent, nivelul mediu pe sector, etc. Analiza pornește de la stabilirea abaterior
indicatorului în raport cu nivelul de referință. Abaterile înregistrate vor fi interpretate în baza
impactului pe care îl induc asupra întreprinderii sau stakeholderilor acesteia. Cauzele abaterilor sunt
identificate prin analiza dinamicii factorilor care marchează nivelul indicatorului. Prin identificarea
cauzelor care generează abaterea indicatorului pot fi descoperite rezerve de potențial în vederea
sporirii performanțelor financiare ale întreprinderii în viitor.

4.3.1. Analiza cifrei de afaceri

Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri (CA) se află permanent sub incidenţa unui complex de factori
interni şi externi, efectul produs de aceştia putând conduce la creşterea sau diminuarea nivelului
absolut al cifrei de afaceri. Rolul analizei factoriale este de a identifica principalii factori care
influenţează cifra de afaceri, de a stabili sensul influenţelor şi de a determina nivelul acestora, astfel
ca în final să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acţiunii factorilor cu influenţă negativă,
respectiv pentru menţinerea şi amplificarea acţiunii factorilor cu influenţă pozitivă.
4.3.1.1. Analiza factorială a cifrei de afaceri în baza cantității fizice vândute
În continuare este prezentat un model de analiză a cifrei de afaceri care exprimă indicatorul în funcție
de cantitatea vândută (Qv).

, unde:
- - cantitatea vândută din sortimentul ”i”;
- - prețul unitar de vânzare aferent sortimentului ”i”;

- - cantitatea totală vândută (din toate sortimentele);

- - greutatea specifică a sortimentului ”i” în totalul cantității vândute (Qv);
- - prețul mediu unitar de vânzare (medie ponderată pentru toate cele n sortimente).
Modelul permite analizarea abaterii nivelului cifrei de afaceri în funcție de 3 factori: cantitatea totală
vândută (Qv), structura pe sortimente a cantității totale vândute (sistemul de greutăți specifice ) și
sistemul de pețuri unitare de vânzare ( ). Nivelul programat, respectiv nivelul efectiv realizat ale
cifrei de afaceri pot fi exprimate după cum urmează:

- Cifra de afaceri planificată - ;

- Cifra de afaceri realizată - .

Abaterea cifrei de afaceri se calculează după relația:

19
 -
Din punct de vedere matematic, valoarea realizată a cifrei de afaceri înregistrează abateri în raport cu
valoarea planificată numai în măsura în care există abateri ale valorilor factorilor. Cifra de afaceri este
un indicator care se optimizează prin maximizare, astfel încat realizarea unui nivel inferior celui
planificat reflectă o situatie negativă din punct de vedere economic. Pe parcursul unui exercițiu
financiar, eforturile întreprinderii sunt focalizate în vederea generării de cifră de afaceri. Consumurile
de resurse (reflectate prin intermediul cheltuelilor) se impun a fi acoperite din cifra de afaceri, care,
în general, reprezintă peste 95% din veniturile totale. Nerealizarea cifrei de afaceri planificate face
problematică acoperirea cheltuielilor (în special a celor fixe) și, implicit, remunerarea personalului,
plata impozitelor și taxelor locale, plata furnizorilor, plata dobânzilor bancare, recuperarea prin
amortizare a capitalului investit în mijloace fixe și rambursarea acestuia către finanțatori sau
reinvestirea, plata de dividende.

1) Influenţa determinată de modificarea volumului fizic al vânzărilor

Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influenţă care determină variaţia nivelului
absolut al cifrei de afaceri în acelaşi sens cu modificarea sa, proporţional cu preţul mediu din perioada
bază de comparaţie (sau planificat).Deşi nivelul realizat al volumului fizic al vânzărilor depinde în
mare măsură şi de factorii externi ai mediului unde activează întreprinderea, el este totuşi influenţat
preponderent de efortul propriu şi de abilităţile întreprinderii în a obţine şi vinde un produs.
Modificarea volumului fizic al vânzărilor depinde de următorii factori :
 nivelul capacităţilor de producţie existente şi gradul de utilizare al acestora;
 dimensiunea pieţei de desfacere şi structura consumatorilor;
 concurenţa existentă pe piaţă;
 competitivitatea produselor proprii (raportul calitate-preţ) în raport cu cea a produselor oferite
de concurenţă;
 strategiile şi tehnicile de promovare utilizate;
 seriozitatea şi promptitudinea în raporturile cu beneficiarii;
 raportul dintre ritmicitatea producţiei şi ritmicitatea livrărilor.

2) Influenţa determinată de modificarea structurii fizice a vânzărilor

Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de

vânzare a produselor de la o perioadă la alta, în cazul în care preţurile unitare de comercializare sunt
diferenţiate pe clase de calitate. Astfel, o creştere a ponderii vânzărilor la produsele care au preţ unitar
de comercializare mai mare decât preţul mediu din perioada de bază, va determina creşterea nivelului
total al cifrei de afaceri pe seama structurii, iar o creştere a ponderii vânzărilor la produsele care au
preţ unitar de comercializare mai redus decât preţul mediu, va determina reducerea nivelului total al
cifrei de afaceri.

20
 Modificarea structurii fizice a vânzărilor, în favoarea produselor care a preţ individual de
comercializare mai mare decât preţul mediu, este condiţionată de următorii factorii:
 să existe cerere pentru produsele respective;
 să existe capacităţi disponibile la aceste produse sau să poată fi obţinute prin substituirea în
producţia a produselor cu preţ mic;
 nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie superior sau comparabil cu cel al produselor
cu preţ de comercializare mai mic.

3) Influenţa determinată de modificarea preţurilor unitare de vânzare

Nivelul absolut al cifrei de afaceri se va modifica în acelaşi sens cu modificarea prețurilor

unitare ale produselor, proporțional cu cantitatea totală a vânzărilor și cu greutatea specifică a fiecărui
sortiment în totalul cantității vândute.Preţul reprezintă un element strategic de care firma trebuie să
ţină seama în elaborarea politicii sale comerciale, iar procesul de stabilire a preţurilor de
comercializare trebuie să aibă a bază următoarele aspecte:
 obiectivele strategice ale întreprinderii (maximizarea profitului sau întărirea poziţiei pe piaţă);
 situaţia financiară a întreprinderii (dacă poate sau nu să îşi permită menţinerea unui nivel
scăzut al preţului şi pe ce perioadă);
 nivelul costului unitar al produselor;
 tendinţele pieţei pe care activează întreprinderea (creştere, stagnare sau regres);
 faza în care se află produsul pe curba sa de viaţă (lansare, creştere, maturitate sau declin);
 concurenţa existentă pe piaţă şi poziţionarea produselor faţă de concurenţă.

Deşi preţul de comercializare este, în general, o rezultantă a raportului dintre cererea şi oferta existente
pe piaţă, el este totuşi şi o pârghie a politicii comerciale a întreprinderii, astfel că stabilirea preţurilor
se face atât în funcţie de condiţiile de piaţă cât şi în funcție de opţiunile strategice ale managementului
întreprinderii privind poziţionarea produselor.

4.3.1.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri bazată pe rate explicative

Această modalitate de analiză factorială prezintă avantajul că permite evidenţierea contribuţiei pe care
o au diferite categorii de resurse din întreprindere la realizarea cifrei de afaceri.

1. modelul care urmăreşte contribuţia resurselor de muncă:

unde: Na – numărul de angajați;

Qf - valoarea producţiei fizice obţinute;
Qf/Na – productivitatea muncii;
CA/Qf – gradul de realizare pe piaţă a producţiei obţinute.

2. modelul care măsoară contribuţia resurselor tehnice:

unde: Mf – valoarea mijloacelor fixe existente în întreprindere;

Qf/Mf – randamentul mijloacelor fixe.

21
 Cele două modele de analiză factorială a cifrei de afaceri au în comun faptul că evidenţiază pe
de-o parte contribuţia resursei la realizarea producţiei, iar pe de altă parte reflectă măsura în care
producţia obţinută este valorificată pe piaţă, rezultând astfel un model factorial cu trei factori direcţi
de influenţă, care pot fi descrişi astfel:
 un factor cantitativ (Na, Mf), care descrie volumul resursei pe care întreprinderea îl are la
dispoziţie pentru derularea activităţii;
 un factor calitativ (Qf/Na, Qf/Mf), care descrie nivelul de eficienţă la care este valorificată
resursa;
 un al doilea factor calitativ (CA/Qf), care descrie forţa de comercializare a întreprinderii.

3. modelul orientat spre valoarea patrimoniului şi spre modul de structurare a acestuia:

unde: At – valoarea activului total (patrimoniul total);

Ac - active circulante;
Ac/At – rata activelor circulante (structura patrimoniului);
CA/Ac – viteza de rotaţie a activelor circulante.
Modelul este centrat pe premisele că un nivel ridicat al cifrei de afaceri nu poate fi realizat de o firmă
mică, ce dispune de un patrimoniu nesemnificativ şi, în plus, că patrimoniul întreprinderii trebuie să
prezinte o structură adecvată. Aceste considerente se impun a fi coroborate cu eficienţa gestionării
resurselor.

4. modelul centrat pe finanţarea activităţii în condiţii de menţinere a echilibrului financiar:

unde: FR – fondul de rulment;

NFR - necesarul de fond de rulment;
NFR/FR – gradul utilizare a FR în procesul de exploatare;
CA/NFR – viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment;

Modelul reuşeşte să pună în evidenţă următoarele aspecte:

• existenţa sau inexistenţa unei marje de securitate privind finanţarea procesului de exploatare,
marjă dată de nivelul fondului de rulment;
• măsura în care nivelul fondului de rulment este suficient de mare pentru a acoperi necesarul
de fond de rulment, astfel încât întreprinderea să fie echilibrată din punct de vedere financiar şi să se
creeze premise pentru o finanţare normală a procesului de exploatare şi implicit pentru obţinerea
rezultatelor scontate;
• dacă se asigură un nivel ridicat al vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment înseamnă
că procesul de finanţare a exploatării s-a derulat în condiţii normale şi nu au existat decalaje
semnificative între nevoile ciclice şi sursele de finanţare ciclice.

4.3.2. Analiza valorii adăugate

Modelele de analiză factorială a valorii adăugate (Qa) urmăresc, pe de-o parte, punerea în evidenţă a
factorilor de influenţă care prin acţiunea lor modifică în timp nivelul indicatorului, iar pe de altă parte,
stabilirea măsurilor care se impun pentru limitarea acţiunii factorilor cu influenţă negativă şi
amplificarea sau menţinerea acţiunii celor care au o influenţă pozitivă.
În cele ce urmează vom prezenta 3 modele factoriale ce pot fi folosite la analiza valorii
adăugate:

22
  2 modele care au la bază munca, având în vedere că munca este considerată ca fiind principalul
factor creator de valoare adăugată;
 1 model de tip financiar, practic datorită uşurinţei cu care se obţin datele necesare analizei.

Model care se bazează pe contribuţia muncii la obţinerea Qa

, unde :
o Na - numărul de angajați;
o nz - numărul de zile lucrate de un angajat pe an;
o h - numărul de ore lucrate de un angajat pe zi;
o - productivitatea orară a muncii cu bază de calcul în valoarea adăugată (valoarea adăugată generată pe
oră de un angajat).

În acest model se porneşte de la considerentul că nivelul absolut al valorii adăugate este

rezultanta acţiunii a patru factori direcţi de influenţă şi anume:
 trei factori cantitativi, care definesc consumul total de muncă;

 un factor calitativ, care definește valoarea adăugată obţinută pe unitatea de timp de muncă.

Nivelul programat, respectiv nivelul efectiv realizat ale valorii adăugate pot fi exprimate după cum
urmează:
- Valoarea adăugată planificată – ;
- Valoarea adăugată realizată – .
Abaterea valorii adăugate se calculează după relația:

Din punct de vedere matematic, valoarea adăugată realizată înregistrează abateri în raport cu valoarea
adăugată planificată numai în măsura în care există abateri ale valorilor factorilor. Valoarea adăugată
este un indicator care se optimizează prin maximizare, astfel încat realizarea unui nivel inferior celui
planificat reflectă o situatie negativă din punct de vedere economic. Nerealizarea valorii adăugate
planificate face problematică remunerarea personalului, plata impozitelor și taxelor, recuperarea prin
amortizare a captalului investit în mijloace fixe și rambursarea acestuia către finanțatori sau
reinvestirea, plata dobânzilor bancare, plata de dividende, acumularea de capital propriu.
Căi de creştere a valorii adăugate :
1. Prin utilizarea extensivă a muncii
Utilizarea extensivă a muncii înseamnă de fapt, un volum mai mare de timp de muncă alocat
(consum mai mare de muncă), în condiţiile în care valoarea adăugată realizată pe unitatea de timp se
păstrează nemodificată (productivitatea muncii). Timpul de muncă pe care întreprinderea îl are la
dispoziţie poate fi suplimentat, în vederea creşterii valorii adăugate, fie prin creşterea numărului de
angajați, fie prin creşterea numărului de ore lucrate de un muncitor pe an. La rândul său, numărul de
ore lucrate de un angajat pe an se poate suplimenta prin creşterea numărului de zile lucrate pe an sau
prin creşterea numărului de ore lucrate pe zi (în limitele prevăzute de legislaţia muncii sau stabilite
prin contractele colective şi individuale de muncă).
2. Prin utilizarea intensivă a muncii
Utilizarea intensivă a muncii presupune creşterea valorii adăugate pe unitatea de timp, în
condiţiile în care consumul total de muncă se păstrează nemodificat.Utilizarea intensivă a muncii este
echivalentă cu sporirea productivităţii muncii, ea conducând la creşterea valorii adăugate.
3. Prin utilizarea extensivă şi intensivă a muncii

23
Acest mod de creştere a valorii adăugate se realizează, de regulă, atunci când au loc schimbări majore
în ce priveşte nivelul tehnic şi tehnologic al întreprinderii (inclusiv creşterea capacităţilor de
producţie).
Deşi acest model poate fi foarte riguros în ce priveşte determinarea influenţelor consumului
de muncă asupra nivelului valorii adăugate, el are totuşi limite, determinate de dificultatea
determinării exacte a timpului total de muncă şi a fracţiunilor de timp aferente fiecărui muncitor (zile
lucrate, ore lucrate, etc.).

Al doilea model factorial ia în calcul munca sub forma numărului total de angajați, fiind mai accesibil
mai ales pentru analistul extern.
Qe Qa
Qa = Na x x
Na Qe
unde: Na – numărul de angajați;
Qe - producţia exerciţiului;
Qe/Na – productivitatea muncii cu bază de calcul în producția exercițiului;
Qa/Qe – rata valorii adăugate.
Acest model pune în evidenţă faptul că nivelul total al valorii adăugate depinde de trei factori
direcţi de influenţă, după cum urmează:
 un factor cantitativ (Na), care descrie volumul resurselor de muncă pe care întreprinderea îl
are la dispoziţie pentru derularea activităţii;
 un factor calitativ (Qe/Na), care descrie nivelul productivităţii muncii;
 un al doilea factor calitativ (Qa/Qe), care cuantifică nivelul general de prelucrare realizat de
întreprindere.
Model financiar de analiză factorială a Qa
Acest tip de modele sunt mai accesibile pentru analist deoarece utilizează date furnizate de
contabilitatea financiară a întreprinderii şi realizează o analiză a nivelului global al valorii adăugate.
Modelul factorialpropus porneşte de la capacitatea întreprinderii de a adăuga valoare în cadrul
activităţii de producţiei pe care o realizează, formula de bază fiind :
Ci
Qa = Qe x (1 - ), unde:
Qe
Ci Ci Qe  Ci
=rata consumurilor intermediare, respectiv (1 - = ) = rata valorii adăugate.
Qe Qe Qe
În cadrul acestui model se pun în evidenţă atât importanţa volumului de activitate derulat de
întreprindere, cât şi nivelul de randament şi de prelucrare realizat în cadrul procesului de producţie,
nivel reflectat cu ajutorul ratei valorii adăugate.

Căi de creştere a valorii adăugate :

1. Creşterea producţiei exerciţiului
Pentru creşterea producţiei exerciţiului se impune a se acţiona asupra componentelor care o
formează, respectiv : producţia vândută (Qv), producţia stocată (Qs) şi producţia de imobilizări. Dacă
creşterea producţiei vândute trebuie să fie un obiectiv permanent al întreprinderii, nu acelaşi lucru se
poate spune despre producţia stocată sau producţia de imobilizări, a căror nivel depinde de nevoile
întreprinderii (asigurarea ritmicităţii livrărilor, satisfacerea unor nevoi interne).
2. Diminuarea consumurilor intermediare la 1 leu producţie a exerciţiului

24
 Diminuarea consumurilor intermediare necesare pentru realizarea a 1 leu producţie a
exerciţiului, presupune ca modificarea nivelului producţiei exerciţiului să devanseze modificarea
nivelului consumurilor intermediare (IQe> ICi).
Menţinerea permanentă a acestei corelaţii este la rândul ei condiţionată de următorii factori :
 de structura valorică a producţiei exerciţiului, care trebuie să fie orientată spre produse la care
costurile intermediare la 1 leu producţie a exerciţiului să fie mai reduse decât media pe total
produse;
 de preţul cu care se vând produsele;
 de costul de achiziţie aferent cumpărărilor externe.

4.3.3. Analiza rezultatului brut al exploatării

Modelele de analiză factorială a rezultatului brut al exploatării sunt orientate asupra principalilor
factori care pot influenţa nivelul indicatorului, urmărindu-se cuantificarea influenței factorilor,
identificarea cauzelor care marchează variația fiecărui factor, stabilirea de măsuri de optimizare.

Primul model factorial are ca bază de calcul volumul de activitate, desemnat de producţia exerciţiului,
pornindu-se de la premisa că un nivel consistent al rezultatului brut se poate realiza doar dacă se
asigură şi un volum de activitate pe măsură.
Qa RBE
RBE = Qe x x
Qe Qa
unde: Qe - producţia exerciţiului;
Qa/Qe – gradul de prelucrare al întreprinderii (rata VA);
RBE/Qa – ponderea rezultatului brut în valoarea adăugată.

Măsuri de creştere a rezultatului brut din exploatare:

a) Creşterea volumului de activitate (Qe), de preferat pe seama producţiei vândute, prin:
- utilizarea capacităţilor disponibile;
- extinderea capacităţilor de producţie în acelaşi domeniu sau în domenii diferite;
- crearea de noi produse sau servicii;
- pătrunderea pe noi pieţe;
b) Creşterea gradului de prelucrare, prin:
- eliminarea produselor la care nivelul valorii adăugate este scăzut sau pe cele la care nu se
adaugă valoare;
- externalizarea activităţilor şi funcţiunilor care sunt necesare întreprinderii, dar care nu adaugă
valoare sau asigură un nivel scăzut al valorii adăugate;
- evaluarea randamentelor întreprinderii şi identificarea rezervelor interne privind utilizarea şi
valorificarea resurselor materiale şi tehnice;
c) Sporirea ponderii rezultatului brut în valoarea adăugată pringândirea unei politici salariale
corelate cu capacitatea muncii de a crea valoare, astfel încât valoarea adăugată să se modifice
într-o proporţie mai mare decât cheltuielile salariale.

Al doilea model factorial pune în evidenţă ceea ce rămâne la dispoziţia întreprinderii din plusul de
valoare creat în activitatea de exploatare, după remunerarea muncii şi remunerarea parţială a statului.
S  Im p
RBE = Qa x (1 - )
VA
S  Im p
unde: - remunerarea muncii şi a statului din valoarea adăugată;
VA

25
 S  Im p VA  (S  Im p)
(1 - = ) – ponderea rezultatului brut în VA;
VA VA
4.3.4. Analiza rezultatului exploatării
Având în vedere că rezultatul exploatării caracterizează profitabilitatea de ansamblu a exploatării,
modelele de analiză factorială sunt astfel concepute încât să surprindă tocmai această caracteristică.
Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu două tipuri de modele factoriale:
 un tip de modele care se pretează pentru analiza rezultatului exploatării (a profitului din
exploatare) pe grupe omogene de produse;
 un tip de modele care se pretează pentru analiza de ansamblu a rezultatului exploatării.

Analiza factorială a RE pe grupe omogene de produse

Dacă pornim de la considerentul că fiecare unitate fizică produsă şi comercializată are
încorporat în preţul său de vânzare o marjă de profit, atunci putem calcula rezultatulaferent cifrei de
afaceri (Pr), după următoarele relaţii :

, unde :

- - cantitatea vândută din sortimentul ”i”;

- - prețul unitar de vânzare aferent sortimentului ”i”;
- - costul unitar aferent sortimentului ”i”;

- - cantitatea totală vândută (din toate sortimentele);

- - greutatea specifică a sortimentului ”i” în totalul cantității vândute (Qv).

Analizând în dinamică evoluţia profitului din exploatare aferent vânzărilor, se poate determina
abaterea absolută a nivelului acestuia, după relaţia :

Modelul factorial de analiză:

Qv

s
Pe
c

p

1) Influenţa determinată de modificarea volumului fizic al vânzărilor

26
 Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influenţă care determină modificarea
profitului aferent cifrei de afaceri în acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu profitul mediu
pe unitatea de produs.
Modificarea volumului fizic al vânzărilor este dependent de următorii factori :
 nivelul capacităţilor de producţie existente şi gradul de utilizare al acestora;
 dimensiunea pieţei de desfacere şi structura consumatorilor;
 concurenţa existentă pe piaţă;
 competitivitatea produselor proprii (raportul calitate-preţ) în raport cu cea a produselor oferite
de concurenţă;
 strategiile şi tehnicile de promovare utilizate;
 seriozitatea şi promptitudinea în raporturile cu beneficiarii;
 raportul dintre ritmicitatea producţiei şi ritmicitatea livrărilor.

2) Influenţa determinată de modificarea structurii vânzărilor

Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de

vânzare a produselor de la o perioadă la alta. Astfel, o creştere a ponderii vânzărilor de produse care
încorporează o marjă de profit mai mare, va determina sporirea masei totale a profitului, după cum o
creştere a ponderii vânzărilor de produse cu un nivel al profitului unitar mai redus decât profitul mediu
unitar, va determina reducerea masei totale de profit.

3) Influenţa determinată de modificarea costului unitar

Costul unitar este principalul factor prin care managementul întreprinderii poate acţiona pentru
sporirea profitului aferent fiecărei unităţi fizice de produs.
Măsuri de reducere a costului unitar :
a) prin intermediul costului variabil unitar:
 raţionalizarea consumurilor, care asigură reducerea consumurilor specifice de materii prime,
materiale şi utilităţi pe unitatea fizică de produs;
 creşterea productivităţii muncii şi reducerea astfel a salariilor directe;
 reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi depozitare;
 utilizarea unor înlocuitori mai ieftini şi comparabili calitativ.
b) prin reducerea nivelului total al cheltuielilor fixe, care va conduce la diminuarea marjei
cheltuielilor fixe, ce revine asupra fiecărui produs.
c) Prin sporirea volumului de activitate, cu impact de reducere a cheltuielilor fixe medii unitare
(obținerea de economii de scară).

4) Influenţa determinată de modificarea preţului unitar de vânzare

27
 Preţul unitar de comercializare a produselor este un factor direct de influenţă al profitului
aferent cifrei de afaceri, modificarea preţului determinând modificarea în acelaşi sens a profitului
aferent cifrei de afaceri.
Stabilirea preţurilor unitare trebuie făcută în corelaţie cu nivelul mediu al preţurilor de pe piaţă,
cu nivelul calitativ al produselor şi cu politica comercială pe care întreprinderea vrea să o promoveze.
Altfel, o creştere de preţ sau o poziţionare la un nivel prea ridicat a preţurilor poate conduce nu la o
creştere a profitului, ci la o diminuare a acestuia sau chiar la pierderi.
Cei patru factori nu acţionează independent, ci corelat şi transmit o influenţă unitară asupra
rezultatului exploatării astfel:
 reducerea preţului de comercializare, deşi are o influenţă directă de reducere a profitului din
exploatare, poate determina în final creşterea masei totale a profitului, ca urmare a creşterii
volumului vânzărilor;
 creşterea costului unitar al produselor are o influenţă de reducere a profitului din exploatare,
dar, dacă este asociată cu sporirea nivelului calitativ al produselor, poate determina creşterea
preţurilor de comercializare într-o măsură mai mare decât creşterea costurilor unitare şi,
implicit, sporirea masei profitului din exploatare.

Analiza factorială a nivelului global al RE

Acest tip de analiză factorială a nivelului absolut al rezultatului exploatării este utilă mai ales
pentru întreprinderile care au o activitate diversificată, nomenclatorul acestora nefiind omogen.

Primul model factorial face legătura dintre utilizarea resurselor şi profitabilitatea activităţii de
producţie şi comercializare.
M f M fa Qe CA RE
RE  N a x x x x
N a M f M fa Qe CA
Factorii de influenţă ai rezultatului exploatării, aferenţi acestui model, sunt :
 asigurarea cu personal din punct de vedere cantitativ, structural şi de calificare (Na);
 gradul de înzestrare tehnică a muncii ( Mf /Na);
 ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe (Mfa/Mf);
 randamentul utilizării mijloacelor fixe active (Qe/Mfa);
 gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute (CA/Qe);
 profitabilitatea vânzărilor (RE/CA).

Resursele de muncă şi capitalul fix reprezintă practic principalele resurse necesare derulării procesului
productiv, de modul de asigurare şi de gradul de utilizare a acestora depinzând, în mare măsură, nivelul
volumului de producţie al întreprinderii.
La un nivel dat al capacităţilor de producţiei, cu cât gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute
se apropie mai mult de gardul de utilizare a capacităţilor de producţie, capacitatea de comercializare
a întreprinderii este mai ridicată şi creează premise pentru un nivel ridicat al profitabilităţii.Marja de
profitabilitate a vânzărilor influenţează în mod direct masa profitului din exploatare, nivelul acesteia
fiind în directă corelaţie cu gradul de prelucrare al întreprinderii, cererea existentă pe piaţă şi politica
comercială promovată.

28
 Al doilea model factorial face legătura dintre activul bilanţier şi contul de profit şi pierderi,
elementele de legătură între cele două fiind gestiunea resurselor şi profitabilitatea activităţii.

Ac CA RE
RE = At x x x
At Ac CA
Potrivit acestui model, factorii prin intermediul cărora se poate acţiona pentru modificarea
nivelului absolut al rezultatului exploatării, sunt:
Ac
- volumul şi structura activelor ( At x );
At
- eficienţa gestionării resurselor de exploatare (CA/Ac);
- profitabilitatea vânzărilor (RE /CA).

Acest model are un pronunţat caracter financiar, elementele care intră în componenţa sa regăsindu-se
integral în rapoartele financiare anuale, fapt ce uşurează misiunea analistului extern, care de multe ori
intră doar în posesia acestor documente.

Al treilea model factorial reflectă măsura în care activitatea de exploatare şi comercializare a

întreprinderii asigură un nivel satisfăcător de remunerare a furnizorilor de capital din valoarea
adăugată obţinută.
CA Qa RE
RE  Q e x x x
Q e CA Qa
Factori de influenţă:
 volumul producţiei realizate (Qe);
 gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute (CA/Qe);
 rata valorii adăugate aferentă vânzărilor (Qa/CA);
 nivelul de remunerare a capitalului investit din valoarea adăugată (RE/Qa);

Având în vedere că majoritatea aspectelor legate de aceşti factori de influenţă au fost menţionate în
cadrul analizei valorii adăugate, nu ne vom opri asupra lor, remarcând doar faptul că partea ce revine
investitorilor şi,respectiv, satului prin impozitul pe profit este condiţionată de:
 nivelul de realizare a valorii adăugate;
 nivelul de remunerare a participanţilor care au acces, în primă fază, la împărţirea valorii
adăugate (personalul şi satul prin impozitele locale);
 politica managerială privind amortizările şi provizioanele.
4.3.5. Analiza capacității de autofinanțare
Analiza capacităţii de autofinanţare (CAF) poate fi orientată spre două principale direcţii şi
anume:
- funcţie de formarea surselor de finanţare şi interesul proprietarilor;
- funcţie de nevoile întreprinderii.

Analiza CAF, funcţie de formarea surselor şi interesul proprietarilor, trebuie să pună în

evidenţă atât structura CAF, cât şi motivaţiile privind utilizarea componentelor CAF pe diverse
destinaţii.
Structura CAF este prezentată în figura 4.3.1. şi poate reflecta:
1. În cazul în care întreprinderea realizează profit net (Rn>0) putem avea următoarele
destinaţii ale surselor de finanţare:

29
 - rezultatul net este distribuit integral pentru dividende, iar la dispoziţia întreprinderii
rămân doar amortizările şi provizioanele constituite;
- rezultatul net este distribuit doar parţial pentru dividende, ceea ce înseamnă că sursele
la dispoziţia întreprinderii vor fi mai consistente, incluzând şi profitul reinvestit;
2. În cazul în care rezultatul net este nul (Rn=0), caz mai rar întâlnit în practică, capacitatea
de autofinanţare va fi formată exclusiv din amortizări şi provizioane (CAF=Amp);
3. Atunci când întreprinderea înregistrează pierdere netă (Rn<0), capacitatea de autofinanţare
va fi mai mică decât amortizările şi provizioanele anuale (CAF<Amp), din acest punct de
vedere putând exista trei situaţii:
- situaţia când pierderea netă este mai mare decât nivelul anual al amortizărilor şi
provizioanelor (Prd>Amp), ceea ce conduce la un nivel negativ al capacităţii de
autofinanţare (CAF<0);
- situaţia când pierderea netă este egală cu nivelul amortizărilor şi provizioanelor
(Prd=Amp), iar capacitatea de autofinanţare este nulă (CAF=0);
- situaţia când pierderea netă este mai mică decât nivelul amortizărilor şi provizioanelor
(Prd<Amp) şi avem CAF pozitiv (CAF>0).

Amortizări şi
Surse ce nu fac
provizioane
obiectul repartizării
(Amp) Autofinanţarea
Capacitatea de (Af)
Profit reinvestit
autofinanţare
(Prinv)
(CAF) Rezultatul net
(Rn)
Dividende
(Dv)
Figura nr. 4.2 Structura surselor ce formează capacitatea de autofinanţare

Interesul proprietarilor pentru resursele financiare care formează capacitatea de autofinanţare

are două componente:
 destinaţia surselor de finanţare, care poate fi orientată, fie spre retribuirea proprietarilor,
fie spre finanţarea întreprinderii, indicatorii utilizaţi pentru aprecierea acestor destinaţii
putând fi:
Dv
- rata de remunerare a proprietarilor: Rrp= x100 ;
CAF
Af
- rata autofinanţării: Raf= x100 ;
CAF
 utilizarea surselor rămase la dispoziţia întreprinderii, acestea putând avea ca destinaţie
fie menţinerea, dezvoltarea sau modernizarea capacităţilor de producţie (investiţii), fie
acoperirea nevoilor excedentare ale exploatării, indicatorii de mai jos fiind relevanţi într-
o astfel de analiză:
CAF
- rata de finanţare a nevoilor de investiţii Rfni= x100 ;
Inv
CAF
- rata de finanţare a nevoilor de exploatare RfNFR= x100 ;
NFR

30
 Analiza CAF, funcţie de nevoile întreprinderii, trebuie centrată pe principalele componente
ale acestor nevoi, respectiv pe acele nevoi care pot afecta viabilitatea şi dezvoltarea afacerii, cum ar
fi:
 obligaţiile faţă de împrumutători, atenţie sporită fiind acordată împrumuturilor pe termen
mediu şi lung (Itml):
Îtml
- rata de rambursare a împrumuturilor pe termen mediu şi lung: Rrî= , care arată
CAF
numărul de ani în care aceste împrumuturi pot fi rambursate pe seama nivelului anual
al CAF;
CAF
- rata de acoperire a serviciului datoriei: Rasd= , care evidenţiază
Principal  Dobânzi
măsura în care CAF este suficient de mare pentru acoperirea serviciului anual al
creditului.
 posibilitatea de acoperire a nevoilor excedentare ale procesului de exploatare, cum ar fi
creşterea necesarului de fond de rulment, în acest sens putând fi utilizată rata de acoperire
a variaţiei NFR: RfNFR=CAF/NFR.
Acest tip de analiză permite o mai bună conştientizare de către proprietari a nevoilor primordiale ale
întreprinderii şi îi poate determina pe aceştia, când este cazul, să hotărască menţinerea unei părţi mai
mari din CAF la dispoziţia întreprinderii, în defavoarea distribuirii de dividende.

4.3.6. Analiza autofinanțării

Funcţie de interesul proprietarilor, nivelul autofinanţării poate fi mai mare sau mai mic, decizia
în acest sens fiind opţiunea strategică a acţionarului majoritar cu privire la repartizarea profitului net.
Această opţiune putând avea următoarele orientări:
- utilizarea profitului net cu precădere pentru remunerarea acţionarilor prin dividende, astfel
încât încrederea lor în investiţia făcută să crească;
- cea mai mare parte a profitului net este menţinută în întreprindere pentru dezvoltarea
afacerii şi îmbogăţirea proprietarilor, pe seama creşterii valorii de piaţă a acţiunilor
deţinute de aceştia.
Opţiunea proprietarilor privind politica de dividend, asociată cu politica de amortizări şi
provizioane a managementului întreprinderii, poate conduce la trei tipuri de autofinanţare:
 Autofinanţarea de supravieţuire, care include doar resursele financiare corespunzătoare
unei amortizări liniare, neadaptată la inflaţie. Acest tip de autofinanţare nu permite nici
măcar înlocuirea integrală a capacităţilor de producţie la momentul amortizării normale a
acestora, datorită decalajelor dintre preţurile istorice ale utilajelor şi preţurile curente
(acestea din urmă sunt influenţate de decalajele tehnologice şi de inflaţie);
 Autofinanţarea de menţinere, care include în plus faţă de cea precedentă, amortizări
derogatorii şi/sau actualizate la inflaţie, în plus ţine cont de acoperirea riscurilor de
exploatare pe seama provizioanelor;
 Autofinanţarea de dezvoltare este singura care asigură dezvoltarea şi perenitatea afacerii,
deoarece pe lângă sursele de menţinere include şi repartizările din profit pentru dezvoltare.

Autofinanţarea, prin dimensiunea surselor de finanţare pe care le înglobează, poate reprezenta

un barometru pentru două principale categorii de participanţi care au interese în întreprindere:
- pentru proprietari, oferă garanţia viabilităţii şi a dezvoltării afacerii în care aceştia au
investit sau în care doresc să investească;

31
 - pentru creditori, certifică nivelul capacităţii de rambursare a datoriilor pe care
întreprinderea le are faţă de aceştia.

Principalii indicatori ce pot fi construiţi pe baza autofinanţării sunt:

Af
- rata autofinanţării investiţiilor: Rafi= x100 ;
Inv
Af
- rata autofinanţării nevoilor globale ale întreprinderii Rafg= x100 ;
Inv  ΔNFR
4.4. Analiza profitabilităţii întreprinderii

Scopul unei organizaţii de afaceri este să genereze valoare pentru proprietarii afacerii şi ceilalţi
factori implicaţi în cadrul organizaţiei respective, cum ar fi angajaţi, parteneri de afaceri (clienţi şi
furnizori), creditori etc. Profitabilitatea poate fi definită ca fiind principal factor care creează valoare
în cadrul unei organizaţii de afaceri (Wahlen J.M., Baginski S.P, Bradshaw M.T., 2011, p. 699).
Modul de reflectare a profitabilităţii se consideră că este mult mai relevant atunci când se utilizează
mărimi relative (rate de profitabilitate) pentru aprecierea sa, decât în cazul în care se utilizează nivelul
absolut al profitului.
Cele mai importante probleme pe care analistul trebuie să le soluţioneze în cadrul analizei
profitabilităţii întreprinderii, se referă la:
- determinarea cât mai exactă a nivelului de profitabilitate;
- pilotarea marjelor de profitabilitate spre nivele care să satisfacă nevoia de performanţă a
managementului şi nevoile de retribuire ale furnizorilor de capital.

4.4.1. Determinarea nivelului de profitabilitate

Nu există o expresie general acceptată în ce priveşte analiza profitabilităţii, astfel că ceea ce

numim analiza profitabilităţii apare în alte lucrări de specialitate sub denumirea de „analiza marjelor”
sau „analiza ratelor de marjă” sau chiar „studiului rentabilităţii”.
Construcţia ratelor de profitabilitate poate fi diversă, având în vedere că putem opera cu mai
multe rezultate care exprimă profitul şi cu mai multe rezultate care exprimă volumul activităţii. În
aceste condiţii construcţia ratelor de profitabilitate se poate face pe trepte de formare a rezultatelor şi
funcţie de aspectele ce se doreşte a fi evidenţiate în cadrul analizei, cele mai importante rate de acest
tip fiind prezentate în cele ce urmează.
Atunci când o organizaţie de afaceri înregistrează profit la sfârşitul exerciţiului financiar, se
spune că ea este profitabilă. Pentru a determina nivelul de profitabilitate se impune calculul şi analiza
ratelor de profitabilitate, denumite în literatura de specialitate şi rate de marjă. Atât teoria, cât şi
practica de specialitate operează cu mai multe forme de calcul a profitabilităţii, şi anume:

a) Profitabilitatea brută a exploatării

RBE RBE RBE

rpbe  ; ; , în care:
Qe Qv CA
RBE – rezultatul brut al exploatării;
Qe – producţia exerciţiului;
Qv – producţia vândută;
CA – cifra de afaceri.

32
 Această rată exprimă nivelul acumulării brute din exploatare, ea fiind cunoscută şi sub
denumirea de marjă brută a exploatării. În acelaşi timp, nivelul ratei mai pune în evidenţă şi
capacitatea activităţii de exploatare de a genera resurse potenţiale de finanţare şi acumulări la nivelul
trezoreriei întreprinderii.
Variantele diferite de calcul ale indicatorului pot reflecta diferite aspecte ale nivelului brut de
profitabilitate. Astfel, atunci când se doreşte aprecierea nivelului potenţial-global al profitabilităţii se
utilizează la numitor, ca element de calcul, producţia exerciţiului (Qe), iar atunci când se doreşte
cuantificarea nivelul global-realizat al profitabilităţii se utilizează la numitor fie producţia vândută
(Qv), fie cifra de afaceri (CA).
Una dintre problemele sistemului contabil adoptat în România, care afectează nivelul tuturor
ratelor de profitabilitate, se referă la faptul că profitul contabil include şi profitul aferent veniturilor
din variaţia stocurilor (atunci când aceasta are un nivel semnificativ, iar stocurile de produse finite şi
cele de producţie în curs de execuţie sunt evaluate contabil la preţul de vânzare, mai degrabă decât la
costurile de fabricaţie), ceea ce impune, pentru a fi riguroşi în calculul ratelor de profitabilitate, fie
raportarea profitului contabil doar la producţia exerciţiului, fie extragerea din profitul contabil doar a
profitului aferent vânzărilor, astfel încât acesta să poată fi raportat la producţia vândută. Aceste
influenţe ar putea fi limitate şi prin evaluarea producţiei stocate, exclusiv la costul de fabricaţie, dar
acest tip de evaluare influenţează negativ alţi indicatori de rezultate, cum ar fi valoarea adăugată.
Utilitatea ratei globale de profitabilitate a exploatării se regăseşte mai ales în deciziile
manageriale care se referă la:
 fundamentarea politicii de preţ;
 orientarea politicii de amortizare;
 poate reprezenta un bun barometru al valorificării resurselor.
Valorile de referinţă ale ratei de profitabilitate brută a exploatării diferă funcţie de mai mulţi
factori, printre care:
 domeniul de activitate al organizaţiei de afaceri;
 structura pieţii pe care organizaţia îşi desfăşoară activitatea (monopol, oligopol, concurenţă
monopolistă, piaţă funcţională);
 dimensiunea afaceri;
 calitatea managementului organizaţiei;
 acces privilegiat la anumite resurse (în comparaţie cu concurenţii direcţi);
 flexibilitatea structurii costurilor în cazul unor variaţii ale volumului vânzărilor în cadrul
ciclurilor macroeconomice etc.
Pentru exemplificare, ratele medii de profitabilitate brute ale exploatării determinate statistic
pentru o serie de organizaţii din Statele Unite pentru anul 2015, grupate după domeniul de activitate
sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 4.5 Ratele medii de profitabilitate brută a exploatării în SUA – anul 2015

Nr. Domeniu de activitate Nr. organizaţii din Rata de profitabilitate

crt. eşantion brută a exploatării
1. Echipamente electrice 120 14,52%
2. Medicamente (biotehnologie) 411 29,30%
3. Servicii financiare (cu excepţia băncilor) 272 6,52%
4. Produse de îngrijire a sănătăţii 254 22,12%
5. Produse de larg consum în gospodărie 134 20,55%
6. Petrol şi gaze (producţie şi explorare) 351 -11,95%
7. Metale preţioase 113 30,97%

33
 8. Alimentaţie publică (restaurante) 83 9,59%
9 Software pentru internet 308 24,41%
Sursa : Damodaran, New York University

b) Profitabilitatea netă a exploatării

RE RE RE
rpe  ; ; în care:
Qv CA Vexp
RE – rezultatul exploatării;
Vexp – venituri din exploatare.

Rata de profitabilitate a exploatării privilegiază interesele furnizorilor de capital (proprietari şi

împrumutători) şi pe cele ale autorităţii fiscale, deoarece pe de-o parte, acumulările reflectate de
nivelul de profitabilitate al exploatării se adresează aproape exclusiv acestor categorii, iar pe de altă
parte, nivelul de profitabilitate al exploatării reprezintă principalul suport de remunerare a furnizorilor
de capital şi a statului.
De multe ori aceasta rată este preferată de manageri, în detrimentul celei anterioare, pentru a
aprecia profitabilitatea exploatării, tocmai datorită faptului că evidenţiază o marjă netă care se
formează după ce au fost acoperite toate cheltuielile aferente exploatării, indiferent dacă acestea au
sau nu caracter monetar (sunt sau nu urmate de plăţi efective).
Deciziile luate funcţie de nivelul şi evoluţia ratei de profitabilitate a exploatării pot asigura atât
orientarea politicii industrial-comercială a întreprinderii, cât şi pe cea financiară, un exemplul în acest
sens fiind prezentat în cele ce urmează.

Este prezentat cazul unei întreprinderi care în anul N are un grad de îndatorare de 20% iar
în anul N+1 gradul de îndatorare creşte la 50%. În ambii ani, rata dobânzii este de 15% şi este mai
mică decât rata economică de rentabilitate a capitalului investit. Nu se ţine cont de fiscalitate, iar
valorile absolute sunt în milioane lei.

Tabelul nr. 4.6 Politica industrial – comercială și financiară la nivel de companie

Bilanţ anul N Bilanţ anul N+1

Active 1000 Capital propriu 800 Active 1000 Capital propriu 500
Datorii financiare 200 Datorii financiare 500
1000 1000 1000 1000

Cont de profit şi pierderi anul N Cont de profit şi pierderi anul N+1

Cifra de afaceri 2000 Cifra de afaceri 2000
Cheltuieli de exploatare (1760) Cheltuieli de exploatare (1760)
Rezultatul exploatării 240 Rezultatul exploatării 240
Cheltuieli financiare (30) Cheltuieli financiare (75)
Profit net 210 Profit net 165

Indicatori anul N Indicatori anul N+1

Profitabilitatea exploatării 240/2000=12% Profitabilitatea exploatării 240/2000=12%
Profitabilitatea comercială 210/2000=10,5% Profitabilitatea comercială 165/2000=8,25%
Rentabilitatea economică 240/1000=24% Rentabilitatea economică 240/1000=24%
Rata dobânzii 30/200=15% Rata dobânzii 30/200=15%

34
 Rentabilitatea financiară 210/800=26,25% Rentabilitatea financiară 165/500=33%

Se poate observa cum politica financiară a întreprinderii, reflectată prin structura şi nivelul
de remunerare a surselor de finanţare, nu afectează nivelul de profitabilitate al exploatării. În schimb
profitabilitatea exploatării poate fi un element de ghidaj al politicii financiare a întreprinderii, în
sensul că atunci când nivelul de profitabilitate a exploatării asigură un nivel de rentabilitate a
capitalului investit mai mare decât rata dobânzii, întreprinderea poate creşte gradul de îndatorare
până la un nivel considerat normal, în cazul de faţă gradul de îndatorare creşte de la 20% la 50%.

O situaţie particulară este cea în care rata de profitabilitate a exploatării este mai mare sau
egală cu rentabilitatea economică a capitalului investit, iar aceasta din urmă este mai mare decât rata
dobânzii, fapt reflectat în inegalitatea de mai jos:

RE RE
rpe   re   rd
CA AT

unde : rpe– rata de profitabilitate a exploatării;

re – rata economică de rentabilitate;
rd – rata dobânzii;
AT – activ total sau capital investit total.

Realizarea acestei corelaţii pune în evidenţă faptul că procesul de exploatare al întreprinderii, sau
poziţia monopolistă a acesteia, îi permit să realizeze marje substanţiale de acumulare. Atunci când
nivel ridicat al marjei nete din exploatare este realizat pe seama performanţelor ridicate ale
procesului de exploatare (capacităţi substanţiale de a genera profit), managerii întreprinderii pot lua
decizia de reducere a marjei nete de exploatare şi implicit a preţurilor, ceea ce ar permit sporirea
volumului vânzărilor şi consolidarea poziţiei pe piaţă a firmei.

În practica economică situaţiile mai des întâlnite sunt cele în care se realizează nivele mai
reduse ale marjelor de acumulare din exploatare (vezi exemplul din tabelul 5.1), dar atâta timp cât
nivelul acestor marje asigură o rentabilitate economică superioară ratei dobânzii, întreprinderea se
poate îndatora şi va beneficia de un efect pozitiv al levierului financiar.

RE RE
r pe   re   rd
CA AT

Mai trebuie menţionat că nivelul redus al marjelor de acumulare, determinat fie de orientarea
politicii comerciale, fie de capacitate mai redusă a exploatării de a genera profit, poate fi compensat
printr-o mai bună gestionare a resurselor, astfel încât să se ajungă la un nivel sperat al rentabilităţii
capitalului investit

c) Rata medie a marjei comerciale față de cifra de afaceri din vânzările de mărfuri:
R CA
Rmc  , în care:
CA
RCA – Rezultatul de exploatare aferent cifrei de afaceri;
CA – Cifra de afaceri

35
 Această rată indică ponderea pe care o reprezintă rezultatul aferente cifrei de afaceri în cifra
de afaceri, măsurând capacitatea firmei de a obţine profit prin activitatea de comercializare de mărfuri,
produse şi servicii care constituie obiectul său de activitate.

d) Rata medie a marjei comerciale față de costul mărfurilor vândute:

R CA
Rmc  , în care:
CCA
RCA – Rezultatul de exploatare aferent cifrei de afaceri;
CCA – Cifra de afaceri

Această rată indică ponderea pe care o reprezintă rezultatul aferente cifrei de afaceri în cifra
de afaceri, măsurând capacitatea firmei de a obţine profit prin activitatea de comercializare de mărfuri,
produse şi servicii care constituie obiectul său de activitate.

e) Profitabilitatea comercială netă

Rn Rn
rMCN  ; , în care:
Qv CA
Rn – Rezultatul net al exerciţiului;

Nivelul aceste rate este o măsură sintetică şi sugestivă a nivelului de profitabilitate degajat de
o întreprindere în activitatea sa de producţie şi comercializare. Ea privilegiază atât interesele
proprietarilor cât şi interesul managerilor, aceştia din urmă punând astfel în evidenţă contribuţia lor la
obţinerea performanţelor întreprinderii.
Din exemplul prezentat în tabelul 4.4.2, se poate observa că nivelul profitabilităţii comerciale
este afectată de structura financiară a întreprinderii şi poate suferi modificări substanţiale sub efectul
modificării acesteia, în timp ce alte nivele de profitabilitate sau de rentabilitate rămân constante.
Impactul politicii financiare asupra nivelului de profitabilitate comercială se datorează faptului
că această rată de profitabilitate admite influenţa cheltuielilor financiare fără a lua în considerare
reducerea masei de capitaluri proprii ca urmare a îndatorării. Acesta este şi motivul pentru care ea nu
este agreată de anumiţi analişti în analiza profitabilităţii (Richard J., 1996), deoarece se consideră că
pentru a avea un nivel real al acestei rate, ar trebui comparat rezultatul net cu cifra de afaceri generată
numai prin utilizarea capitalului propriu, ceea ce este practic imposibil de pus în practică.
Un alt neajuns al ratei este determinat de modul de formare a profitului net, în sensul că nivelul
acestuia poate include pe de-o parte profitul aferent producţiei stocate, iar pe de altă parte el mai poate
include şi profitul din activitatea financiară şi extraordinară, în cazul în care există. Toate acestea ne
determină să afirmăm că profitul net nu este strict aferent cifrei de afaceri şi din acest punct de vedere
nivelul profitabilităţii comerciale este distorsionat.
Cu toate criticile menţionate mai sus rămânem la părerea că rata de profitabilitate comercială
este un indicator important de măsurare a performanţelor comerciale ale întreprinderilor, deoarece
evidenţiază sporul de profit obţinut pe seama vânzărilor, după ce toate cheltuielile au fost acoperite,
inclusiv cheltuielile cu impozitul pe profit.

4.4.2. Analiza factorială a ratelor de profitabilitate

Analiza factorială se pretează pentru formele ratei de profitabilitate care se pot descompune în
factori, pentru a căror analiză se pot obţine date din sistemul informaţional. O astfel de rată este Rata

36
medie a marjei comerciale față de cifra de afaceri din vânzările de mărfuri, calculată prin următoarea
formulă:
R CA
Rmc 
CA
Această rată se analizează prin descompunere în factori, utilizând ipoteze de simplificare (cifra
de afaceri este egală cu veniturile din producţia vândută, pentru care se cunoaşte volumul vânzărilor,
preţul de vânzare şi costul de producţie, care sunt constante pentru fiecare perioadă de analiză luată
în considerare în analiză), după cum urmează:
Rmc 
 q(p  c)  100
 qp
Volumul producţiei nu influenţează direct nivelul ratei medii a marjei comerciale pentru că o
regăsim atât la numitor cât şi la numărător, simplificându-se. Regăsim însă o influenţă indirectă a
volumului producţiei prin intermediul structurii cifrei de afaceri.
Pentru analiza ratei medii a marjei cifrei de afaceri şi separarea influenţei factorilor se foloseşte
metoda substituţiilor în lanţ. Astfel, abaterea absolută ratei medii a marjei cifrei de afaceri este
determinată de trei factori de influenţă, identificaţi în relaţia de mai jos:
sv - structura vânzărilor
R mc  R mc 1  R mc 0 
q p  q c
1 1 1 1
100 
q p  q c
0 0 0 0
100 c - costul de producţie
q p 1 1 q p 0 0

p - preţul de vânzare

Rezervele de creştere a ratei profitabilităţii comerciale se regăsesc în:

 îmbunătăţirea structurii producţiei în sensul creşterii ponderii produselor cu o rată
a profitabilităţii comerciale unitare ridicate;
 creşterea preţurilor ca urmare a creşterii complexităţii şi calităţii produselor;
 reducerea costurilor ca urmare a obţinerii unor preţuri avantajoase de la furnizori;
 accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor;
 creşterea vânzărilor.

4.4.3. Pilotarea marjelor de profitabilitate prin intermediul veniturilor

Veniturile din vânzări reprezintă una din principalele componente ale marjelor de
profitabilitate, funcţie de fluctuaţia acestora, nivelul profitabilităţii putând să crească, să scadă sau să
rămână constant. Bineînţeles că nu putem vorbi de fluctuaţia veniturilor fără să luăm în calcul şi o
posibilă modificare a cheltuielilor, din acest punct de vedere putând exista următoarele situaţii:

Creşterea veniturilor din vânzări la acelaşi volum al cheltuielilor de exploatare, este o situaţie
ce caracterizează ameliorarea performanţelor procesului de producţie şi comercializare. Se poate
realiza doar în condiţiile în care costurile suplimentare aferente creşterii producţiei şi implicit a
vânzărilor au fost compensate de reducerea consumurilor şi implicit a costurilor.
Este o situaţie care se întâlneşte, în general, la creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie (mai puţin în cazul extinderii de capacitate-investiţii noi), pentru realizarea căreia se impune
una sau toate din următoarele condiţii:
- înnoirea produselor concomitent cu reducerea costului unitar al acestora;
- schimbarea tehnologiilor de fabricaţie pentru produsele vechi;
- modernizarea şi înnoirea utilajelor şi a echipamentelor;
- creşterea productivităţii muncii;

37
 - regândirea structurii organizatorice a întreprinderii.

Creşterea veniturilor din vânzări într-un ritm mai mare decât cheltuielile, conduce de asemenea
la ameliorarea nivelului de profitabilitate, dar condiţiile de realizare pot fi diferite de cele precedente.
Fiind o situaţie mai degrabă specifică extinderilor de capacitate, se pot pune în evidenţă economiile
care se realizează la cheltuielile de administrare sau la cheltuielile de desfacere, având în vedere că
administraţia şi reţeaua de distribuţie există deja, iar cheltuielile specifice acestora nu vor creşte în
aceeaşi măsură. Din creşterea capacităţilor de producţie se pot realiza economii şi pe seama reducerilor
comerciale acordate la aprovizionare unor cantităţi mai mari de materii prime, acestea numindu-se
economii de scară.

Reducerea veniturilor din vânzări într-un ritm mai mic decât cel al reducerii cheltuielilor, este
o situaţie ce caracterizează opţiunile manageriale de restructurare a întreprinderilor, caz în care sunt
scoase din funcţiune secţii de producţie sau se renunţă la anumite activităţi, datorită faptului că sunt
nerentabile. Prin renunţarea la aceste activităţi vor scădea veniturile de exploatare, dar activităţile
respective fiind nerentabile cheltuielile vor scădea într-o proporţie mai mare, iar nivelul de
profitabilitate va creşte.

4.4.4. Pilotarea marjelor de profitabilitate prin reducerea cheltuielilor

Acţiunile manageriale de reducere a cheltuielilor sunt mult mai accesibile decât cele de
creştere a veniturilor şi asta deoarece acţiunile şi măsurile de reducere a cheltuielilor depind aproape
exclusiv de voinţa decizională a managementului şi de efortul intern al întreprinderii, pe când cele de
creştere a veniturilor, depinde în mare măsură şi de cererea existentă sau de concurenţă, altfel spus de
factori din mediul extern al întreprinderii.
Opţiunile manageriale, privind creşterea profitabilităţii pe seama cheltuielilor, vizează cu
precădere două direcţii, şi anume:
- reducerea cheltuielilor necesare obţinerii aceluiaşi volum al vânzărilor;
- creşterea cheltuielilor într-un ritm mai redus decât creşterea veniturilor, odată cu creşterea
volumului de activitate.
Indiferent de direcţia urmată pentru creşterea profitabilităţii pe seama cheltuielilor, acţiunile
manageriale vor trebui orientate către elementele de cheltuieli, fiecare element de cheltuieli în parte
putând constitui un mijloc de creştere a profitabilităţii, lucru evidenţiat în exemplul din tabelul 4.7

Din exemplul prezentat se poate observa că nivelul de profitabilitate al exploatării a crescut

de la o perioadă la alta cu 1,4 procente, această creştere datorându-se măsurilor de reducere a
cheltuielilor în activitatea de exploatare astfel:
- s-au redus cu 5%, pe seama diminuării consumurilor, cheltuielile cu materiile prime, dar
aceleaşi cheltuieli au crescut cu 2% pe seama creşterii preşurilor de aprovizionare;
- cheltuielile cu salariile s-au redus cu 3% pe seama descongestionării structurilor
administrative;
- au crescut cu 1% cheltuielilor cu serviciile executate de terţi .
Măsurile de reducere a cheltuielilor au permis compensarea creşterilor neanticipate la
anumite elemente de cheltuieli, astfel că pe ansamblu profitabilitatea exploatării a crescut de la 12%
la 13,4%.
O creştere mai modestă s-a înregistrat şi în cazul profitabilităţii nete a vânzărilor, dar
creşterea acesteia a fost atenuată de creşterea cu 33% a cheltuielilor cu dobânzile.

Tabelul nr. 4.7 Creșterea profitabilității pe seama cheltuielilor

38
 Cont de profit Anul N Măsuri de Modificări Anul N+1
şi pierderi Valori Ponderi reducere determinate de Valori Ponderi
-mil. piaţă/mediu -mil.
lei- lei-
+ Venituri din vânzări 2000 100% Nu Nu 2000 100%
- Chelt. cu materiile 795 39,75% Red. cu Creştere cu 771 38,55%
prime 5% 2%
- Chelt. serv. exec. de 265 13,25% Nu Creştere cu 268 13,4%
terţi 1%
- Cheltuieli salariale 440 22,0% Red. cu 3% Nu 427 21,35%
- Cheltuieli cu amortizarea 260 13,0% Nu Nu 260 13,0%
= Profit din exploatare 240 12,0% - - 274 13,4%
- Cheltuieli cu dobânzile 75 3,75% Nu Creştere cu 33% 100 5,0%
- Impozit pe profit 40 2,0% Nu Nu 44 2,2%
= Profit net 125 6,25% - - 130 6,50%

4.5 Analiza rentabilității

Rentabilitatea este apreciată ca fiind una dintre cele mai sintetice forme de exprimare a
performanțelor activității economice-financiare ale unei entități care ia în considerare toate stadiile
parcurse ale circuitului economic (aprovizionare, producție, comercializare) și care apelează la
resursele financiare (capitaluri), respectiv resursele materiale (mijloace de producție) implicate în
această activitate.
În practica economică, rentabilitatea ocupă un loc important în analiza performanțelor unei
entități, fiind considerată ca o mărime de referință în orientarea deciziilor ce privesc activitatea
desfășurată de aceasta. În termeni financiari semnificația rentabilității este, în primul rând, de măsură
a eficienței mijloacelor economice utilizate în activitatea desfășurată și, în al doilea rând, de măsură a
remunerării capitalurilor investite. Din acest motiv, măsurarea rentabilității unei activității privește, în
primul rând, calcularea rentabilității mijloacelor economice utilizate în derularea activității și, în al
doilea rând, calcularea rentabilității capitalurilor atrase în afacere (proprii sau împrumutate).
În literatura de specialitate, rentabilitatea fiind legată de profit, este definită ca fiind
”capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor,
indiferent de proveniența acestora”(Robu, Georgescu, 2000:190) și are ca scop completarea
informațiilor în mărime absolută privind performanțele unei entități, cu informații în mărime relativă,
sub forma ratelor de rentabilitate.
Ratele de rentabilitate sunt mărimi de exprimare a performanței ce caracterizează, în expresie
relativă, capacitatea unei entități de a obține profit în urma desfășurării activității sale, prin utilizarea
mijloacelor economice avute la dispoziție, respectiv a capitalurilor.
Ratele de rentabilitate se pot exprima în multiple modalități, în funcție de tipul de rentabilitate
pe care dorim să îl analizăm. Cele mai utilizate rate de rentabilitate în analiza performanțelor
economico-financiare sunt rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare, întâlnite sub
diferite forme, denumiri și mod de calcul, dar care îndeplinesc aceleași valențe informaționale.
Pentru construcția ratelor de rentabilitate se raportează diferitele forme ale indicatorilor de
exprimare a profitului la indicatori care exprimă efortul depus de societatea comercială pentru
asigurarea condițiilor de desfășurare a activității. În acest caz, efortul societății comerciale se regăsește
sub forma mijloacelor economice alocate activității curente (active), respectiv sub forma resurselor
financiare avute la dispoziție (capitaluri).

39
 în mod practic, problematica rentabilității evidențiază eficiența cu care managementul a
angajat activele societății în desfășurarea activității operaționale (rentabilitatea economică) și a
asigurat remunerarea resurselor financiare atrase în această activitate (rentabilitatea financiară).
Asemănarea modului de calcul a ratelor de rentabilitate cu ratele de profitabilitate generează
de multe ori confuzie între cele două rate, motiv pentru care trebuie accentuat faptul că ”nu putem
vorbi de rentabilitate decât prin compararea capitalurilor investite cu rezultatul utilizării acestor
capitaluri....Este un abuz de limbaj să vorbești de rentabilitatea comercială, raportând un rezultat la
cifra de afaceri” (Vernimmen, 1988:313). Altfel spus, facem o diferențiere între rentabilitate, care
caracterizează aptitudinea unei întreprinderi de a degaja un anumit rezultat pentru o mărime dată a
eforturilor angajate (resurse financiare respectiv, mijloace economice utilizate), indiferent de
proveniența lor, și profitabilitate, care caracterizează aptitudinea unei întreprinderi de a obține un
anumit nivel al rezultatului pentru un volum dat al afacerilor.
Cum există o diversitate a ratelor de rentabilitate și a utilizatorilor acestor rate, în funcție de
obiectivele urmărite, fiecare utilizator va analiza și interpreta acele rate care se corelează cel mai bine
cu aceste obiective. Indiferent de modul de calcul al ratelor de rentabilitate, analistul trebuie să
urmărească asigurarea coerenței indicatorilor de efect și efort implicați în relația de calcul, precum și
utilizarea aceleiași modalități de calcul pentru asigurarea comparabilității ratelor.

4.5.1 Analiza ratei rentabilității economice

Rata rentabilității economice (re), considerată ca fiind una dintre cele mai importante rate de
rentabilitate, măsoară eficiența activelor alocate activității productive a unei entități, indiferent de
modalitatea de finanțare a acestora. Cunoscută și sub denumirea de rentabilitatea activelor, acestă rată
măsoară remunerarea ansamblului de active utilizate de o întreprindere în vederea desfășurării
activității fiind, în același timp, un instrument de fundamentare a deciziilor care privesc atât gestiunea
internă cât și relațiile cu partenerii de afaceri.
Pentru calculul ratei rentabilității economice se compară efectele obținute, de natura profitului,
cu eforturile depuse pentru a obține aceste efecte, de natura activelor, utilizându-se, cel mai frecvent :
- la numărător, rezultatul de natura profitului, pe diverse nivele de agregare: excedentul brut al
exploatării, rezultatul exploatării (brut sau după scăderea impozitului asupra profitului),
profitul înainte de dobânzi și impozit, profitul brut și uneori profitul net;
- la numitor, activul folosit sau componente ale activului: active totale, active economice și
active de exploatare.
Rata rentabilității economice este independentă de modul de finanțare a activelor (de structura
de finanțare), de activitatea extraordinară precum și de politica fiscală, de cele mai multe ori,
rezultatele activității fiind analizate înainte de deducerea impozitului pe profit.
Nivelul ratei rentabilității economice prezintă interes, în primul rând, pentru managementul
entității, iar în al doilea rând, pentru cei interesați din exteriorul acesteia (investitori, creditori,
acționari etc.), caracterul său informațional depinzând de modul de calcul utilizat.
Varietatea indicatorilor implicați în calculul acestei rate de rentabilitate face posibilă utilizarea
a diferite modalități de exprimare a ratei de rentabilitate economică, în funcție de interesele
utilizatorilor :
a) cel mai adesea calculul ratei rentabilității economice ia în considerare activul total
alocat activității productive a unei entități, utilizând relația:

= x 100
unde:
AT – activul total

40
 În funcție de scopul urmărit indicatorii de profit folosiți trebuie să prezinte relevanță în calculul
rentabilității economice, fiind aleși dintre Excedentul brut al exploatării, Rezultatul exploatării, Profit
înainte de impozit și dobânzi, Profit brut sau Profit net.
Ratele calculate cu ajutorul acestei relații reflectă rentabilitatea activului total, prezentând
interes, în primul rând, pentru managementul entității, care apreciază eficiența cu care sunt utilizate
activele de care societatea a dispus pe parcursul perioadei de gestiune.
Rata rentabilității economice, calculată pe baza rezultatului exploatării, este independentă de
politica de finanțare promovată de companie, de politica fiscală și de activitatea extraordinară pe când,
calculată pe baza excedentului brut de exploatare, este independentă și de politica privind amortizarea
capitalului tehnic. Excluzând elementele financiare și extraordinare, în această modalitate de calcul,
rata rentabilității economice favorizează comparațiile între întreprinderi aparținând aceluiași sector de
activitate.
O variantă mai puțin utilizată este cea care folosește la numărător profitul brut, caz în care, pe
lângă rezultatul activității de exploatare se iau în considerare și celelalte două activități (financiară și
extraordinară). Dacă rezultatul activităților financiară respectiv extraordinară este pozitiv și rata
rentabilității economice va avea un nivel mai ridicat, reflectând o eficiență mai mare a activității
desfășurate la nivelul managementului.

b) o altă modalitate de calcul a rentabilității economice folosește în locul activului total,

de la numitorul relației de calcul, activul economic care este o fracțiune a activului total și care reflectă
definiția operațională a capitalului investit (capital propriu și capital împrumutat, atât pe termen lung
cât și pe termen scurt).
Relația de calcul a ratei rentabilității activului economic este:

= x 100
unde:
Activ economic = Active imobilizate + Necesarul de fond de rulment + Active de trezorerie
Profit înainte de impozit și dobânzi = Profit brut + Dobânzi

Dacă considerăm activul economic la valoarea brută sau netă, în funcţie de includerea sau nu a
amortizării şi a provizioanelor de depreciere, atunci activul economic se determină cu relaţia:
Activ economic  Active imobilizat e  NFR  Active de trezoreri e
(brut sau net) (brute sau nete)
corelat cu
Capital investit  Cpr  ÎTML  Dfts
unde:
Cpr – capital propriu;
NFR – necesar de fond de rulment;
Active de trezorerie – investiţii financiare pe termen scurt + disponibilități;
ÎTML – împrumuturi pe termen mediu şi lung;
Dfts – datorii financiare pe termen scurt.

Rata rentabilităţii economice, în acest caz, va fi:

EBE
 rata rentabilităţii economice brută   100
Activ economic brut
RE
 rata rentabilităţii economice netă   100
Activ economic net

41
 c) pentru reflectarea eficienței activului utilizat în activitatea de exploatare considerăm că
doar activele utilizate în activitatea de exploatare ar trebui luate în calcul, caz în care poate fi folosită
următoarea relație de calcul:

= x 100
unde:
EBE = excedentul brut al exploatării ;
RE = rezultatul exploatării;
Active de exploatare = Active imobilizate corporale (brute sau nete) + Necesarul de fond de rulment al exploatării

Rata rentabilităţii economice, în acest caz, va fi:

EBE
 rata rentabilităţii economice brută   100
Active de exploatare brute
RE
 rata rentabilităţii economice netă   100
Active de exploatare nete

Rata rentabilității economice reflectă eficiența utilizării mijloacelor economice deținute de o

societate comercială, mijloace care pot fi asimilate cu ansamblul de investiții vechi și noi ale societății,
care au fost realizate cu resurse financiare de naturi diferite și implicit cu costuri diferite. Ansamblul
resurselor financiare avute la dispoziție de societate a fost remunerat prin costul mediu ponderat al
capitalului, iar pentru a reflecta performanța este necesar ca rata rentabilității economice:
- să se situeze cel puțin la nivelul costului mediu al capitalului investit;
- să fie mai mare decât rata dobânzii la creditele contractate și, pentru a asigura menținerea
valorii sale, trebuie să fie mai mare și decât rata inflației;
- să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă de timp cât mai
scurtă.
Analiza ratei rentabilității economice relevă o serie de aspecte privind gestiunea unei
întreprinderi (Petcu, Monica, 2009:380):
- concordanța dintre rata rentabilității realizate și obiectivele stabilite în funcție de activele
întreprinderii și de structura acestora;
- poziționarea ratei rentabilității realizate față de media sectorului și față de alte întreprinderi din
același sector;
- dinamica proprie și comparativă cu sectorul și principalii competitori.

Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice se poate realiza cu ajutorul mai multor
modele explicative, pe baza metodei substituţiilor:
a) modelul de analiză factorială al ratei rentabilităţii economice cel mai frecvent utilizat
consideră că rata este rezultatul produsului dintre o rată de rotaţie şi o rată a marjei:
CA RE
Re   100
Ae CA
CA
unde:  rata de rotaţie a activelor de exploatare;
Ae
RE
 rata marjei (rata profitabilităţii comerciale).
CA

42
 Se poate face distincţie între ratele de rentabilitate (raportul între rezultate şi capitaluri alocate)
şi marjele de rentabilitate (raport între rezultate şi cifra de afaceri), care nu sunt altceva decât elemente
componente ale ratelor de rentabilitate.
Rata marjei exprimă eficienţa comercială a întreprinderii, în timp ce rotaţia activului prin cifra
de afaceri exprimă intensitatea utilizării activelor întreprinderii.
Modificarea ratei economice se determină cu relaţia:
 CA1 RE1 CA 0 RE 0 
 Re  Re1  Re 0        100
 Ae1 CA1 Ae0 CA 0 
Factorii de influenţă sunt:
 cifra de afaceri la 1 leu active de exploatare;
 rezultatul exploatării la 1 leu cifră de afaceri.
Influenţa acestui factor poate fi extinsă prin substituirea factorilor de nivelul al doilea care
determină modificarea ratei rentabilităţii economice, prin intermediul ratei profitabilităţii comerciale.
Creşterea ratei rentabilităţii economice se poate realiza fie prin creşterea rotaţiei activelor, fie
prin creşterea marjei comerciale:
 creşterea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare presupune:
- optimizarea structurii activelor;
- creşterea ponderii mijloacelor fixe;
- creşterea ponderii mijloacelor fixe active;
- reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs;
- reducerea stocurilor de active circulante şi a duratei în zile a unei rotaţii a acestora;
- creşterea cifrei de afaceri.
 sporirea ratei marjei comerciale se poate realiza prin:
- modificarea structurii producţiei vândute prin creşterea ponderii produselor cu
profitabilitate comercială mai mare;
- creşterea preţurilor de livrare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare, exploatare şi comercializare;
- creşterea volumului fizic al producţiei, care va avea ca efect reducerea costurilor unitare,
ca urmare a influenţei costurilor fixe.

b) pe baza aceluiaşi principiu se poate construi şi următorul model de analiză:

EBE Af VA EBE
Re  100    100
At At Af VA
unde:
VA – valoarea adăugată;
Af – valoarea activelor fixe;
EBE
– rata marjei asupra valorii adăugate;
VA
VA
– randamentul activelor fixe;
Af
Af
– rată de structură a activelor totale (ponderea activelor fixe în active totale)
At

43
 ΔRe

Creşterea ratei rentabilităţii economice, în acest caz, se obţine în următoarele condiţii:

 IEBE > IVA – creşterea ratei marjei asupra valorii adăugate;
 IVA > IAf – creşterea randamentului activelor fixe;
 IAf > IAt – ritmul de creştere a activelor fixe să devanseze ritmul de creştere a activelor
totale
c) dacă se consideră că activul de exploatare este format din activ imobilizat şi activ circulant,
atunci relaţia ratei de rentabilitate economică poate fi scrisă:
RE
Re   100
Ai  Ac
Această relaţie mai poate fi scrisă prin luarea în considerare şi a cifrei de afaceri şi sub
următoarea formă:
RE RE
Re  CA  100  CA  100
1 1 1 1
 
CA CA Af CA St CA
 
Ai Ac Ai Af Ac St
unde:
RE
– rata marjei (rata profitabilităţii comerciale);
CA
CA CA CA CA
, , , – eficienţa folosirii activelor imobilizate, circulante, fixe şi a stocurilor;
Ai Ac Af St
Af
– ponderea activelor fixe în active imobilizate.
Ai
În acest caz, modificarea ratei rentabilităţii economice este influenţată de următorii factori:
 ponderea activelor fixe în activele imobilizate;
 rata de rotaţie a activelor fixe;
 ponderea stocurilor în activele circulante;
 rata de rotaţie a stocurilor;
 rata profitabilităţii comerciale (rata marjei).

Creşterea ratei rentabilităţii economice se obţine în următoarele condiţii:

 IAf > IAi – îmbunătăţirea structurii activelor imobilizate prin creşterea ponderii activelor
fixe şi, în special, a celor active;
 ICA > IAf– modificarea cifrei de afaceri să devanseze modificarea activelor fixe, adică
trebuie să aibă loc creşterea cifrei de afaceri obţinută la o unitate valorică de active
fixe;
 ISt > IAc – îmbunătăţirea structurii activelor circulante în corelaţie cu creşterea gradului
de utilizare a capacităţilor de producţie;

44
  ICA >ISt – accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor, adică creşterea cifrei de afaceri la
o unitate valorică a stocurilor;
 IRE > ICA – sporirea ponderii rezultatului exploatării în cifra de afaceri.

d) un alt model de analiză a ratei rentabilităţii economice foloseşte în locul activului de

exploatare, activul economic.Folosind ratele explicative, modelul de analiză a ratei rentabilităţii
economice bazat pe activul economic, devine:
CA Af RE
Re     100
Af Aec CA
unde:
RE
– rata marjei (rata profitabilităţii comerciale);
CA
CA
– viteza de rotaţie a activelor fixe;
Af
Af
– rată de structură a capitalului investit care măsoară ponderea activelor fixe în activul economic.
Aec

ΔRe

Creşterea ratei rentabilităţii economice pe baza acestui model presupune:

 creşterea vitezei de rotaţie a activelor fixe, în situaţia ICA > IAf;
 îmbunătăţirea structurii activului economic prin creşterea ponderii activelor fixe, în
situaţia IAf> IAec;
 creşterea ratei marjei comerciale, în situaţia IRE > ICA.

În termeni reali, rata rentabilităţii economice are două dimensiuni: nivelul minim, care este
cel puţin nivelul ratei dobânzii la capitalul împrumutat şi nivelul optim, care trebuie să acopere riscul
economic şi riscul financiar pe care şi l-au asumat posesorii capitalurilor puse la dispoziţia
întreprinderii.
În practică se apreciază ca optim un nivel al ratei rentabilităţii economice de 20%, ca urmare
a faptului că întreprinderea trebuie să aibă posibilitatea ca într-o perioadă de timp cât mai scurtă să-şi
reînnoiască şi să-şi crească activele.
Folosind formula lui Fisher se poate determina rata reală a rentabilităţii economice,
neinfluenţată de inflaţie, în două variante:
 în condiţiile normale ale inflaţiei (nu depăşeşte 10%), rata reală a rentabilităţii se
calculează cu relaţia: rr e  rn  ri ,
unde:
rre = rata rentabilităţii economice reală;
rn = rata nominală;
ri = rata inflaţiei.
 dacă rata inflaţiei este galopantă, atunci rata reală este dată de relaţia:

45
 rn  ri
rre 
1  ri
În situaţia în care rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii la
împrumuturi, atunci întreprinderea beneficiază de „efectul de levier” care se regăsește în multiplicarea
eficienței activității desfășurate odată cu apelarea la împrumuturi.

4.5.2 Analiza ratei rentabilității financiare

Rentabilitatea financiară reflectă capacitatea unei întreprinderi de a degaja profit prin resursele
financiare angajate în desfășurarea activității sale. Cel mai adesea, în practică se consideră că ratele
de rentabilitate financiară măsoară performanța numai a capitalului propriu, iar în mod indirect,
oportunitatea menținerii acestuia în afacere (Buglea, Lala Popa, 2009:149).
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii companiei prin acordarea de dividende și
creșterea capitalurilor proprii, iar creditorii prin plata dobânzilor aferente împrumuturilor (pe termen
lung sau scurt).
Rata rentabilității financiare, în forma sa clasică, constituie un mijloc de stimulare a participării
la creșterea capitalului social, atât pentru acționarii existenți, cât și pentru noii acționari.Din
perspectiva orizontului de timp pentru care se efectuează analiza, rentabilitatea financiară exprimă
interesele acționarilor pe două nivele: pe termen scurt (încasarea de dividende) și pe termen lung
(creșterea capitalurilor proprii ca urmare a reinvestirii profitului care va avea ca efect crearea
condițiilor pentru creșterea dividendelor viitoare, respectiv a valorii întreprinderii).
Spre deosebire de rata rentabilității economice, rata rentabilității financiare este influențată de
două categorii de factori:
- modalitatea de procurare a capitalurilor, din care cauză rentabilitatea financiară este
sensibilă la structura financiară, determinată de modul de asigurare a resurselor
financiare (prin aport al acționarilor sau prin împrumut);
- modalitatea de calcul a profitului net, care este influențată de regimul de deductibilitate
al cheltuielilor din masa impozabilă, respectiv de modalitățile de calcul a amortizării
și provizioanelor.

a) În mod uzual, rata de rentabilitate financiară, în forma sa clasică, măsoară eficiența

capitalurilor proprii, fiind cunoscută sub două forme: netă și brută.
Cea mai utilizată formă a ratei rentabilității financiare este rata rentabilității financiare nete,
care remunerează proprietarii companiei în mod direct, prin acordarea de dividende și prin creșterea
rezervelor și indirect prin alocarea de sume pentru dezvoltarea companiei. Rata rentabilității financiare
nete se calculează cu relația:

= x 100
unde:
Rex (Pn) = rezultatul exercițiului (profit net)
Cpr = capital propriu
Rata rentabilității financiare brute, mai puțin utilizată în practică, se determină prin folosirea
în relația de calcul, în locul profitului net, a capacității de autofinanțare (pentru eliminarea incidențelor
practicilor de amortizare):

= x 100
b) O altă modalitate de calcul arateirentabilității financiare folosește în locul capitalurilor
proprii, de la numitorul relației de calcul, capitalul angajat, rata arătând în această situație care este
46
profitul obținut din resursele financiare investite pe termen lung în afacere, de către acționari și de
creditorii pe termen lung.
Relația de calcul a ratei rentabilității capitalului angajat este:

= x 100
unde:
Capital angajat = Capital propriu + datorii pe termen lung (pasive totale – datorii curente)
Dobânzi pe termen lung = dobânzi aferente creditelor pe termen lung
p = impozit pe profit

c) O modalitate de calcul arateirentabilității financiare, puțin utilizată în literatura de

specialitate, folosește în locul capitalurilor proprii, de la numitorul relației de calcul, capitalul
investit, rata arătând în această situație care este profitul obținut din resursele financiare investite pe
termen lung și scurt în afacere, de către acționari și de creditorii pe termen lung și scurt.
Relația de calcul a ratei rentabilității capitalului investit este:

= x 100
unde:
Capital investit = Capital propriu + datorii pe termen lung + datorii financiare pe termen scurt (pasive totale –
datorii curente nefinanciare)
Dobânzi totale = dobânzi plătite pentru creditele contractate (pe termen lung și scurt)

d) Determinarea ratei rentabilității financiare, pentru societățile comerciale care apelează

la împrumuturi, se poate realiza și în funcție de rata rentabilității economice și levierul financiar, cu
relația:

= +( - d) *
unde:
- rata rentabilității financiare;
- rata rentabilității economice;
d – rata dobânzii;
Dtl – datorii pe termen lung;
Cpr – capital propriu;

– grad de îndatorare.
Diferența dintre rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare este determinată
de politica de finanțare adoptată de societate, ceea ce înseamnă că se poate întâlni situația în care
comparăm două societăți comerciale care au aceeași rată de rentabilitate, dar rate de rentabilitate
financiară diferite, datorate modului de finanțare adoptat.
În acestă situație, rata rentabilității financiare se obține prin corectarea ratei rentabilității
economice cu efectul de levier al îndatorării (efectul de pârghie financiară), exprimat prin relația :
(Re-d)*Dtl/Cpr.
Rata rentabilității financiare este dependentă de modalitățile de finanțare a activității, fiind
sensibilă la modificarea structurii financiare, în special a gradului de îndatorare. De asemenea este
influențată de regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, al cheltuielilor deductibile și
nedeductibile pentru determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.

47
 e) Majoritatea analizelor financiare se fac pe baza datelor contabile, și din această cauză,
uneori, indicatorii financiari nu reflectă o imagine fidelă a performanțelor companiei. Cum investitorii
sunt interesați de modul în care performanțele companiei sunt evaluate de piață, valoarea de piață a
rentabilității financiare a unei companii va fi estimată ca un raport între rezultatul net și valoarea de
piață a capitalurilor proprii (Vintilă, G., 2006):

=
unde:
= rentabilitatea financiară în valori de piață;
CB = capitalizarea bursieră a companiei, reprezentând valoarea totală a acțiunilor companiei cotate de piața bursieră;
Rex(PN) = rezultatul exercițiului (profit net).
Utilizând această formulă se poate determina nivelul real al rentabilității capitalurilor proprii,
un investitor ce dorește să devină acționar al unei companii va plăti contravaloarea cursului bursier
pentru acțiunile cumpărate, și nu echivalentul valorii contabile a acestora. Drept urmare acesta va fi
interesat să cunoască mărimea în valori de piață a rentabilității capitalurilor investite.
Estimarea ratei de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori presupune raportarea
rezultatului distribuit creditorilor companiei la suma capitalurilor împrumutatede la aceștia pe durata
exercițiului financiar. Este vorba nu doar despre creditele de la bănci sau de la alte instituții financiare,
ci și despre creditele comerciale primite de la furnizori sau de la stat. În cadrul capitalurilor
împrumutate va intra și leasingul operațional, chiar dacă acesta nu este menționat în cadrul pasivului
bilanțier al societății (Stancu, I., 2007).
Rezultatul ce remunerează capitalurile împrumutate va fi estimat prin adunarea tuturor
dobânzilor și penalităților pe care compania le plătește pentru că „reține” aceste capitaluri în finanțarea
activității sale (Stroe, R., Armeanu, D., 2004).
În cele mai multe cazuri, analiștii financiari nu dispun decât de clasicele raportări financiare,
fără nici o altă detaliere a conturilor implicate în analiză. Ei se limitează la estimarea ratei de
rentabilitate a capitalurilor atrase de la creditorii financiari prin raportarea cheltuielilor privind
dobânzile la datoriile financiare. La acestea se pot adăuga creditele de trezorerie în situația în care
contractarea lor de către companie are un caracter permanent (Armeanu, D., Balu, F.O., Obreja, C.,
2008:3-10).
Pentru o întreprindere performantă este de dorit ca rata rentabilității financiare, în forma sa
clasică, să fie mai mare decât costul capitalurilor proprii (rata dobânzii la titlurile de stat plus o primă
normală pentru riscul asumat de acționari).

Dacă se folosește analiza factorială, se identifică factorii de influenţă ai ratei rentabilității

fnanciare, în funcție de modelul de analiză utilizat.
a) cel mai utilizat model de analiză al ratei rentabilităţii financiare este:
REx
Rf  100
Cpr
unde:
Rex – rezultatul exerciţiului;
Cpr – capital propriu.

Modificarea ratei rentabilităţii financiare nete este pusă în evidenţă cu relaţia:

REx 1 REx 0
ΔRf  Rf1  Rf 0   100   100
Cpr1 Cpr0

48
Dacă se foloseşte metoda ratelor explicative, atunci rata rentabilităţii financiare se poate analiza pe
baza următorului model:
REx CA REx
Rf  100   100
Cpr Cpr CA
unde:
CA
– rata de rotaţie a capitalului propriu;
Cpr
REx
– rata profitabilităţii comerciale
CA
Creşterea rate rentabilităţii financiare se realizează în următoarele condiţii:
 ICA> ICpr
îmbunătăţirea structurii şi creşterea ratei profitabilităţii
comerciale unitare;
 IREx> ICA reducerea cheltuielilor de exploatare şi comerciale;
creşterea preţurilor;
modificarea politicii fiscale.
 creşterea gradului de îndatorare, dacă Re> rd.

b) dacă se ia în considerare influenţa capitalurilor investite asupra ratei rentabilităţii

financiare se pot construi două modele:
 primul model evidențiază corelația dintre politica de finanțare, modul de utilizare
a capitalurilor investite și profitabilitatea comercială:
REx Cinv CA REx
Rf  100    100
Cpr Cpr Cinv CA
Prima rată exprimă politica de finanţare a întreprinderii prin măsurarea ratei îndatorării,
deoarece capitalurile investite sunt formate din capitaluri proprii şi datorii financiare (pe termen lung
şi scurt), care se mai poate scrie și sub forma:
Cinv Capital propriu  Datorii financiare
  1  rata îndatorari i
Cpr Capital propriu

A doua rată este o rată de rotaţie care exprimă cifra de afaceri obţinută la 1 leu investit iar cea
de-a treia rată exprimă marja netă, adică rata netă a profitabilităţii comerciale.
 al doilea model evidențiază corelația dintre viteza de rotație a activelor economice, gradul
de îndatorare, profitabilitatea comercială și structura rezultatului exercițiului înainte de impozit și
dobânzi:
REx CA Cinv Re x / imp, dob Re x
Rf   100     x100
Cpr Aec Cpr CA REx / imp, dob
Prima rată este o rată de rotaţie care exprimă cifra de afaceri obţinută la 1 leu investit în active
economice utilizate în activitatea de exploatare, evidențiind intensitatea exploatării acestor active;
A doua rată este un multiplicator al capitalurilor proprii, care arată valoarea capitalurilor
investite ce revine la 1 leu capitaluri proprii și, indirect, levierul de îndatorare care exprimă gradul de
îndatorare al întreprinderii;

49
 A treia rată exprimă politica comercială a întreprinderii prin măsurarea rezultatului exercițiului
înainte de impozit și dobânzi ce revine la 1 leu cifră de afaceri. Fiind o rată de profitabilitate
comercială, influența sa asupra rentabilității financiare este pozitivă dacă are loc creșterea ponderii
marjei în total vînzări, datorate majorării veniturilor, respectiv prețurilor de vânzare, în condițiile
menținerii sau reducerii cheltuielilor;
Ultima rată folosită în model este o rată de structură, care arată ponderea rezultatului
exercițiului în rezultatul exercițiului înainte de impozit și dobânzi.

Modelele factoriale de analiză a ratei rentabilităţii financiare, evidențiază influenţa a trei

politici ale întreprinderii asupra ratei:
 politica ratei profitabilităţii comerciale, care exprimă comportamentul comercial al
întreprinderii;
 politica vitezei de rotaţie a activului total, respectiv a capitalului investit;
 politica îndatorării, care joacă rolul de amplificator a deciziilor comerciale şi
industriale
Pentru atingerea obiectivelor manageriale, maximizarea ratei rentabilităţii financiare se poate
obţine prin:
 maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de activitate şi a
ameliorării marjelor;
 creşterea randamentului activelor prin folosirea imobilizărilor corporale şi reducerea
nevoii de fond de rulment;
 îmbunătăţirea structurii financiare prin creşterea îndatorării, cu condiţia ca rata
rentabilităţii economice să fie mai mare decât rata dobânzii.

c) Dacă utilizăm metoda ratelor explicative în analiza ratei rentabilității financiare care ia
în considerare rata rentabilității economice și efectul de levier, modelul de analiză este:

Dat
rf  re  (re  rd ) 
Cpr
Dacă se consideră şi influenţa ratei impozitului pe profit, modelul factorial devine:
 RE CA  RE CA  Dat 
rf       rd     1  i p 
 CA Ae  CA Ae  Cpr 
viteza de rotaţie a activelor de exploatare

re rata profitabilităţii comerciale

∆rf efect levier diferenţa dintre re şi rd

gradul de îndatorare
impozitul pe profit

Efectul de levier se descompune în doi factori:

a) (Rec– rd)–este denumit levier financiar, care pune în evidenţă diferenţa favorabilă sau nefavorabilă
dintre rentabilitatea economică şi costul surselor împrumutate, diferenţă ce poate fi amplificată sau
diminuată de gradul de îndatorare al întreprinderii. Levierul financiar poate lua valori pozitive sau
negative:

50
 a1) Rec – rd> 0, dacă Rec>rd, este semnificaţia efectului de levier pozitiv, şi arată că Rf> Rec ,
dacă rata de rentabilitate economică este superioară costului mediu al datoriilor;
a2) Rec – rd< 0, dacă Rec<rd, indică un efect de levier negativ(«efectul de măciucă») generat
de faptul că nivelul mediu al datoriilor este mai mare decât rata de rentabilitate economică,
ceea ce va determina Rf< Rec.
b) Dft/Cpr–este denumit «braţul levierului financiar» şi exprimă structura financiară a întreprinderii;
b1) cu cât nivelul Dft/Cpr este mai mare, rata de rentabilitate financiară va fi mai mare, dacă
Rec>rdși (Rec – rd> 0 );
b2) cu cât nivelul Dft/Cpreste mai mic , rata de rentabilitate financiară va fi mai mică, dacă Rec< KDft
(Rec –KDft < 0 );
b3) la acelaşi nivel de îndatorare, rata de rentabilitate financiară va fi mai mare cu cât va fi
mai mare rata economică faţă de rata medie a dobânzii.
Din model se poate observa că o creştere a factorului de multiplicare va genera o creştere a
rentabilităţii financiare, dar instituţiile financiare şi în special băncile fixează o limită maximă a
gradului de îndatorare, care nu poate depăşi 70% din resursele totale ale societăţii.
Rentabilitatea financiară, pe baza modelului prezentat, are următorii factori de influență:
 accelerarea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare;
 creşterea profitabilităţii comerciale;
 fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile.

În concluzie, în analiza corelației dintre cele două rate de rentabilitate și rata dobânzii reținem:
 rata rentabilităţii financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pentru
a face mai atractive investiţiile în întreprinderea respectivă, decât în depozitele
bancare;
 depăşirea ratei dobânzii de către rata de rentabilitate financiară trebuie să fie
proporţională cu prima de risc pe care mediul economic al întreprinderii o prezintă
investitorului;
 luând în calcul efectul îndatorării asupra rentabilităţii financiare, se poate fundamenta
optimizarea structurii capitalurilor, în scopul minimizării costului procurării lor şi al
creşterii rentabilităţii financiare.

În mod practic, se consideră ca nivel optim pentru rata rentabilităţii financiare o rată de 25%,
dar acestă rată diferă în funcție de domeniul de activitate și de forma de organizare a societății. Noi
considerăm că, pentru a constitui un stimulent pentru potenţialii investitori, rata rentabilităţii
financiare a întreprinderii trebuie să fie superioară rateidobânzii la depozitele bancare.
La nivelul unei societăți comerciale, performanța financiară, reflectată prin rentabilitatea
economică și financiară, se înregistrează dacă și numai dacă se respectă următoarele corelații (Stancu,
Stancu, 2012:358):
rf > re > k > rd > ri
unde:
rf = rata rentabilităţii financiare;
re = rata rentabilităţii economice;
k = costul capitalului (rata medie de rentabilitate din domeniul de activitate al întreprinderii);
rd = rata dobânzii la creditele contractate ;
ri = rata inflaţiei.

Indiferent de modelele utilizate în analiza rentabilității, deciziile de îmbunătățire a activității

trebuie să se bazeze pe următoarele realități:

51
 - căile de sporire a performanței economice și financiare trebuie să urmărească două direcții:
minimizarea efortului şi maximizarea efectelor;
- o societate comercială poate fi rentabilă dar numai compararea cu nivelul de rentabilitate al
concurenților reflectă nivelul de competitivitate al acesteia pe piață.
Una din problemele sensibile ale analizei ratelor de rentabilitate este dată de momentul de
raportare a indicatorilor de efect și efort luați în calcul. Sursa de informații pentru calculul ratelor o
reprezintă Contul de profit și pierdere (pentru rezultate) și Bilanțul (pentru resursele financiare și
mijloacele economice).
Dacă în ce privește rezultatele, în analiză se utilizează rezultatele (efectele) de la sfârșitul
exercițiului financiar, preluate din Contul de profit și pierdere, în privința resurselor financiare și a
mijloacelor economice, preluate din Bilanț, părerile specialiștilor se orientează fie spre valorile de la
începutul exercițiului, fie spre valorile de la sfârșitul exercițiului.
Noi considerăm că, în situația în care variația resurselor financiare, respectiv a mijloacelor
economice, nu este semnificativă, pot fi folosite fie valorile de la începutul perioadei, fie de la sfârșitul
perioadei deoarece diferențele înregistrate nu denaturează interpretarea ratelor. Folosirea datelor de la
începutul perioadei asigură însă o coerență mai mare a comparabilității ratelor de rentabilitate cu ratele
de dobândă, ratele de creștere sau ratele de inflație ale perioadei, ce raportează întotdeuna efectele de
la sfârșitul perioadei la starea de la începutul perioadei.
În cazul în care se înregistrează o variație importantă a valorilor resurselor financiare și a
mijloacelor economice, la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei, este recomandabil să fie
calculată valoarea acestor mărimi fie ca medie aritmetică (între valorile de la începutul și sfârșitul
perioadei), fie ca medie ponderată (prin aplicarea unei prorate în raport cu perioada în care au fost
utilizate).

4.6 Analiza performanțelor bursiere

Analiza performanțelor societăților comerciale listate la bursă, pe lîngă indicatorii calculați pe
baza situațiilor financiare, folosește rate suplimentare de evaluare a performanței calculate pe baza
informațiilor bursiere, rate care sunt considerate mult mai relevante pentru utilizatori. Aceasta se
datorează faptului că aceste rate, pe lîngă informațiile financiare, integrează și informații non-
financiare referitoare la perspectivele domeniului de activitate, calitatea sistemului de guvernanță
corporativă, calitatea managementului, riscul activității și al domeniului, percepția investitorilor cu
privire la societate etc.
Analiza unei societăți cotate la bursă constituie o analiză cu caracter special care se poate
efectua pe baza cursului bursier al acțiunilor sau a altor informații legate de piață, în combinație cu
date contabile reflectate de situațiile financiare ale societății, rezultatele analizei fiind destinate atât
acționarilor cât și investitorilor potențiali, care manifestă interese diferite și care sunt interesați de
soluționarea unor aspecte referitoare la: cumpărarea, vânzarea sau conservarea titlurilor; situația
cursului acțiunilor și evoluția lui; rentabilitatea, lichiditatea sau marketabilitatea titlurilor.
Ratele de performanță bursieră calculate se regăsesc în analiza fundamentală (clasică) a unei
societăți cotate la bursă, care constă în analiza situațiilor financiare (poziție financiară, performanță
financiară, fluxuri de trezorerie) precum și a ratelor bursiere care, în funcție de obiectivele analizei,
se împart în rate bursiere de creștere și rate bursiere de dividend.
Ratele bursiere de creștere sunt urmărite, în special, de către acționarii majoritari și de către
investitorii pe termen lung, care sunt interesați de obținerea de cîștiguri din creșterea valorii de piață
a societății, respectiv din creșterea valorii capitalului propriu.
Analiza performanței bursiere, pe baza ratelor de creștere, presupune calcularea următoarelor
rate:
- capitalizarea bursieră – Cb (Market capitalisation) numită și valoarea de piață, reflectă percepția
generală a investitorilor despre performanța financiară și perspectivele societății, fiind, de regulă,
52
 mai mare decât valoarea contabilă a activelor deținute de societate, ca urmare a valorizării de către
investitori a activelor intangibile. Fiind un bun indicator al lichidității, capializarea bursieră se
folosește, în special, pentru analiza comparativă cu valoarea contabilă a societății, evidențiind
plusvaloarea latentă sau minusul de valoare latentă (Niculescu, 2005:226).
Măsurarea capitalizării bursiere se face cu relația:
Cb = cursul acțiunilor x numărul de acțiuni emise
- rezultatul exercițiului pe acțiune– EPS (Earnings per Share), numit și câștigul pe acțiune, arată
profitul net, respectiv pierderea, ce revine unei acțiuni,oferind informații în special pentru
acționarii majoritari, care sunt interesați de rentabilitatea societății pe termen lung. Chiar dacă în
literatura de specialitate se arată că rezultatul exercițiului pe acțiune este cel mai folosit indicator
în analiza societăților cotate, datorită faptului că face legătura între cursul acțiunilor și rentabilitate
(Niculescu, 2005:227), de cele mai multe ori, comparațiile cu alte societăți nu sunt relevante, din
cauza modalităților diferite de determinare a rezultatului exercițiului (mai ales în ce privește
utilizarea unor metode diferite de amortizare) și a numărului diferit de acțiuni emise de fiecare
societate. Exceptând faptul că indicatorul nu permite efectuarea de comparații între acțiunile mai
multor societăți cotate și nu ține seama de valoarea de piață a acțiunilor, dacă tendința indicatorului
este de creștere, eficiența investiției realizate de acționari se îmbunătățește.
Indicatorulse calculează ca raport între rezultatul net al exercițiului și numărul de acțiuni
comune (obișnuite) emise și aflate în circulație:

EPS=

- vânzările pe acțiune – SPS (Sales per Share) exprimă valoarea vânzărilor aferente unei acțiuni,
urmărindu-se în special în cazul societăților mici, aflate în faza de lansare, sau în cazul societăților
care au înregistrat pierderi.
Indicatorulse calculează ca raport între cifra de afaceri și numărul de acțiuni comune
(obișnuite) emise și aflate în circulație:

SPS=
Ca și în cazul EPS, trendul acestui indicator reflectă rata creșterii curente și viitoare a
societăților cotate, trendul pozitiv fiind semnul îmbunătățirii situației financiare a societății și a
investiției realizate de acționari.
- capacitatea de autofinanțare pe acțiune ( ) reflectă sursele proprii de finanțare ce revin pe
o acțiune:

=
- trezoreria pe acțiune – Cash EPS (Cash Flow Per Share) arată volumul de lichidități ce revine
unei acțiuni, într-o perioadă de gestiune, calculându-se cu relația:

Cash EPS=
unde:
– trezoreria generată de activitatea de exploatare, din Situația fluxurilor de
trezorerie.

Trezoreria pe acțiune oferă informații utilizatorilor privitoare la calitatea profitului obținut de

societate: dacă trezoreria pe acțiune (Cash EPS)are un nivel mai ridicat decât câștigul pe acțiune

53
se consideră că situația societății este favorabilă, iar profitul realizat este real, nefiind rezultatul unor
inginerii contabile, pe când, dacă câștigul pe acțiune (EPS este mai mare decât trezoreria pe acțiune
(Cash EPS), situația societății este nefavorabilă, societatea confruntându-se cu dificultăți în încasarea
creanțelor sale sau există o problemă cu veniturile înregistrate.
- rata capitalizării profitului – Rcp (numită și randamentul unei acțiuni) arată profitul net generat
de capitalul investit într-o acțiune și poate fi calculat cu două relații:

Rcp =
sau

Rcp =
unde:
Capitalizarea bursieră = ultimul curs bursier la încheierea exercițiului x numărul de acțiuni emise
- coeficientul de capitalizare bursieră – PER (Price Earning Ratio) este indicatorul cel mai
utilizat pentru a caracteriza eficiența plasamentului în acțiuni, fiind considerat un multiplu de
capitalizare (sau multiplu bursier), care arată de câte ori investitorii sunt dispuși să plătească
nivelul profitului net pe o acțiune. Coeficientul de capitalizare bursieră reprezintă forma inversă a
ratei capitalizării profitului, fiind un raport curs-profit, care stabilește legătura dintre cursul unui
titlu și profitabilitatea lui și care se calculează în două modalități:

PER =
sau

PER =
Coeficientul de capitalizare bursieră (PER) este unul dintre cei mai importanți indicatori în
efectuarea de comparații între societăți deoarece, spre deosebire de rezultatul exercițiului pe
acțiune ( ), ține cont, în același timp, de performanța internă a societății, măsurată prin profitul
net pe acțiune și de modul în care este percepută din exterior performanța societății, măsurată prin
prețul de piață al unei acțiuni (cursul acțiunii). De asemenea, în comparațiile între societăți,
coeficientul de capitalizare bursieră (PER)este mai obiectiv în aprecierea rentabilității acțiunilor
comparativ cu dividendele pe acțiune, neținând cont de rata de distribuire a dividendelor.
Interpretarea coeficientului de capitalizare bursieră (PER) se poate efectua în două modalități:
pe de o parte, reflectă numărul de ani în care se recuperează investiția făcută prin cumpărarea unei
acțiuni, pe seama profitului net (dacă acesta s-ar distribui integral sub formă de dividende), iar pe
de altă parte, arată cât capital trebuie avansat de către investitor pentru a obține o unitate monetară
din rezultatul net al societății.
În vederea formulării unei aprecieri pertinente privind performanțele unei societăți se poate
compara coeficientul de capitalizare al societății cu valoarea medie a acestuia pe sector sau cu
valoarea medie de pe piața de capital, cu condiția ca această comparație să fie realizată atât static,
cât și dinamic. Astfel, dacă în cazul abordării statice, este de preferat o acțiune cu un PER mai
redus în defavoare unei acțiuni cu un PER mai ridicat, în contextul unei abordări dinamice, care
estimează o îmbunătățire semnificativă a situației financiare a emitentului reflectată întro creștere
a rezultatului exercițiului și, implicit, a dividendelor distribuite, în exercițiile financiare viitoare,
este posibil ca acțiunile cu un PER superior să fie mai profitabile decât cele cu un PER redus.
Prin multiplicarea rezultatului exercițiului pe acțiune cu coeficientul de capitalizare bursieră
(PER) se obține cursul acțiunii la bursa (Ca = EPS x PER), care permite aprecierea randamentului
unui plasament în acțiuni.

54
 Coeficientul de capitalizare bursieră (PER) variază în timp și spațiu, depinzând de mai mulți
factori, față de care variază în sens invers: rezultatul net estimat al societăților, evoluția ratei
dobînzii și evoluția ratei inflației.
- coeficientul de capitalizare a activului net (rata valoare de piaţă / valoarea contabilă a unei
acţiuni) – PBV (Price to Book Value), arată proporția dintre valoarea care este atribuită de către
investitori activelor societății și valoarea contabilă a acestora, fiind utilă mai ales în cazul
societăților cu pierderi, pentru care calculul PER nu este justificat, deoarece are o valoare negativă.
Acestă rată se determină în două variante:
 ca raport între preţul de piaţă al acţiunii (PPA) şi valoarea contabilă a unei acţiuni (VCA):

PBV =
 ca raport între capitalizarea bursieră (Cb) şi activul net contabil (ANC):

PBV =
Raționamentul acestei rate este că o societate care beneficiază de un management performant
și are posibilități viitoare de creștere ar trebui să înregistreze o valoare de piață mai mare sau cel puțin
egală cu valoarea contabilă a capitalului deținut, după cum, în perioade de recesiune, acestă rată este
subunitară, indiferent de calitatea managementului.
În perioadele de stabilitate economică, starea unei societăți este apreciată ca fiind favorabilă
când valoarea coeficientului este supraunitară, aceasta reflectând aprecierea pe care investitorii o
acordă activelor intangibile deținute de societate (cultură organizațională, guvernanță corporativă,
management performant, capital intelectual). În perioadele de recesiune, informaţiile oferite de
indicator nu mai sunt relevante, acesta înregistrând, în majoritatea cazurilor, valori subunitare,
determinate de reticenţa investitorilor, fie ca urmare a unei situații delicate cu care se confruntă
societatea, fie din cauza unei conjuncturi nefavorabile cu care se confruntă economia, în ansamblul
ei.
Activitatea practică demonstrează că societățile cu o rată ridicată a rentabilității financiare și
un ritm important de creștere a profitului și cifrei de afaceri de la o perioadă la alta, au un raport PBV
mai ridicat, în timp ce societățile cu rate de rentabilitate mai scăzute și cu o stabilitate a cifrei de
afaceri au un raport PBV mai redus (Ghidul investitorului la bursă, 2013:47).
Existând o relație directă între rata valoare de piață/valoare contabilă a unei acțiuni și
rentabilitatea financiară, se consideră că acțiunile sunt subevaluate când au un preț pe valoare
contabilă mic și un câștig al acționarilor mare, și suntsupraevaluate când au un preț pe valoare
contabilă mare, dar un câștig mic al acționarilor (Robu și alții, 2014:388).
- rata prețul de piață pe cifra de afaceri ce revine unei acțiuni - PSR (Price to Sales Ratio) este
relevantă în situația analizei potențialului unor societăți cu performanțe modeste, care nu au
înregistrat profit sau au avut un nivel al profitului nesemnificativ, dar care realizează un volum al
vânzărilor comparabil cu cel al competitorilor. Raportul se determină ca raport între preţul de piaţă
al unei acţiuni (PPA) şi cifra de afaceri netă ce revine pe acţiune (CAa) sau ca raport între
capitalizarea bursieră (Cb) şi cifra de afaceri netă (CA):

PSR = sau PSR =

Utilizarea indicatorului sedovedește utilăcând nu se pot utiliza informațiile oferite de PER, în
cazul societăților cu o activitate temporar ineficientă, când se analizează potențialul de creștere a
rezultatelor ca urmare a schimbării managementului sau a proprietarilor.

55
 Valoarea peste 0,5 a raportului poate constitui o atracție pentru investitori, iar una sub 0,5
reflectă subevaluarea cifrei de afaceri ca urmare a lipsei de performanțe financiare a societății
analizate.
- rata rentabilității totale anuale pentru acționari – TSR (Total Shareholder Return) este
urmărită îndeosebi de acționarii minoritari care sunt interesați de câștigul realizat în urma plasării
disponibilităților în acțiunile societății.
Relația de calcul ia în considerare atât dividendul distribuit pentru o acțiune cât și plusul de valoare
înregistrat:

=
unde:
- valoarea unei acțiuni la începutul exercițiului financiar;
- valoarea unei acțiuni la sfârșitul exercițiului;
Div – dividendul net pe acțiune încasat în exercițiul financiar.
Rata rentabilității totale anuale pentru acționariia în considerare, pe de o parte, imaginea pe
care societatea o reprezintă pentru investitori, reflectată în creșterea sau scăderea valorii acțiunilor
tranzacționate, iar pe de altă parte, performanța obținută de societate, prin mărimea dividendelor
distribuite acționarilor.

Ratele bursiere de dividend sunt urmărite, în general, de către acționarii minoritari și de către
investitorii pe termen scurt, care sunt interesați de obținerea de cîștiguri din deținerea de acțiuni,
nefiind interesați de implicarea în activitatea societății la care sunt acționari.
Analiza performanțelor bursiere pe baza dividendelor presupune calcularea următoarelor rate:
- rata dividendelor( ), calculată ca raport procentual între nivelul dividendelor distribuite (Div)
și capitalul social subcris și vărsat (Cs) reflectă o formă a ratei capitalului social al unei societăți,
fiind numită și rata de randament a acțiunilor (IAS 33):

= x100
Această rată prezintă interes atât pentru acționari, deoarece ea oferă informații despre
remunerarea imediată a capitalului investit de către aceștia, cât și pentru viitori acționari, arătând
posibilitățile viitoare de câștig.
Importanța ratei dividendelor crește în momentul comparării sale cu rata dividendelor
societăților din același domeniu de activitate, dar pentru o interpretare pertinentă trebuie urmărite și
informațiile care se referă la rata distribuirii dividendelor (dividende/profit net) și coeficientul de
capitalizare bursieră (cursul de piață al acțiunii/profit net pe acțiune). Comportamentul acționarului,
în funcție de comparația între aceste rate, va fi de:
 vânzare de acțiuni, când rata dividendelor este scăzută și coeficientul de capitalizare
bursieră este ridicat;
 cumpărare de acțiuni, când rata dividendelor este ridicată și coeficientul de capitalizare
bursieră este scăzut.
Dacă există informații că societatea distribuie un nivel redus din rezultatul exercițiului, ca
urmare a alocării de resurse pentru dezvoltare, care vor genera creșterea rezultatului exercițiului în
perioadele următoare și implicit, creșterea ratei dividendelor, acțiunile societății vor rămâne atractive
pe piață.

56
- rata distribuirii dividendelor –DPR (Dividend Payout Ratio)arată ponderea sumei alocate
pentru distribuirea de dividende în rezultatul net al exercițiuluii, prin raportarea dividendelor
distribuite acționarilor la rezultatul exercițiului:

= x100
Mărimea ratei depinde de politica de dividende promovată de societate, putând exista
următoarele situații:
- un nivel ridicat al ratei arată preocuparea pentru menținerea interesului acționarilor
minoritari pentru deținerea acțiunilor, dar, în același timp, va determina reducerea
autofinanțării, care pentru acționarii majoritari va fi un semnal că posibilitățile de
valorificare a capitalului investit de ei sunt afectate și, în consecință, vor căuta ale
variante de investiție;
- un nivel redus al ratei arată preocuparea pentru asigurarea resurselor de investiții prin
reinvestirea profitului net, care va avea ca efect creșterea autofinanțării dar și a
nemulțumirii acționarilor minoritari, cu efecte în scăderea valorii de piață a acțiunilor.
La nivelul societăților cotate, trebuie să fie realizat echilibrul între interesele acționarilor,
asigurîndu-se atât menținerea autofinanțării cât și o valoare de piață ridicată a acțiunilor, practica
acceptând o valoare optimă a ratei de distribuire a dividendelor de 30-40%.
- dividendul pe acțiune – DPS (Dividend Per Share)arată nivelul dividendului care revine unei
acțiuni și se determină ca raport între valoarea totală a dividendelor distribuite acționarilor într-un
exercițiu financiar și numărul acțiunilor emise:

=
Indicatorul este relevant pentru efectuarea de comparații între societăți din același sector de
activitate și pentru acțiuni cu aceeași valoare nominal. De asemenea trebuie făcute aprecieri asupra
indicatorului luând în considerare și interesele acționarilor. Astfel, pentru acționarii minoritari este de
preferat un ritm ascendant al indicatorului, deoarece urmăresc creșterea veniturilor pe termen scurt pe
când, pentru acționarii majoritari este prioritară reinvestirea profitului pentru creșterea capacității de
producție, care va genera creșterea valorii societății, fapt ce va genera o rată de distribuire a
dividentului mai redusă.
- rata capitalizării dividendului,numită și randamentul dividendelor – DY (Dividend Yeld),
măsoară câștigul realizat de acționari, ca urmare a investirii de capital într-o acțiune, calculându-
se ca raport între dividendul pe acțiune (DPS) și prețul de piață al acțiunii (PPA) sau ca raport
între dividendele totale (DIV) și capitalizarea bursieră (Cb):

DY = x100 sauDY =
x100

Un nivel ridicat al ratei capitalizării dividendului este apreciat pozitiv de către

investitori, mai ales de către cei care urmăresc venituri constante ridicate, relativ sigure, dar cu
risc scăzut. De asemenea, nivelul ridicat al ratei capitalizării dividendului poate constitui un
instrument eficient în atragerea de capital, atât de la vechii acționari, cât și de la potențialii
investitori.
Nu trebuie neglijată nici atitudinea investitorilor față de nivelul ratei capitalizării dividendului:
- acordarea unui dividend prea ridicat în raport cu prețul acțiunilor poate conduce
investitorii la concluzia că acțiunile societății sunt subevaluate și în consecință vor fi

57
 mai atractive decât alte acțiuni, efectul datorat creșterii volumului tranzacțiilor fiind
de creștere a prețului acțiunii;
- acordarea unui dividend scăzut în raport cu prețul acțiunilor poate fi apreciat negativ
de către investitorii care sunt interesați de obținerea imediată de lichidități, iar
impresia acestora că acțiunile societății sunt supraevaluate vor determina creșterea
volumului tranzacțiilor, a căror efect va fi de scădere a prețului acțiunilor.
Interpretarea ratei capitalizării dividendului trebuie corelată cu evoluția profitului pe acțiune,
rata de distribuție a dividendului și PER. Astfel, creșterea ratei capitalizării dividendului concomitent
cu creșterea profitului pe acțiune, este un semnal pozitiv pentru investitori, pe când, în situația scăderii
sau menținerii constante a profitului pe acțiune,situația societății se înrăutățește, cu efecte în reducerea
potențialului investițional al acesteia.
Rata capitalizării dividendului (randamentul dividendului) trebuie corelată cu ponderea
acțiunilor tranzacționate în totalul acțiunilor emise și aflate în circulație, ceea ce se exprimă prin
lichiditatea acțiunii – La (Marketability), calculată cu relația:

La = x100

58