U.1.1.

Clasificarea activelor economice

Activele economice reprezintă bunurile a căror valoare tranzacțională, stabilită pe piață prin
mecanismele specifice cererii și ofertei, este cuantificată de prețul monetar al acestora.
Potrivit definiției OECD, activele economice sunt entitați care funcționează ca rezerve de
valoare, asupra cărora drepturile de proprietate sunt deținute de unități instituționale în mod
individual sau colectiv și care permit obținerea unor beneficii economice prin deținerea lor sa u prin
utilizarea lor într-o anumită perioadă.
Pentru a putea fi considerate active economice, bunurile trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiții:
- își conservă proprietățile fizico -chimice și tehnologice pe o anumită perioadă de timp;
- pot fi produse în mai multe copii;
- au valoare intrinsecă (sunt capabile să genereze pentru posesorul acestora un set specific
de servicii) care depinde de modul în care este perceput respectivul bun de către deținător;
- participă la mai mult de o tranzacție și au valoare de piață, cuantificabilă prin prețul
monetar.
Activele ecnomice pot fi clasificate în două categorii:
a. active reale
b. active financiare
Activele reale reprezintă aceea clasă de active economice a căror valoare intrinsecă este dată
de proprietățile fi zico-chimice și/sau de capabilitățile conomice ale acestora.
La rândul lor, activele reale au în componență două grupe de bunuri:
1) Bunuri de consum intermediar;
2) Bunuri de consum final.
Bunurile de consum intermediar reprezintă aceea clasă de active reale a căror valoare
tranzacțională (de piață) se transmite în mod fracționat asupra altor bunuri generate cu ajutorul lor
în cadrul mai multor cicluri de producție . În această grupă pot fi amintite activele tangibile și
intangibile de natura echipamentelor, fabricilor, clădirilor și terenurilor, dar și licențe și brevete.
Bunurile de consum final reprezintă aceea grupă de active reale care participă la un singur
ciclu de producție și/ sau a căror valoare tranzacțională nu se transmite în mod fracționat asupra
altor bunuri, ci dintr-o dată. Exemplele din această categorie includ active curente de natura
materiilor prime, combustibilul, energia, apa.
 Activele financiare reprezintă aceea clasă de active economice a căror valoare pentru
utilizator nu este dată de proprietățile fizico-chimice sau de capabilitățile tehnologice ale acestora,
ci de un set specific de servicii financiare pe care îl pun la dispoziția deținătorului .
Activele financiare pot fi monetare și nononetare. Activele financiare monetare reprezintă o grupă
de active speciale care îndeplinesc un set specific de funcții – moneda. Activele financiare non-
monetare reprezintă o grupă de active financiare deținute pentru abilitatea acestora de e genera
venituri sub forma monetară. Acestea funcționează practic ca un ,,vehicul-suport” în cadrul
proceselor de intermediere financiară.
La rândul lor, activele financiare non-monetare se clasifică astfel:
- active non-monetare de bază (acțiuni, obligaț iuni, conturi crt.)
- active non-monetare derivate
- derivate de rangul I (secundare) – contracte futures, forwards, options, depozite la vedere, la
termen.
- derivate de rangul II (terțiere) – contractele swap, produse financiare exotice, servicii
bancare.
Distincția fundame ntală dintre activele reale și activele financiare nu este dată de caracterul
tangibil sau intangibil (material /non-material) al bunurilor implicate, ci de modul specific de
formare a valorii pentru utilizator. Din acest punct de vedere, ambele clase de active pot avea o
formă corporală sau non-corporală, diferența fiind dată fie de implicarea directă a acestor active în
cadrul ciclurilor de producție, fie de utilizarea lor în scopul finanțării acestor cicluri. Astfel, activele
de tipul aplicaţiilor software, patente, brevete, licenţe, „reţete de fabricaţie” etc. reprezintă, ȋn pofida
formei lor non-materiale, active reale şi nu active financiare deoarece participă nemijlocit ȋn cadrul
activităţilor productive şi işi transmit „valoarea de piaţă” asupra altor active realizate cu implicarea
lor.
Evaluarea valorii de întrebuințare se face pentru ,,utilizatorul” bunului și nu pentru ,,
proprietarul acestuia.
Pentru a înțelege această distincție, este utilă luarea în considerare a dezmembrămintelor
dreptului de proprietate:
a. Dreptul de folosință
b. Dreptul de dispoziție
c. Dreptul de însușire a uzufructului folosinței
 Dreptul de folosință reprezintă capacitatea posesorului legitim al unui bun (cel care a dobândit
bunul pe o cale admisibilă din punct de vedere legal) de a utiliza acest bun într-o manieră
productivă sau non-productivă.
Dreptul de dispoziție reprezintă capacitatea posesorului legitim al unui bun de a ceda
proprietatea asupra acestuia cu titlu oneros (contra unei sume monetare) sau cu titlu gratuit.
Dreptul de însușire a uzufructului folosinței bunului vizează capacitatea posesorului legitim al
bunului de a-și apropia veniturile monetare sau non-monetare degajate de folosința productivă a
bunului.
Dintre aceste trei dezmembrăminte, valoarea de întrebuințare se referă la dreptul de folosință
și reprezintă dreptul de însușire a uzufructului folosinței, nu însă și la dreptul de dispoziție.
Astfel, „utilizatorul” unui bun poate beneficia de dreptul de folosinţă, respectiv de dreptul de
ȋnsuşire a uzufructului folosinţei nu ȋnsă şi de cel de dispoziţie care rămâne exclusiv la nivelul
„posesorului” bunului. De pildă, ȋn cadrul unui act de vânzare / cumpărare are loc transmiterea
integrală a tuturor celor trei dezmembrăminte ale dreptului de propietate ȋn timp ce ȋn cadrul unui
act de ȋmprumut se transmite doar dreptul de folosinţă respectiv cel de uzufruct ȋn timp ce dreptul
de dispoziţie rămâne la latitudinea propietarului legitim al activului ȋmprumutat. Ori, valoarea de
ȋntrebuinţare vizează exclusiv dreptul de folosinţă, respectiv pe cel de uzufruct ȋn timp ce „valoarea
de piaţă” vizează toate cele trei dezmembrăminte menţionate.
 U.1.2. Definiția funcțională a monedei

Moneda reprezintă un activ economic care exercită un set de funcții speciale pe care numai
aceasta le poate îndeplini în cadrul unui sistem economic care nu se bazează pe ,, troc’’( schimbul
direct al unui activ economic contra altui activ economic). Acestea sunt:
1. Funcția de mijloc de plată
2. Funcția de mijloc de schimb
3. Funcția de cuantificare a valorii de piață (valoare tranzacțională)
4. Funcția de conservare a valorii de piață
Funcția de mijloc de plată reprezintă capacitatea monedei de a permite prin utilizare
recuperarea unor creanțe și stingerea unor datorii, cunatificabile în expresia monetară.
Funcția de mijloc de schimb reprezintă capacitatea monedei de a servi drept intermediar în
cadrul tranzacțiilor derulate cu toate celelalte active n on-monetare, permițând delimitarea în timp și
spațiu a actelor de vânzare de cele cumpărare, precum și transferarea dreptului de proprietate,
asociat cu două sau mai multe active non-monetare (determinarea numărului de unități din bunul y
care reprezintă echivalentul valoric al unei unități din bunul x). Exercitarea acestei funcții conduce
la existența unui sist em al prețurilor relative: ( unde Px și P y sunt prețurile monetare formate pe

piață pentru bunurile x și y). Pentru o economie în care se tranzacționează N active non-monetare,
sistemul prețurilor relative cuprinde C2N.
Funcția de mijloc de schimb conduce la disocierea schimbului marfă contra marfă în două
operațiuni distincte:
a. o operațiune de vânzare : flux real contra flux monetar;
b. o operațiune de cumpărare: flux monetar contra flux real (bunuri)
 “B”: cumpărator a lui “X” contra
cantităţii de monedă “M”

“A”: cumpără activul Y;

datorie faţă de vânzătorul “C”
“A”: propietar al “C”: propietar al
activului “X” activului “Y”
“A” remite cantitatea de monedă “M”; stingerea
datoriei faţă de “C” prin această remitere

Schimbarea propietăţii asupra lui “X” cu propietatea asupra lui “Y”

Astfel, ȋn cadrul unui act de vânzare -cumpărare:

1)La momentul iniţial, subiectul economic „A” are calitatea de propietar al activului economic
„X”. Acesta vinde activul ȋn favoarea unui subiect economic „B”. Din acest act de vânzare,
rezultă:
- O creanţă a lui „A” asupra lui „B”: dreptul de a ȋncasa cantitatea de monedă „M” care
reprezintă „valoarea de piaţă” a activului „X” (preţul său monetar) precum şi de a beneficia
de orice alte servicii conexe asociate vânzării aşa cum sunt acestea prevăzute ȋn contractul
de vânzare;
- O datorie a lui „B” faţă de „A”: obligaţia de a-i remite acestuia cantitatea de monedă „M” care
reprezintă preţul monetar a lui „X” şi de a presta toate serviciile contractuale anexe.
Creanţa lui „A” asupra lui „B” se recuperează şi datoria complementară a lui ‚B” faţă de „A” se
stinge atunci când „B” plăteşte preţul monetar al bunului „X” (şi efectueaza serviciile conexe
vânzării). Aşadar, ȋn cadrul actului de vânzare a lui „X”, moneda „M” exercită funcţia de mijloc de
plată.
2)La un moment ulterior, „A” cumpără de la subiectul economic „C” activul „Y”. În cadrul
acestui act de cumpărare, rezultă:
- O datoria a lui „A” faţă de „C” şi, respectiv,
- O creanţă a lui „C” faţă de „A”.
Datoria se stinge si creanţa se recuperează atunci când ‚A” remite ȋn favoarea lui „C” cantitatea de
monedă „M” care reprezintă preţul monetar al activului „Y” şi prestează serviciile contractuale
conexe actului de cumpărare.Şi ȋn acest caz, moneda „M” exercită funcţia de mijloc de plată.
Pe ansamblul actului de vânzare a activului „X” şi, respectiv, de cumpărare a activului „Y”,
subiectul economic „A” schimbă dreptul de propietate asociat lui „X” cu dreptul de propietate
asociat lui „Y” şi, deci, ȋn cadrul acestui ansamblu, moneda „M” exercită funcţia de mijloc de
schimb.
Funcția de mijloc de conservare a valorii de piaț ă reprezintă capacitatea monedei de a rezerva în
timp valoarea nominală (valoarea în expresie monetară) a patrimoniului subiecților economici care
dețin monedă, alternativ la deținerea de active non -monetare (imobile, lucrări de artă, bijuterii și
alte active). Spre deosebire de alte active care au capacitatea de a rezerva valoarea în timp, avantajul
monedei constă în gradul sporit de lichiditate.
Trebuie remarcat faptul că exercitarea de către monedă a acestei funcţii este perturbată de
ȋnregistrarea ȋn economie a unei tendinţe generalizate de creştere a preţurilor monetare. Astfel, sa
presupunem că ȋntr-un moment iniţial preţurile a două active „X” şi „Y” sunt identice şi egale cu o
unitate monetară. Un subiect economic care deţine ȋn patrimoniul său o unitate din activul „X” are o
valoare nominală (exprimată ȋn termeni monetari) a acestui patrimoniu egală cu „1”. În termeni
reali (ȋn termenii capacităţii de a deţine alternativ alte active) valoarea acestui patrimoniu este
echivalentă cu o unitate din activul „Y”. Dacă ȋntr-un moment ulterior, preţul activului „Y” creşte
devenind egal cu două unităţi monetare iar subiectul economic vinde unitatea deţinută din activul
„X” contra unei unităţi monetare, valoarea nominală a patrimoniului său contină să fie egală cu „1”.
Valoarea reală (exprimată ȋn termenii capacităţii sale de a deţine activul „Y”) scade ȋnsă la ½.

În mod uzual, în cadrul tranzacțiilor care implică active non-monetare, funcțiile de mijloc de
plată și mijloc de schimb se exercită împreună. Cu toate acestea există situați i în care moneda
exercită doar funcția de mijloc de plată (spre exemplu, moneda plătită sub forma impozitelor și
taxelor în contraprestație pentru serviciile oferite de către bunurile publice, moneda plătită sub
forma drepturilor salariale și asimilate sau moneda plătită în urma existenței oricăror obligații care
nu implică un transfer al dreptului de proprietate.
Definiți a funcțională care face referire la toate cele 4 funcții trebuie înțeleasă în ,, sens tare’’.
În ,,sens slab’’, pentru ca un activ economic să exercite funcția de monedă este suficient ca aceasta
să îndeplinească în cadrul sistemului economic doar primele 2 funcții (plată și schimb).
 Funcția de mijloc de cuantificare a valorii de piață , reprezintă capacitatea monedei de a servi
drept etalon de valoare în cadrul procesului de cuantificare a raporturilor de schimb ce se stabilesc
pe piață între toate activele non-monetare (determină numărul. de unități din bunul „y”, care
reprezintă echivalentul valoric al unei unități din bunul „x”). Mai precis, una din principalele
probleme pe care o ridică schimbul activelor non-monetare este următoarea: care este raportul
„just” de schimb ȋntre „y” şi „x” ? (care este numărul de unităţi din „y” care trebuie sa fie schimbate
contra unei unităţi din „x” astfel ȋncât niciuna din părţile implicate ȋn schimb să nu ȋnregistreze o
„dizutilitate” din derularea acestuia?). Utilizarea monedei ca activ-intermediar ȋn procesul
schimburilor ȋn cadrul unei economii monetare permite formularea unui răspuns prin stabilirea unor
raporturi de schimb ȋntre monedă şi toate celălalte active non -monetare din economie (preţurile
monetare ale acestora din urmă, p x ; p y ) şi determinarea raporturilor „juste” de schimb prin

px
compararea acestor preţuri monetare ( ).
py

Economiile monetare (economiile ȋn cadrul cărora schimburile se derulează conform

principiului „monedă contra bunuri şi bunuri contra monedă”) prezintă numeroase avantaje
comparativ cu economiile bazate pe troc (economii ȋn cadrul cărora bunurile se schimbă ȋn mod
direct unul contra altuia). Printre acestea:
- Utilizarea monedei permite separarea facilă ȋn timp şi spaţiu a actelor de vânzare de cele de
cumpărare;
- Utilizarea monedei permite stabilirea unor raporturi „juste” de schimb;
- Utilizarea monedei facilitează compararea valorilor de piaţă prin intermediul preţurilor
monetare ale activelor economice. Aceste preţuri ȋncorporează ansamblul informaţiilor
relevante pentru deciziile de cumpărare permiţând astfel subiecţilor economici să adopte mai
uşor deciziile lor de consum, investiţii şi economisire;
- Datorită faptului că utilizarea monedei facilitează derularea schimburilor, este posibil ca ȋn
economiile monetare să se ȋnregistreze un nivel superior al activităţii economice şi sa se
diversifice gama diverselor tipuri de active economice tranzacţionate;
- În cadrul economiilor monetare, se realizează integrarea completă a diverselor pieţe (de
bunri, capital şi servicii oferite de către forţa de muncă) respectiv a diverselor segmente
specifice ale acestor pieţe.
 U.1.3. Rolul monedei în economie

Problema rolului exercitat de către activele monetare în sistemele economice moderne poate fi
astfel rezumată: dacă variațiile survenite la nivelul ofertei de monedă pot sau nu să influențeze
activitatea economică în ansamblul său, volumul acestei activități, așa cum este de pildă acesta
reflectat de către variabilele macroeconomice precum PIB sau PNB.
PIB = C + I + G + (E-M)
În raport cu această problemă, în literatură sunt menționate trei puncte de vedere:
- teza super-neutralității : variația ofertei de monedă nu exercită niciun fel de efecte reale ( o
cantitate mai mare de monedă nu stimulează valoarea activității economice).
- teza neutralității: această variație exercită anumite efecte limitate și pe termen scurt, dar
principalul rezultat al creșterii nonconjucturale a ofertei de monedă este unul de tip inflaționist.
- teza non-neutralității: variația ofertei de monedă impactează atât valoarea de activitatea
economică cât și nivelul prețurilor.
În explicitarea rolului exercitat de către ,, șocurile monetare ” (creșterea în perioada curentă
pe canale endogene sau exogene a ofertei de monedă).
Vom lua în considerare următorul cadru analitic:

Dinamica volumului de activitate economică (y), în cadrul perioadei t:

Yt = Ct + It + Gt+ (Xt-Zt) ∙ et (1)
unde C este variația co nsumului privat al gospodăriilor, I variația volumului investiții lor realizate, G
este variația cheltuielilor publice cu destinație economică și socială, X și Z reprezintă volumul
exporturilor/importurilor (variația acestor mărimi), iar e este cursul de schimb al monedei autohtone
față de o monedă străină sau de un coș de monede ale principalelor țări partenere comerciale
(numărul de unități monetare autohtone plătite pentru achiziț ionarea unei unități monetare străine).
Ct = co+α1t *Yt+ α2t * rt (2)
În această relație:
co reprezintă consumul autonom (,,de subzistență’’ ), adică nivelul minimal al consumului care
permite gospodăriilor supraviețuirea și satisfacerea nevoilor de bază (bunuri de tipul alimente,
îmbrăcăminte, spații de locuit). Această componentă a consumului este inelastică în raport de
veniturile degajate de activitățiile economice (nu depinde de y).
α1t este o componență elastică în raport de venituri: gospodăriile alocă o fracțiune din veniturile
suplimentar dobândite în perioada curentă pentru finanțarea unui nivel superior al consumului lor și
o altă fracțiune pentru economisire (tezaurizarea în vederea acoperirii unor cheltuieri viitoare
neanticipate sau pentru efectuarea unor tranzacții în condiții mai avantajoase decât cele curente ).
α2t reprezintă componenta dependent de rata ,, activă’’a dobânzii (rata dobânzii percepută de către
instituțiile financia re pentru creditele acordate clienților lor nonfinanciari).

Dinamica investiților:
It= io+β1t*(t-ft)+ β2t *(wt-wft)+ β3t*et+ β4t*rt (3)
unde pe lângă variabilele deja menționate avem:
 este productivitatea muncii în economia de referință, în timp ce f este productivitatea muncii pe
piața externă; (t-ft) reprezintă astfel diferențialul productivității muncii pe cele două piețe
considerate.
w este costul unitar al forței de muncă (incluzând veniturile plătite de către companii sub formă de
salarii și drepturi assimilate precum și diversele tipuri de constribuții sociale atât în economia de
referință, cât și în exterior - wf).
io reprezintă nivelul autonom al investițiilor (acel nivel care permite companiilor înlocuirea
capitalului existent și contin uarea activității la un nivel egal cu cel din perioadele precedente.
↑ productivității muncii =>↑ volumului investițiilor

Dinamica cheltuielilor publice

Gt = go+1 t*rt (4)
unde go - reprezintă cheltuielile publice ,,autonome”, adică, aceea componentă a cheltuielilor
publice care finanțează derularea activității autorităților publice centrale și locale la nivelul curent al
acesteia, precum și finanțarea cheltuielilor cu destinație specială.
1t∙ rt - reprezintă aceea componentă a cheltuielilor publice dependentă de rata dobânzii (costul
datoriei publice finanțată din împrumuturi interne și externe).

Dinamica exporturilor și importurilor

Xt = xo+a1 t*et (5)
Zt = zo+b1t*et (6)
unde xo și zo - reprezintă componentele autonome ale exporturilor și importurilor, respectiv
achizițiile rezidenților de materii prime și bunuri de capital care nu se găsesc în economia de
referință sau pentru care oferta în cadrul acesteia este insuficientă, dar care sunt strict necesare
pentru derularea activității acestuia, respectiv vânzările efectuate de către rezidenți pe piețele
internaționale în derularea contractelor curente.
a1 și b1 - reprezintă elasticitățile exporturilor și importurilor în raport de variațiile cu rsului de schimb,
adică acele componente care se modifică o data cu modificarea prețului de import sau export
(exprimate în moneda autohtonă), sub impactul modificării cursului de schimb.
Rata dobânzii care survine în cadrul acestui model este dobânda ,,activă”, percepută de către
instituțiile de credit pentru creditele acordate clienților nonfinanciari (gospodării, companii).
Aceasta reprezintă ,,prețul resurselor financiare împrumutate”, prețul pe care debitorul îl plătește
creditorului pentru dobândirea pe o perioadă limitată (durata creditului) a dreptului de folosință,
respectiv a dreptului de însușire a uzufructului folosinței (nu însă și a dreptului de dispoziție) asupra
resurselor financiare împrumutate. Atenție însă, dobânda nu este prețul creditului.

Dinamica ratei dobânzii

rt = d10 + d2t + mst (7)
unde d10 reprezintă nivelul minimal al ratei dobânzii (componentă acesteia pe termen lung) pe care
instituțiile de credit trebuie să o încaseze în vederea acoperirii cheltuierile curente de natură
operațională.
mst reprezintă variația ofertei de monedă (de mijloace de plată și mijloace de schimb), în timp ce d2t
este elasticitatea ratei dobânzii în raport de această variație la momentul t.
Substituiind relațiile (2)-(6) în relația (1) obținem:
Yt = [(co + io + go + (xo-zo) *et) + α1t*yt+rt (α2t + β4t +1t) + et *(β3t+ ( a1t-b1t) * et+ β1t*(t-ft)+ β2t
*(wt-wft)]
Notând 1- α1t = t înclinația marginală spre economisire a gospodăriilor și co + io + go + (xo-zo) = Ao,
obținem:
Yt = [ A0+rt *(α2t+ β4t+ 1t) + et *(β3t+ ( a1t-b1t) * et) + β1t *(t-ft)+ β2t (wt-wtf)] (8)

=>
Yt = [A0+ (d01+ dt2 * ms t) * (α2t +β4t+ 1t) + et (β3t+ ( a1t-b1t) * et)+ β1t*(t-ft)+ β2t (wt-wtf)] (9)

În conformitate cu relația (9), impactul exercitat de către oferta de monedă asupra dinamicii
activității economice depinde de:
- nivelul minimal al ratei dobânzii;
- elasticitatea ratei dobânzii în raport de variațiile ofertei de muncă;
 - elasticitatea consumului gospodăriilor în raport de rata dobânzii;
- elasticitatea investițiilor în rapor t de rata dobânzii;
- elasticitatea cheltuielilor publice în raport de rata dobânzii.
Se remarcă astfel că principalul canal de transmisie luat în considerare de relația (9) pentru
efectele exercitate de către variaţia ofertei de monedă este reprezentat de către rata dobânzii; dacă
aceasta este elastică în raport de oferta de monedă și dacă de asemenea con sumul, investițiile și
cheltuielile publice au componente senzitive la rata dobânzii, atunci oferta de monedă poate
influența volumul de activitate economică (desigur, ȋn ipoteza ȋn care toți parametrii menționați sunt
nenuli).
Amplitudinea efectelor potențiale exercitate de către oferta de monedă asupra dinamicii
economice depinde conform relației (9), de: variațiile cursului de schimb, diferențialul
productivității muncii, respectiv diferențial salariilor.
În esenţă, modelul prezentat reflectă aşa-numita teză a non-neutralităţii monedei:
modificările survenite la nivelul ofertei de monedă au potenţialul de a influenţa nu numai nivelul şi
dinamica preţurilor monetare ci şi, „ȋn mod direct”, volumul de activitate economică. Este ȋnsă de
remarcat faptul că acest model implică existenţa unor pieţe „non-rigide” ale bunurilor şi serviciilor,
capitalului şi forţei de muncă. În situaţiile ȋn care una sau mai multe dintre aceste pieţe sunt afectate
de diverse tipuri de „rigidităţi”, efectele menţionate nu se pot manifesta. În astfel de situaţii, efectele
„şocurilor monetare” (ale creştere cantităţii de monedă din economie) sunt localizate cu precădere
la nivelul sectorului nominal al acestuia, amplitudinea impactului exercitat de către astfel de şocuri
asupra sectorului real fiind una redusă.
De asemenea, este de remarcat faptul că ȋn acest cadru analit ic nu se ia ȋn considerare o
veritabilă dinamică a variabilelor macro-economice considerate, perspectiva de analiza fiind mai
degrabă una „statică”.
 U.1.3 Cererea de monedă

Cererea de monedă reprezintă tendința subiecților economici de a deține o anumită cantitate

de monedă de-a lungul unei perioade de referință.
Fiind vorba de o tendință, cererea de monedă trebuie interpretată drept o variabilă ,, de flux”.
Din acest punct de vedere, se poate distinge între ,,cerere de monedă’’ și ,,cantitatea de monedă
cerută” (variabilă ,,de stoc’’), care reprezintă necesarul de mijloace de plată și de schimb la un
moment curent t.
În timp ce cantitatea de monedă cerută la un moment dat are un caracter static (la t1),
cererea de monedă are un caracter dinamic ( de la to la t1), cât tind să dețină subiecții economici
de-a lungul perioadei.
Pentru înțelegere acestui concept este necesară luarea în considerare a unui concept corelativ
și anume acela de ,,cost al opțiunii”pentru obținerea de lichidități (de mijloace de plată și mijloace
de schimb într-o formă neremunerată, negeneratoare de venituri monetare).
Astfel pentru 2 decizii mutual exclusive (care nu pot fi simultan adoptate) A și respectiv B, ,,
costul de oportunitate pentru adoptarea deciziei A și neadoptarea deciziei B este reprezentat de către
venitul potențial pe care l -ar fi generat decizia B, venit la care se renunță prin ne adoptarea acesteia.
În cazul ,,opțiunii de a deține lichidități și a nu investi resurse le financiare astfel tezaurizate”, costul
opțiunii este reprezentat de către maximul randamentelor alternative pe care le -ar putea genera
plasamentele neefectuate în active reale sau active financiare non-monetare. Existența acestui
cost al deținerii de lichidități face ca cererea de monedă să nu aibă o valoare infinită.
Costul opțiunii alese este egal cu randamentul celei neadoptate.
AF
KA (non B) = ŋ B sau A= max { ∏t, rpt, et, ŋ t}, unde randamentul plasamentelor alternative
constă în rata inflației, rata pasuvă a dobânzii, cursul de schimb, randamentul plasamentelor pe piața
de capital.
Existența acestui cost al opțiunii pentru deținerea de lichidități conduce la necesitatea
identificării motivelor care stau la baza fomării cererii de monedă. Cel puțin 4 astfel de motive pot
fi reliefate:
1. Motivul tranzacțional
2. Motivul prudențial
3. Motivul speculativ
4. Motivul finanțării investițiilor curente
 Motivul tranzactional
Reflectă tendința subiecților ec onomici de a deține a anumită cantitate de monedă, în scopul
finanțării tranzacț iilor curente (achiziționării în perioada curentă de bunuri de consum intermediar
sau final).
Motivul prudențial
Reflectă tendința subiecților economici de a deține pentru perioadele viitoare o anumită
cantitate de monedă pentru a finanța cheltuielile neanticipate (pentru a face față unor posibile
decorelări între fluxurile lor viitoare de venituri și cheltuieli).
Cererea de monedă pentru motivele tranzacțional și prudențial este o funcție crescătoare de
venit.
Motivul speculativ
Reprezintă tendința subiecților economici de a deține pentru perioadele viitoare, o anumită
cantitate de monedă în scopul efectuării în aceste perioade a unor tranzacții în condiții de piață mai
avantajoase decât cele curente (condiții legate fie de preț, fie de clauzele specifice de
tranzacționare). Spre exemplu o reducere a ratei dobânzii în sistemul bancar, poate conduce la o
creștere a preferinței pentru deținerea de numerar și prin urmare la creșterea cererii de monedă.
Astfel putem spune că cererea de monedă se află într-o relație direct proporțională cu venitul
disponibil și invers proporțională cu rata dobânzii.
Motivul finanțării investițiilor curente
Reflectă tendința subiecților economici de a deține un ,,stoc-tampon” de monedă până la
finalizarea investițiilor aflate în derulare în perioada curentă (pentru a face față unor posibile
deviații ale cheltuierilor aferente).
Motivul tranzacțional și cel de finanțare se referă la perioada curentă și stau la baza
formării componentei ,,active” a cererii de monedă (depinde de veniturile curente).
Corelativ, motivul prudențial și motivul speculativ se referă la perioadele viitoare și dau
naștere componentei ,,pasive” a cererii de monedă (depinde de rata dobânzii).
Dacă LDt > (LDt )* rezultă o cerere de monedă excedentară suboptimală
LDt - LDt * > 0, costul opțiunii K opt > 0
Luarea în considerare a celor 2 componente ale cererii de monedă permite modelarea acesteia
în următoarea formă:
L Dt = L1t (y) + L2t (r) (1)
Unde y = nivelul veniturilor
r = rata activă a dobânzii
Relația (1) descompune cererea de monedă totală în 2 componente:
(1) Componenta activă, considerată ca depinzând de nivelul veniturilor curente ca surse de
finanțare a cheltuierilor curente de consum și inve stiții și, respectiv,
(2) a doua componentă, cea pasivă, considerată ca depinzând de rata dobânzii în ipostaza
acesteia de cost al resurselor financiare împrumutate.
Relația (1) în formă liniară :
LDt = l1t * yt + l2t * rt (2)
Condiţia de echilibru in sectorul nominal al economiei poate fi specificată ȋn forma:
L Dt = MS t (3)
 U.1.4. Oferta de monedă

1.4.1. Procesul de intermediere financiară

1.4.2. Masa monetară și agregatele monetare
1.4.3. Crearea monedei scripturale
1.4.4. Multiplicatorul monetar

1.4.1. Procesul de intermediere financiară

În orice moment în cadrul unui sistem economic pot fi identificate două grupe de subiecți
economici:
a) subiecți care înregistrează un flux de venituri al cărui nivel este inferior fluxurilor acestora
de cheltuieli, prezentând astfel un deficit de resurse financiare;
b) subiecți economici al căror fluxuri de venituri exced fluxurile lor de cheltuieli, înregistrând
astfel un excedent de resurse financiare.
Fiecare dintre aceste 2 categorii de subiecți se confruntă cu o problemă simetrică:
a) subiecții care înregistrează un deficit sunt constrânși să -și procure un volum suplimentar de
resurse financiare, în vederea acoperirii excedentului cheltuielile lor curente de consum și investiții;
b) subiecții care prezintă un excedent de resurse financiare imobilizate în formă lichidă,
suportă în aceelași timp “un cost al opțiunii pentru deținerea de lichidități în formă neremunerată”
(regeneratoare de venituri).
Soluționarea acestei probleme se realizează prin procesele de „intermediere financiară”,
derulate de instituții specializate care exercită rolul de intermediari financiari.
Procesul de intermediere financiară rezidă în colectarea și redistribuirea primară și, respectiv
secundară și terțiară a resurselor financiare temporar excedentare în economie. Acest proces se
derulează prin intermediul unor instituții specializate care desfășoară activitate cu titlu oneros,
operațiuni de colectare și redistribuire a resurselor financiare: intermediari financiari.
Intermediari financiari se clasifică în:
1) intermediari financiari bancari și asimilați acestora („instituțiile de credit”)
2) intermediari financiari non-bancari – societățile de asigurări, fondurile de pensii, structurile
de investiții care operează pe piețele de capital organizate sau în afara acestora.
Distincția fundamentală între cele două categorii rezidă în faptul că în timp ce intermediarii
financiari non-bancari pot realiza doar operațiuni de colectare și redistribuire a resurselor financiare
preexistente (deja create și difuzate în economie), intermediarii financiari bancari pot în mod
suplimentar să creeze noi resurse financiare cu însăși ocazia actelor de intermediere financiară.

1.4.2 Masa monetară și agregatele monetare

Masa monetară desemnează totalitatea mijloacelor de plată existente în economia unei țări la
un moment dat. Modificările de natură cantitativă și structurală ale masei monetare și componentele
acesteia sunt analizate prin intermediul agregatelor monetare.
Acestea reprezintă indicatori care măsoară cantitatea de monedă care circulă în economie într-
o perioadă de referință. Selecția și utilizarea agregatelor monetare depi nd de dezvoltarea sistemului
financiar al unui stat. În mod uzual, autoritățile monetare utilizeaz ă următoarele agregate monetare:
1. Baza monetară (H) care cuprinde numerarul din casieriile băncilor, numerarul deținut
de populație sub formă de monezi și bancnote, precum și disponibilitățile băncilor comerciale la
banca centrală. Acest agregat prezintă cel mai ridicat grad de lichiditate.
2. Masa monetară în sens restrâns (M1) formată din numerar în afara sistemului bancar și
din depozitele la vedere;
3. Masa monetară intermediară (M2) care conține pe lângă agregatul M1, depozitele la
termen, conturi de economii și alte active lichide cu o maturitate relativ scurtă;
4. Masa monetară în sens larg (M3), formată din M2 și alte active cu diferite grade de
lichiditate (certificate de depozit, certificate de trezorerie și alte depozite denominate în monedă
străina);

1.4.3. Crearea monedei scripturale

Moneda scripturală reprezintă acea componentă a ofertei de monedă care este creată de către
sistemul bancar comercial împreună cu clienții săi non-financiari, cu ocazia acordării de credite pe
diverse destinații către aceștia. Principiul valabil în materie de creare a monedei scripturale este:
“creditele crează moneda” și nu “moneda alimentează creditele”.
Cu alte cuvinte, crearea monedei scripturale este un proces „ex nihilo”: pentru a acorda un
credit o entitate bancară nu este constransă să desființeze un depozit atras în prealabil de la un client
al său. Mai precis, acordarea unui credit dă naștere următo arelor înregistrări la nivelul instituțiilor
de credit și al clienților debitori:
1) la nivelul creditorului:
 a) o înregistrare de activ bilanțier – care reflectă nașterea creanței creditorului asupra
debitorului (dreptul creditorului de a recupera până la scadența creditului, resursele financiare
împrumutate și contravaloarea acestora – rata dobânzii);
b) o înregistrare de pasiv bilanțier – dreptul debitorului de a utiliza pe durata creditării
resursele financiare împrumutate drept mijloc de plată și mijloc de schimb, în conformitate cu
destinația acestora stabilită în cadrul contractului de creditare.
2) la nivelul debitorului:
a) o înregistare de pasiv bilanțier – reflectând nașterea datoriei acestuia către instituția
financiară creditoare
b) o înregistrare de activ bilanțier – reflectând sporirea temporară pe durata creditării a
resurselor sale financiare sub forma creșterii soldului contului său curent deschis în evidențele
instituției de credit.
Debitor
A Creditorul P A Debitorul P
Creanța asupra lui “X” Disponibilități Disponibil la creditor “+” Datorii față de creditor “+”

Rezervele instituțiilor de credit

Instituțiile de credit și alte instituții financiare abilitate de către autoritatea monetară (banca
centrală) să efectueze operațiuni pe piața monetară, constituie și gestionează două tipuri de rezerve
în conturile acestora deschise în evidențele acestei autorități:
1. Rezerve obligatorii
2. Rezerve facultative
Ro = ± d∙ ∑ *Li

Rf = ± β∑ ∗
α = 1=> se calculează ca nivel;
α ≠ 1=> bandă de fluctuație;
ri = coeficientul rezervelor obligatorii
Li = bază de aplicare (element de pasiv bilanțier);
 rj = coeficientul rezervelor facultative
Lj = element de pasiv balanțier;
β ≠ 1 => bandă de fluctuație.

Rezervele obligatorii sunt impuse de către autoritatea monetară care le utilizează ca

instrument de politică monetară, neavând o conexiune directă cu politica de afaceri a instituțiilor
care fac obiectul acestor rezerve.
Regimul rezervelor obligatorii se compune din:
a) un coeficient al rezervelor obligatorii sau un set de coeficienți, diferențiați în funcție de
elementele din baza de aplicare;
b) baza de aplicare, care include diverse componente de pasivelor bilanțier.
Din punct de vedere tehnic, nivelul rezervelor obligatorii poate fi calculat:
1. Ca nivel absolut, rezultat prin însumarea produselor dintre coeficient și elementele de
aplicare;
2. Ca bandă de fluctuație; în acest ultim caz, rezervele obligatorii trebuie să se încadreze
între un nivel minim și un nivel maxim în jurul unei valori mediane. În formă simplificată,
deducerea nivelului rezervelor obligatorii se face conform relației:
Ro = ±α ∑ * Li , unde
unde α reprezintă coeficientul de fluctuație;
L1 = componentele listei elementelor de pasiv bilanțier, asupra cărora se aplică rezervele obligatorii;
Roi = coeficientul rezervelor obligatorii;
Li = volumul elementelor din baza de aplicare.
Dacă α = 1, ne aflăm în situația în care rezervele obligatorii se determină ca nivel absolut;
Dacă α  [ a, b], a < 1, b > 1, ne aflăm în situația determinării rezervelor obligatării ca o
bandă de fluctuație.

Rezervele facultative sunt constituite în mod autonom de către instituții financiare în

conformitate cu propria lor politică de afaceri. Rolul acestora în afaceri este de natură prudențială,
fiind menite să asigure prezervarea lichidității bancare și să permită instituțiilor financiare, care
atrag depozite să facă față cererilor neanticipate de retragere de numerar.
În mod similar cu rezerve obligatorii, rezervele facultative se pot determina ca nivel absolut
sau ca bandă de fluctuație, conform relației:
Rf = ±β ∑ rfj * Lj, unde
β reprezintă coeficientul de fluctuație al rezervelor facultative
L2 reprezintă elementele de pasiv bilanțier în raport de care se constituie astfel de rezerve
rfj = setul coeficienților rezervelor facultative
Lj = nivelul elementelor din baza de aplicare
Dacă β = 1 , instituțiile financiare își constituie rezerve facultative ca nivel absolut în raport de baza
de aplicare;
Dacă β≠1, rezervele facultative se încadrează într-o bandă de fluctuație.
Nivelurile inferioare respectiv superioare ale acesteia pot fi constante în timp (în situațile în
care parametrul β nu depinde de timp, respectiv pot fi ,,ajustabile).

Rezervele instituțiilor financiare joacă un rol critic în procesul de creare și difuzare a monedei
scripturale. Acordarea de credite și mai ales utilizarea acestora de către clienții debitori pentru
efectuarea de plăți prin mecanismul viramentelor interbancare în numerar afectează nivelul și
structura rezervelor (mai întâi rezervele facultative și dacă acestea sunt insuficiente, rezerve le
obligatorii). Astfel, existența rezervelor și necesitatea păstrării unui anumit nivel al acestora
limitează potențialul de creditare al instituțiilor de credit fiind principala frână în calea expansiunii ,,
nelimitate” a ofertei de resurse financiare împrumutate.

1.4.4. Multiplicatorul monetar

Conceptul de „multiplicator monetar” reflectă derularea procesul de intermediere financiară,

procese ȋn cadrul cărora existenţa intermediarilor financiari bancari şi a celor asimilaţi acestora
permite crearea şi difuzarea ȋn economie de monedă scripturală ca o consecinţă a actelor de
creditare. Prin definiţie, multiplicatorul monetar este:

mt = (1)

unde mt este multiplicatorul monetar pentru perioada ,, t”, Mt este oferta globală de monedă, iar H
este baza monetară (,,higher- power money”).
Așa cum s-a amintit anterior în ceea ce privește procesul de creare a monedei scripturale, se
poate evidenția un fenomen de ,,multiplicare” a ofertei agregate de monedă (în principal prin
componenta scripturală a acesteia), fenomen care are la bază acordarea de credite de către
instituțiile financiare în favoarea clienților lor non-financiari.
 În cadrul acestei multiplicări, un rol esențial este deținut de către diversele tipuri de rezerve
obligatorii și facultative, constituite de către instituțiile financiare . Astfel, prin definiție,
multiplicatorul monetar (mt) ilustrează raportul existent între oferta globală de monedă (agregatele
monetare superioare) și baza monetară, formată în principal dintre numerar și rezerve:
Relația (1) poate fi astfel detaliată:
M = N+ DV+DT (2)
unde: N este numerarul; DV – Depozite la vedere; DT - Depozite la termen;
H = N+RO+Rf (3)
H = N+rO* (DV+ DT) + rf *(DV+ DT) + STP (4)
unde rO = coeficientul rezervelor obligatorii; rf = coeficientul rezervelor facultative; STP = soldul
trezorăriei publice, deschis în evidențele Băncii Centrale.
Substituind relațiile (2),(3),(4) în relația (1) =>

mt = <=> (5)
[ ( )∙( ) ] [ ( )∙ ]

unde = at → preferință ,, absolută pentru lichiditate"

= ct → preferință la termen pentru lichiditate.

= ft → parametru fiscal

Relația (5) poată fi rescrisă astfel:

mt = [ ( )][( )]
(6)

Relația numărul 6 oferă o imagine sintetică asupra unora dintre determinanții multiplicării
monetare:
- comportamentul subiecților economici nebancari, care este sintetizat de către parametrii
preferinței către lichidități relative și la termen ( a t, ct);
- comportamentul instituțiilor de credit în materie prudențială reflectat de către coef.
rezervelor facultative;
- politica monetară a băncii centrale ( aşa cum este aceasta sintetizată de regimul rezervelor
obligatorii);
- politica fiscală reflectată de către regimul rezervelor obligatorii;
- politica fiscală, reflectată de către fluxurile de venituri și cheltuieli publice, derulate prin
intermediul contului de Trezorărie Publică, deschis în evidențele Băncii Centrale.
Banca centrală poate controla efectiv doar baza monetară de vreme ce:
 - insistuțiile de credit își ajustează independent nivelul rezervelor facultative, influențând
astfel nivelul rezervelor obligatorii și implicit multiplicatorul monetar;
- Banca centrală nu poate determina cu certitudine volumul creditelor acordate de către
instituțiile de credit populației;
- volumul depozitelor este determinat de comportamentul populației;
- evoluția M1 și M2 depinde de unele variabile economice (evoluția prețurilor, PIB).
 U.1.5. Inflaţia: (Dez)echilibrul monetar și structural
1.5.1. Aspecte conceptuale
1.5.2. Modelarea inflaţiei

1.5.1. Aspecte conceptuale

Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural şi monetar care survine simultan in toate
sectoarele economiei şi care se caracterizează prin existenţa combinată: a) a unei oferte de active
monetare care excede cererea pentru astfel de active şi, respectiv, b) a unei cereri pentru active
reale care excede oferta de astfel de active („cerere excedentară nenulă”). Mai simplu spus:
„inflaţia este situaţia ȋn care prea multă monedă aleargă după prea puţine bunuri”.

Sector Real Sector nominal

Oferta de AR < Cererea de AR Oferta de AF > Cererea de AF

Cerere excedentară > 0 Ofertă excedentară > 0

persistentă persistentă

Inflația

Astfel, ȋn orice economie modernă, poate fi identificată existența două sectoare:

1. Sectorul real
2. Sectorul nominal
Sectorul real este acel sector al economiei, în care se produc şi se tranzacţionează active reale
(bunuri de consum intermediar/ final).
Sectorul nominal este acel sector în care se generează activele financiare (inclusiv cele de
natură pur-monetară).
În funcţionarea acestor sectoare, se poate manifesta diverse tipuri de dezechilibre (necorelări
între cerere şi ofertă sectorială). Dacă aceste dezechilibre se traduc corelativ în:
 a) O cerere de A reale, care excede oferta de astfel de active (cerere excedentară
persistentă); [ pe-o perioadă mai mare], cerere-ofertă ˃0.
b) O ofertă de A financiare, care excede cererea de astfel de active (ofertă excedentară
persistentă), atunci se poate declanşa un proces inflaț ionist. Acesta se manifestă într-o tendinţă de
creştere a nivelului general al preţurilor activelor reale.
↑ OAF > CAF → ↑ CAR : 0AR
- prin q: ↑ QAR ; P  constant;

- prin q și p: QAC; ↑ pAR Inflație

- prin p: Q = Ct, p AR
Mecanismul fundamental al inflaţiei este descris de următoarea secvenţă:
1) Are loc o creştere al ofertei de A financiare (în special de natură monetară), astfel încât
oferta pentru aceste active ajunge să exceadă nivelul optimal al cererii, nivelul asociat în
principal celor 4 motive al deţinării de lichidităţii.
2) Pentru a–şi minimiza ,,costul opţiunii”, pentru deţinerea de lichidităţi în formă
neremunerată, subiecții economici raţionali vor încerca să convertească surplusul de lichidităţi în
deţinerea unui volum suplimentar de active, inclusiv active reale.
3) Faţă de noul nivel al cererii de A reale, oferta se poate ajusta:
a) În condiţiile în care, în economie există capacităţi de producţie neutilizate. Producţie
consideră că această creştere a cererii pentru bunurile pe care le produc, se va menţine şi în perioada
ulterioară, oferta se va ajusta proponderent prin cantităţi, în timp ce nivelul preţurilor rămâne
nemodificat.
b) Dacă în economie, există doar un volum limitat de capacităţi de producţie neutilizate sau
dacă producătorii nu au un grad rezonabil de certitudine privind persistenţa cererii, oferta se poate
adapta atât prin cantităţi cât şi prin preţuri.
c) Dacă nu există capacități de producție neutilizate sau dacă creșterea cererii este percepută
ca fiind una pur tranzitorie, atunci oferta se va ajusta preponderent prin prețuri, în timp ce cantitatea
oferită poate ramâne nemodificată.
Cazurile inflaţioniste sunt asociate situaţiilor b, c.
În situaţia existenţei unui sector financiar dezvoltat în economie (ofertă pentru o gamă
diversificată de active financiare non-monetare, care sunt generatoare a unor randamente superioare
şi care permit o gestiune corespunzătoare a riscurilor plasamentelor financiare), este posibil ca o
parte din excedentul ofertei de monedă să nu se repercuteze asupra sectorului real, ci să fie convertit
într-o cerere suplimentar de active financiare non-monetare, diminuând astfel potenţialul impact
inflaţionist. Prin urmare, sectorul financiar poate exercita rolul de “armotizator al şocurilor
monetare”.
Estimarea nivelului inflaţiei, ca simptom al dezechilibrului intervenit simultan în sectorul real
şi nominal al economiei se face prin intermediul ratei inflaţiei.
Prin definiţie, aceasta reprezintă variaţia unui indice reprezentativ al preţurilor, variaţie care
intervine fie în perioada curentă faţă de perioada precedentă (dacă estimarea este facută ,,cu baza în
lanț, fie în perioada curentă faţă de o perioadă de bază luată ca referinţă (dacă estimarea se face ,, cu
bază fixă” ). De regulă, indicele reprezintativ al preţurilor este un ,,indice al preţurilor de consum” (
consum final al gospodăriilor), care se determină astfel:

− 1= ∙ 100

unde Pt reprezintă nivelul preţurilor de consum în t

Pt = ∑ qi ∗ pi
unde
N- reprezintă numărul total de bunuri de consum final, care intră în structura aşa numitului ,,
coş de consum”
Q - ponderea fiecărui bun individual ,,i” în structura ,,coşului” în timp ce pi este preţul acestui
bun individual în perioada curentă ,, t”
Prin urmare, rata inflaţiei în perioada curentă faţă de perioada precedentă ,,t-1”, în cazul
exprimării ,, cu baza în lanţ” este:
∆ /
t/t-1 = IPCt/t-1 -100 = ∙ 100 = ∙ 100

unde - rata inflației

Atunci când este necesară exprimarea inflaţiei ,, cu bază fixă” (în perioadă curentă ,, t”, faţă
de-o perioadă de referinţă 0, o soluţie de transformare al indicelui preţurilor cu bază în lanţ în indice
al preţurilor cu bază fixă, constă în înmulţirea succesivă a acestor indici şi operarea simplificărilor
după model:

∙ ∙ ∙ ………. ∙ ∙

În urma acestei simplificări rezultă:

t/0 = ∙ 100 -100

Utilitatea exprimării inflaţiei în baza unui indice cu bază fixă este asociată de pildă situaţiilor
în care se urmăreşte actualizarea elementelor de patrimoniu obţinute de către un subiect economic
în perioada precedentă şi reevaluate în perioada curentă. Un astfel de indice reflectă efectele
cumulate ale variaţiilor prețurilor survenite de-a lungul mai multor perioade succesive. În general,
estimarea inflaţiei ,,cu bază în lanţ” sau dimpotrivă în bază fixă depinde de obiectivul urmărit şi
anume acela de-a reflecta dinaminca preţurilor pe termen scurt sau dimpotrivă pe termen lung.

1.5.2. Modelarea inflaţiei

Punctul de plecare ȋn modelarea inflaţiei este reprezentat de către:
t= α 0 + α 1t (yt - yt) + α 2t ∙ mt + α 3t ∙ et + ℰ (1)
unde
α 0 este trendul pe termen scurt;
yt - output activității economice (măsurat prin PIB și PNB)
yt - output pentru ocuparea deplină a resurselor
yt - yt - output-ul gospodăriilor
mt - variația ofertei de muncă
et - cursul de schimb
ℰ ,, șoc” informațional uni-periodic

În conformitate cu relaţia (1), dinamica informaţiilor depinde de umătoarele elemente:

- un trend ,, pe termen lung” (ɑ0) care este asociat unor dezechilibre persistente, de-a lungul
mai multor perioade între cererea şi oferta de active reale.Menţinerea unui asemenea dezechilibru
face ca nivelul observat al preţurilor să devieze persistent de la preţul de echilibru (acel nivel al
preţului care corespunde corelării complete dintre cerere şi ofertă);
- Așa numitul ,,output-gap” – diferența dintre rezultatul efectiv al activităţii economice
obţinut într-o perioadă de referinţă (şi măsurat de pildă prin intermediul PIB sau al PNB) şi
rezultatul potenţial (care s-ar obţine dacă toate resursele materiale financiare şi umane din economie
ar fi integral utilizate la capacitatea lor maximă - absenţa şomajului, a unor capacităţi de producţie
neutilizate şi perfecta eficienţă alocativă a sistemului financiar-bancar);
- Oferta de monedă (variaţia acesteia) menită să reflecteze componenta monetară a procesului
inflaționist (dezechilibrul survenit în sectorul nominal între oferta de monedă şi cererea de monedă)
aşa cum este aceasta determinată de cele motive fundamentale;
- Cursul de schimb menit să reflecteze ,,inflaţia importată”, adică efectele generate de către
variaţiile survenite la nivelul preţurilor de pe pieţele internaționale pe care tranzacţionează rezidenţii
şi care sunt transmise asupra preţurilor interne prin intermediul variaţiei cursului de schimb. Un
,,şoc informațional” presupus a fi absorbit de către mecanismele autoreglatoare ale pieţei în cadrul
unei singure perioade ,,t”.
În conformitate cu acest model:
- Inflaţia se manifestă atunci când se menţine o „cerere excedentară nenulă persistentă”.
Cauzele manifestării unei astfel de cereri pot să rezide ȋn existenţa unor „restricţii structurale
tari” pe latura ofertei care nu se adaptează „prin cantităţi” la nivelul superior al cererii;
- Inflaţia poate fi cauzată de o deviere a volumului de activitate economică efectiv realizat de
la nivelul său care ar corespunde „ocupării depline a resurselor” (capitalul şi forţa de
muncă). Existenţa unei asemenea devieri poate fi reflectarea unor imperfecţiuni survenite ȋn
mecanismele de alocare a resurselor pe diversele tipuri de pieţe;
- Inflaţia cuprinde o componentă monetară. Mai precis, inflaţia poate fi declanşată de
manifestarea, din diverse cauze, a unui „şoc monetar” (a unei creşteri a ofertei de monedă
peste nivelul „optimal” al cererii de monedă adică acel nivel care este raţional justificat
pentru deţinerile de lichidităţi ale subiecţilor economici ȋn baza motivelor fundamentale care
au fost men„şoc monetar” (a unei creşteri a ofertei de monedă peste nivelul „optimal” al
cererii de monedă adică acel nivel care este raţional justificat pentru deţinerile de lichidităţi
ale subiecţilor economici ȋn baza motivelor fundament ale care au fost menţionate);
- În cazul unei „economii deschise” ( a unei economii care este integrată ȋn fluxurile reale şi
financiare internaţionale prin intermediul operaţiunilor de comerţ exterior şi a investiţiilor
reale şi de capital derulate de către rezidenţi cu non-rezidenţii), inflaţia poate cuprinde şi o
„componentă importată”. Aceasta este asociată fie modificărilor survenite la nivelul
preţurilor de pe pieţele internaţionale pe care tranzacţionează rezidenţii fie deprecierii
externe a monedei autohtone, depreciere manifestată prin tendinţa de creştere a cursului de
schimb a acestei monede faţă de monedele ţărilor care reprezintă principalii parteneri de
comerţ exterior ai economiei de referinţă fie prin intermediul ambelor categorii de factori;
- Inflaţia poate fi cauzată de diverse tipuri de şocuri endogene şi exogene care se manifestă ȋn
interiorul economiei de referinţă, şocuri localizate pe diversele pieţe componente ale
acesteia, la nivelul politicilor economice sau repercutate de pe pieţele reale şi financiare
internaţionale.
 U.1.6. Politica monetară

Piaţa monetară reprezentată ansamblul instrumentelor utilizate şi măsurilor adoptate de către

bancă centrală, în ipostaza acesteia de autoritate monetară, în vederea atingerii unuia sau mai multor
obiective fundamentale. În sens restrâns, obiectivul fundamental urmărit de către băncile centrale
moderne este asigurarea stabilității preţurilor (controlul inflaţiei).
În sens larg, obiectivul fundamental al politicii moderne este asigurarea stabilităţii financiare
care include şi excede stabilitatea preţurilor, vizând suplimentar şi:
- alocarea eficientă a resurselor financiare deja existente în economia sau nou-create cu ocazia
proceselor de intermediere financiară;
- stabilitatea funcţională a diverselor categorii de intermediari financiari și evitarea riscurilor
sistematice la nivelul întregului sistem financiar bancar;
- atenuarea sau eliminarea distorsiunilor intervenite la nivelul diverselor componente ale
sistemului de rate ale dobânzii;
- asigurarea stabilităţii externe a monedei naţionale, stabilitate tradusă printr-o dinamică
adecvată a cursului de schimb.
Prin atingerea unor astfel de obiective, o politică monetară corespunzătoare poate contribui la
o ocupare deplină a resurselor materiale, de muncă şi capital din economie.

Între obiectivul stabilităţii preţurilor, stabilităţii financiare şi cel al ocupării depline, pot
apărea anumite conflicte pe ,,termen scurt ”. De pildă, reducerea ratei inflaţiei poate solicita un
nivel mai ridicat al diverselor componente a sistemului ratei dobânzii, dar un astfel de nivelul poate
impienta asupra dinamicii investiţiilor deoarece implică un cost mai ridicat al resurselor necesare
pentru finanţarea acestora. Cu toate acestea, în situaţii de potențial conflict pentru politica monetară
trebuie să primeze obiectivul fundamental al asigurării stabilităţii preţurilor/stabilității financiare.
Chiar în exemplul dat, se poate remarca că prin reducerea pe termen mediu şi lung a ratei
inflaţiei, o politică monetară le poate induce ajustări corespunzătoare în nivelul ratelor reale ale
dobânzilor, ajustări care să imprime un caracter sustenabil investiţiilor şi creşterii economice.
Implementarea politicii monetare se realizează prin aşa numitul ,,lanț al politicii monetare”.
Acesta reprezintă un ansamblu format din:
1. Instrumentele politicii monetare (dobânda de referinţă - dobânda practicată de către
Banca Centrală pentru creditele acordate şi/sau depozitele atrase în favoarea/de la instituţiile
financiare cu care derulează operaţiuni pe piaţa monetară, aşa numitele operaţiuni open-market, care
în esență constau în vânzări/cumpărări de titluri publice; alte instrumente cum ar fi intervențiile pe
piață sau administrative în scopul asigurării stabilității cursului de schimb; normele prudențiale
impuse instituțiilor de credit pentru adecvarea capitalului acestora sau pentru expunerea la diverse
categorii de riscuri;
O creștere a ratei dobânzii de referință la depozitele atrase de la instituțiile financiare conduce
la creșterea volumului depozitelor și pe cale de consecință la reducerea resurselor disponibile pentru
creditare și prin urmare la reducerea ofertei de monedă.
Prin intermediul operațiunilor open – market Banca centrală poate crește/absorbi lichiditatea
în sistemul bancar (cumpărarea de titluri de stat de către BC conduce la o creștere a ofertei de
monedă, în timp ce având ca obiectiv diminuarea ofertei de monedă, BC poate apela la vânzarea de
titluri public, diminuând astfel lichiditatea de pe piață.
Prin reducerea ratei rezervelor obligatorii, autoritatea monetară permite creșterea volumului
resurselor disponibile pentru acordarea de credite de către instituțiile abilitate, acest lucru
determinând reducerea ratei dobânzii practicate de acestea și creșterea ofertei de monedă.
Principalele instrumente ale politicii monetare utilizate de către băncile centrale moderne sunt
reprezentate de către „operaţiunile de piaţă monetară” (open market operations) derulate pe baze
zilnice de către autoritatea monetară ȋmpreună cu instituţi ile financiare participante pe piaţa
monetară:
Instrumente de politică monetară Tipuri de tranzacţii

Furnizare de lichidităţi Absorţie de lichidităţi

A) Open market operations

Main refinancing operations Reverse transactions

Longer-term refinancing operations Reverse transactions

Fine tuning operations Reverse transactions Foreign exchange swaps

Foreign exchange swaps Fixed-terms deposits

Outright purchases Reverse transactions

Outright sales

Structural operations Reverse transactions Issuance of debt certificates

Outright purchases Outright sales

B) Standing facilities

Marginal lending facilities Reverse transactions

Deposit facilities Deposits

 Aşa numitele main refinancing operations (MROs) reprezintă principale categorie de open
market operations. Creditele acordate ȋn cadrul acestora iau ȋn mod uzual forma de reverse
transactions ȋn cadrul cărora banca centrală achiziţionează active financiare ȋn cadrul unor
„acorduri de răscumpărare a acestora” sau acordă credite colateralizate cu active financiare. De
asemenea, unele bănci centrale oferă şi două facilităţi standard instituţiilor financiare: marginal
lending facility şi, respectiv, deposit facility pe termene foarte scurte (overnight) şi pentru rate ale
dobânzii diferite de cele de piaţă.
2. Obiective intermediare reprezintă variabile macroeconomice care pot fi direct influenţate
de către instrumentele politicii moderne şi care au potenţialul de a contribui la stabilitatea
preţurilor/stabilității financiare. Î n cadrul acestora se regăsesc: diversele componente ale ofertei de
monedă, elementele sistemului de rate ale dobânzii; cursul de schimb; anticipaţiile inflaţioniste.
3. Obiectivele finale legate de: rata inflaţiei; stabilitatea la nivelul micro şi macro a
instituţiilor financiare şi a sistemului financiar-bancar în ansamblul său; cursul de schimb; eficienţa
alocaţională a sistemului financiar (incluzând eventual şi aspecte legate de funcţionarea pieţei de
capital) .
În rezumat, acest „lanţ al politicii monetare” este descris de către figura alăturată. Iniţierea
acestuia se bazează pe principalele instrumente de politică monetară: a) rata directoare a dobânzii şi,
respectiv, b) „baza monetară exogenă” (acea componentă a bazei monetare care se modifică din
iniţiativa unilaterală a băncii centrale excluzând componentele care variază ca urmare a
operaţiunilor reciproce derulate de către instituţiile financiare pe piaţa monetară). Modificările
survenite ȋn natura şi configuraţia politicii monetare pot exercita un „efect de semnalizare” direct
impactând anticipaţiile inflaţioniste ale subiecţilor economici. Un astfel de efect prezintă o relevanţă
specială atunci când regimul de politică monetară se bazează pe „ţintirea directă a inflaţiei”. De
asemenea, modificările politicii monetare pot influenţa condiţiile generale de pe piaţa monetară.
Schimbările survenite la nivelul acestora influenţează, la rândul lor, potenţialul de creditare al
instituţiilor financiare şi, mai departe, dinamica creditelor şi a diverselor agregate monetare. De
asemenea, influenţează componentele sistemului de rate ale dobânzii şi randamentele deţinerii şi
tranzacţionării activelor financiare. Pe cale de consecinţă, pot interveni modificări ȋn dinamica
investiţiilor şi economisirii, modificări care afectează atât gradul de ocupare a resurselor cât şi
condiţiile de pe piaţa muncii şi, ȋn final, cererea şi oferta agregate de active reale. Astfel, sunt
influenţate preţurile autohtone ale activelor reale. În acelaşi timp, pot interveni variaţii la nivelul
cursului de schimb şi, prin intermediul acestora, la nivelul componentei „importate” a inflaţiei.
De asemenea, maniera efectivă de funcţionare a “lanţului politicii monetare” este influenţată şi de o
serie de alte variabile precum: modificările survenite pe pieţele financiare regionale şi international
cu care economia de referinţă este integrate prin derularea de fluxuri financiare international;
evoluţia de ansamblu a economiei international şi fazele specific ciclurilor de afaceri internationale;
şocurile care survin la nivelul politicii fiscale; „şocurile tehnologice” şi efectele exercitate de către
acestea asupra productivităţii şi preţurilor bunurilor de capital. De asemenea, un rol critic poate fi
exercitat de către diversele tipuri de şocuri exogene ȋn raport de economia de referinţă, reale şi
financiare, care se pot traduce ȋntr-o volatilitate semnificativă a cursului de schimb şi ȋn
manifestarea unor dezechilibre diverse la nivelul componentelor balanţei de plăţi.
 Rata directoare a dobânzii / Baza monetară “exogenă”

Modificări pe pieţele
financiare regionale şi
Inflaţia anticipate (efectul de Condiţiile de pe piaţa internaţionale
“semnalizare directă” al politicii monetară
monetare)

Moneda şi creditul Preţurile activelor Cursurile de schimb ȋn raport de Evoluţia economiei

financiare principalele economii partenere internaţionale

Modificări ȋn politica
Investiţii, economisire şi condiţiile de pe Cererea şi oferta de active reale
fiscală
piaţa muncii

Variaţiile preţurilor
Preţurile autohtone “Inflaţia importată” bunurilor de capital

EVOLUŢIA PREŢURILOR
 Individualizarea elementelor componente ale ,,lanţului politicii monetare”, se traduce în
adoptarea unui anumit tip de regim de politică monetară.
Acesta reprezintă sistemul coerent al :
- instrumentelor de politică monetară concret utilizate;
- diverselor tipuri de obiective intermediare;
- competențelor atribuite băncilor central și limitelor acestora, inclusive în materie de
reglementare şi supraveghere prudenţială;
- relaţiilor existente între autoritatea monetară (Banca Centrală) şi alte autorităţi publice cu
accent pe asigurarea independeţei acesteia în raport de puterea executivă în ipostaza acesteia de
autoritate responsabilă cu conceperea şi aplicarea politicii fiscale.
Băncile centrale moderne optează, de regulă, pentru două tipuri de regimuri de politică
monetară: 1) regim de „ţintire directă” a inflaţiei ȋn cazul căruia autoritatea monetară anunţă
explicit o „ţintă” de inflaţie ce urmează să fie atinsă ȋn cadrul unei perioade de referinţă iar
principala variabilă de transmitere a politicii monetare este reprezentată de către anticipaţiile
inflaţioniste şi, respectiv, 2) regim bazat pe „ţintirea indirectă” a inflaţiei ȋn cazul căruia
impulsurile exercitate de către modificările politicii monetare se repercutează via dinamica
creditului şi a agregatelor monetare.Primul tip de regim se bazează pe credibilitatea politicii
monetare. Aşa cum se explică ȋn in European Central Bank (2004, 46-47): „Dacă o bancă centrală
beneficiază de un grad ridicat de credibilitate ȋn urmărirea obiectivelor sale, politica monetară poate
exercita o puternică influenţă directă asupra evoluţiilor preţurilor ghidând anticipaţiile agenţilor
economici privind evoluţia inflaţiei şi deci influenţând deciziile acestora de setare a salariilor şi
preţurilor. Credibilitatea unei bănci centrale privind capacitatea sa de a menţine ȋntr-o manieră
durabilă stabilitatea preţurilor este esenţială ȋn acest sens. Doar dacă agenţii economici cred ȋn
abilitatea şi dedicarea băncii centrale de a menţine stabilitatea preţurilor, anticipaţiile inflaţioniste
ale acestora vor rămâne ferm ancorate la nivelul stabilităâne ferm ancorate la nivelul stabilităţii”.
Indiferent ȋnsă de tipul de regim de politică monetară practicat, eficacitatea acestuia d epinde
de un complex de factori precum: dezvoltarea instituţională şi eficienţa funcţională a sistemului
financiar; gama instrumentelor de politică monetară aflate la dispoziţia băncii centrale; importanţa
ȋn cadrul economiei a proceselor de intermediere financiară, taxonomia instituţiilor financiare şi
eficienţa activităţii acestora ȋn alocarea resurselor financiare şi finanţarea economiei; rigidităţile şi
variabile fricţionare care se manifestă ȋn cadrul sectorului real al economiei; gradul de deschidere al
economiei şi de integrare a acesteia ȋn cadrul fluxurilor reale şi financiare internaţionale;
determinanţii şi orientarea fluxurilor „nete” de capitaluri internaţionale precum şi costurile asociate
„sterilizării” efectelor negative induse de către acestea asupra economiei receptoare; presiunile
existente pentru ca banca centrală să joace rolul de „refinanţator de ultimă instanţă” pentru sistemul
financiar şi costurile intervenţiilor efectuate de către aceasta pentru prevenirea şi limitarea riscurilor
sistemice la nivelul acestuia; relaţiile existente ȋntre autoritatea monetară şi, respectiv, autoritatea
fiscală precum şi posibilele contradicţii manifestate „pe termen scurt” ȋntre obiectivele celor două
autorităţi (de asigurare a stabilităţii preţurilor / stabilităţii financiare şi, respectiv, de promovare a
„ocupării depline a resurselor”).
 U.1.7. Stabilitatea financiară

Conceptul de “stabilitate financiară” ȋnglobează şi exceed conceptual de “stabilitate a

preţurilor” vizând, ȋn principal, funcţionarea auto-sustenabilă şi eficientă a sistemului financiar-
bancar ȋn ansamblul său şi prezervarea capacităţii “pe termen lung” a acestuia de a aloca ȋntr-o
manieră corespunzătoare resursele financiare ȋn cadrul exercitării principalelor sale funcţii: a)
funcţia de system de alocare a resurselor financiare; b) funcţia de mecanism de gestionare a
riscurilor financiare şi economice; c) funcţia de structură de colectare a infoormaţiilor economice
şi financiare; d) funcţia de mechanism de amortizare a diverselor categorii de şocuri economice şi
financiare, de natură endogenă şi exogenă.
Se pot identifica câteva principii fundamentale ȋn analiza şi ȋnţelegerea acestui concept.
Astfel, un prim principiu este acela că „stabilitatea financiară este un concept larg, care ȋnglobează
diverse aspecte ale finanţelor (şi ale sistemului financiar)- infrastructură, instituţii şi pieţe”
(Schinasi, 2004:6). Al doilea principiu vizează faptul că stabilitatea financiară nu implică doar
faptul că sistemul financiar „ȋndeplineşte ȋn mod adecvat rolul său ȋn alocarea resurselor şi
riscurilor, mobilizarea economiilor, şi facilitarea acumulării averilor, dezvoltare şi creştere ci
implică şi faptul că sistemul de plăţi din cadrul economiei funcţionează lin...” (idem). Al treilea
principiu este acela că acest concept este legat nu numai de „absenţa crizelor financiare dar şi de
abilitatea sistemului financiar de a limita, restrânge şi trata emergenţa dezechilibrelor ȋnainte ca
acestea să constituie o ameninţare pentru sine sau pentru procesele economice” (idem). Al patrulea
principiu este acela că evaluarea stabilităţii financiare trebuie realizată prin prisma consecinţelor
acesteia asupra ansamblului economiei ȋn timp ce al cincilea principiu este subsumat ȋnţelegerii
stabilităţii financiare drept un „proces continu” (idem). Cu alte cuvinte, stabilitatea financiară
trebuie să fie privită ca un proces multi-periodic; o implicaţie importantă a unei asemenea abordări
este aceea că ȋn ȋnţelegerea acestui concept nu este necesar să analizăm funcţionarea fiecărei
componente individuale ȋn cadrul unei singure perioade. Mai degrabă, trebuie să luăm ȋn
considerare ansamblul evoluţiilor care survin pentru toate aceste componente „pe termen lung”.
Prin urmare:
Stabilitatea financiară poate fi privită drept acea stare a sistemului financiar caracterizată
printr-o evoluţie echilibrată a sistemului financiar, alocare adecvată a resurselor financiare, pieţe
„eficiente” de tranzacţionare şi mecanisme corespunzătoare de formare a preţurilor activelor
financiare precum şi prezervarea „pe termen lung” a capacităţii corespunzătoare de finanţare a
economiei conferind astfel un suport proceselor de creştere economică sustenabilă.
 În cadrul stabilităţii financiare, un rol-cheie este jucat de către „stabilitatea preţurilor”,
stabilitate care constituie „nucleul său dur”, Acest concept este echivalent cu o rată a inflaţiei joasă
(dar nu nulă) şi cu o evoluţie stabilă şi predictibilă a preţurilor.
Trebuie ȋnsă remarcat faptul că „pe termen scurt” pot exista anumite conflicte potenţiale ȋntre
„stabilitatea preţurilor” şi, respectiv, „stabilitatea financiară”. Principalul motiv al unor astfel de
conflicte potenţiale este asociat faptului că o modificare a componentelor sistemului de rate ale
dobânzii indusă de către politica monetară cu scopul de a tempera presiunile inflaţioniste poate
contribui, ȋn acelaşi timp, la comprimarea investiţiilor, la reducerea riscurilor asociate acestora şi,
deci, la modificarea randamentelor activelor financiare. Dar, „pe termen lung”, stabilitatea
preţurilor activelor reale rămâne un ingredient critic al stabilităţii financiare globale.
Pe baza unei definiţii cuprinzătoare,de tipul celei menţionate, există mai multe modalităţi de
estimare a nivelului stabilităţii financiare. Astfel, Fondul Monetar Internaţional utilizează un sistem
de Financial Soundness Indicators (FSIs). Scopul acestora este acela de a evalua „punctele tari”
respectiv cele „slabe” ale sistemelor financiare luând ȋn considerare o serie de variabile precum:
gradul de adecvare a capitalului instituţiilor financiare; profitabilitatea şi lichiditatea entităţilor
bancare; calitatea activelor deţinute de către aceste entităţi şi natura poziţiilor lor extra-bilanţiere;
dinamica şi calitatea portofoliilor instituţiilor de credit etc.În corelaţie cu alte elemente ale analizei
macro-prudenţiale („testele de stres”, informaţii despre pieţele financiare, calitatea şi structura
informaţiei financiare disponibile ş.a.m.d.), astfel de indicatori permit evaluarea solidităţii şi
stabilităţii sistemului financiar global.
De asemenea, Banca Centrală Europeană (BCE) a dezvoltat un set de Macro-Prudential
Indicators (MPIs) care au la bază o motivaţie diferită faţă de cea specifică pentru FSIs . Astfel,
principalul obiectiv urmărit de către BCE rezidă ȋn dezvoltarea unui cadru de analiză a stabilităţii
financiare ȋn Europa, ȋn con textul creşterii gradului de integrare economică şi financiară ȋntre statele
membre dar şi ȋn necesitatea dezvoltării unui instrumentar care să permită derularea supravegherii
prudenţiale. Dată fiind importanţa sectorului bancar ȋn ansamblul sistemului financiar al Uniunii
Europene, mulţi dintre aceşti MPIs vizează variabile specifice pentru acest sector.
Dar luarea ȋn considerare a unui singur indicator sau a unui set restrâns de descriptori ai
stabilităţii financiare nu este de natură să surprindă toate interacţiunile complexe de tip feed-back şi
feed-forward ȋntre diversele componente ale sistemului financiar. Recunoscând acest aspect, Fondul
Monetar Internaţional publică, de pildă, o „hartă a stabilităţii financiare globale” (global financial
stability map -GFSM) bazată pe evaluări ale riscului de credit, riscului de lichiditate, riscului
sistemic de piaţă, şi altor descriptori ai condiţiilor macro-financiare: „filosofia aflată la baza GFSM
este aceea că stabilitatea financiară nu poate fi distilată ȋntr-un singur indicator şi este mai bine
ȋnţeleasă prin separarea riscurilor generatoare şi a condiţiilor care pot da naştere la o ameninţare
sistemică”(IMF, 2010:44). Astfel, analiza subsumată elaborării GFSM vizează indicatori specifici
pentru descrierea unor aspecte cuprinzătoare precum: condiţiile monetare şi financiare ȋn
economiile ȋn curs de dezvoltare; “apetitul pentru risc” specific pieţelor financiare internaţionale;
riscuri de natură macro-economică; evoluţia pieţelor financiare emergente şi, respectiv, riscul de
creditare.
În pofida complexităţii lor, astfel de metode de evaluare se concentrează mai degrabă asupra
unor “evoluţii atice” decât asupra funcţionării sistemului financiar “pe baze zilnice”. Aşa cum
menţionează van den End (2006:4): “ Din perspectiva stabilităţii financiare, riscul unei crize este
relevant, dar astfel este şi funcţionarea sistemului financiar ȋn condiţii normale. Cu acest scop, un
index trebuie să reflecte nu numai rezistenţa la şocuri (capacitatea de a funcţiona ca un buffer) dar şi
maniera de funcţionare a sistemului financiar (intermediere ȋn cadrul proceselor de economisire şi
investiţii, formarea preţurilor şi managementul riscurilor)”. Propriul său “indice al condiţiilor
stabilităţii financiare” (Financial Stability Conditions Index) este bazat pe o evaluare cuprinzătoare
a condiţiilor monetare şi financiare, luând ȋn considerare variabile precum: componentele sistemului
de rate ale dobânzii, cursurile reale de schimb, preţurile activelor şi ale capitalului, solvabilitatea
instituţiilor financiare, volatilitatea unor indici reprezentativi pentru pieţele de capital etc.Într-o
asemenea abordare, un indice compozit poate reflecta inclusive capacitatea unor component ale
sistemului financiar de a compensa pentru dezechilibrele survenite la nivelul altor component.
Informaţia neagregată este reflectată de către părţile constitutive ale indicelui făcând posibilă
identificarea sectoarelor financiare cu niveluri maximale de risc, fapt essential pentru politicile
orientate spre prezervarea stabilităţii financiare.
Spre exemplificare, un astfel de indice complex ar putea fi dezvoltat pe baza următoarei
metodologii:
1. Selecţia variabilelor incluse şi identificarea potenţialului impact exercitat de către acestea
„pe termen lung” asupra stabilităţii financiare
Variabilă Efect
aşteptat
asupra
stabilităţii
financiare
„pe
termern
 lung”
A) Variabile specifice sectorului bancar
Ponderea activelor deţinute de către primele 5 entităţi bancare ȋn totalul activelor +
bancare
Numărul de conturi deschise ȋn evidenţele instituţiilor financiare de către populaţie +
Numărul de sucursale ale entităţilor bancare la 1000 locuitori +
Capitalul entităţilor bancare / Total active bancare +
Cheltuielile operaţionale ale sectorului bancar / Total venituri operaţionale -
Credite acordate / Depozite atrase +
Depozite atrase de sistemul bancar comercial / PIB +
Spread-ul dintre rata „activă” şi rata „pasivă” a dobânzii +/-
Venituri „nete” din dobânzi / Total active deţinute purtătoare de dobânzi -/+
Venituri din activităţi bancare negeneratoare de dobânzi / Total venituri +/-
Ponderea creditelor non-performante ȋn total credite acordate -
Cheltuieli operaţionale (total) / Total active deţinute -
Venituri (brute sau nete) / Media anuală a totalului activelor deţinute (ROA) +
Venituri (brute sau nete) / Media anuală a totalului resurselor financiare proprii (ROE) +
Capital +
ROA 
Indicatorul Z = Active (  2 reprezintă deviaţia standard a ROA)
 ROA
2 ROA

Variabilă „fictivă” (tip dummy) pentru manifestarea unor crize bancare (1= dacă: a) se -
manifestă situaţii de insolvabilitate a unor entităţi bancare şi b) sunt necesare măsuri de
intervenţie din partea autorităţii monetare; 0 ȋn rest)
Indicatorul Boone (măsură a intensităţii concurenţiale ȋn sistemul bancar; +
reflectă elasticitatea profiturilor ȋn raport de costurile marginale)
Ponderea creditelor acordate sectorului public ȋn totalul creditelor bancare -
Credite acordate non-rezidenţilor / Total credite -/+
Numărul entităţilor bancare cu capital majoritar străin / Număr total de entităţi bancare -/+
Statistica H (măsură a intensităţii concurenţiale ȋn sistemul bancar; elasticitatea +
veniturilor bancare ȋn raport de preţurile inputurilor. Cu cât nivelul lui H este mai
aproape de „1” cu atât concurenţa ȋn sectorul bancar este mai intensă)
Indexul Lerner (o măsură a „puterii pieţei” ȋn sectorul bancar; preţul outputului -
activităţii bancare-costurile marginale / costurile marginale). Niveluri mai ridicate sunt
asociate unei concurenţe mai puţin intense ȋn sectorul bancar.
Active lichide ale entităţilor bancare / [Fonduri pe termen scurt (instrumente ale pieţei +
monetare, CDs, altele)+ Total depozite atrase de la clienţi]
Credite colateralizate / Total credite +
Ponderea IMM cu o linie de credit sau altă formă de ȋmprumut bancar ȋn total -/+
companii
B) Variabile specifice pieţelor de capital şi activelor financiare
Numărul de entităţi cotate +
Capitalizare bursieră / PIB +
Randamentul pieţelor de capital (anual) +
Volatilitatea preţurilor activelor financiare -
Valoarea tranzacţiilor cu activele financiare emise de primele 10 companii ȋn ordinea -
capitalizării / Total valoarea tranzacţiilor
C) Macro-variabile monetare şi financiare
Rata inflaţiei -
Cursul real de schimb -
Rata dobânzii de referinţă (practicată de către banca centrală) +/-
Fondurile proprii ale entităţilor non-financiare / PIB +

Luarea ȋn considerare a unor astfel de variabile vizează aspect precum:

- Dezvoltarea infrastructurii ȋn sectorul bancar;
- Aspecte de natură prudenţială asociate fondurilor proprii deţinute de către entităţile bancare;
- Rentabilitatea şi eficienţa cu care operează sectorul bancar;
- Existenţa unor potenţiale riscuri sistemice de contagiune şi „panică bancară”;
- Situaţia concurenţială şi gradul de concentrare a sectorului bancar;
- Procesul de creditare, expunerea faţă de diverse categorii de debitori şi importanţa relativă a
creditelor neperformante acordate de entităţile bancare ȋn totalul portofoliilor de credite ale
acestora;
- Importanţa relativă a instituţiilor financiare de tip bancar şi asimilatele acestora ȋn cadrul
proceselor de intermediere financiară;
- Dezvoltarea pieţelor de capital, lichiditatea şi „adâncimea” acestora;
- Rentabilitatea deţinerii şi tranzacţionării activelor financiare;
- Riscurile asociate tranzacţiilor derulate pe pieţele de capital;
- (In)stabilitatea preţurilor activelor reale;
- Dezechilibrele externe sintetizate de dinamica cursului real de schimb;
- Statusul politicii monetare.

2. Normalizarea variabilelor

Dată fiind heterogeneitatea unor variabile precum cele menţionate şi ȋn scopul asigurării
comparabilităţii datelor şi al facilitării interpretării rezultatelor, se poate proceda la o
“normalizare” prealabilă a datelor de observaţie.
Astfel:
a) Pentru variabilele care exercită un impact pozitiv asupra stabilităţii financiare, X t  :

X 
X  t  min

i
X   normalizat

i 1,2,...t
  0,1
max X  min X 
 
t

i i
i 1,2,...t i 1,2,...t

b) Pentru variabilele care exercită un impact negativ asupra stabilităţii financiare, X t  :

 
max X i  X t 
X   normalizat

i 1,2,...t
  0,1
max X  min X 
 
t

i i
i 1,2,...t i 1,2,...t

Toate valorile rezultate prin aplicarea relaţiilor de normalizare se vor situa ȋn intervalul  0,1 .

3. Construcţia unuia sau mai multor indicatori agregaţi ai condiţiilor stabilităţii financiare, I t

Aceasta se poate realiza sub mai multe forme tehnice: 1) ca o medie a valorilor normalizate a celor

1 N normalizat 
 

I t     X i ,t      X i ,t  
normalizat N


N variabile considerate, N  i 1 i 1  ; 2) prin aplicarea unei
N  N  N
metode de „analiză factorială” de tipul Principal component analysis (PCA) / Exploratory factor
analysis (EFA), rezultatul fiind unul sau mai mulţi descriptor sintetici ai statusului sistemului
financiar.
O valoare a acestui indicator apropiată de „1” reflectă faptul că , ȋn ansamblu, condiţiile specifice
funcţionării sistemului financiar sunt proprice pentru asigurarea unui nivel corespunzător a
stabilităţii funcţionale a acestuia. Corelativ, un nivel apropiat de „0” reflectă un potenţial de
deteriorare a evoluţiilor la nivelul determinanţilor stabilităţii financiare.
Spre exemplificare, să considerăm dinamica unor descriptori ai condiţiilor stabilităţii financiare
pentru sectorul bancar respectiv piaţa de capital din România:
 Ponderea
activelor
deţinute de
către
primele 5
entităţi Capitalul
bancare in entităţilor Volatilitatea
totalul bancare / Randamentul preţurilor
activelor Total active Costuri / Indicatorul Indicatorul Indexul pieţelor de capital activelor
An bancare bancare Venituri ROA ROE Z Boone Lerner (anual) financiare

2000 85.58 8.60 57.67 2.50 14.45 6.84 -0.17 0.24 20.63 36.84

2001 84.30 12.10 53.68 2.95 16.24 7.01 -0.16 0.29 20.05 40.97

2002 80.79 11.60 62.91 2.04 12.03 5.97 -0.14 0.24 88.50 28.14

2003 83.22 10.90 69.52 0.93 6.07 5.20 -0.17 0.15 48.93 23.95

2004 81.65 8.90 57.65 2.53 19.08 4.93 -0.12 0.22 71.52 16.59

2005 83.27 12.70 66.18 1.55 13.25 4.24 -0.11 0.14 80.43 27.27

2006 85.15 12.90 68.35 1.47 13.96 3.83 -0.11 0.09 35.76 28.56

2007 82.01 10.70 63.42 1.39 15.10 3.33 -0.12 0.11 20.57 22.36

2008 80.93 9.00 49.01 1.90 21.44 3.65 -0.10 0.19 -35.99 29.07

2009 78.04 8.60 45.09 1.44 15.25 3.69 -0.09 0.21 -40.68 45.30

2010 71.01 8.90 45.92 0.81 7.87 3.86 -0.06 0.25 48.86 38.04

2011 72.98 8.10 54.65 0.24 2.21 3.84 -0.06 0.16 -0.94 26.54

2012 74.95 8.00 55.31 -0.94 -8.55 3.21 -0.04 0.11 -6.29 21.16

2013 75.31 8.00 55.91 -0.11 -1.01 3.54 -0.04 0.17 17.55 15.63

Datele sunt colectate din baza de date a Băncii Mondiale (2017), Global Financial Development
( http://databank.worldbank.org/data/reports.aspx?source=global-financial-development#).

Valorile normalizate ale acestor descriptori precum şi valoarea unui indicator care să descrie, ȋntr -
o manieră sintetică, condiţiile specifice celor două compartimente ale sistemului financiar,
indicator construit după prima metodă menţionată (ca o medie a valorilor normalizate) se prezintă
astfel:
Ponderea Indicator
activelor
deţinute
de către
primele 5
entităţi Capitalul
bancare entităţilor Volatilitatea
in totalul bancare / Randamentul preţurilor
activelor Total active Costuri / Indicatorul Indicatorul Indexul pieţelor de activelor
An bancare bancare Venituri ROA ROE Z Boone Lerner capital (anual) financiare
1.00 0.12 0.49 0.88 0.77 0.96 0.00 0.22 0.47 0.29 0.32
2000
0.91 0.84 0.65 1.00 0.83 1.00 0.12 0.00 0.47 0.15 0.44
2001
0.67 0.73 0.27 0.77 0.69 0.73 0.21 0.21 1.00 0.58 0.37
2002
0.84 0.59 0.00 0.48 0.49 0.52 0.05 0.70 0.69 0.72 0.22
2003
0.73 0.18 0.49 0.89 0.92 0.45 0.37 0.34 0.87 0.97 0.26
2004
0.84 0.96 0.14 0.64 0.73 0.27 0.49 0.75 0.94 0.61 0.34
2005
0.97 1.00 0.05 0.62 0.75 0.16 0.43 1.00 0.59 0.56 0.29
2006
0.75 0.55 0.25 0.60 0.79 0.03 0.41 0.89 0.47 0.77 0.17
2007
0.68 0.20 0.84 0.73 1.00 0.11 0.50 0.50 0.04 0.55 0.14
2008
0.48 0.12 1.00 0.61 0.79 0.13 0.61 0.37 0.00 0.00 0.14
2009
 0.00 0.18 0.97 0.45 0.55 0.17 0.85 0.19 0.69 0.24 0.15
2010
0.14 0.02 0.61 0.30 0.36 0.16 0.80 0.65 0.31 0.63 0.02
2011
0.27 0.00 0.58 0.00 0.00 0.00 1.00 0.86 0.27 0.81 -0.07
2012
0.29 0.00 0.56 0.21 0.25 0.09 0.96 0.59 0.45 1.00 0.01
2013

Valorile acestui indicator tind să reflecte un proces de degradare a condiţiilor necesare asigurării
stabilităţii financiare ȋn contextul crizei financiare şi reale din perioada 2007-2010 precum şi
demarării unui proces de redresare ȋn perioada următoare (cu un nou episod de potenţială
instabilitate financiară survenit ȋn 2012-2013).
Analizând evoluţiile variabilelor individuale care concură la configuraţia de ansamblu a stabilităţii
financiare, se constată că aceasta este rezultatul:
- Expansiunii mai rapide a activelor bancare comparativ cu capitalul entităţilor bancare, ȋn special pe
seama expansiunii creditelor;
- O diminuare a performanţelor sectorului bancar comercial aşa cum este aceasta reflectată de către
ROA şi ROE;
- O intensificare a concurenţei ȋn cadrul sectorului bancar ȋn a doua parte a intervalului de analiză;
- O tendinţă de reducere a randamentelor deţinerii şi tranzacţionării activelor financiare pe piaţa de
capital corelativ cu o creştere a volatilităţii preţurilor acestor active şi, implicit, a riscurilor asociate.
-
Dezvoltarea unui astfel de indicator poate fi utilă atât ȋn cadrul conceperii şi implementăr ii politicii
de reglementare şi supraveghere prudenţială a sectorului financiar cât şi pentru reliefarea
potenţialelor conexiuni existente ȋntre stabilitatea financiară şi creşterea economică durabilă.
Într-adevăr, există ȋn prezent un bogat corp de literatură, bazat pe contribuţiile din Bagehot (1873),
Schumpeter (1912), Gurley şi Shaw (1955), şi McKinnon (1973) care vizează analiza impactului
exercitat de atingerea si menţinerea stabilităţii financiare asupra creşterii economice. In dezvoltarea
unui cadru conceptual care să expliciteze o astfel de conexiune, Levine (1991) este printre primii
autori care propune un model de creştere economică endogenă ȋn cadrul căruia identifică unele
mecanisme prin intermediul cărora evoluţiile sistemului financiar pot influenţa creşterea economică
„pe termen lung” ȋn special pe baza unei conexiuni pozitive ȋntre derularea eficientă a proceselor de
intermediere financiară şi productivitatea globală a economiei. De asemenea, analiza lui Demirgüç-
Kunt (2006) conchide asupra faptului că nivelul de dezvoltare a sistemului financiar şi a diverselor
sale componente influenţează nu numai creşterea economică curentă dar şi pe cea care poate fi
aşteptată pentru perioadele viitoare.
Cel puţin trei argumente pot fi identificate ȋn cadrul acestei literaturi pentru postularea unei asocieri
ȋntre stabilitatea financiară şi cre şterea economică: 1) dezvoltarea şi eficienţa sistemului financiar
contribuie atât la creşterea nivelului absolut al economisirii cât şi la creşterea fracţiunii din
economisire care este destinată finanţării investiţiilor curente (argumentul canalului „intermedierii
financiare”); 2) stabilitatea sistemului financiar poate contribui la creşterea randamentelor
marginale cu care operează intermediarii financiari ȋn cadrul proceselor de alocare a resurselor
financiare (argumentul canalului „alocării capitalului”); 3) o evoluţie stabilă a sistemului financiar
contribuie la ameliorarea anticipaţiilor subiecţilor economici privind evoluţia climatului de afaceri
şi a mediului economic ȋn ansamblul său (argumentul canalului „anticipaţiilor favorabile”). Astfel,
evoluţiile pozitive ale sistemului financiar pot pune la dispoziţia subiecţilor economici o gamă largă
de active financiare cu un grad ridicat de lichiditate oferind astfel posibilităţi de realizare a
economisirii care să asigure acestora un raport corespunzător randament / risc. De asemenea, un
sistem financiar dezvoltat facilitează atragerea şi mobilizarea resurselor financiare economisite şi
derularea de investiţii reale şi financiare generatoare a unor randamente superioare şi a unei
remunerări stabile a investitorilor.În plus, sporirea volumului şi adecvarea structurii resurselor
financiare disponibile ȋn economie contribuie nu numai la ameliorarea procesului investiţio nal
curent ci şi la ȋmbunătăţirea anticipaţiilor investitorilor privind perspectivele de investire „pe termen
lung”.
Existenţa unor astfel de canale de transmisie a efectelor pozitive ale stabilităţii financiare asupra
creşterii economice poate fi evaluată cu ajutorul unor estimatori adecvaţi ai gradului de stabilitate
financiară putând fi astfel relevată influenţa benefică exercitată de către aceasta asupra creşterii
economice durabile.
Dincolo ȋnsă de astfel de considerente, este esenţială sublinierea fap tului că asigurarea şi menţinerea
unui nivel corespunzător al stabilităţii financiare reprezintă una din „pre-condiţiile critice” ale
asigurării unei creşteri economice durabile.
Referinţe bibliografice orientative
Ang, J.B. (2008). “A Survey of Recent Developments in the Literature of Finance and Growth”.
Journal of Economic Surveys, 22, 3(07), 536-576. Earlier version available at:
http://www.buseco.monash.edu.au/eco/research/papers/2007/0307surveyang.pdf.
Bagehot, W.[1873]. Lombard Street: A Description of the Money Market. Homewood, IL:
Richard D. Irwin, 1962 edition.
Balassa, B. (1964). “The Purchasing Power Parity Doctrine: A Reappraisal”. Journal of Political
Economy, Vol.72, 584-596. Available at:
http://www.kofl.li/Kellermann/Uni%20Fribourg/VL%20Aussenwirtschaft%20I/HS%202009/Bala
ssa_1964.pdf.
Bank of England (2010). Annual Report, 2010. Available at:
http://www.bankofengland.co.uk/publications/annualreport/2010/priorities1011.pdf
Bank of Japan (2011). Functions and Operations of the Bank. Available at:
http://www.boj.or.jp/en/about/outline/data/foboj03.pdf.
Bank of Japan (2011). Recent Conduct of Monetary Policy toward a Sustainable Growth Path with
Price Stability. Available at: http://www.boj.or.jp/en/mopo/outline/sgp.htm/.
Bordo, M. and Wheelock, D. (1998): “Price stability and financial stability: the historical record”.
Federal Reserve Bank of St Louis Review, Sep/Oct, 41-62. Available at:
http://research.stlouisfed.org/publications/review/98/09/9809dw.pdf.
Cihák, M. (2007). “Introduction to applied stress testing”. IMF Working Papers, March, 1-74.
Available at: http://ssrn.com/abstract=973989.
Demirgüç-Kunt, A. (2006). “Finance and economic development: policy choices for developing
countries”. Policy Research Working Paper Series 3955, The World Bank. Available at:
http://wwwwds.worldbank.org/servlet/WDSContentServer/WDSP/IB/2006/06/23/000016406_200
60623142702/Rendered/PDF/wps3955.pdf.
Égert, B., Drine, I., Lommatzsch, K. and Rault, C. (2002). „The Balassa-Samuelson Effect in
Central and Eastern Europe: Myth or Reality?”. William Davidson Working Paper ,Number
483,July. Available at: http://wdi.umich.edu/files/publications/workingpapers/wp483.pdf.
European Central Bank (2004). The Monetary Policy of the ECB. Frankfurt: European Central
Bank. Available at:
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf.
European Central Bank (2011). Statistics. Available at:
http://www.ecb.int/stats/html/index.en.html.
van den End, J.W. (2006). „Indicator and boundaries of financial stability”. DNB Working Papers
097, Netherlands Central Bank, Research Department. Available at:
http://www.dnb.nl/binaries/Working%20Paper%2097_tcm46-146754.pdf.
van den End, J.W. and Tabbae, M. (2005). “Measuring financial stability: Applying the MfRisk
Model to the Netherlands”. DNB Working Papers 030, Netherlands Central Bank, Research
Department. Available at:
http://www.dnb.nl/binaries/Working%20Paper%2030_tcm46-146687.pdf.
The Federal Reserve System (2005). Purposes & functions. Board of Governors of the Federal
Reserve System, Washington, D.C. Ninth Edition.
The Federal Reserve System (2011). 2011 Reserve Bank Budgets. Available at:
http://www.federalreserve.gov/generalinfo/foia/frbbankbudgets/2011reservebankbudgets.pdf.
Gaspar, V., Perez-Quirós, G. and Sicilia,J. (2001). “The ECB Monetary Policy Strategy and the
Money Market”. Paper presented at the Workshop on “Exchange Rate and Monetary Policy
Issues,” Vienna, April 19-20, 2001. Available at: http://www.oenb.at/en/img/wp47_tcm16-
6131.pdf.
Gersl, A. and Hermanek, J. (2008).” Indicators Of Financial System Stability: Towards An
Aggregate Financial Stability Indicator?”. Prague Economic Papers, 2, 127-142. Available at:
http://ideas.repec.org/a/prg/jnlpep/v2008y2008i2id325p127-142.html.
Gurley, J. G. and Shaw, E. S. (1955). “Financial aspects of economic development”. American
Economic Review, 45(4), 515–538.
Haiss, P. and Kichler, E. (2009). Leasing and Economic Growth –Evidence for Central and South
Eastern Europe. Paper for presentation at the European Financial Markets Association (EFMA)
2009 Annual Meeting, June 24 - 27, 2009, Milan, Italy. Available at:
http://www.efmaefm.org/0EFMAMEETINGS/EFMA%20ANNUAL%20MEETINGS/2009-
milan/EFMA2009_0342_fullpaper.pdf.
Illing, M. and Liu, Y. (2003). “An index of financial stress for Canada”. Bank of Canada Working
Paper no 2003–14, June. Available at: http://www.bankofcanada.ca/en/res/wp/2003/wp03-14.pdf.
International Monetary Fund, 2010. Global Financial Stability Report Sovereigns, Funding, and
Systemic Liquidity. October. Available at:
http://www.imf.org/external/pubs/ft/gfsr/2010/02/pdf/text.pdf.
Issing, O. (2003). “Monetary and financial stability - is there a trade-off?”. BIS Review 16/2003.
Available at: http://www.bis.org/review/r030331f.pdf.
Levine, R. (1991). “Stock markets, growth and tax policy”. Journal of Finance, 46, 1445–1465.
Available at:
http://www1.fee.uva.nl/fm/PAPERS/PhDcourse_fall_2003/markets_banks_growth.pdf
McKinnon, R. I. (1973). Money and Capital in Economic Development. Washington DC:
Brooking Institution.
Nelson, W.R. and Perli, R. (2005). “Selected Indicators of Financial Stability”. Monetary and
Financial Stability Section, Division of Monetary Affairs, Federal Reserve Board. Available at:
http://www.ecb.int/events/pdf/conferences/jcbrconf4/Perli.pdf.
Samuelson, P. A. (1964).”Theoretical Notes on Trade Problems”. Review of Economics and
Statistics, 46,147-154. Available at: http://jrxy.zjgsu.edu.cn/jrxy/jssc/1514.pdf.
Samuelson, P. A. (2010) [1948]. Economics: An Introductory Analysis. McGraw-Hill.
Schinasi, G.J. (2004). “Defining Financial Stability”. International Monetary Fund Working Paper
WP/04/187, October. Available at: http://cdi.mecon.gov.ar/biblio/docelec/fmi/wp/wp04187.pdf.
Schumpeter, J. A. [1912]. Theories deer Wirtschaftlichen Entwicklung [The Theory of Economic
Development]. Leipzig: Dunker and Humblot; translated by Redvers Opie. Cambridge, MA:
Harvard University Press, 1934.
 Aplicaţii rezolvate

1. Se cunosc următoarele date:

- Instituţia de credit „ALFA” acordă unui client al său non-financiar „X” un credit de 100 u.m.;
- Anterior atragerii creditului, „ALFA” a atras un volum de depozite la vedere şi la termen de
1000 u.m ȋn timp ce o altă instituţie de credit „BETA” a atras un volum de astfel de depozite de
2000 u.m.;
-„X” utilizează creditul primit pentru: a) plăţi către un furnizor al său „Y” care are contul
deschis ȋn evidenţele lui „BETA” de 10 u.m.; b) plăţi către Trezoreria Publică care are contul
deschis ȋn eviden ţele băncii centrale, reprezentând impozite şi taxe, de 5 u.m.; c) retrageri de
numerar de 2 u.m.
Cunoscând faptul că regimul rezervelor obligatorii implică un coeficient de 20% şi o bază de
aplicare reprezentată de ansamblul pasivelor bancare şi, de asemenea faptul că „ALFA” practică un
regim al rezervelor facultative constând ȋntr-un coeficient de 10% ȋn timp ce „BETA” practică un
regim al rezervelor facultative constând ȋntr-un coeficient de 15% şi o bandă de fluctuaţie de 5%
să se evidenţieze modificările bilanţiere generate de către aceste operaţiuni la nivelul instituţiilor de
credit „ALFA” şi „BETA” precum şi la nivelul „Casei de Clearing şi Compensaţie” care operează
sub egida băncii centrale ȋn trei etape: 1) ȋnainte de acordarea creditului de către „ALFA” ȋn
favoarea lui „X”; 2) după această acordare dar ȋnainte de utilizarea resurselor financiare
ȋmprumutate şi, respectiv, 3) după utilizare. De asemenea, după cea de -a treia etapă să se verifice
ȋncadrarea rezervelor obligatorii şi facultative ale celor două instituţii de credit ȋn limitele specifice.
 Rezolvare
a) Înainte de acordarea creditului de către „ALFA” ȋn favoarea lui „X”:

Instituţia de credit “ALFA”

Rezerve obligatorii:200 Depozite la vedere şi la

Rezerve facultative:100 termen:1000
Plasamente financiare
(titluri publice):700

Instituţia de credit “BETA”

Rezerve obligatorii:400 Depozite la vedere şi la

Rezerve facultative:300 termen:2000
Plasamente financiare
(titluri publice):1300

“Casa de Clearing şi Compensaţie”

Titluri publice:1000 Rezerve obligatorii „ALFA”:200

Rezerve obligatorii „BETA”: 400
Rezerve facultative „ALFA”: 100
Rezerve facultative „BETA”: 300

b) După acordarea creditului dar ȋnainte de utilizarea resurselor financiare ȋmprumutate:

Instituţia de credit “ALFA”

Credit „X”: +100 Cont curent „X” (cont de creditare): +100

Rezerve obligatorii:200
Rezerve facultative:100 Depozite la vedere şi la termen:1000
Plasamente financiare
(titluri publice):700

Instituţia de credit “BETA”

Rezerve obligatorii:400 Depozite la vedere şi la

Rezerve facultative:300 termen:2000
Plasamente financiare
(titluri publice):1300
 “Casa de Clearing şi Compensaţie”

Titluri publice:1000 Rezerve obligatorii „ALFA”:200

Rezerve obligatorii „BETA”: 400
Rezerve facultative „ALFA”: 100
Rezerve facultative „BETA”: 300

c) După utilizarea creditului:

Instituţia de credit “ALFA”

Cont curent „X” (cont de creditare): +100-10-5-2=83

Credit „X”: +100
Rezerve obligatorii:200
Rezerve facultative:100-10-5-2=83 Depozite la vedere şi la termen:1000
Plasamente financiare
(titluri publice):700

Instituţia de credit “BETA”

Cont curent „Y”:+10

Rezerve obligatorii:400 Depozite la vedere şi la
Rezerve facultative:300+10=310 termen:2000
Plasamente financiare
(titluri publice):1300

“Casa de Clearing şi Compensaţie”

Titluri publice:1000 Rezerve obligatorii „ALFA”:200

Rezerve obligatorii „BETA”: 400
Rezerve facultative „ALFA”: 100-10-5-2=83
Rezerve facultative „BETA”: 300+10
Trezoreria Publică:+5
Numerar:+2

După derularea celor trei etape, instituţia de credit „ALFA” ar trebui să deţină un volum de rezerve
obligatorii de 216.6 u.m (20%* 1083) şi, respectiv un nivel de rezerve facultative de 108.3 u.m.
(10%*1083). Prin urmare aceasta ȋnregistrează un deficit de rezerve obligatorii de 116.6 u.m. şi,
respectiv, un deficit de rezerve facultative de 25.3 u.m. Similar, instituţia de credit „BETA” ar
trebui să ȋnregistreze un nivel al rezervelor obligatorii de 402 u.m.(20%*2010) şi prin urmare
ȋnregistrează un deficit de astfel de rezerve de 2 u.m. De asemenea, rezervele sale facultative ar
trebui să se ȋncadreze ȋn intervalul  286.425, 316.575 (adică 5% ȋn raport de 15%*2010=301.5

u.m.) condiţie care este verificată neimpunându-se astfel modificarea de către „BETA” a rezervelor
sale facultative.

2. Se cunosc următoarele date:

Ponderea Capitalul entităţilor bancare Ponderea creditelor non-performante ȋn total Rata

An / Total active bancare credite acordate inflaţiei
2010 60.50 11.21 10.22
2011 62.24 12.10 9.84
2012 67.88 9.88 7.55
2013 66.20 7.45 6.20
2014 69.99 3.22 5.57
2015 71.13 11.77 7.01

Să se calculeze evoluţia anuală a unui indicator complex al stabilităţii financiare construit pe

baza acestor variabile.

Rezolvare
Valorile normalizate ale acestor variabile sunt:

Ponderea Capitalul entităţilor Ponderea creditelor non- Indicator

bancare / Total active bancare (+ performante ȋn total credite acordate Rata inflaţiei (-
An asupra SF) (- asupra SF) asupra SF)
0.000 0.100 0.000 -0.033
2010
0.164 0.000 0.082 0.027
2011
0.694 0.250 0.574 -0.043
2012
0.536 0.524 0.865 -0.284
2013
0.893 1.000 1.000 -0.369
2014
1.000 0.037 0.690 0.091
2015

De pildă, pentru anul 2010, determinarea valorii indicatorului complex se face astfel:
1
 0.000  0.100  0.000  0.033
3
Întrebări și aplicații propuse
1. Funcția de mijloc de cuantificare a valorii de piață:
a. reflectă înclinația spre economisire atât a populației cât și a agenților economici prin prisma
gradului sporit de lichiditate;
b. reflectă capacitatea monedei de a permite exprimarea valorii bunurilor economice în termeni
monetari și efectuarea de comparații între prețurile diferitelor bunuri și servicii;
c. reflectă capacitatea monedei de a permite recuperarea unor creanțe și stingerea unor datorii,
cuantificabile în expresie monetară;

2. Cererea de monedă reprezintă:

a. necesarul de mijloace de plată și de schimb la un moment dat.
b. tendința agenților economice și a gospodăriilor de a deține o anumită cantitate de monedă de -
a lungul unei perioade de referință;
c. ambele varinte de mai sus sunt corecte;

3. Motivul prudențial refl ectă:

a. tendința subiecților economici de a deține monedă care să le permită finanțarea cheltuielilor
intervenite in timpul derulării unor investiții până la finalizarea acestora;
b. tendința subiecților economici precauți de a deține pentu perioadele viitoare o anumită
cantitate de monedă în scopul efectuării unor tranzacții în condiții de piață mai avantajoase decât
în prezent.
c. tendința agenților economici de a deține o anumită cantitate de monedă în scopul finanță rii
unor cheltuieli neprevăzute în viitor;

4. În cadrul modelului care explică rolul monedei în economie, consumul autonom reflectă:
a. acel nivel minim al cheltuielilor cu investițiile care permite înlocuirea capitalului existent și
continuarea activității la un nivel similar celui din perioada precedent;
b. nivelul minim al consumului care permite supraviețuirea și satisfacerea nevoilor de bază ale
gospodăriilor;
c. o component a consumului elastică în raport cu venitul.

5. Creşterea ratei dobânzii determină:

a. creşterea costului de oportunitate pentru cererea de monedă;
b. reducerea costului de oportunitate pentru cererea de monedă;
c. creşterea masei monetare;
d. creşterea produsului intern brut;
e. creşterea investiţiilor.

6. Creşterea ofertei de monedă determină:

a. scăderea ratei dobânzii şi a cererii agregate;
b. creşterea ratei dobânzii şi a cererii agregate;
c. scăderea ratei dobânzii şi creşterea cererii agregate;
d. creşterea ratei dobânzii şi scădererea cererii agregate;
e. scăderea ratei dobânzii şi menţinerea constantă a cererii aggregate

7. Coeficientul rezervelor obligatorii ale băncilor este de 20%. Suma maximă de monedă
scripturală creată de sistemul bancar ca urmare a unui depozit iniţial de 2 miliarde u.m. este:
a. 20 miliarde u.m.;
b. 10 miliarde u.m.;
c. 8 miliarde u.m.;
d. 5 miliarde u.m.;
e. 2 miliarde u.m.

8. Cererea de monedă pentru motivul tranzacţional este reprezentată de funcția L = 50+0,5 Y

50 0,5Y, unde Y este venitul agregat. Cererea de monedă pentru motivul speculativ este data
de funcția L= 50-125r, unde r este rata dobânzii. Dacă oferta de monedă este de 325 u.m., iar
venitul agregat este de 500 u.m., atunci rata dobânzii este:
a) 10%; b) 15%; c) 20%; d) 25%; e) 30%.

9. Dacă o bancă comercială creează 200 mil. u.m. monedă scripturală în baza existenţei unor
depozite de 40 mil. u.m. şi nu există scurgeri în afara sistemului bancar, rata rezervelor bancare
obligatorii este:
a) 10%; b) 15%; c) 20%; d) 5%; e) nu se poate determina

10. Explicați de ce moneda poate îndeplini uneori funcția de mijloc de plată dar nu și funcția de
mijloc de schimb. Oferiți 2 exemple în acest sens.
 11. Se cunosc următoarele date:
Ponderea
Ponderea creditelor
Capitalul non-
entităţilor performante Cheltuieli
bancare / ȋn total operaţionale Randamentul
Total active credite (total) / Total Indicatorul Indicatorul Indexul pieţelor de capital
An bancare acordate active deţinute ROA ROE Z Boone Lerner (anual) Rata inflaţiei
77.00 8.60 20.11 2.50 14.45 6.84 -0.17 0.24 20.63 7.80
2000
75.45 12.10 32.06 2.95 16.24 7.01 -0.16 0.29 20.05 6.50
2001
71.20 10.21 24.70 2.04 12.03 5.97 -0.13 0.24 88.50 4.10
2002
65.20 8.99 55.23 0.93 6.07 5.20 -0.19 0.15 48.93 5.50
2003
67.90 9.10 37.89 2.53 19.08 4.93 -0.12 0.22 71.52 7.10
2004
69.73 11.33 42.21 1.55 13.25 4.24 -0.11 0.14 80.43 9.90
2005

Să se calculeze evoluţia anuală a unui indicator complex al stabilităţii financiare construit pe

baza acestor variabile.

12. Se cunosc următoarele date:

- Instituţia de credit „ALFA” acordă unui client al său non-financiar „X” un credit de 1000
u.m.;
- Anterior atragerii creditului, „ALFA” a atras un volum de depozite la vedere şi la termen de
10000 u.m ȋn timp ce o altă instituţie de credit „BETA” a atras u n volum de astfel de depozite de
200000 u.m.;
-După acordarea creditului dar ȋnainte de utilizarea sa de către „X”, „ALFA” vinde pe piaţa
monetară către „BETA” titluri publice ȋn valoare de 200 u.m.;
-„X” utilizează creditul primit pentru: a) plăţi către un furnizor al său „Y” care are contul
deschis ȋn evidenţele lui „BETA” de 200 u.m.; b) plăţi către Trezoreria Publică care are contul
deschis ȋn evidenţele băncii centrale, reprezentând impozite şi taxe, de 50 u.m.; c) retrageri de
numerar de 20 u.m.
Cunoscând faptul că regimul rezervelor obligatorii implică un coeficient de 20% şi o bază de
aplicare reprezentată de ansamblul pasivelor bancare şi, de asemenea faptul că „ALFA” practică un
regim al rezervelor facultative constând ȋntr-un coeficient de 10% şi o bandă de fluctuaţie de 5%
ȋn timp ce „BETA” practică un regim al rezervelor facultative constând ȋntr-un coeficient de 15% şi
o bandă de fluctuaţie de 7% să se evidenţieze modificările bilanţiere generate de către aceste
operaţiuni la nivelul instituţiilor de credit „ALFA” şi „BETA” precum şi la nivelul „Casei de
Clearing şi Compensaţie” care operează sub egida băncii centrale ȋn trei etape: 1) ȋnainte de
acordarea creditului de către „ALFA” ȋn favoarea lui „X”; 2) după această acordare dar ȋnainte de
utilizarea resurselor financiare ȋmprumutate şi, respectiv, 3) după utilizare. De asemenea, după cea
de-a treia etapă să se verifice ȋncadrarea rezervelor obligatorii şi facultative ale celor două instituţii
de credit ȋn limitele specifice.

13. Menţinerea ȋn economie a unei presiuni inflaţioniste: a) avantajează ȋn speecial debitorii şi

subiecţii economici care obţin venituri variabile; b) dezavantajează creditorii şi subiecţii economici
care obţin venituri fixe; c) ambele.

14. „Efectul de semnalizare” exercitat de către politica monetară constă ȋn: a) capacitatea
acesteia de a influenţa atât nivelurile anticipate ale preţurilor cât şi pe cele observate (prin
intermediul anticipaţiilor inflaţioniste); b) capacitatea politicii monetare de a influenţa ratele
nominale ale dobânzii; c) capacitatea politicii monetare de a influenţa atât dobânzile nominale cât şi
pe cele reale.

15. Dacă oferta de active reale se poate adapta la creşterea cererii de astfel de active „atât prin
cantităţi cât şi prn preţuri” atunci: a) o modificare a politicii monetare poate afecta atât nivelul
preţurilor cât şi volumul de activitate economică; b) o modificare a politicii monetare nu exercită
efecte asupra sectorului real al economiei; c) „lanţul politicii monetare” este „blocat”.

16. Statusul stabilităţii financiare influenţează: a) nivelul şi structura deciziilor de consum şi

economisire; b) nivelul şi structura deciziilor de consum şi economisire şi randamentul
plasamentelor financiare; c) nivelul şi structura deciziilor de consum şi economisire şi randamentul
plasamentelor financiare şi dinamica cursului de schimb a monedei autohtone.

17. Evoluţia multiplicatorului monetar: a) depinde exclusiv de politica monetară; b) depinde

atât de politica monetară cât şi de politica de afaceri a intermediarilor financiari-bancari; c) depinde
atât de politica monetară, de politica de afaceri a intermediarilor financiari-bancari cât şi de evoluţia
unor macro-variabile din sectorul real al economiei.

18. Explicaţi ȋn ce condiţii poate exista un potenţial conflict „pe termen scurt” ȋntre „stabilitatea
preţurilor” şi, respectiv, „stabilitatea financiară”.
 19. Regimul de „ţintire directă a inflaţiei” presupune: a) existenţa unui set sofisticat de
instrumente ale politicii monetare şi un grad ridicat de credibilitate a băncii centrale; b) un stadiu
avansat de dezvoltare economică globală; c) un sistem financiar matur, puternic integrat ȋn fluxurile
financiare internaţionale.

20. Aplicaţiile software reprezintă: a) active financiare deoarece au un caracter necorporal; b)

bunuri de consum intermediar deoarece participă nemijlocit la procesul de producţie; c) bunuri de
capital doar dacă sunt realizate nemijlocit de către entitatea care le utilizează; d) bunuri de consum
final.

21. Moneda reprezintă „ȋn sens restrâns”; a) un activ economic, indiferent dacă acesta are o
natură reală sau financiară, care exercită cel puţin funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de schimb;
b) exclusiv un activ financiar care permite alocarea primară şi, respectiv, re-alocarea secundară şi
terţiară a resurselor financiare; c) exclusiv un activ financiar care exercită funcţiile de mijloc de
plată, mijloc de schimb, mijloc de comensurare a valorii tranzacţionale şi, respectiv, mijloc de
conservare a acesteia.

22. „Harta stabilităţii financiare” elaborată de către Fondul Monetar Internaţional ia ȋn

considerare variabile precum: a) riscul de credit, riscul de lichiditate şi riscul sistemic de piaţă; b)
riscul de insolvabilitate a intermediarilor financiari non-bancari, calitatea măsurilor de reglementare
şi supraveghere prudenţială; c) toate variabilele menţionate.

23. Preţul relativ pentru două active „x” şi „y” este: a) media preţurilor monetare ale celor
două active; b) este observat nemijlocit pe pieţele lor de tranzacţionare; c) rezultă din compararea
preţurilor monetare ale celor două active.

24. „Operaţiunile de piaţă monetară” (open market operations) derulate pe baze zilnice de către
autoritatea monetară ȋmpreună cu instituţiile financiare participante: a) influenţează potenţialul de
creditare al instituţiilor financiare autorizate să participe pe piaţa monetară; b) influenţează „rata
directoare” a dobânzii (rata dobânzii practicate de către banca centrală); c) influenţează ȋn principal
cursul de schimb.
 25. Crearea monedei scripturale: a) este un proces ex nihilo; b) se realizează unilateral de către
instituţiile de credit; c) se realizează de către instituţiile de credit ȋmpreună cu banca centrală.

26. „Costul opţiunii” reprezintă: a) costul care se manifestă ȋn cazul a două decizii mutual
exclusive fiind egal cu rezultatul aşteptat al deciziei care nu este adoptată; b) costul care se
manifestă ȋn cazul a două decizii mutual exclusive fiind egal cu cel mai mare rezu ltat aşteptat al
oricăreia dintre cele două decizii; c) costul care se manifestă ȋn cazul a două decizii mutual
exclusive fiind egal cu rezultatul aşteptat al deciziei care este adoptată.

27. Stabilitatea financiară este pozitiv influenţată de către : a) o creştere a nivelului

indicatorului Boone; b) o scădere a nivelului statisticii H; c) o creştere a indexului Lerner.

28.Baza monetară: a) cuprinde numerarul din casieriile băncilor, numerarul deținut de

populație sub formă de monezi și bancnote, precum și disponibilitățile băncilor comerciale la banca
centrală; b) cuprinde depozitele la vedere şi la termen deschise ȋn evidenţele entităţilor bancare; c)
toate componentele menţionate.

29. Regimul rezervelor obligatorii se poate practica: a) exclusiv ca un procent absolut din baza
de aplicare a coeficienţilor rezervelor obligatorii; b) exclusiv prin includerea unei „bande de
fluctuaţie”; c) oricare dintre cele două variante.

30. Manifestarea unui „şoc monetar” ȋn economie generează efecte care depind , „pe termen
scurt”, de : a) „absorţia autonomă”, nivelul minimal al ratei dobânzii şi elasticităţile specifice ale
consumului şi investiţiilor ȋn raport de variaţiile acesteia; b) de modificările survenite ȋn gradul de
ȋnzestrare tehnologică a economiei; c) cadrul instituţional de reglementare şi supraveghere
prudenţială ȋn domeniul financiar-bancar.