CURSUL 1 și CURSUL 2

CAPITOLUL I.
OBIECTUL CONTABILITĂŢII

1. CONCEPȚII cu privire la obiectul contabilităţii

Natura şi societatea, fenomenele şi procesele din cadrul acestora sunt cercetate de diferite ştiinţe, pentru
a le cunoaşte şi a le înţelege. Fiecare ştiinţă studiază un anumit domeniu de cercetare, domeniu ce se concretizează
într-un obiect de studiu. Definirea obiectului unei ştiinţe prezintă o importanţă deosebită, prin aceasta se indică în
mod precis sfera preocupărilor acesteia şi i se fixează locul pe care-l ocupă în procesul cunoaşterii umane.
Obiectul contabilităţii răspunde la întrebarea Ce studiază contabilitatea? sau Care este materia care se
înregistrează în contabilitate?
Obiectul contabilităţii se referă la scopul urmărit de principalii factori existenţi pe piaţa informaţiei
contabile (producătorii, utilizatorii, normalizatorii şi auditorii informaţiilor contabile). În esenţă dacă ar fi să
raspundem în câteva cuvinte, obiectul contabilităţii este de a furniza informaţii utile.
Prima definiţie dată contabilităţii în partidă dublă, cu privire la obiectul acesteia, îi aparţine lui Luca
Paciolo care în anul 1494 la Veneţia publică lucrarea “Suma de aritmetică, geometria, proporţiunii et
proporţionalita” în care are un capitol intitulat Tractus Particularus de Computis et Scripturis în care el spune că
obiectul contabilităţii este “tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume , precum şi toate afacerile
mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc” . Pornind de la această definiţie a lui Luca Paciolo, în timp au avut
loc numeroase discuţii şi contraverse şi s-au emis diferite concepţii si teori cu privire la obiectul contabilităţii,
fără însă ca vreuna dintre ele să se bucure de o adeziune unanimă.
Există, totuşi, un consens general asupra faptului că în contabilitate se înregistrează, clasează şi
regrupează informaţii referitoare la mişcările de valori generate de activitatea internă a unei entități
economice, cu scopul furnizării de informaţii care sa reflecte situaţia entității economice şi rezultatele activității
acesteia. Controversele care persistă în literatura de specialitate şi care influenţează practica în domeniu
contabilităţii se referă la clarificarea noţiunii de situaţie şi la precizarea răspunsului la întrebarea : Care situaţie:
situaţia juridică, situaţia economică sau situaţia financiară?
Contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la problematica
gestiunii mişcărilor de valori economice. Structurile calitative folosite au fost, după caz, cele de avere, fonduri,
patrimoniu şi mai recent cele de resurse economice controlate de entitatea economică.

1.1. Concepţia juridică cu privire la obiectul contabilităţii

Această concepţie este dominată de şcoala germană de contabilitate şi porneşte de la ipoteza că nu faptele
administrative sunt reflectate şi controlate prin contabilitate ci patrimoniul unei entităţi economice. Patrimoniul
este definit prin prisma drepturilor şi a obligaţiilor pecuniare, împreună cu bunurile economice corespunzătoare.
Susţinătorii concepţiei juridico-patrimoniale prezintă realitatea economică prin prisma raporturilor juridice,
subordonând economicul faţă de juridic, deşi faptele economice determină relaţiile juridice.
Potrivit acestei concepţii, contabilitatea elaborează şi aplică principi, norme şi procedee cu ajutorul
cărora se asigură evidenţa, calculul, analiza şi controlul în expresie valorică a existenţei, stării, mişcării şi
transformării patrimoniului.
Elementele patrimoniale sunt reflectate în contabilitate astfel:
-în expresie valorică (cuantificarea monetară);
-pe titulari de patrimoniu;
-pe perioade de gestiune;
-pe bază de documente justificative (justificarea faptelor).

1
 Pentru ca un patrimoniu să existe sunt necesare 2 elemente interdependente:
-o persoană fizică sau juridică, ca subiect de drepturi si obligaţii;
-bunuri economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii

În plan contabil, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare economică,

aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile la care se referă.

Ecuaţia patrimoniului: BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII

 Bunurile economice în calitatea lor de obiecte de drepturi şi obligaţii formează substanţa materială a
patrimoniului. Ele se prezintă în diverse forme: terenuri, construcţii, clădiri, utilaje, mijloace de transport,
mobilier, stocuri de materii prime şi materiale, srocuri de materiale şi ambalaje, dispozibilităţi băneşti ţinute
în conturi la bănci şi în casierie. Bunurile economice au o latură existenţială şi o latură economică.
 Din punct de vedere existenţial, bunurile pot fi :
-bunuri corporale (bunuri materiale);
-bunuri necorporale (concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică şi comerţ);
-bunuri financiare (disponibilităţi băneşti in lei si valută, titluri de participare ).
 Din punct de vedere economic, se explică prin utilitatea şi valoarea acestora. Utilitatea unui bun
exprimă capacitatea acestuia de a satisface o anumită nevoie prin folosirea lui în procesul de producţie
sau prin consum. Utilitatea este factorul principal în funcţie de care se stabileşte valoarea. Valoarea este
expresia bănească a unei mărimi. Ea este modul de apreciere a unui bun. În funcţie de forma de
manifestare întâlnim valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb.
 Drepturile şi obligaţiile exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se procură şi se gestionează
bunurile.
Raporturile de proprietate iau forma de drepturi în situaţia în care titularul de patrimoniu are calitatea de proprietar
şi prin urmare nu trebuie să acorde niciun echivalent pentru bunurile aflate în posesia şi folosinţa sa.
Rapoturile de proprietate iau forma de obligaţii atunci când pentru bunurile care formează obiectul patrimonial
titularul trebuie să dea un echivalent valoric sau să îndeplinească o anumită prestaţie.

Cu referire la obiectul contabilităţii, din punct de vedere juridic, bunurile economice sunt delimitate prin
structura de active patrimoniale, iar drepturile şi obligaţiile prin structura de pasive patrimoniale.

PATRIMONIUL

A. Ce posedă titularul de B.Ce datorează titularul de

patrimoniu: patrimoniu:
-bunuri economice -obligaţii ale titularilor de
-creanţe (drepturi de creanţă) patrimoniu, faţă de proprietarii
capitalului
-obligaţii faţă de terţi

ACTIVE PATRIMONIALE PASIVE PATRIMONIALE

Figura 1. Reprezentarea obiectului contabilităţii conform concepţiei juridice

Deşi titularul de patrimoniu are drepturi şi obligaţii, termenul pasive patrimoniale limitează aceste
raporturi juridice la obligaţii (datorii). Entitatea are datorii faţă de proprietari, respectiv faţă de terţi.
Entitatea nu acţionează în raporturile cu terţii prin investitori (proprietari), ci prin reprezentanţii lor legali:
manageri, administratori. Managerii nu acţionează în nume propriu, ci efectuează acte de conducere, administrare,

2
gestionare în numele entităţii. Administratorii nu-şi angajează patrimoniul propriu în relaţiile cu terţii, ci pe cel al
societăţii comerciale. Proprietarii nu mai au drept real asupra patrimoniului ci un drept de creanţă rezultat din
calitatea lor de investitori.

Ecuaţia de echilibru a patrimoniului se reprezintă astfel:

BUNURI = DATORII FAŢĂ + DATORII FAŢĂ

ECONOMICE DE DE
PROPRIETARI TERŢI

sau

Drepturi de proprietate Drepturi de creanţă Datorii faţă de Datorii faţă

(bunuri tangibile, + (creanţe) = proprietari + de
intangibile) (capitaluri proprii) terţi

1.2. Concepţia economică cu privire la obiectul contabilităţii

Concepţia economică cu privire la obiectul contabilităţii pune în centrul atenţiei noţiunea de capital.
Concepţia economică susţine că obiectul de studiu al contabilităţii îl constituie circuitul capitalului privit sub
dublu aspect:
-sub aspectul destinaţiei lui (capital fix şi circulant);
-sub aspectul modului de dobândire (capital propriu şi străin).
Această concepţie se îndepărtează de concepţia juridică prin faptul că include în câmpul de cuprindere al
contabilităţii toate bunurile utilizate în scopuri economice şi nu numai bunurile asupra cărora entitatea economică
are un drept de proprietate. Adepţii concepţiei economice sunt reprezentanţii de seamă ai şcolii contabile
europene: J.Fr.Schar, R.P. Coffz, E. Leautez, A. GuiBbault, A. Gilbert, I. Evian.
 Din punct de vedere al modului în care bunurile economice se investesc, se întrebuinţează, se consumă
şi se întocmesc, capitalurile se împart în 2 categorii: capital fix sau active imobilizate şi capital circulant
sau active circulante.
Capitalul fix mai poartă numele şi de active imobilizate şi este format din bunurile investite care participă
la mai multe cicluri de exploatare şi care se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare (maşini, utilaje, mobilier).
Aceste capitaluri se consumă treptat pe calea amortizării.
Capitalul circulant este cunoscut sub numele de active circulante. Este format din bunurile economice
care se consumă şi îşi schimbă forma de existenţă şi funcţională după fiecare ciclu de exploatare (materii prime,
materiale consumabile etc.)
 După modul în care se dobândesc sau se finanţează, întâlnim capitalul propriu şi capitalul străin.
Capitalul propriu este dobândit de către o entitate economică prin efortul proprietarilor (acţionarii sau
asociaţii), prin autofinanţare(capitalizarea profiturilor, a amortizărilor şi a provizioanelor) şi prin subvenţiile
primite. Capitalul propriu corespunde drepturilor pe care le au proprietarii asupra entităţii economice.
Capitalul străin se mai numeşte şi capital împrumutat şi cuprinde toate datoriile pe termen scurt şi pe
termen lung, pe care entitatea economică le are faţă de bănci, furnizori, creditori, bugetul statului, salariaţi.

Ecuaţia de echilibru a capitalului este urmatoarea:

CAPITAL FIX + CAPITAL CIRCULANT = CAPITAL PROPRIU + CAPITAL STRAIN

Folosirea noţiunii de capital pentru a desemna atât elementele de activ (a structurii bunurilor economice,
a utilizăriilor), cât şi pentru delimitarea elementelor de pasiv (a originii sau a surselor de provenienţă) are o
utilizare limitată în teoria şi practica contabilă.
Pentru a elimina confuziile care ar putea să apară dacă prin acelaşi termen s-ar defini atât elementele de
activ cât şi cele de pasiv, în contabilitate se utilizează termenul de capital numai pentru delimitarea
capitalurilor proprii (situaţia netă).

3
 1.3. Concepţia financiară cu privire la obiectul contabilităţii

Potrivit concepţiei financiare, obiectul de studiu al contabilităţii îl constituie elaborarea şi aplicarea

procedeelor de evidenţă, calcul, analiză şi control în expresie valorică a existenţei, stării şi mişcării resurselor
economice.
Resursele economice sunt abordate în contabilitate din 2 puncte de vedere:
-din punct de vedere al modului de utilizare;
-din punct de vedere al provenienţei, al originii acestor resurse.

 În funcţie de modul de utilizare, contabilitatea abordează resursele aflate la dispoziţia entității economice
ca utilizări durablile şi utilizări ciclice.
Utilizările durabile sunt utilizări permanente care îmbracă forma de bunuri investite pe termen lung ce
corespund activelor imobilizate( cladiri, construcţii, mijloace de transport etc.);
Utilizările ciclice sunt utilizările temporare care se consumă după fiecare ciclu de exploatare incheiat
(aprovizionare-producţie-desfacere) şi care iau forma de bani, stocuri, creanţe. Prin urmare aceste utilizări
corespund activelor circulante.
 Din punct de vedere al originii sau provenienţei lor, aceste resurse se impart în:
-resurse permanente;
-resurse temporare.
Resursele permanente sunt furnizate de către proprietari (individuali, acţionari sau ascociaţi) rezultate
din cumularea profitului, amortizării şi provizioanelor sau pot fi obţinute sub forma finanţărilor sau a
împrumuturilor pe termen lung (mai mare de 1 an).
Resursele temporare sunt asigurate de către terţi care urmează să fie plătiţi în viitor (bănci, furnizori,
creditori) şi a căror scadenţă este mai mică de 1 an ( pe termen scurt).

Resurse economice = Resurse permanente + Resurse temporare

Schematic, concepţia financiară poate fi reprezentată astfel:

RESURSE ECONOMICE

UTILIZAREA PROVENIENŢA
RESURSELOR RESURSELOR

Utilizări Utilizări resurse resurse

durabile ciclice permanente temporare

ACTIVE PASIVE

Figura 2. Concepţia financiară cu privire la obiectul contabilităţii

4
 Se poate observa cu uşurinţă faptul că concepţia financiară este o variantă a concepţiei juridice dar şi
o variantă a concepţiei economice cu privire la obiectul contabilităţii.
Această concepţie îşi propune să răspundă la următoarea întrebare: Entitatea economică este aptă,
datorită structurii sale, să facă faţă datoriilor atunci când acestea ajung la scadenţă ? Pentru a răspunde la
această întrebare, situaţiile financiare care se întocmesc periodic (bilanţ contabil, contul de profit şi pierdere)
pe baza informaţiilor din contabilitate, prezintă activele patrimoniale în funcţie de lichiditatea lor, iar pasivele
în funcţie de exigibilitatea lor.
Lichiditatea se referă, în primul rând, la intervalul de timp necesar ca un element de activ să fie
convertit în disponibilităţi băneşti. În al doilea rând, lichiditatea se referă la posibilitătile unei entități economice
de a-şi achita datoriile scadente întru-un viitor apropiat, spre deosebire de solvabilitate care se referă la
posibilitatea onorării obligaţiilor scadente intr-o perioadă mai mare de timp.
Exigibilitatea indică perioada de timp în care o datorie devine scadentă şi, ca urmare, trebuie achitată.
Ordonarea elementelor de activ şi de pasiv se face în funcţie de două criterii:
-criteriul principal – conţinutul economic: natura şi destinaţia activelor sau natura şi provenienţa pasivelor;
-criteriul secundar – lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor.

1.4. Limitele concepțiilor cu privire la obiectul contabilității

Concepţiile cu privire la obiectul contabilităşii s-au născut şi s-au dezvoltat în epoci diferite şi în ţări
diferite. Ele poartă amprenta epocii şi a mediului economic, social şi cultural în care s-au dezvoltat. Nici una
dintre ele nu satisface toate categoriile de utilizatori ai informaţiei din Situaţiile Financiare. Fiecare dintre
aceste concepţii favorizează sau răspunde cerinţelor particulare ele unui anumit grup de utilizatori.
Din punct de vedere al terminologiei, distincţiile care se fac între patrimoniu, capital și resurse sunt
insuficient de relevante şi uneori confunze.
Concepţia juridică este susţinută cu precădere în ţările europene, influenţate de dreptul roman. Pe de
o parte, această concepţie dă prioritate prezentării situaţiei juridice a patrimoniului cu ajutorul Bilanţului
Contabil. Pe de altă parte, include în sfera de cuprindere a contabilităţii numai bunurile asupra cărora entitatea
economică exercită un anumit drept de proprietate sau de creanţă, indiferent dacă acestea sunt utilizate sau nu
în activitatea economică.
Concepţia economică este susţinută de ţările anglo-saxone care se bazează pe dreptul cutumiar.
Această concepţie dă prioritate prezentării rezultatelor obţinute în urma tranzacţiilor şi a operaţiunilor efectuate
cu ajutorul situației financiare denumită Contul de Profit şi Pierdere. Pe de altă parte, include în obiectul
contabilităţii toate bunurile care aduc avantaje economice viitoare, indiferent de proprietate.
Concepţia financiară este o variantă a concepţiei juridice şi economice. Ea acordă prioritate prezentării
fluxurilor de numerar cu ajutorul situației financiare denumită Tabloului Fluxurilor de Trezorerie. Această
concepţie este susţinută de S.U.A şi de ţările cu o piaţă de capital dezvoltată.
Concepţiile actuale urmăresc satisfacerea necesităţilor de informare a unui numar cât mai mare de
utilizatori de informație financiar-contabilă (manageri, bănci, furnizori, creditori, clienți etc.). Ele reprezintă un
amalgam de abordări juridico-economice, juridico-financiare sau economico-juridico-financiare ceea ce le face
destul de greu de delimitat.

2. CONŢINUTUL OBIECTULUI CONTABILITĂŢII

Contabilitatea este ştiinţa care elaborează şi aplică reguli, principii, procedee şi instrumente cu
ajutorul cărora se asigură consemnarea, înregistrarea, analiza şi controlul existenţei, stării, mişcării şi
transformării elementelor patrimoniale în expresie valorică, pe bază de documente justificative, pe titluri
de patrimoniu şi perioade de gestiune.
Ca ştiinţă a evidenţei, contabilitatea asigură înregistrarea, într-o anumită ordine şi pe baza unor principii
normative, a circuitului economic al patrimoniului.
Ca ştiinţă a calculului economic, contabilitatea măsoară şi determină venituri şi cheltuieli ocazionate de
activităţile economice şi sociale desfăşurate şi determină rezultatele obţinute. Dimensiunea analiză, atribuită
contabilităţii, constă în faptul că aceasta descompune circuitul elementelor patrimoniale în părţi competente în
vederea caracterizării şi determinării influenţei asupra rezultatelor obţinute. Informaţiile furnizate de către
contabilitate stau la baza efectuării controlului asupra operaţiunilor care au loc, asupra integrităţii elementelor

5
patrimoniale şi asupra eficienţei activităţii desfăşurate. Controlul asigură şi atestă credibilitatea informaţiilor
contabile.

Conţinutul obiectului contabilităţii îl constituie:

a. Mărimea şi starea elementelor patrimoniale

Contabilitatea evidenţiează, calculează, analizează şi controlează existenţa elementelor patrimoniale pe
categorii, pe sectoare de activitate şi pe faze ale circuitului economic (aprovizionare-producţie-desfacere).
Contabilitatea trebuie să furnizeze informaţii amănunţite şi concrete care să reflecte categoriile şi
tipurile de active patrimoniale existente la un moment dat, locul de păstrare, modul de utilizare al acestora
precum şi starea în care se găsesc. Pasivele patrimoniale se cuprind în obiectul contabilităţii sub forma unor
relaţii financiare ale entităţii economice cu acţionarii sau asociaţii şi cu alte persoane fizice sau juridice de la
care şi-a procurat activele.

b. Mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale este studiată de contabilitate sub aspectul

modificărilor cantitative şi calitative care au avut loc în volumul şi structura activelor, capitalurilor
proprii şi a datoriilor faţă de terţi.
Aceste mişcări pot fi simple sau complexe.
 Mişcările simple se compun din operaţiunile de intrare şi de ieşire a elementelor patrimoniale ce pot
avea loc în interiorul entităţilor economice sau pot lua naştere în urma relaţiilor cu terţii. Mişcările
simple din interiorul entităţii economice nu duc la schimbarea proprietarului şi ca urmare nu dau
naştere la raportul de drepturi şi obligaţii cu terţii deoarece intrările în gestiune sau în secţia primitoare
sunt egale cu ieşirile din gestiune sau din secţia predătoare.

INTRĂRILE în gestiunea/secţia primitoare = IEŞIRILE din gestiunea/secţia predatoare

Mişcările simple între entităţile economice conduc la modificarea proprietarului şi ca urmare generează
drepturi şi obligaţii între entităţile economice implicate. Mişcările simple, pentru fiecare element patrimonial,
pot fi prezentate astfel :

EXISTENT INIŢIAL + INTRĂRI = IEŞIRI + EXISTENT FINAL

 Mişcările complexe sunt consecinţa faptului că majoritatea activităţilor desfăşurate sunt consumatoare
de bunuri economice (care generează o cheltuială) şi producătoare de venituri.

c. Contabilitatea evidenţiează performanţele activităţii desfăşurate, înregistrând cheltuielile şi veniturile

entităţii economice.
Cheltuielile măsoară eforturile făcute de o entitate economică pentru realizarea obiectului ei de activitate,
iar veniturile măsoară efectul obţinut ca urmare a efortului făcut.

(+/-) REZULTAT = VENITURI - CHELTUIELI

Rezultatul final poate fi pozitiv (ceea ce reprezintă profit) sau negativ (ceea ce reprezintă pierdere).

Dacă în decursul unui exerciţiu financiar, veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, creşterea activelor
patrimoniale este mai mare decât creşterea datoriilor, iar diferenţa dintre acestea reprezintă profitul exerciţiului,
care pentru restabilirea echilibrului patrimonial se adaugă la capitalurile proprii.