18.

Salariul

Salariul reprezinta un pret al inchirierii factorului munca, a capacitatii de a munci a unor

oameni liberi d.p.d.v. economic si juridic.
Formele de salarizare realizează legătura între mărimea produsului muncii, partea ce revine
salariaţilor şi activitatea depusă. Prin intermediul lor se determină cât de mare este salariul fiecărui
lucrător.
- salariul după timpul lucrat (în regie);
- salariul în acord;
- salariul mixt
• Salariul nominal = suma de bani pe care salariatul o primeşte în urma închirierii capacităţii sale de
muncă :
• Salariul real = cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariaţii le pot procura cu salariul nominal

19. Profit/Dobanda/Renta

Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie al acesteia.
Este excedentul preţului de vânzare asupra costului de producţie
PROFITUL NORMAL este atât o renumeraţie de muncă, cât şi una de capital.
PROFITUL ECONOMIC este privit ca fiind răsplata pe care o primeşte întreprinzătorul pentru riscul
asumat, riscul de a pierde capitalul :
- riscul de piaţă;
- riscul tehnologic;
- riscul financiar;
- riscul social-politic etc.
In concluzie, profitul poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor.
El nu are bază contractuală, depinzând de succesul în afaceri şi norocul întreprinzătorului.

Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transfera capitalul lui, prin împrumut, unui
întreprinzător. Este vorba de capitalul lichid.
• Condiţii :
- existenţa capitalului lichid (bănesc);
- amânarea satisfacerii unor cheltuieli prezente în favoarea unora viitoare.
• Dobânda = preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de folosire a împrumutului până la
scadenţă;
= preţul renunţării la capitalul lichid.
• Factorii de influenţă :
- Raportul cerere-ofertă de capital de împrumut;
- Riscul pentru cel ce acordă; dobânda proprizisă; primă de asigurare.
- Inflaţia; dobânda nominală; dobânda reală
Rn = Rr + Ri
unde: -Rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii; Rr = rata reală a dobânzii şi Ri = rata inflaţiei
- Durata creditului;
- Raportul dintre rata dobânzi şi cea a profitului;
- Raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;
- Costul de acordare a împrumutului
• Rata dobânzii = nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul, acceptant de solicitant.
• d =D/Cx100

Renta = venitul obţinut de un factor de producţie care se caracterizează prin completa

inelasticitate a ofertei
• Renta funciară:
- diferenţială;
- absolută
 - Arenda

22. Piata de capital

Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare, reprezintă, în esenţă,
ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul fondurilor financiare de la cei
care posedă surplus de capital bănesc, în calitate de investitori, către cei care au deficit de capital,
emitenţii de titluri (în principal de obligaţiuni).
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare ; împreună cu
piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se includ în piaţa de capital.
Acest fapt se datorează teoriei conform căreia capitalul se împarte în active fizice (capital tehnic
productiv), active financiare (hârtii de valoare ce atestă dreptul de proprietate asupra capitalului
tehnic) şi active monetare (capital bănesc).

SEGMENTELE PIEŢEI DE CAPITAL

a) segmentul primar (piaţa primară de capital) realizează transferul de fonduri dinspre
economia financiară spre economia reală, asigurând creşterea capitalului şi atragerea de împrumuturi
prin intermediul emisiunii de valori mobiliare;
b) segmentul secundar (piaţa secundară de capital sau bursa de valori) facilitează cotarea şi
tranzacţionarea valorilor mobiliare între investitorii care urmăresc să speculeze o mai bună estimare a
evoluţiei viitoare a pieţei sau o investiţie strategică pe termen lung.
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un
moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit preţ (dobânda).
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor economici la un
moment dat sau într-o anumită perioadă de timp, având în vedere şi nivelul dobânzii pe care sunt
dispuşi să o suporte solicitanţii de capital.

FUNCŢIILE PIEŢEI DE CAPITAL

Principalele funcţii pe care piaţa de capital le are într-o economie funcţională sunt:
 Asigură lichiditatea necesară efectuării tranzacţiilor, prin abundenţa fondurilor disponibile;
 Asigură eficienţa, prin realizarea tranzacţiilor la costuri cât mai reduse;
 Asigură transparenţa şi corectitudinea afacerilor prin informare şi supraveghere atentă a tranzacţiilor;
 Asigură adaptabilitate, prin reorientarea flexibilă a investiţiilor către domeniile cele mai profitabile ale
economiei.

23. Piata secundara

Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja emise.
Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea acestora înainte de
ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă nu au în vedere emitenţii de titluri şi nu
contribuie direct la finanţarea activităţii lor.
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului la capitalul
social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare care
conferă posesorului ei dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:
 după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;
 după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria, data emiterii, prima
emitentă, valoarea nominală (adică preţul la care se vinde acţiunea prima dată fiind calculat prin
raportarea capitalului social al firmei la numărul de acţiuni), fără a se înregistra numele acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele acţionarului
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul de creanţă asupra firmei
emitente.
 Obligaţiunile pot fi ale statului sau ale unor agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari).
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung asupra unei societăţi,
statului sau unei alte persoane

BURSA DE VALORI
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni, având un
regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate aspecte privind condiţiile de
acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii.
Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile
economiei de piaţă:
a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi alimentarea pe această cale a
întreprinderilor cu capitaluri;
b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit;
c) asigurarea mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor.
Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă, ci numai prin
intermediul agenţilor de schimb, care includ:
 brokerii-agenţi, care primesc ordine de vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi le transmit brokerilor-
specialişti;
 brokerii-specialişti, negociază ordinele primite de la brokerii-agenţi. Au denumiri diferite: jobberi în
Anglia, curtieri în Franţa, dealeri în S.U.A.
 În afara investitorilor (cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare) şi agenţilor de schimb, în
structura organizatorică a unei burse de valori se includ şi Comisia oficială a bursei şi Casa de
clearing.

21. Moneda

Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei

sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului
dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente
-În practica economică, toate semnele băneşti, sunt cunoscute astăzi, sub denumirea de monedă (banii
de hârtie, moneda divizionară,banii de cont, alte instrumente);
- Moneda – instrument cheie în economia de piaţă
.Categorii principale (forme) de monedă:
- moneda hârtie;
- moneda divizionară;
- moneda bancară;
- moneda comercială (cambii, alte titluri de valoare emise de firme)
Dacă ne raportăm la nivel internaţional:
- moneda naţională;
- moneda internaţională.
Prin monedă se înţelege ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate în mod direct pentru
efectuarea unor tranzacţii şi reglementări
Masa monetară = cantitatea de monedă aflată în circulaţie sub toate formele sale, bilete de bancă,
conturi bancare etc.
Structura masei monetare ( agregatele monetare):
- M1 (bani în sens restrâns) = bani de hîrtie şi moneda divizionară + depozitele bancare pe seama
cărora se pot emite cecuri – banii lichizi;
- M2 = M1+ depozitele care nu se pot transforma în cecuri + depozitele la termen pe timp scurt;

20. Piata monetara

Formarea şi mişcarea masei monetare în raport cu cererea şi oferta de monedă constituie

componentele de bază ale pieţei monetare.
Agentii economici:
- Statul, asigură cadrul legal si stabileşte coordonatele politicii monetare;
 - Banca centrală, bancă de emisiune şi control;
- Sistemul bancar, facilitează legăturile dintre stat şi agenţii economici, pune în circulaţie monedă
legală, acordă credite ţi crează moneda bancară;
- Firmele, utilizează moneda, fac împrumuturi şi emit titluri de valoare (moneda comercială);
- Populaţia.

Cerea de monedă este dată de volumul operaţiilor implicate de achiziţionarea bunurilor şi serviciilor.
Ea reflectă cantitatea de monedă de care doresc să dispună agenţii economici la un moment dat.
. Depinde de:
- veniturile;
- nivelul general al preţurilor;
- rata dobânzilor şi randamentul acţiunilor etc.
Oferta de monedă = cantitatea de monedă pusă la dispoziţia celor interesaţi de către sistemul bancar.
Mecanismul ofertei :
- Asigurarea nevoilor statului (bonuri de tezaur);
- Plata devizelor străine;
- Sistemul creditului acordat de bancile comerciale

17. Pretul

Pe scurt, preţul poate fi definit ca măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară. Mai
simplu, putem defini preţul ca fiind cantitatea de monedă (suma de bani) care este cedată de
cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun sau serviciu.
Conform teoriei clasice, respectiv teoria obiectivă a valorii, preţul este considerat ca
expresie bănească a valorii. Acesta are la bază munca omenească încorporată în marfă, considerată
elementul comun al tuturor mărfurilor.
Prin preţ, cu ajutorul banilor, se exprimă valoarea mărfurilor. Preţul este dependent de
două elemente şi anume:
1) mărimea valorii mărfii, cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare, aşadar există un
raport direct proporţional între preţ şi valoare;
2) puterea de cumpărare a banilor, cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât
preţul este mai mic şi invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a
banilor. Pe piaţă, preţul se stabileşte la nivelul valorii economice a bunului, oscilând în jurul acesteia.
Conform teoriei subiective, valoarea este dată de utilitatea ei marginală. Preţul este explicat
pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe analiza utilităţii unor unităţi succesive dintr-o marfă
dată, ori costurilor succesive dintr-un anumit factor de producţie.
Egalitatea dintre o marfă şi altă marfă, în procesul schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală
sau marginală a unităţilor corespunzătoare este egală.
Tipuri de pret
a) După puterea agenţilor economici de a influenţa preţurile, acestea pot fi:
- preţuri libere, care se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici unul
dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora. Ele se manifestă ca
expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu satisfacerea intereselor tuturor
participanţilor la schimb;
- preţuri administrate (reglementate), care se formează sub influenţa acţiunilor fie
ale agenţilor economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului.
b) După sistemul de formare a preţurilor de comercializare, se cunosc:
- preţuri fără TVA al căror nivel acoperă costurile şi profitul agentului economic, fiind preţuri
ale factorilor de producţie;
-preţuri cu TVA, ca preţuri de facturare, şi deci de cumpărare.
c) După gradul de flexibilitate a preţului, există:
-preţuri unice;
-preţuri diferite.
d) După gradul de noutate a produsuluişi strategia adoptată, se cunosc:
- preţuri ale produselor noi; -
 preţuri ale produselor existente pe piaţă (preţurile poziţionate; preţurile de linie; preţurile
determinate de calitate; preţurile produselor grupate; preţurile promoţionale).
d) După nivelul şi rolul preţului există:
- preţuri înalt-active; -
- preţuri înalt-pasive;
- preţuri joase-active;
- preţuri joase-pasive

11. Economia de piata

Economia de piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin care se realizează
cooperarea dintre partenerii economici.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic în care bunurile produse au ca destinaţie
consumul propriu al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute în mod direct prin
autoconsum.
Baza economiei naturale a fost 1.proprietatea obştească; 2.nivelul scăzut de dezvoltare a
tehnicii şi tehnologiei.
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimb altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor lor.
Trasaturile economiei de piata
• Specializarea agenţilor economici;
• Autonomia şi independenţa economică a producătorilor;
• Activitatea economică gravitează in jurul pieţelor;
• Monetarizarea economiei;
• Legătura între agenţii economici sub forma tranzacţiilor;
• Bunurile produse şi destinante schimbului îmbracă forma de mărfuri;
• Mobilul acţiunii producătorului este profitul;
• Concurenţa – condiţie de neînlocuit etc.

12. Piata. Functii si limite

Piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor generate de actele de vânzare-cumpărare, împreună

cu fenomenele legate de manifestarea în timp şi spaţiu a cererii şi ofertei de bunuri economice.

Functiile pietei
• Impulsionează producătorii să producă ce vor consumatorii;
• Stimulează specializarea producătorilor;
• Orientează prin preţ consumatorii să folosească raţional bunurile deficitare, precum şi
resursele rare,
• Permite manifestarea unui grad ridicat de libertate economică, atât pentru producători, cât şi
pentru consumatori.
• Asigură informaţii utile.
Limitele pietei
• Menţine diferenţierea producătorilor;
• Nu elimină instabilitatea economică (inflaţie, somaj, crize);
• Preţurile sunt controlate;
• Nu poate funcţiona în anumite domenii (produse strategice )
• Promovează şi false cerinţe de consum, respectiv risipa de resurse(reclama) etc.

14. Cererea si elasticitatea ei

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii sunt

dispuşi să o cumpere la un anumit preţ, într-un timp determinat.
 Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu
care, la un anumit preţ este dorită şi cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru
cumpărarea unei anumite cantităţi de bun dorit
Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor resurselor şi serviciilor scade, va creşte cantităţile de
marfă cerută într-o perioadă dată şi invers, dacă preţurile cresc va scădea cantităţile de marfă cerută
în perioada de timp respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate).

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de influenţă.
\

C P
Coeficientul de elasticitatea Ce  :
C0 P0

Cererea este elastică dacă la un anumit procent de modificare a preţului, procentul

de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Cererea este inelastică atunci când la un
anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute.

15. Oferta

Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent economic

este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la un preţ anume.
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant
o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila dependentă) şi preţul la care
bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite şi
invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile schimbării
preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea produsă de ofertanţi, ca
răspuns în modificarea de preţ
Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea sunt:
a) Gradul de substituire a produselor;
b) Costul producţiei.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului.
d) Stocarea bunurilor.
16. Concurenta

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici în vederea obţinerii

unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor
activităţi economice în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Manifestarea concureţei se reflectă în practicarea unor strategii concurenţiale care au
ca obiectiv atragerea unui număr cât mai mare de cumpărători şi creşterea profitului cum ar fi:
- Strategia efortului concentrat, care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte să obţină
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă.
- Strategia elitei, care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un produs de excepţie,
de calitate superioară produselor substituibile.
- Strategia costurilor, care exprimă acţiunile firmei
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre cele mai
importante legi ale reglementării vieţii economice, ale progresului tehnico - economic al societăţii.

10. Comportamentul economic al producătorului are ca punct de plecare procesul combinării

factorilor de producţie. De cantitatea, structura şi modul de combinare a acestora depinde oferta
producătorului. De modul cum este primită pe piaţă oferta şi ce rezultă din comercializarea acesteia
depinde realizarea obiectivelor producătorului.
Latura tehnică a procesului de combinare a factorilor de producţie exprimă necesitatea
atragerii acestora corespunzător unor corelaţii cantitative, calitative şi structurale. Aceste corelaţii sunt
puse în evidenţă de funcţia de producţie care desemnează legătura obiectivă dintre intrările într-un
proces de producţie (factori de producţie) şi ieşirile din acesta .
Funcţia de producţie exprimă raportul tehnologic între două variabile economice,
respectiv întrecantitatea de bunuri produse sau care urmează a fi produse (producţia totală) şi
cantitatea de factori de producţie utilizaţi (combinaţi).
Q = f (L, K, M, A), unde:
L = munca;
K = capitalul;
M = materii prime, materiale, combustibil etc.;
A = neofactori.
Comportamentul producătorului este determinat de caracteristicile şi procesele la care
se pot supune factorii de producţie, atât sub aspect tehnic, pentru ca întreprinzătorul să decidă asupra
producţiei realizate, cât şi sub aspect economic, pentru creşterea profitului

Principalii factori de care depinde combinarea factorilor de producţie sunt:

-Natura activităţii desfăşurate, exprimă domeniile în care agenţii economici utilizează factorii de
producţie pentru a produce bunuri şi servicii de un anumit fel.
-Cererea finală de bunuri şi servicii a consumatorilor
-Condiţiile tehnice şi tehnologice
-Abilitatea întreprinzătorului
-Aplicarea principiilor managemetului şi marketingului

13. Costul de producţie: definiţie, clasificare

Costul reflectă consumul de factori de producţie, în expresie bănească, în cadrul

fiecărei firme, pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii.
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli
corespunzător creşterii sau descreşterii producţiei, în cadrul firmei întâlnim următoarele categorii de
costuri:
a) costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de producţie care rămân neschimbate,
indiferent de variaţia volumului producţiei (de exemplu: amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu
chiriile, asigurările etc.);
 b) costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de producţie care cresc sau
descresc corespunzător variaţiei volumului producţiei (de exemplu: salariile, energia, materiile
prime etc.).
c) costul total (CT) al firmei, format din costurile fixe şi cele variabile (CT = CF + CV);

Eficienţa economică este un concept general – teoretic prin care se exprimă calitatea
activităţii economice de a utiliza în mod raţional factorii de producţie în procesul realizării obiectului
de activitate al întreprinderii
a) randamentul factorilor de producţie utilizaţi
b) consumul specific de factori de producţie
c) coeficientul capitalului
d) rentabilitatea producţiei sau întreprinderii
e) productivitatea muncii.\

Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare de indicatori în funcţie
de mai multe criterii:
1. Din punct de vedere al nivelului activităţii pe care o măsoară se disting: productivitatea la nivelul
întreprinderii şi al subunităţilor acesteia, până la locul de muncă; productivitatea la nivel de ramură;
productivitatea la nivelul economiei naţionale.
2. După forma de exprimare se deosebesc:
a) productivitatea fizică, numită şi reală, determinată – şi la producţie şi la factorii de producţie – unităţi
fizice – (tone, metri) sau natural convenţionale.
b) productivitatea valorică sau monetară
3. Din punct de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor se pot distinge: productivitatea parţială a
unui factor de producţie – muncă, capital; productivitatea globală a factorilor.
4. După modul de calcul al indicatorilor se determină productivitatea medie şi productivitatea
marginală.
5. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice se determină productivitatea brută,
calculată prin raportarea valorii totale a producţiei (care cuprinde şi toate consumurile materiale) şi
produ
ctivitatea netă,

Indicatorii productivitatii sunt:

1) Indicatori Productivitatea medie a muncii

2) Productivitatea netă a muncii
Productivitatea marginală (sau produsul marginal) a muncii reprezintă producţia suplimentară care
rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă în producţie, ceilalţi factori de producţie
rămânând neschimbaţi
Producţia întreprinderii = Numărul persoanelor (cantitatea de muncă) x Productivitatea muncii

5. Economia nationala

Economiile naţionale exprimă diviziunea muncii în interiorul graniţelor naţionale,

respectiv procesul de separare a diferitelor categorii de muncă în cadrul ansamblului muncii sociale,
de structurare a activităţilor economico-sociale în ramuri, subramuri şi unităţi economice de sine
stătătoare
Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de resurse naturale,
materiale,umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-au constituit în
ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a., la nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături
reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură
funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii
• Premisele formării economiei naţionale
• naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
• un teritoriu naţional;
• un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii şi de dezvoltare a cooperării economice;
• formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale;
•

6. Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile acestora,

poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare element precum şi legăturile şi
interacţiunile lor reciproce.
• Structura materială, reflectă compartimentarea activităţilor economico – sociale în cadrul diviziunii
muncii, corespunzător specializării producţiei din cadrul societăţii.
• Structura tehnică pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale privită din prisma instrumentelor
tehnice şi a tehnologiilor evidente
• Structura demoeconomică, se referă şa gruparea populaţiei acesteia, fie a populaţiei ocupate pe
sectoare, ramuri şi subramuri de activitate şi mai departe, gruparea pe sex, vârstă, nivel de pregătire
etc.
• Structura organizaţională, pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea activităţilor economice pe domenii
mari, ce se constituie în subsisteme ale economiei
• Structura teritorială, reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni economice,
părţi ale teritoriului naţional;

7. Structura de proprietate, regăsită în alcătuirea economiei naţionale din punct de vedere al

proprietăţii. În sens economic proprietatea reprezintă totalitatea raporturilor dintre oameni în legătură
cu bunurile economice, relaţii care sunt reglementate de norme istoriceşte statornicite. Obiectul
proprietăţii sunt bunurile economice, subiectul proprietăţii pot fi persoane fizice (indivizi, familii etc.)
şi persoane juridice (asociaţi, organizaţii, statul etc.).

3. Agentii economici
Prin agenţii economici se desemnează totalitatea persoanelor fizice şi/sau juridice
implicate în viaţa economică, care, în funcţie de interesele proprii, adoptă comportamente specifice
rolului lor
Întreprinderile sunt acei agenţi economici care antrenează personalul salariat în
tuilizarea cât mai eficientă a factorilor de producţie, astfel încât îndeplinirea funcţiei principale –
producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii – să determine atingerea scopului
Gospodăriile, denumite şi menaje, prezintă o altă funcţie a agenţilor economici, şi anume, pe aceea de
consum
Administraţiile publice şi private sunt constituite din agenţii economici care realizează
funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare de credit şi societăţile
de asigurări, precum şi alte instituţii financiare - rolul de colectare, transformare şi distribuire a
disponibilităţilor financiare, pe de o parte, şi de preschimbare a riscurilor individuale în riscuri
colective, pe de altă parte
Străinătatea, reprezintă celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care
agenţii naţionali intră în relaţii economice

4. Intreprinderea = unitate de bază a economiei naţionale. Intreprinderea este locul în care se creiază
bunuri şi avuţie, este nucleu al vieţii sociale
Tipuri de interprinderi
• Forma de proprietate (de stat, private şi mixte);
• Constituirea şi organizarea afacerilor (personale, asociate, corporaţii);
• Dimensiune (microîntreprinderi, mici, mijlocii, mari, foarte mari);
• Forma juridică (societăţi comerciale) etc.

3. Munca
Este reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi
antrenate şi sunt efectiv antrenate în activităţi economice.
 Resursele de munca
• populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din populaţia totală
a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
• populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia adultă se scad
adulţii inapţi de muncă;
• populaţia activă disponibilă, toate persoanele care rămân după ce din populaţia activă se elimină
persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de zi cu vârstă legală de muncă şi cei care
satisfac serviciul militar obligatoriu;
• populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă, numărul şomerilor;
• populaţia ocupată salariată, este cea care rezultă eliminând populaţia ocupată din toţi cei care
lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt formate din populaţia de vârstă de muncă şi aptă
de a munci.
Asigurarea producţiei cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ şi alta de
ordin calitativ.
Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de muncă
în societate şi în cadrul acestora de dimensiunea acelui segment care desfăşoară efectiv muncă,
iar în al doilea rând, de durata muncii, respectiv de numărul de ore de muncă săptămânal,
corespunzător reglementărilor existente în societate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice

8. Capitalul
Capitalul - ca factor de producţie - este definit ca fiind totalitatea bunurilor
economice produse - eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie şi/sau distribuţia şi
comercializarea de bunuri şi servicii.
Capitalul este constituit din stocul de active fizice ( clădiri, utilaje, maşini,
etc.) care este la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de producere de
bunuri economice şi servicii şi de vânzare a lor cu profit.
Capitalul este considerat un factor de producţie derivat.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente:
• construcţii de natură diferită (fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri, docuri, etc.);
• maşini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel;
• stocuri de materii prime şi produse finite;
• licenţe etc.
Capitalul, se prezintă pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub formă
de active financiare.
Activele fizice (maşini, echipamente, materiale, etc.) se numesc şi active reale sau capital
real. Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar. În
cadrul lui se includ şi banii capital - sub formă de capital lichid.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul în care se
consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de lungă durată
(clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport, etc.), care participă la mai multe
cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare
(respectiv, după un număr de cicluri de producţie).

Recuperarea pierderilor datorită uzurii face prin amortizare, proces ce presupune

transmiterea treptată a unei cote părţi din preţul de cumpărare a capitalului fix asupra bunurilor
produse.
Amortizarea = procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix.
= reflectă în cost consumul factorului fix.
 Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale, semifabricate etc. de
care dispun agentii economici

1. Nevoile

Ele apar sub forma a ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea
şi dezvoltarea lor şi a societăţii.
- nevoile reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe ale omului ce apar şi se manifestă pe tot
parcursul vieţii.
• după natura lor, corespunzător dimensiunii fiinţei umane, întâlnim nevoi naturale (biologice sau
fiziologice),
• din punct de vedere el nivelului, nevoi de grup sau sociale (afiliere la grup, de comunicare, de
integrare etc.) şi nevoi spiritual - psihologice;
• din punct de vedere al subiecţilor purtători, se grupează în nevoi individuale, de grup, ale
societăţii;
• din punct de vedere al ciclului activităţii umane, ele se grupează în nevoi zilnice, săptămânale,
lunare, semestriale, anuale, ş.a.;
• din punct de vedere al naturii bunurilor ele pot fi nevoi care se satisfac cu bunuri materiale
(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.) şi nevoi care se satisfac cu ajutorul serviciilor, etc.
• In funcţie de natura lor nevoile :
- nevoi biologice;
- nevoi de securitate (asigurarea integrităţii fizice, psihice, sociale; securitate a slujbei etc.)
- nevoi spirituale, afective, morale, de prestigiu;
- nevoi sociale (de afiliere, de comunicare, de integrare etc.)
- nevoi de autorealizare (de cunoaştere ştiinţifică, de creativitate, estetice etc.)
• In funcţie de nivelul de acţiune :
- nevoi individuale,
- nevoi de grup
- nevoi ale societăţii.
• In funcţie de durata de acţiune :
- nevoi curente;
- nevoi periodice;
- rare;
- singulare.
• Caracteristicile nevoilor
- sunt nelimitate ca număr;
- sunt limitate în capacitate;
- sunt concurente;
- sunt complementare.

1. Resursele

Resursele sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le foloseşte în

activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.
Resursele, corespunzător provenienţei lor, sunt de două feluri :
a) resurse primare sau originale; Potenţialul natural şi demografic ;
b) resurse derivate; Utilaje, echipamente, instalaţii, stocuri de materii prime, de combustibil
etc.
- După natura lor, respectiv specific :
 naturale;
 instrumentale;
 umane;
 Informaţionale
- După durata folosirii lor:
 neregenerabile, epuizabile;
 Regenerabile
- După posibilitatea de recuperare:
 recuperabile şi reutilizabile;
 parţial recuperabile;
 nerecuperabile.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei.
Este determinată de:
- Imposibilitatea atragerii (din motive tehnice sau economice) a tuturor resurselor existente le un
moment dat;
- Existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor existente;
- Caracterul epuizabil, nereproductibil al resurselor.