CUPRINS

CAP I . FUNDAMENTARI TEORETICE PRIVIND ANALIZA

SITUATIEI ECONOMICO – FINANCIARE
1. Organizarea firmei –factor de echilibru 1
2. Bilantul si conceptul juridic al patrimoniului 5
2.1.Abordarea patrimoniala a bilantului 5
2.2 Abordarea functionala a bilantului 6
3. Analiza echilibrului economico-financiar pe baza bilantului financiar 8
3.1 Rate pivind structura activului si pasivului 11
3.2 Functiile si metodele analizei economico –financiare 13
3.3 Echilibrul economico-financiar al firmei 23
3.3.1.Lichiditatea.Indicatorii lichiditatii 27
3.3.2.Solvabilitatea.Indicatorii solvabilitatii 28
3.3.3.Rentabilitatea .Indicatorii rentabilitatii 31
3.3.4.Capacitatea de autofinantare 40
3.3.5. Fond de rulment , Nevoia de fond de rulment,
Necesarul de fond de rulment, Trezorerie neta 44

CAP II . STUDIU DE CAZ

1. Prezentarea firmei 47
2. Analiza situatiei generale a patrimoniului pe baza structurii
patrimoniului 50
3. Analiza echilibrului economico financiar 54
3.1 Analiza contului de profit si pierdere 54
3.2 Rezultatul brut al exploatarii .Capacitatea de autofinantare. 56
3.3 Analiza ratelor rentabilitatii 59
3.4Analiza lichiditatii si solvabilitatii . Indicatorii lichiditatii si
solvabilitatii 61
3.5 Analiza corelatiei fond de rulment-nevoia de fond de rulment –
trezorerie neta 63

Bibliografie 68
Anexe 69

1
 Organizarea firmei - factor de echilibru

Definirea organizarii firmei

Firma sau organizatia reprezinta un grup de persoane organizate conform anumitor cerinte
juridice , economice, tehnologice care concep si desfasoara un complex de procese de munca
folosid anumite mijloace de munca avand ca rezultat final obtinerea de produse si servicii in
vederea realizarii unui venit sau profit cat mai mare posibil.
Firma este o organizatie autonoma care isi asigura evolutia si dezvoltarea prin fabricarea
si comercializarea unor produse sau servicii cu scopul obtinerii unui profit.
O firma poate fi denumita “ agent economic “ si reprezinta persoane sau grupuri de
persoane fizice sau juridice care in calitate de participanti la viata economica indeplinesc anumite
roluri si au comportamente economice similare.
Firma reprezinta veriga organizatorica unde se desavarseste fuziunea intre factorii de
productie ( resurse umane si materiale, energetice) cu scopul producerii , desfacerii de bunuri
economice in structura , cantitatea si calitatea impuse de cererea de pe piata in scopul obtinerii
unui profit.
O firma presupune : capitalul ; capitalul investit in materii prime, materiale, utilaje, etc,
resurse umane( salariatii care prin munca lor adauga valoare produselor finite ); clientii.
In literatura de specialitate exista numeroase definite ale organzarii, care, in mod firesc
difera in anumite privmte. Acestea pot fi partajate in doua categoni ce exprima concepte si
sensibiie difente asupra organizarii.
0 prima conceptie, care isi are originea in lucrarile specialistiior sovietici in perioada
antebelica trateaza organizarea ca fiind un mijloc de rationalizare a activitatilor unitatilor
economice, formata in principal din trei domenii: organizarea conducerii, organizarea
productiei si organizarea muncii. Aceasta conceptie este inca predominanta in fostele tari
comuniste,
0 a doua conceptie, ce predomina in tarile dezvoitate occidentale si ale carei filiatiuni cu
teoria lui Fayol sunt evidente, reduce de fapt organizarea la stabilirea organizani de ansamblu a
firmelor.
In esenta organizarea firmei consta in stabilirea si delimitarea proceselor de munca
fizica si intelectuala, a componenteior acestora (remuscari. timpi operatii lucrari, sarcini etc.)
precum si gruparea lor pe posturi formatii de munca. compartimente etc

2
corespunzator anumitor criterii manageriale : economice ; tehnice si sociale, in vederea
realizarii in cele mai bune conditii a obiectivelor previzionate.
In cadrui organizarii formelor atat pe planul teoriei, cat si al practicii, se pot delimita, in
functie de continut, doua subdiviziuni principale; organizarea procesuaia s organizarea
structurala.
Definirea si componentele organizarii procesuale

Organizarea procesuala consta, in esenta, in stabilirea principalelor categorii de

munca, a proceselor necesare realizarii ansamblului de obiective ale firmei. Rezultatul
organizarii il reprezinta in principal functiunile, activitatile, atributiile si sarcinile.
Pornind de la definitie, conceptul de organizare al firmei este in relatie stransa cu cel de
obiective ale acesteia, care expnma, intr-o forma concreta si masurabila ; scopunle stabilite a
fi realizate prin activitatea desfasurata in urma unei perioade
In aceasta conceptie, obiectivele constituie, concomitent, jaloane pentru activitatea
viitoare si criterii pentru evaluarea acesteia. .
Functie de nivelul pentru care sunt fixate obiectivele pot fi:
> Obiective generale - cele care corespund rolului firmei. realizarea lor revenind
ansamblului functiunilor acesteia; fixate pentru perioade lungi. aceste obiective
marcheaza dezvoltarea firmei in perioadele respective.
> Obiective derivate - esalonate in asemenea masura incat realizarea lor prealabila' sa
conduca treptat spre atingerea obiectiveior generate realizarea acestor objective
constituie obiectul diferitelor funcjiuni si ofera suportul pe baza careia se grupeaza in
aceste functiuni activitatiie ce concura la realizarea obiectivelor respective.
> Obiective specifice - care conditioneaza. ia randul lor realizarea obiectivelor derivate si
sunt fixate unei activitati, unui ansamblu de compartimente sau unui compartiment.
Rolul oricarei firme in cadrul economiei este, indiferent de profilul ei, ratiunea insasi a
existentei sale, motivul esential pentru care a fost infiintata si desfasoara un ansamblu de activitati.
Pentru indeplinirea rolului pe care si l-a asumat, firma desfasoara un ansamblu complex de
activitati, care se bazeaza pe o serie de procese de munica fizica si intelectuala care se descompun
in elemente componente si se regrupeaza in functie de natura si nivelul obiectivelor la a caror
realizare participa.

3
 Conceptul de functiune a firmei, propus de H.Fayol. s-a conturat in urma studiilor
efectuate cu privire la organizarea si divizarea muncii in cadrul firmei si desemneaza o
grupare de activitati facuta pe baza anumitor criterii.
In viziunea actuala, functiunea firmei reprezinta ansamblul activitatilor in cadrul
carora se folosesc tehnici specializate in vederea realizarii unor obiective derivate, rezultate din
obiectivele generate ale firmei, sau, o alta definite, functiunea firmei reprezinta" un grup de
activitati omogene, specializate ale acesteia.
Criteriile potrivit carora se face gruparea activitatilor pe functiuni sunt urrnatoarele:
> Criteriul de identitate - se grupeaza activitatile identice ca factura, ca de exemplu:
vsnzari pe piata interna si vanzari pe piata externa in cadrul functiunii comerciale.
> Criteriul de complementaritate - se grupeaza activitatile care se completeaza reciprcc
sau in care una este auxiliara celeilalte, de exemplu; prcgramarea, lansarea si urmarirea
productiei si fabricarea in cadrul functiunii de productie.
> Criteriul convergenta - se grupeaza activitati diferite ca factura, care reclama tehnici
specializate foarte diferite dar care converg spre realizarea acelorasi obiective derivate,
ca de exemplu: activitatile de inventare-documentare, cercetare, proiectare, inventii,
inovatii in cadrul functiunii de cercetare-dezvoltare.
Caracteristicile functiunilor firmei potrivit definitiei prezentate sunt.
> sunt concepte folosite pentru a facilita intelegerea mecanismului de functionare a firmei,
si implicit a mecanismuiui de conducere a acestuia;
> sunt generale, in sensul ca se intalnesc in toate firmele, indiferent de profilul si
dimensiuniie lor;
> cuprind elemente care le dau continut si le determine forma de manifestare, si anume:
grupul de activitatii integrate in fiecare functiune, natura asemanatoare si interdependent
acestor activitati; importanta activitatilor in ansamblul firmei, repetivitatea actiunilor
desfasurate in cadrul fiecarei activitati;
> nu se suprapun peste activitatiie firmei sau peste compartimentele care realizeaza
activitatile respective.
Principalele procese economice in cadrul unei firme sunt:
> Productia, respectiv orice activitate prin care se creaza sau se transforma o valoare de
intrebuintare, sau se confera utilitati unor bunuri si servicii.
> Schimbul. respectiv vanzarea catre consumator prin intermediui banilor, pe principiile

4
 cererii si ofertei.
> Distribuirea respectiv procesul economic care dupa evaluarea pe piata a factorilor de
productie, distribuie rezultatele evaluarii sub forma salariilor sau altor castiguri, a
dobanzilor la credite, a beneficiilor sau a pierderiior producatorilor.
> Consumul - dupa atribuirea valorii in procesul de distributie. aceasta valoare corectatS cu
impozitele, ramane ca economie §i poate fi cheltuita in diferite forme de consum; inclusiv
reinvestire.
La nivelul firmei, structura activititii economice mai cuprinde pe langa procesele
economice, si o multitudine de relatii si fluxuri economice pe linia aprovizionarii, desfacerii,
prestarii de servicii, etc.
Activitatea economica a unei firme se bazeaza pe o serie de procese de munca fizica si
intelectuala, descompunerea acestora in elemente componente si regruparea lor in functie de
natura si nivelul obiectivelor la realizarea carora participa reprezinta organizarea procesuala
a firmei. Rezultatul organizarii procesuale se concretizeaza in delimitarea si definirea functiunii
firmei precum si a componentelor acestora respectiv activitatea, atributia sarcina, etc.
Activitatea reprezinta ansamblul atributiunilor omogene care se indeplinesc de un
personal care are cunostinte de specialitate intr-un domeniu mai restrans.
Atributia reprezinta ansamblul sarcinilor executate periodic de un persona! cu
cunostinte specifice unui domeniu mai restrans.
Sarcina este o componenta de baza a unui proces de munca care se atribuie de regula
unei singure persoane. Sarcinile sunt constitute din operatii.
Functie de criteriile de grupare a activitatilor sunt unanim recunoscute ca functiuni ale
firmei, indiferent de domeniul ei de activitate, urmatoarele:
> Functia de cercetare-dezvoltare;
> Funcjia de productie;
> Functia comerciala;
> Functia comercial-contabila;
> Functia de personal.
In conditiile actuale firma nu se poate reduce la un organism simplu care urmareste
maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confrunta cu o multitudine de
obiective contradictorii ce tin de strategia fiecarei firmei.
Concurenta consta dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifesta in

5
cadrul relatiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cat mai numeroase.
Pentru a defini aceste forme de manifestare a concurentei se pot avea in vedere
urmatoarele aspecte:
 interesele si aspiratiile clientelei
 libertatea de a actiona
 interesele si aspiratiile producatorilor in calitate de ofertanti
 existenta in mediul economic a unor reglementari juridice si a unei stari psihologice si
sociale care impun sau favorizeaza anumite actiuni sau comportamente din partea agentului
economic.
2.1. BILANŢUL ŞI CONCEPTUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

A. Abordarea patrimoniala a bilantului contabil

O prima grupa de abordari sunt concentrate pe conceptul de patrimoniu.

Determinarea, structura si cunoasterea patrimoniului de realizeaza cu ajutorul bilantului.
Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor si
obligatiilor ce caracterizeaza situatia unei entitati patrimoniale la un moment dat.

In literatura de specialitate, autohtona si straina, au fost formulate mai multe acceptii

ale conceptului de patrimoniu – juridica, economica si economico-juridice.

Din punct de vedere economic, bilantul prezinta capitalurile titularului de patrimoniu.

Capitalurile sunt reprezentate atat sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la capital,
rezerve, datorii, beneficii etc.), cat si al modului de utilizare (bunuri economice, creante, pierderi
etc.). Acest mod de interpretare genereaza ecuatia bilantiera de tip economic:

Utilizari = Resurse

Pe plan procedural, forma cea mai simpla de regasire a ecuatiei bilantiere este:

Active = Pasive

Modelul economic de bilant permite sa se raspunda la intrebari ca: „de unde vin
fondurile necesare finantarii intreprinderii sau, altfel spus, de cine este ea finantata?”; „care sunt

6
necesitatile intreprinderii sau altfel spus, care a fost utilizarea data resurselor de care aceasta
dispune?”.

Din punct de vedere juridic, un bilant reflecta: drepturile de proprietate si de creanta,

clasificate intr-o ordine rationala, datoriile intreprindeii fata de terti (la modul general, creditori ai
acesteia) si datoriile ei fata de aportorii de capitaluri pe baza de risc (a.sociati), clasificate intr-o
ordine rationala.

Potrivit conceptiei patrimoniale privind intreprinderea, aceasta apare ca o entitate

juridico-economica ce poseda un patrimoniu inventariat in activul bilantier (bunuri si creante),
datorii si capitaluri proprii.

La data inchiderii exercitiului, expresia valorii patrimoniale privind intreprinderea o

reprezinta activul net contabil, respectiv capitalurile proprii determinate ca diferenta intre activul
total (exclusiv activele fictive) si datoriile totale contractate sau prin insumarea capitalului social,
a rezultatelor si a rezervelor ce se cuvin actionarilor.

Situatia neta evidentiaza sumele ce vor reveni asociatilor sau actionarilor in caz de
lichidare, daca cesiunea elementelor de activ (exclusiv nonvalorile) asigura lichiditati la un nivel
corespunzator valorii nete bilantiere a acestora si daca nu apar datorii necontabilizate. In
literatura de specialitate, se intalnesc drept termeni echivalenti patrimoniul si, mai ales
patrimoniu net.

B. Abordarea functionala a bilantului contabil

Daca analiza financiara pe baza bilantului patrimonial poate fi considerata ca a.vand

un caracter static, care nu permite evidentierea legaturilor semnificative dintre resurse si nevoi,
conceptia functionala a bilantului raspunde exigentelor unei analize dinamice, deoarece se
bazeaza pe ipoteza continuitatii activitatii.

Abordarea de tip functional presupune tratarea bilantului contabil prezentat de

intreprindere, prin regruparea functiilor acesteia. Potrivit acestei conceptii, activitatea unei

7
intreprinderi este analizata pe cicluri de operatiuni, luand in considerare rolul fiecarui ciclu in
functionarea acesteia.

Analiza bilantului functional isi propune sa investigheze nevoile intreprinderii si

modul de finantare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derularii difertelor cicluri.

Elementele bilantului functinal trebuie reclasificate dupa criteriul duratei (cu durata
peste un an si, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite trecerea de la bilantul functional la
bilantul financiar.

Ca activitate practică, analiza economico-financiară are un caracter permanent şi nu

constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui obiectiv. Ea trebuie să ofere soluţii
pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.
Analiza situaţiei financiare constituie un ansamblu de raţionamente şi judecăţi pe baza
cărora se studiază poziţia financiară şi performanţa societăţii comerciale.
Obiectivul analizei financiare a firmei este acela de cercetare a echilibrului dintre
mijloace şi surse, cu scopul de a stabili măsura în care s-a asigurat integritatea lor financiară,
precum şi capacitatea financiară a unităţii de a acoperi cheltuielile din propriile sale venituri, iar,
în final, de a obţine profit.
Situaţia financiară este o rezultantă, o expresie concentrată a situaţiei economice. O
situaţie financiară bine echilibrată creează premisele materiale necesare pentru desfăşurarea
activităţii economice în cele mai bune condiţii.
Un mijloc de cunoaştere a modului cum sunt gospodărite fondurile, capitalul şi bunurile
în care este investit, îl constituie bilanţul contabil.
Bilanţul reprezintă o sinteză de informaţii contabile finale, pe baza căruia se analizează
situaţia financiară a societăţii comerciale.
Forma de prezentare a bilanţului diferă de la tară la tară si de la perioadă la perioadă.
Totuşi, oricare ar fi prezentarea, aceasta situaţie contabilă se supune principiilor generale de
constructie, care-l fac un suport privilegiat al analizei financiare a întreprinderii.
Dezvoltarea concepţiei patrimoniale privind echilibrul financiar necesită prezentarea unor
aspecte referitoare la bilanţ si conceptul juridic al patrimoniului.
Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul
drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.

8
 Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă
titlurilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate) sau posibilitatea obţinerii unor
prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creantă).
Drepturile de proprietate se concretizează in posibilitatea utilizarii bunurilor in scopul
consumului, producţiei sau fructificării acestuia pentru obtinerea unor venituri.
Capitalurile proprii măsoară deci, valoarea dreptului pe care proprietarii îl deţin asupra
întreprinderii. Ele nu exprimă pentru întreprindere nici o obligaţie de rambursare. Proprietarii nu
beneficiază de nici o garanţie fermă care să-i asigure de recuperarea acestor capitaluri proprii, de
nici o certitudine la data eventualei recuperări.

3. ANALIZA ECHILIBRULUI ECONOMICO FINANCIAR PE BAZA

BILANTULUI FINANCIAR

Prin definiţie, analiza economico-financiară este un proces complex de cunoaştere a

stării economico-financiare a unui agent economic, a unei ramuri sau a economiei naţionale în
ansamblul ei, în condiţii concrete de loc şi timp, folosind metode adecvate şi indicatori specifici
în vederea individualizării şi dimensionării factorilor şi cauzelor cu acţiune pozitivă sau
negativă, care au determinat o anumită condiţie economico-financiară, precum şi reglarea prin
decizii tactice şi strategice a echilibrului dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea
elementelor de pasiv, a echilibrului funcţional dintre nevoile curente şi resursele implicate,
precum şi a corelaţiei globale a costului resurselor cu randamentul întrebuinţărilor.
Din punct de vedere al raportului între momentul în care se efectuează analiza şi
momentul producerii fenomenelor se disting două tipuri fundamentale de analiză economico-
financiară:
a) Analiza post-factum - denumită şi analiza post-operatorie sau analiza activităţii
(respectiv analiza comparativă în profil dinamic, teritorial sau în raport cu planul) se referă la
analiza situaţiei fenomenelor care au înregistrat o anumită configuraţie în trecut sau în prezent.
Această formă de analiză este, în esenţă, o analiză diagnostic, prin care se cercetează rezultatele
unui agent economic, se evidenţiază în principal rezultatele obţinute în raport cu obiectivele din
programul propus sau în dinamică, factorii care au influenţat pozitiv sau negativ nivelul acestora,
precum şi rezervele potenţiale nevalorificate.

9
 b) Analiza previzională - denumită şi analiza prospectivă sau analiza de prognoză, are
ca scop estimarea evoluţiei viitoare a unui fenomen economico-financiar folosind metode de
cercetare previzională sau de prognoză, precum şi metode de simulare a rezultatelor economico-
financiare în variante de condiţii posibile. Analiza previzională prezintă o importanţă deosebită
pentru fundamentarea programelor de consolidare şi dezvoltare economică.
După perioada la care se referă, se disting următoarele tipuri de analiză economico-
financiară:
a) Analiza curentă (analiza operativă) - se efectuează, de regulă, zilnic sau se referă la
perioade scurte de timp (săptămână, decadă). Această analiză prezintă o importanţă deosebită
pentru conducerea şi controlul operativ al activităţii economico-financiare de către organele care
asigură conducerea executivă, pentru reglarea proceselor economice imediat ce se constată
anumite disfuncţionalităţi, pentru adoptarea instantanee a măsurilor care se impun în vederea
asigurării condiţiilor necesare realizării integrale şi la timp a obligaţiilor asumate sau obţinerea
rezultatelor economico-financiare dorite. Analiza curentă se efectuează pe baza datelor furnizate
de evidenţa tehnico-operativă şi contabilă sau a constatărilor faptice. Extinderea prelucrării
automate a datelor creează condiţii tot mai favorabile pentru ca analiza operativă să devină un
instrument eficace în conducerea activităţii economico-financiare.
b) Analiza periodică - această analiză se efectuează, de regulă, la intervale mai mari de
timp şi se referă la o lună, trimestru, semestru sau an. Acest tip de analiză are o sferă mai
cuprinzătoare, incluzând totalitatea aspectelor sau subsistemelor care privesc activitatea
economico-financiară. În acest caz se caracterizează atât dinamica cât şi modul de realizare a
obiectivelor stabilite pentru perioada respectivă.
c) Analiza special organizată - în această categorie se includ analizele solicitate de
diverse organisme exterioare sistemului economico-social studiat, cum ar fi analizele efectuate de
către organele de control fiscal ale Ministerului Finanţelor Publice, de Curtea de Conturi şi alte
analize similare.

Caracterul ştiinţific şi eficienţa analizei economico-financiare sunt asigurate în măsura

în care se respectă cu stricteţe următoarele cerinţe:
- cunoaşterea corectă a rolului şi modului de funcţionare a legilor economice obiective
specifice economiei de piaţă;

10
 - cunoaşterea contextului politic, economic şi social, intern şi internaţional, în care îşi
desfăşoară activitatea agentul economic;
- analiza economico-financiară trebuie să se bazeze pe informaţii reale, rezultate din surse
de informare obiective;
- asigurarea unui grad corespunzător de complexitate, evidenţiind toate aspectele şi
factorii care influenţează pozitiv sau negativ starea fenomenelor analizate, indiferent de mărimea
şi extinderea acestor influenţe şi de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le propagă;
- analiza are la bază metode adecvate, adaptate la specificul fiecărei etape de lucru,
corespunzător obiectivului propus şi a căror fiabilitate ştiinţifică a fost verificată în practica de
analiză economico-financiară şi care pot oferi concluzii utile pentru soluţionarea practică a
problemelor cu care se confruntă agenţii economici;
- analiza economico-financiară se efectuează sistematic şi operativ, astfel ca pe baza ei să
se poată identifica în mod oportun apariţia unor deficienţe, a unor stări de fapt nesatisfăcătoare.
Numai în aceste condiţii, analiza nu se finalizează printr-o simplă constatare tardivă a stării
economico-financiare, ci poate contribui la prevenirea unor fenomene cu influenţă negativă, la
înlăturarea din timp a consecinţelor acestora, precum şi la îmbunătăţirea parametrilor funcţionali
şi de performanţă ai agentului economic pe baza adoptării unor măsuri operative şi eficiente;
- analiza trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate, evidenţiind cu exactitate
deficienţele constatate şi cauzele lor, precum şi resursele potenţiale nevalorificate, înlăturându-se
orice apreciere subiectivă a activităţii analizate şi orice denaturare a realităţii. O analiză ştiinţifică
este incompatibilă cu deformarea intenţionată a concluziilor, deoarece aceasta diminuează
eficienţa actului de conducere şi se anulează posibilitatea factorilor de decizie să adopte măsuri
corecte, aplicabile şi corespunzătoare din punct de vedere al obiectivelor urmărite ;
- analiza trebuie să ofere date şi interpretări comparative ale fenomenului studiat în
evoluţia lui, faţă de alţi agenţi economici similari din punct de vedere al tipului de activitate, din
ţară sau din străinătate, ceea ce lărgeşte posibilităţile de concluzionare şi de stabilire a strategiilor
de dezvoltare economică;
- analiza economico-financiară trebuie abordată într-o manieră sistemică, ceea ce permite
conturarea unui ansamblu de judecăţi interdependente, atât prin individualizarea factorilor care au
influenţat starea domeniului studiat, cât şi prin aprecierea rezultatelor propagate la nivelul
indicatorilor sintetici de stare economico-financiară;

11
 - analiza economico-financiară este finalizată prin propuneri şi măsuri concrete, cu certă
aplicabilitate şi eficienţă. În cazul unor aspecte importante privind strategia dezvoltării
economice prezintă o importanţă deosebită fundamentarea mai multor variante de soluţii, prin
care să se ofere organelor de decizie posibilitatea de a adopta cea mai eficientă variantă în
anumite condiţii date.
Una din concepţiile bilanţului este cea patrimonială, potrivit căreia, bilanţul este un
inventar al averii întreprinderii.
Literatura de specialitate dă mai multe interpretări patrimoniului, dar în esenţă, aceasta se
referă la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor — cu substanţă economică — ale unei societăţi
comerciale, precum şi ale oricărui subiect de drept privat. Având un activ şi un pasiv, patrimoniul
este supus tuturor operaţiunilor la care participă subiectul căruia îi aparţine, îndeplinindu-si
obligaţiile şi exercitându-şi toate drepturile.
Definirea noţiunii de patrimoniu reprezintă o premisă a formulării principalelor probleme
ale analizei acestuia.

3.1Ratele privind structura activului si pasivului

Ratele referitoare la structura bilantuiui contabil sau ratele de structure patrimoniala

stabilesc ponderea fiecarui post sau grupe de posturl de activ sau pasiv in tota!ul biiantuiui
oferind posibilltatea exprimarii biiantuiui in procente, date cu privire ia evolutiiie cele ma
semnificative in timp si permitand identificarea caractensticiior majore ale structurii bilantului.
A. Ratele privind structura activului sunt expresia simplificata" a structurii productive
firmei
1. Rata activelor imobilizate (Rai) masoara ponderea elementelor patrimoniale aflate
dispozitia firmei in mod permanent, in totalul activului

Rai = Active imobilizate / Active totale * 100

> raia imobilizarii corporale (RiC) este dependenta de natura activitatii firmei
arata in ce masura firma va putea rezista unei crize economice,

Ric = Imobilizari corporale / Active totale * 100

> rata imoblizarilor financiare (RIF) este dependenta de lagaturile financiare pe care
firma le intretine in sp-ecial cu firmele la care ea detine prticipatii la capitalul social

12
 Rif = Imobilizari financiare / Active totale *100

2. Rata activelor circulante (RAC), este complementara cu rata activelor imobilizate

Rac = Active circulante / Active totale *100

> rata stocurilor (Rs) care este infiuentata de natura activitatii firmei

Rs= Stocuri ( valori de exploater ) / Activ total *100

> rata creantelor comerciale (Rc) refiecta pofitica comerciaia a firmei

Rc = Creantele comerciale / Active totale *100

 rata activelor de trezorerie (RAT) reflecta ponderea disponibilitatilor banesti

si valorile mobiliare ds plasament in patrimoniu! firmei:

Rat = Activ de trezorerie / Activ total *100

B Ratele privind structura pasivului, furnizand informatii referitoare la structura

resurselor firmei, definesc politica de finantare a firmei.
> Rata stabiliatii financiare (RSF) pune in evidenta structura pe termen a pasivului.

Rsf = Capitaluri permanente / Pasiv total *100

> Repartitia intre resursele proprii si datoriiie din pasivul bilantului, este apreciata prin:
1) Rata autonomiei financiare globale (RAFG), care este rezultatul politicii finale
promovate de firma
Rafg = Capitaluri proprii /Pasiv total * 100

Pentru echilibrul financiar este satisfacatoare o rata mai mare sau cel putin egala cu 1/3

2} Rata de indatorare globala (RiG) masoara ponderea datoriilor in patrimoniu

RiG = Datorii totale / Pasiv toatal *100

13
 3.2.Funcţiile analizei economico-financiare

Funcţia de diagnoză şi reglare a analizei are un rol important în întregul proces de

comandă şi corecţie a modului de funcţionare a mecanismului dinamic al agenţilor economici.
O sarcină importantă a analizei economico-financiare este îndeplinită prin manifestarea
funcţiei de gestiune eficientă a patrimoniului şi capitalurilor. Această funcţie acţionează în
sensul canalizării eforturilor manageriale pentru îmbunătăţirea continuă a activităţii economico-
financiare, creşterea performanţelor financiare, întărirea sistemului de evidenţă, expertizare şi
auditare financiară internă.
Analiza economico-financiară, prin modul în care este efectuată îndeplineşte şi o funcţie
de realizare a conexiunii agentului economic cu mediul exterior. Se remarcă în contextul
acţiunii acestei funcţii, că orice agent economic întreţine o strânsă interdependenţă cu sistemul
financiar prin fiscalitatea la care îi sunt supuse rezultatele, cu sistemul bancar prin funcţionarea
unor conturi de disponibilităţi băneşti la bănci, sau prin solicitarea unor credite băneşti, cu bursele
de valori, precum şi cu partenerii economici de piaţă, agenţi economici sau consumatori finali.
Utilitatea analizei economice la realizarea procesului decizional al conducerii este
conturată, de asemenea, prin manifestarea funcţiei de informare. Această funcţie se
concretizează în transmiterea către conducerea agentului economic a unor rapoarte de analiză cu
conţinut informativ economico-financiar, specifice ca structură şi profunzime de detaliere, în
funcţie de nivelul ierarhic către care sunt destinate.
Metode folosite în analiza economico-financiară

Realizarea practică a funcţiilor analizei economico-financiare necesită utilizarea unui

ansamblu de metode specifice din punct de vedere al conţinutului şi sferei de aplicabilitate.
a) Metoda comparaţiei indicatorilor economico-financiari în profil static, dinamic şi
teritorial.
b) Metoda grupărilor
c) Metoda mărimilor relative
d) Metoda mărimilor medii
e) Metoda divizării rezultatelor
f) Metoda balanţieră
g) Metode de analiză a influenţei factorilor

14
 Analiza indicatorilor complecşi prin prisma factorilor care au determinat o anumită
modificare a acestora se poate realiza pe baza unor expresii absolute sau relative.
Metodele cele mai utilizate pentru calculul determinărilor enunţate sunt:
-Metoda substituirilor succesive sau în lanţ;
-Metoda separării acţiunii izolate a fiecărui factor cu repartizare proporţională a
interacţiunii factorilor sau metoda creşterilor proporţionale;
-Metoda ponderilor logaritmice (Fisher);
-Metoda creşterilor finite (Lagrange).
- Metoda ponderilor medii (Edgeworth)
h) Metoda indicilor statistici
i) Metode statistico-matematice de analiză a corelaţiilor
j) Metode de analiză grafică
Paleta metodelor folosite de analiza economico-financiară cuprinde şi alte metode cu
aplicare mai mult sau mai puţin particularizate la anumite aspecte de detaliu ale activităţii şi care
pot da o consistenţă sporită concluziilor finale, cum ar fi: “Metoda lanţurilor Markov” - pentru
analiza şi proiecţia structurii indicatorilor a căror mărime poate fi divizată pe subactivităţi
componente sau pe tipuri de produse; procedeele care se bazează pe calculul şi interpretarea
indicatorilor: coeficientul de variaţie, energia informaţională sau entropia informaţională - pentru
analiza ritmicităţii obţinerii unor rezultate economice; calculul şi interpretarea coeficienţilor de
elasticitate - pentru analiza modificării unor indicatori rezultativi în funcţie de modificarea altor
indicatori care le determină comportamentul; metode ale programării matematice - pentru
fundamentarea unor niveluri optime.

15
 Analiza cheltuielilor aferente activităţii economice
Cheltuielile agenţilor economici sunt departajate în funcţie de destinaţia lor în trei
categorii, după cum rezultă din conţinutul contului de profit şi pierdere, la care se adaugă
impozitul pe profit ca un element a cărui mărime este determinată prin act normativ, astfel:
a) Cheltuieli de exploatare, ocazionate, în principal, cu consumarea factorilor
fundamentali care facilitează desfăşurarea unei activităţi economice: cheltuieli cu materiile
prime şi materialele consumabile; energie şi apă; cheltuieli privind mărfurile; alte cheltuieli
materiale; ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale (cheltuieli privind
amortizarea imobilizărilor, diferenţa dintre cheltuieli şi venituri privind provizioanele pentru
deprecierea imobilizărilor şi venituri din fondul comercial negativ); ajustarea valorii activelor
circulante (diferenţa dintre cheltuieli şi venituri privind creanţe şi debitori diverşi şi respectiv,
provizioanele pentru deprecierea activelor circulante); cheltuieli cu personalul (salarii şi
cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială); cheltuieli privind prestaţiile externe (cheltuieli cu
lucrările şi serviciile executate de terţi şi cheltuieli cu alte servicii executate de terţi); alte
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate;
ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.
b) Cheltuieli financiare, constituite din ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a
investiţiilor financiare deţinute ca active circulante; alte cheltuieli financiare (pierderi din
creanţe legate de participaţii, cheltuieli privind investiţiile financiare cedate, cheltuieli din
diferenţe de curs valutar, cheltuieli privind dobânzile, cheltuieli privind sconturile acordate
clienţilor, debitorilor sau băncilor);
c) Cheltuieli extraordinare reprezentate prin acele cheltuieli care nu sunt legate de
activitatea curentă a unităţii patrimoniale, sunt constituite din cheltuieli privind calamităţile şi alte
evenimente extraordinare (pierderi din calamităţi şi exproprieri de active);
d) impozitul pe profit.

În cadrul cheltuielilor grupate după destinaţia lor, preponderente sunt cheltuielile de

exploatare, respectiv a cheltuielilor ocazionate cu desfăşurarea activităţii economice de bază care
dau şi măsura cheltuielilor totale efectuate de un agent economic pentru a produce, a comercializa
sau pentru a presta servicii. Cheltuielile financiare şi cele extraordinare se deduc din rezultatele
finale ale unităţii, fără a se repartiza însă pe subactivităţi sau pe unităţi fizice de produse fabricate
sau servicii prestate.

16
 Pentru a analiza şi interveni operativ prin măsuri de corecţie atât asupra nivelului total al
cheltuielilor aferente activităţii economice în ansamblul lor cât şi asupra cheltuielilor ce revin
subactivităţilor componente, este necesar să funcţioneze în mod corect sistemul de evidenţă
contabilă, să se înregistreze, la timp şi în totalitatea lor cheltuielile aferente exerciţiului financiar.
Clasificarea cheltuielilor după natura lor are la bază conţinutul economic al respectivelor
cheltuieli şi se foloseşte la elaborarea bugetului activităţii de trezorerie al agentului economic,
stând în acelaşi timp la baza analizei economico-financiare a rezultatelor finale sau de bilanţ.
În acest caz sunt evidenţiate următoarele grupe:
a) Cheltuieli directe care sunt formate din contravaloarea materialelor directe consumate,
salarii directe, contribuţia la fondul pentru asigurări sociale şi protecţia socială aferentă salariilor
directe şi alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea unităţilor operative (secţie de
producţie, atelier, bucătărie, bufet, bar, cofetărie, hotel etc.);
b) Cheltuieli indirecte sunt constituite din acele cheltuieli cunoscute şi sub denumirea de
"cheltuieli comune ale subactivităţii", sau "cheltuieli comune ale secţiilor", care nu pot fi
localizate în mod direct pe unitatea fizică de produs sau de serviciu prestat şi cuprinde cheltuielile
ocazionate cu întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa şi alte
cheltuieli globale efectuate pentru exploatare, pe feluri de activităţi, exclusiv cele de desfacere şi
cele de administraţie care sunt evidenţiate distinct;
c) Cheltuieli de desfacere angajate pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare a vânzării
producţiei sau a mărfurilor;
d) Cheltuieli generale de administraţie efectuate pentru administrarea şi conducerea
unităţii patrimoniale în ansamblul ei.
Clasificarea cheltuielilor după natura lor facilitează calculul costului unitar al produselor
fabricate şi a serviciilor prestate .
Astfel, cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte aferente, determinate raţional ca fiind
legate de produsele fabricate şi serviciile prestate, formează "costul de producţie" al acestora
sau "costul prestaţilor de servicii". Se precizează astfel că, cheltuielile de desfacere, cheltuielile
generale de administraţie, inclusiv cele financiare şi extraordinare, sunt costuri ale perioadei, care
de regulă nu se includ în costul de producţie sau în costul de realizare al serviciilor prestate, dar
se reflectă în final în rezultatul exerciţiului.

17
 Suma cheltuielilor directe, indirecte, a cheltuielilor de desfacere şi a cheltuielilor generale
de administraţie formează “costul complet de producţie” sau “costul complet al serviciilor
prestate".
O utilitate distinctă pentru analiza economico-financiară o constituie clasificarea
cheltuielilor pe baza criteriului dependenţei mărimii acestora de volumul producţiei sau de
volumul serviciilor prestate, care justifică în consecinţă constituirea următoarelor două grupe:
a) Cheltuieli variabile.
Această categorie de cheltuieli sunt relativ constante pe unitatea fizică de produs sau de
prestaţie şi variabile în sumă totală, proporţional cu volumul de activitate la care se referă.
Elementele de cheltuieli care corespund acestor însuşiri sunt: cheltuielile directe în
totalitate şi parţial cheltuielile indirecte (consumurile de energie şi combustibili efectuate în
scopuri tehnologice) şi de asemenea, în mod parţial, cheltuielile de desfacere, respectiv cele a
căror mărime este dependentă de volumul vânzărilor.
b) Cheltuieli fixe sau convenţional-constante.
Acest grup de cheltuieli se caracterizează printr-o mărime totală relativ constantă
indiferent de creşterea sau diminuarea volumului producţiei sau al prestaţiilor şi în aceste condiţii
cheltuielile convenţional-constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau de prestaţie, în
funcţie de modificarea volumului de activitate.
Potrivit acestor însuşiri, cheltuielile fixe au în componenţa lor o parte din cheltuielile
indirecte aferente activităţii economice (amortizările şi provizioanele; salariile, contribuţia pentru
asigurări sociale şi protecţia socială a personalului indirect productiv; cheltuielile de întreţinere şi
reparaţii; impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate; alte cheltuieli indirecte pentru exploatare),
precum şi o parte din cheltuielile de desfacere, care nu depind de volumul producţiei sau al
prestaţiilor efectuate, şi în totalitate cheltuielile generale de administraţie.
Raportările contabile sunt un instrument al managementului agenţilor economici prin care
sunt sintetizate datele evidenţei contabile la un moment dat şi pe o perioadă dată (trimestru,
semestru sau an), privind patrimoniul de care dispune o persoană juridică, sursele de acoperire
financiară ale acestuia, precum şi datele informative care privesc evoluţia datoriilor şi creanţelor,
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, activele imobilizate, acţiunile şi obligaţiunile,
repartizarea profitului, informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii.
Raportările contabile elaborate la sfârşitul unei perioade de timp date oferă informaţiile
necesare pentru a caracteriza întreaga activitate economico-financiară a unui agent economic şi

18
sunt constituite din următoarele documente: “Bilanţ” sau “Situaţia activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii”; “Contul de profit şi pierdere” sau “Rezultate financiare”; ”Situaţia
fluxurilor de trezorerie”, “Active imobilizate”, ”Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli”,
“Repartizarea profitului”;”Analiza rezultatului din exploatare”, “Situaţia creanţelor şi
datoriilor”; “Principii, politici şi metode contabile”; “Acţiuni şi obligaţiuni”; “Informaţii
privind salariaţii, administratorii şi directorii”; “Alte informaţii”.

Analiza generală a bilanţului este în esenţă o analiză a situaţiei activelor, datoriilor şi

capitalurilor proprii şi se bazează pe studierea structurii totalului activelor, a fiecărei grupe (post),
precum şi a corelaţiilor existente între grupe (posturi) şi elemente, atât în statică cât şi în
dinamică.
Se consideră, astfel, ca fiind aplicabile două tipuri de analize: analiza pe verticală şi
analiza pe orizontală a bilanţului.
a) Analiza pe verticală a bilanţului

Analiza pe verticală a bilanţului este direcţionată, în mod distinct, în scopul caracterizării

modificărilor ce au avut loc prin prisma structurii pe grupe, posturi sau elemente, înregistrată la
sfârşitul perioadei analizate comparativ cu începutul exerciţiului financiar sau faţă de un alt
moment anterior ales ca bază de comparaţie.
De asemenea, sunt de utilitate şi comparaţiile cu anumite niveluri apreciate ca repere
optime, putând astfel să se poziţioneze într-un context mai larg starea financiara şi patrimonială a
agentului economic, la un moment dat, dar şi în perspectiva imediată.
Această analiză vizează, prin urmare, următoarele aspecte:
1 – analiza, în statică şi în dinamică, a mărimilor relative de structură care privesc totalul
activelor, prin prisma grupelor şi posturilor componente, astfel: Active imobilizate/Total active;
Imobilizări necorporale/Total active; Imobilizări corporale/Total active; Imobilizări
financiare/Total active; Active circulante/Total active; Stocuri/Total active; Creanţe/Total active;
Investiţii financiare pe termen scurt/Total active; Casa şi conturi la bănci/Total active; Cheltuieli
în avans/Total active.
2 - analiza proporţiilor posturilor ce compun fiecare grupă în totalul grupei, la începutul
anului şi la sfârşitul anului, în context static şi dinamic. O atenţie distinctă se recomandă a fi
acordată structurii grupelor:

19
 A – “Active imobilizate” pentru componentele: Imobilizări necorporale, Imobilizări
corporale şi Imobilizări financiare;
B – “Active circulante”, pentru a evidenţia proporţia posturilor: Stocuri, Creanţe,
Investiţii financiare pe termen scurt, Casa şi conturi la bănci;
D – ”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an”, pentru a cunoaşte
mărimile relative de structură privind următoarelor elemente componente: Împrumuturi din
emisiuni de obligaţiuni; Sume datorate instituţiilor de credit (Credite bancare pe termen lung şi
Credite bancare pe termen scurt); Avansuri încasate în contul comenzilor; Datorii comerciale
(Furnizori, Furnizori de imobilizări, Furnizori – facturi nesosite); Efecte de comerţ de plătit;
Sume datorate societăţilor din cadrul grupului; Sume datorate privind interesele de participare;
Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi alte datorii pentru asigurările sociale;
G – ”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an” pentru a cunoaşte
mărimile relative de structură referitoare la următoarelor elemente componente: Împrumuturi din
emisiuni de obligaţiuni; Sume datorate instituţiilor de credit; Avansuri încasate în contul
comenzilor; Datorii comerciale; Efecte de comerţ de plătit; Sume datorate societăţilor din cadrul
grupului; Sume datorate privind interesele de participare; Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi
alte datorii pentru asigurările sociale;
3 - analiza structurii posturilor prin prisma elementelor care le compun, la începutul
anului şi la sfârşitul anului, în context static şi respectiv în dinamică. Este edificator, în acest sens,
să se procedeze, cu prioritate la analiza structurii următoarelor posturi:
“Stocuri”, - pentru a cunoaşte situaţia următoarelor categorii de stocuri: Materii prime şi
materiale consumabile; Producţia în curs de execuţie; Produse finite şi mărfuri; Avansuri pentru
cumpărări de stocuri;
“Creanţe”, - pentru a putea cunoaşte proporţia creanţelor comerciale, a sumelor de
încasat de la societăţile din cadrul grupului, a sumelor de încasat din interese de participare, alte
creanţe, creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat;
“Investiţii financiare pe termen scurt”. Structura acestui post de active circulante are în
vedere următoarele componente: Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului;
Acţiuni proprii; Alte investiţii financiare pe termen scurt (Acţiuni, Obligaţiuni emise şi
răscumpărate, Obligaţiuni, Alte investiţii financiare pe termen scurt şi creanţe asimilate, Efecte de
încasat, Efecte remise spre scontare);

20
 “Imobilizări corporale”, - pentru a caracteriza, prin prisma proporţiilor pe care le
înregistrează, situaţia următoarelor elemente: Terenuri şi amenajări de terenuri; Construcţii;
Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru); Aparate şi instalaţii de măsurare,
control şi reglare; Mijloace de transport; Animale şi plantaţii; Mobilier, aparatură birotică,
echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale; Imobilizări
corporale în curs;
“Imobilizări necorporale”. Structura acestei categorii de imobilizări are în vedere
următoarele componente: Cheltuieli de constituire; Cheltuieli de dezvoltare; Concesiuni, brevete,
licenţe, mărci drepturi şi valori similare şi alte imobilizări necorporale; Fondul comercial;
Avansuri şi imobilizări necorporale în curs;
“Imobilizări financiare”. Din punct de vedere structural, imobilizările financiare sunt
repartizate astfel: Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului; Creanţe asupra
societăţilor din cadrul grupului; Titluri sub formă de interese de participare; Creanţe din interese
de participare; Titluri deţinute ca imobilizări; Alte creanţe (Împrumuturi acordate pe termen lung,
Dobânda aferentă împrumuturilor acordate pe termen lung, Alte creanţe imobilizate, Dobânzi
aferente altor creanţe imobilizate); Acţiuni proprii;
4 - compararea proporţiilor înregistrate la un moment dat cu proporţiile similare
considerate ca niveluri optime, cu mărimi minime sau maxime care au semnificaţia de prag critic;
Nivelurile optime sau limitele critice sunt estimate pe baza unor cercetări ample efectuate
pe eşantioane reprezentative de agenţi economici similari din punct de vedere al profilului de
activitate.
5 - compararea proporţiilor înregistrate la un moment dat de agentul economic studiat cu
proporţiile cunoscute din bilanţurile contabile ale unor parteneri economici cu acelaşi profil de
activitate.
Prin această analiză se identifică atât modificările care au avut loc în structura activului şi
pasivului cât şi poziţia economico-financiară a agentului economic în raport cu alţi agenţi sau cu
niveluri optime sau limitele critice, cauzele care au generat o anumită situaţie, urmând să se
aplice în consecinţă măsuri de corecţie şi consolidare financiară a patrimoniului.
Pentru a observa modificările structurale intervenite pe perioade de 4-5 ani succesivi este
util să se construiască şi reprezentări grafice de structură care sunt foarte sugestive şi permit să se
identifice operativ direcţia şi amploarea schimbărilor precum şi tendinţa mărimilor relative
aferente componentelor structurale care formează bilanţul.

21
 Informaţiile necesare realizării cestor analize sunt sistematizate, în mod sintetic, în Bilanţ
dar pentru unele componente se vor folosi Balanţele contabile analitice.

b) Analiza pe orizontală a bilanţului

În afara aspectelor de natură structurală, în cadrul bilanţului se formează şi legături de

interdependenţă care ilustrează modalitatea în care mijloacele economice s-au constituit pe baza
diverselor opţiuni de asigurare a resurselor financiare, atât la începutul exerciţiului financiar, cât
şi la sfârşitul acestuia, precum şi sensul dinamic al respectivei surse de finanţare. Din acest punct
de vedere, analiza pe orizontală a bilanţului se referă la următoarele:
1 - compararea grupei A –”Active imobilizate” cu grupa J - ”Capital şi rezerve” şi
aprecierea pe această bază a proporţiei acoperirii financiare a activelor imobilizate cu capitalurile
proprii. După cum se observă în modelul de bilanţ prezentat în tabelul 61, grupa J “Capital şi
rezerve” este format din: capital, prime de capital, rezerve din reevaloare, rezerve, rezultatul
reportat, rezultatul exerciţiului financiar, iar suma acestor elemente este specificată în bilanţ prin
“Total capitaluri proprii”.
2 - compararea cumulată a grupelor A şi B - ”Active imobilizate” şi ”Active
circulante” cu grupa J - ”Capital şi rezerve”. Prin acest raport comparativ se conturează
măsura în care totalul activele imobilizate şi circulante (totalul activelor) de care dispune agentul
economic sunt acoperite din punct de vedere financiar de capitalurile proprii.
3 - compararea cumulată a grupelor A şi B - ”Active imobilizate” şi ”Active
circulante” cu grupele D şi G – ”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an”
şi respectiv ”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an”, ne permite să
apreciem gradul în care suma totală a datoriilor, contribuie la asigurarea resurselor financiare
necesare constituirii activelor imobilizate şi circulante;
4 - compararea elementului ”Creanţe” din cadrul grupei B – ”Active circulante” cu
grupele D şi G – ”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an” şi respectiv
”Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an”, este de asemenea o modalitate
de a constata în mod operativ care este echilibrul bănesc între sumele pe care le are de încasat
agentul economic şi sumele pe care le datorează. Urmărirea în dinamică a acestui raport
comparativ, eventual şi la intervale de timp mai mici de un an, oferă posibilitatea unei intervenţii

22
manageriale oportune pentru a se evita o deteriorare semnificativă a situaţiei faţă de un raport
considerat optim;
5 - compararea grupei C - ”Cheltuieli în avans” cu segmentul grupei I ”Venituri în
avans” care se referă în mod strict la veniturile înregistrate în avans. Aceste elemente deşi au
un conţinut formativ diferit ele prezintă importanţă din punct de vedere patrimonial deoarece
trebuie să se afle într-un anumit echilibru. Cheltuielile în avans se referă la cheltuielile cu
reparaţiile capitale neprevăzute, reparaţiile curente şi reviziile tehnice, abonamentele, chiriile etc.
care se suportă eşalonat în exerciţiile financiare viitoare, în timp ce veniturile înregistrate în avans
sunt formate din: veniturile anticipate (încasările din chirii, abonamente etc.) şi veniturile de
realizat aferente exerciţiilor financiare următoare (vânzările cu plata în rate), respectiv încasările
sau creanţele aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate.
Este, de asemenea, de remarcat şi în cazul analizei pe orizontală a bilanţului, utilitatea
aplicării metodei comparaţiilor pentru caracterizarea dinamicii raporturilor dintre grupele şi
posturile acestei raportări contabile, pe intervale de 4 - 5 ani, dar şi în statică, prin efectuarea de
comparaţii cu niveluri optime sau limite critice, precum şi cu indicatori similari înregistraţi de alţi
agenţi economici.
Notă: Pe baza informaţiilor sintetizate în bilanţ pot fi individualizaţi următorii indicatori:
Total active = “A” + ”B” + “C”:
Active curente = “B” + “C”:
Datorii curente = “D” + “H” + Venituri înregistrate în avans:
Datorii totale = Datorii curente + “G”:
Capital angajat = Capital propriu + Capital împrumutat = “J” + “G”:
Capital propriu = Capital şi rezerve = “J”
Capital împrumutat = Credite pe termen mai mare de un an = Datorii ce trebuie plătite
într-o perioadă mai mare de un an = “G”
Capital permanent = Capital angajat + Subvenţii pentru investiţii:

Daca studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patrimoniale,

prezentarea financiara pune in evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile
(utilizările) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor
contractate (optica juridică) sau ca o inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în

23
timp ce elementele înscrise în activ, corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic) sau
unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect financiar).
Aceasta dubla reprezentare a posturilor de activ si pasiv din bilantul întreprinderii se
prezinta astfel:

Prezentarea Elementele patrimoniului

bilanţului
• Contabilă Activ Pasiv
• Juridică Drepturi Angajamente faţă de
-De proprietate -Proprietari (capitaluri proprii)
-De creanţă -Terţi (datorii)
• Financiară Utilizarea fondurilor Sursele fondurilor
incredinţate întreprinderii încredinţate întreprinderii
Nevoi Resurse

Bilanţul constituie documentul principal care sta la baza evaluarii patrimoniale a

întreprinderii. Indiferent de momentul la care se încheie bilanţul, menţinerea egalităţii între
sumele totale înscrise în activul şi pasivul său constituie o regulă ce trebuie strict respectată la
întocmirea bilanţului, ea reprezentând de fapt principiul financiar fundamental care susţine
constituirea patrimoniului unei întreprinderi.
3.3.Echilibrul economico financiar al firmei

"A produce, a munci, a vinde, a face piaţa sa; a achiziţiona, a consuma, a economisi bani,
a gestiona economiile sunt acte ale vieţii cotidiene. Astăzi, schimbul monetar polarizează
activităţile fiecăruia dintre noi ”. (Jean-Marie AJbertini).
La nivel microeconomic, echilibrul firmei reflectă asigurarea resurselor financiare
necesare realizării programelor de activitate propuse şi respectării obligaţiilor de plata către terţi.
Echilibrul reprezintă o categorie foarte importanta, o restricţie de seama în procesul desfăşurării
activităţii unei firme. De starea lui depind relaţiile cu alte forme, deciziile pornind de la starea
sau non-starea de echilibru.Forma generala a echilibrului financiar al firmei este
Cheltuieli totale + Obligatii de plata = Fond propriu + Credite

24
 Echilibrul economico-financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii prin care se
stabilesc anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare. El constituie o
premisă dar şi o consecinţă a desfăşurării normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul
său.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse
materiale (în sensul general) şi posibilităţile de finanţare. De asemenea, modul în care sunt
utilizate şi valorificate aceste resurse depinde de asigurarea echilibrului economico-financiar sau
de reglarea acestora.
Menţinerea echilibrului economico-financiar, care atestă starea de sănătate a firmei, este
condiţionată de corelaţia dintre factorii de succes şi cei care conduc spre faliment. Printre
factorii de succes: dependenţi de activitate firmei pot fi menţionaţi:
> Controlul cât mai strict al activităţii
> Stabilirea cu claritate a obiectivelor pe termen lung şi scurt
> Calitatea şi credibilitatea în afaceri
> Personal pregătit şi ataşat firmei
> Autonomie şi responsabilitate la toate structurile firmei
> Conducerea operativă bazată pe valori, etc
In grupa factorilor care constituie ameninţări pentru viitorul firmei pot fi menţionate:
> expansiune necontrolată;
> slaba gestiune a patrimoniului şi capitalului propriu;
> utilizarea necorespunzătoare a creditului;
> calificarea nesatisfacătoare a personalului pe toate structurile;
> politică salariată necorespunzătoare;
> fuga profesioniştilor;
> lipsa de mobilitate în orientarea afacerilor;
> birocraţie, etc.
Pentru caracterizarea stării de sănătate a firmei, respectiv poziţia pe care o ocupă faţă de
situaţia critica la intrarea in zona falimentului (riscul de faliment), s-au conturat în practica
economică doua grupe de modele de analiză şi evaluare a structurii:
a) Modele contabile, bazate pe analiza economico-financiară;

25
 b) Modele bancare, care folosesc informaţiile furnizate de analiza economico-
flnanciară, dar completate cu o serie de metode, statistico-matematice, care pun în ecuaţie
anumiţi indicatori.
Echilibrul bilanţului poate fi justificat din punct de vedere financiar prin două formulări
complementare.
Cea mai generala definitie a echilibrului in natura este urmatoarea; o stare de repaus a
unui corp, o stare stationara a unui fenomen sau proces. In fizica se face distinctie intr echilibrul
static si cel dinamic. Echilibrul static consta in proprietatea unui sistem de forte sau de de alte
actiuni care au efect rezultant nul si, in consecinta, nu modifica starea corpului sau a fenomenului
asupra caruia se exercita. Echilibrul dinamic se defineste ca acel sistem care presupune
confruntarea a doua procese opuse care se desfasoara cu aceea intensitate. In stiintele naturii,
echilibrul este definit ca acea stare macroscopica a sistemelor materiale (corpuri) capabile de
transformari ce se formeaza sub actiunea reciproca a unei forte externe, respectiv interne, stare
ce ramane invariabila in timp. Daca se modifica interactiunea reciproca, respectiv parametrii care
caracterizeaza marimea (presiune< temperatura, etc.) atunci se modifica si echilibrul.
Dezechilibrul exprima pierderea echilibrului, adica acea stare a sistemelor materiale aflate
pe punctu! de a cadea, de a se prabusi.
Echilibrul financiar presupune respectarea a două reguli principale ale finanţării. Astfel,
nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente,
îndeosebi din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi în mod normal finanţate din resurse
temporare.
Activ = Nevoi

Pasiv = Resurse

Elementele de activ sunt prezentate în ordinea crescătoare a gradului de lichiditate. Astfel,

în activ se înregistrează mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările
(necorporale, corporale, financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei
lente a capitalurilor investite. Apoi urmează activele circulante având un grad de lichiditate mult
mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări temporare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Se începe cu

capitalurile proprii (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi urmează capitalurile din surse publice

26
(subventii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Aceste elemente sunt numite resurse
permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor
permanente sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţa mai mare de un an. Datoriile
pe termen scurt cuprind datoriile cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.

Structura bilantului
IP ACTIV PASIV 1
Activ imobilizat Capita! social
Stocuri Rezerve
Creante Rezultatu! exercitiuiui
Disponibil banesc Imprumuturi pe termen lung
Obligatii de exploatare (furnizori,creditori)

Cele două părţi ale bilanţului financiar reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea
de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
Într-o prima formulare, putem releva că dacă pasivul exprimă sursele de fonduri, activul
exprimă utilizările pentru care aceste fonduri sunt afectate. Nici o resursă nu poate să ramână fără
utilizare si orice utilizare presupune o sursă de fonduri. Deci egalitatea dintre sumele activului şi
pasivului exprimă egalitatea necesară între suma finanţărilor obţinute de întreprindere şi cea a
destinaţiilor acestora.
Într-o a doua formulare putem observa că totalul bilanţului corespunde mărimii globale a
fondurilor pe care întreprinderea le-a obtinut datorită aportului proprietarilor si a altor parteneri.
Repartizarea fondurilor proprii si a fondurilor imprumutate in structura financiara a firmei
are un rol deosebit pentru echilibrul financiar al acestuia.Sunt trei principii esentiale in stabilirea
proportiilor fondurilor din cadrul structurii financiare:
1.Capitalurile proprii trebuie sa acopere riscurile de firma
2. Imprumuturile pe termen lung trebuie conditionate de o solvabilitate pe lunga durata
a firmei care la randul ei depinde de o rentabilitate durabila , ce inseamna rezultate viitoare
suficient de mari pentru a fi platite dobanzile la imprumut sau imprumuturile
3.Capitalul imprumutat nu trebuie sa fie prea mare in raport cu capitalul propriu.
Această marime a fondurilor este clasificată în pasiv dupa originea sau sursele fondurilor,
iar în activul dupa destinaţiile sau utilizările acestora. Astfel, activul si pasivul nu sunt decât două

27
puncte de vedere diferite asupra marimii fondurilor întreprinderii. De aceea, egalitatea dintre
activ si pasiv este necesară pentru că exprimă o identitate fundamentală între activ şi pasiv, care
nu sunt decât două prezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice.
Implicarea in problemele economico-financiare ale firmei si angajarea intr-un contract
economic, solicitarea si acordarea de credite, etc., necesita efectuarea bonitatii activitatii
economice care este de fapt o analiza a capacitatii de plata efectuata prin prisma a trei
componente.
A.lichiditate
B.solvabilitate
C.rentabilitate
3.3.1.A .Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen,
în monedă, dar şi fără pierdere de valoare putand fi si un criteriu de grupare a posturilor in bilant.
Pentru ca un agent economic să-şi desfăşoare activitatea în mod fluent este necesar să
dispună în permanenţă de resurse băneşti (lichidităţi) care să asigure capacitatea efectuării plăţilor
la termenele scadente. Sau, cu alte cuvinte, prin lichiditate se înţelege proprietatea elementelor
patrimoniale de a se transforma în bani.
Rata lichidităţii generale, datorită conţinutului mai complex al indicatorului de la
numărător (activele circulante), se apreciază că exprimă o situaţie bună numai atunci când
înregistrează o mărime care este cel puţin egală cu 2,5.
O utilitate deosebită prezintă urmărirea şi analiza ratei lichidităţii reduse care este
cunoscută şi sub denumirea de "testul acid". Se consideră că are o mărime corespunzătoare din
punct de vedere financiar atunci când acest indicator este mai mare de 1,5.
În ceea ce priveşte rata lichidităţii imediate, se apreciază ca fiind optimă atunci când
mărimea acesteia este cel puţin egală cu o unitate.
Datoriile curente sau resursele financiare temporare, în condiţiile în care au termene
scadente mai mici de un an sunt formate din: datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la
un an, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi veniturile înregistrate în avans.
Se precizează de asemenea, că disponibilităţile băneşti din casă şi conturi la bănci, luate în
considerare la calculul ratei lichidităţii imediate, sunt constituite din: cecuri de încasat; conturi la
bănci în lei; conturi la bănci în valută; sume în curs de decontare; casa în lei; casa în valută;
timbre fiscale şi poştale; tichete şi bilete de călătorie; acreditive în lei; acreditive în valută;
avansuri de trezorerie şi alte valori.

28
 Indicatorii lichiditatii reflecta capacitatea firmei de a face fata cu ajutorul activelor sale
datoriilor exigibile sau totalului datoriilor
Active circulante
1. Lichiditate generala =
Datorii totale
Active circulante
2. Lichiditate relativa sau solvabilitate curenta =
Datorii circulante
1) si 2) reflecta capitalul de exploatare a firmei si analistii il considera ideal cand ia valori
cuprinse intre 1.8 si 2.
3. Lichiditate restransa sau indicatorul solvabilitatii rapide =

Active circulante - Stocuri - Cheltuieli anticipate

Datorii circulante

ia în considerare doar activele cele mai lichide, respectiv creanţe şi disponibilităţi. Variaţia
optimă a indicatorului se consideră a fi cuprinsă în intervalul 0,8-1.
Indicatorul solvabiliătii rapide corectat se calculează pornind de la indicatorul
solvabilităţii rapide, şi exclude din rândul datoriilor pe termen scurt descoperirile bancare, care se
consideră că nu pot fi înnoite pe o perioada scurta de timp. Acest indicator compară active şi
datorii cu un ciclu de viaţă aproximativ egal. De asemenea, pot fi excuse de la datorii pe termen
scurt şi datoriile fiscale, dacă se cunoaşte data plăţii şi nu este considerată rapidă.
Indicatorul solvabilităţii rapide corectat este:
Active lichide
Datorii pe termen scurt - Descoperiri bancare sau datorii fiscale

Disponibilitati  Titluri de plasament

4.Lichiditate imediata = Datorii pe termen scurt

Daca acest indicator este mai mic decat 1, aceasta semnifica mari dificultati de piata sau in
situatia inversa este vorba

3.3.2.B. Solvabilitatea reprezinta capacitateafirmei de a face fata obligatiilor sale banesti

respectiv de a-si onora platile la termenele scadente Aici ,intervine coparatia dintre elementele de
activ si pasi La fel ca şi în cazul indicatorilor care dimensionează nivelul relativ al lichidităţii,
indicatorii de solvabilitate-îndatorare se calculează pe baza informaţiilor sintetizate în bilanţul

29
contabil sau în situaţia patrimoniului. În principiu, prin solvabilitate se înţelege capacitatea unui
agent economic de a-şi onora la scadenţă obligaţiile asumate faţă de creditorii săi. În mod concret
însă această capacitate este interpretată prin posibilitatea agentului economic de a face faţă cu
totalul activelor de care dispune oricăror obligaţii de plată şi rambursării de datorii.
O formă generală a nivelului relativ de solvabilitate-îndatorare, pe care îl înregistrează un
agent economic, este dată de una din următoarele forme ale aceleaşi expresii indicative:
v , respectiv disponibilitatile si obligatiile.

Este evident faptul ca o firma este solvabila daca are disponibilitati, daca dispune de
mijloace de plata.Pornind de aici s-au construit diferiti indicatori care includ ambele notiuni.
Indicatorii solvabilitatii indica stabilitatea pe termen lung si structura financiara a firmei.
Activ total
Solvabilitatea generala = Capitaluri strain

Aprecierea solvabilitatii consta in compararea activelor totale cu datoriile totale si

evidentierea capitalurilor ramase.Analiza solvabilitatii lucreaza cu indicatorii :
1. Activ net contabil (ANC ) = Toal activ – Total Datorii
2. Activ net reevaluat se obtine de la ANC caruia i se aduc corectii numai in legatura cu
actualizarea preturilor si a arportului de schimb.
3. Activul net corectat ia in calcul si influentele tuturor factorilor care produc distorsiuni
intr bilantul contabil si bilantul economic.
Pentru creditorii firmei este semnificativa ponderea activului net corectat in totalul pasivului
care trebuie sa fie mai mare decat 1.3
1
Activ net corectat ( ANCC)
3
Total pasiv

4. Indicatorul situatie neta , se determina ca suma a urmatoarelor posturi din bilant

 Capital

30
  Prime legate de capital
 Diferente din reevaluare
 Rezerve
 Rezultat reportat

5. Indicatorul resurse proprii sau suprfata financiara largita se determina astfel

Capital
+
Prime legate de capital
+
Diferente din reevaluare
+
Rezerve
+
Rezultat reportat
+
Rezultatul exercitiului
+
Sume de distribuit ca dividende
+
Subventii pentru investitii si provizioane reglementate de impozit
-
Cheltuieli de constituire
-
Cheltuieli de repartizat pe mai multe execitii
-
Prime de rambursare a obligatiunilor
+
Diferente de conversie –pasiv
-
Diferente de conversie –activ
+
Titluri de participare
+
Avansuri conditionate
+
Conturi curente ale asociatilor
+
Obligatiuni convertivbile in actiuni
+
Imprumuturi legate de participanti

31
 3.3.3.C. Rentabilitatea este definită sintetic ca fiind capacitatea firmei de a realiza
profit

necesar atat dezvoltarii cat si remunerarii capitalurilor .

Formele principale ale rentabilitatii sunt:
1. Forme simple
 Rentabilitatea resurselor consumate
 Rentabilitatea resurselor ocupate
 Rentabilitatea resurselor avansate
 Coeficientul profitului din incasari
 Coeficientul cheltuielilor la 1 leu
 Perioada de recuperare a investitiilor
 Coeficientul rentabilitatii totale a investitiilor
2. Forme complexe
 Rata rentabilitatii complexe
 Rata rentabilitatii actualizate
3.Forme speciale
 Rata venitului net total incasat
 Rata cheltuielilor de exploatare
 Rata rentabilitatii nete actualizate
 Rata rentabilitatii muncii
4.Alte forme
 Rata rentabilitatii nete in functie de efortul propriu
 Rata rentabilitati nete in functie de activul bilantier
 Rata rentabilitatii financiare totale
 Rata rentabilitatii nete totale
 Rata rentabilitatii financiare
 Rata rentabilitatii economice
Pe baza structurii veniturilor si cheltuileilor se poate opera cu urmatorii indicatori
 Rezultatul exploatarii (RE) RE= VE-CE

32
  Rezultatul curent al exercitiului (RCE) RCE = ( Venituri din exploatare + Venituri
financiare ) – (Celtuieli din exploatare + Cheltuieli Finale )
 Rezultatul exercitiului (Rex ) inaintea impozitarii REx= RCE+Rexc
Unde Rexc = Venit exceptional – Cheltuieli exceptionale
 Profitul impozabil
 Rezulatul exercitiului dupa impozitare sau profitul net
Sistemul indicatorilor de performanţă financiară a activităţii agenţilor economici este
determinat pe baza informaţiilor sistematizate în bilanţ sau în situaţia activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii şi respectiv în contul de profit şi pierdere sau în situaţia rezultatelor
financiare, prezentând un interes deosebit în contextul analizei stării financiare a acestor unităţi.
Profitul (beneficiul), ca indicator absolut (de mărime) al rentabilităţii, constituie premisa
şi consecinţă a unei ”afaceri".
Ca premisă, se are în vedere făptul că iniţierea unei afaceri, implică o anumită investiţie,
iar consecinţa o constituie rezultatul aşteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu
atat se formează noi surse disponibile pentru alte investiţii.
Profitul este câştigul care nu-şi găseşte raţiunea de a fi în nici unul din ceilalţi factori de
producţie: forţă de muncă, capital, pământ, etc.
Studiat cu atenţie, profitul este un concept de natură complexă. Pentru aceasta trebuie
pornit de la însuşi modul de calcul al nivelului profitului care este o sumă globală a două mărimi
componente şi anume: beneficiul, profitul normal sau legitim şi profitul nelegitim sau venitul
necâştigat.
Profitul legitim este suma ce revine celui ce deţine agentul economic ca factor de
producţia pentru serviciul adus în activitatea economică de activul său de producţie. Suma este
deci, justificata din punct de vedere economic printr-o contribuţie efectivă.
Profitul nelegitim este suma însuşită de posesorul aceluiaşi factor de producţie, fără ca
factorul respectiv să aibă vreo contribuţie la activitatea economică.
Existenţa unei mărimi subunitare a indicatorului formalizat prin relaţia “a)” reflectă
capacitatea agentului economic de acoperire financiară a datoriilor cu activele de care dispune, în
timp ce un nivel supraunitar exprimă incapacitatea acestuia de a-şi îndeplini obligaţiile de
achitare a datoriilor prin prisma activelor totale înscrise la un moment dat în bilanţ sau în situaţia
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.
Rentabilitatea se poate măsura cu ajutorul unor indicatori ce rentabilitate, şi anume;

33
 a) Formele principale ale rentabilităţii care, la rândul lor se divid în forme principale
simple exprimate prin:
> rentabilitatea resurselor consumate, care arată câţi lei profit se obţin ia un leu cheltuit.

Pr
r pc = C X 100

unde: Pr - masa de profit realizată

Cp - costul producţiei aferente obţineri Pr
rpc - rentabilitatea resurselor consumate
> rentabilitatea resurselor ocupate; care arată câţi lei profit se obţin ia un leu active fixe şi
circulante

Pr
r po = F

unde F -marimea resurselor ocupate formata din activele fixe si circulante, folosite pentru
obtinerea Pr
Pr-masa de profit realizata
rpo – rentabilitatea resurselor ocupate

> rentabilitatea resurselor avansate, care aratâ câţi lei profit se obţin Ia un leu resurse avansate
sau investite
Pr
r ra = —
ia

unde –ia - mărimea investiţiilor (a resurselor avansate) necesare pentru obţinerea Pr

rra - rentabilitatea resurselor avansate
Pr - masa de profit realizată
> coeficientul profitului din încasări care aratâ câţi lei profit se obţin la un leu încasări.

Cprt = Pri / Vpri

34
 unde: Pri - masa de profit încasată
Vpiî - masa încasărilor din producţia aferentă obţinerii Pri
Cpri - coeficientul profitului din încasări
> rata rentabilitatii nete pe baza activului bilantier , care exprima marimea profitului net
obtinut la 1 leu activ bilantier
rprab = Pr / Ab
unde Ab –marimea activului din bilant
Pr –masa de profit realizata
R prab – rata rentabilitatii nete pe baza activului bilantier
> rata rentabilitatii nete totale , care exprima marimea profitului net ce revine la un leu efort
total
Pr nr
R prt = Afc  Rz  Crtl

unde Prnr –marimea profitului net realizat

Rprt – rata rentabilitatii nete totale
Afc -activele fixe si circulante
Rz – rezerve din bilant
Crtl – credite pe termen lung

Indicatorul de performanţă care ocupă un loc central în cadrul analizei economico-

financiare îl reprezintă rata rentabilităţii financiare (Rrf), care exprimă capacitatea unui agent
economic de a genera profit net ca rezultat al folosirii capitalurilor proprii.
Calculul acestui indicator se realizează prin raportarea rezultatului net al exerciţiului
financiar la capitalurile proprii înregistrate, de regulă, la sfârşitul anului.
Rezultatul net al exerciţiul ui financiar Rn
Rrf   100  100
Capitaluri proprii Cp
Se apreciază o mărime corespunzătoare a ratei rentabilităţii financiare dacă aceasta este
mai mare decât rata medie a dobânzilor pasive acordate de bănci pentru depozitele bancare. În
caz contrar este mai avantajoasă depozitarea capitalului la o bancă care va oferi posibilitatea
obţinerii unui câştig mai mare.
- Rata rentabilităţii vânzărilor (Rrca) ,

35
 Rezultatul din exploatare Re
Rrca   100   100
Cifra de afaceri CA
La calculul acestui ultim indicator la numărătorul raportului poate fi folosit ca alternativă
şi rezultatul (profitul sau pierderea) obţinut ca diferenţă între cifra de afaceri şi cheltuielile de
exploatare aferente acesteia sau, rezultatul net al exerciţiului financiar, după cum se consideră că
se obţine un indicator cu o semnificaţie mai bună pentru interpretarea ratei rentabilităţii
vânzărilor, astfel:
Rezultatul din exploatare aferent cifrei de afaceri Re  CA 
Rrv   100  100
Cifra de afaceri CA

Re zultatul net al exerciţiului financiar Rn

Rrc   100  100
Cifra de afaceri CA

> rata rentabilitatii economice , care exprima marimea profitului net la un leu capital permanent
Prn
r pre = Cpp

unde Cpp – marimea capitalului permanent

Prn – marimea profitului net
r pre – rata rentabilitatii economice
- Rata rentabilităţii economice (Rre) poate fi calculată în trei variante:
Rezultatul net al exerciţiul ui financiar Rn
a) Rre   100  100
Total active Act
În scopul evitării unui proces de decapitalizare a agentului economic este necesar ca
această expresie a ratei rentabilităţii economice să aibă o mărime care depăşeşte rata inflaţiei.
Rezultatul economic Rec
b) Rre    100, în care:
Total active Act
Rec este rezultatul economic, ca formă a rezultatului brut al exerciţiului obţinut înainte de plata
impozitului pe profit şi a dobânzilor aferente creditelor contractate.

Notă: La calculul ratei rentabilităţii economice se poate folosi la numitor, în locul

indicatorului “Total active”, “Activul economic” care este reprezentat de suma: Active
imobilizate + Active circulante nete. Activul economic nu include activul format pe baza
capitalurilor atrase în mod gratuit (datoriile de exploatare, respectiv: Datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de până la un an şi Veniturile înregistrate în avans).

36
 Rezultatul brut al exerciţiului financiar Rb
c) Rre    100, în care: capitalurile
Capitaluri permanente Cperm

permanente sau resursele permanente (stabile) sunt reprezentate prin suma capitalurilor proprii,
datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an precum şi de suma subvenţiilor
pentru investiţii. Această relaţie de calcul a ratei rentabilităţii economice este o expresie a
eficienţei cu care au fost utilizate capitalurile permanente ca resurse financiare globale de care a
dispus agentul economic, fără a lua în consideraţie resursele financiare temporare (datoriile
curente), care au termene de plată mai mici de un an.

Notă: Dacă este necesar, pentru rata rentabilităţii economice poate fi calculată şi o expresie în
termeni reali, prin aplicarea formulelor propuse de Fisher, astfel:
- atunci când rata inflaţiei nu depăşeşte 10%:
Rre(reală )  Rre(nominală)  Rata inflaţiei ,
- în cazul unei rate a inflaţiei care este formată din două sau trei cifre:

Rre(nominală) - Rata inflaţiei

Rre(reală) 
1  Rata inflaţiei

> Rezultatul exploatarii RE care se obtine ca diferenta intre veniturile si cheltuielile din
exploatare
RE= VE –CE
In cadrul soldurilor intermediare de gestiune, RE se formează astfel:
a) Valoarea adăugată
b)Subvenţii pentru exploatare
c)Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
d)Cheltuieli cu personalul
e) Excedentul brut din exploatare (EBE= a+b-c-d)
f)Amortizări şi provizioane
g)Alte cheltuieli de exploatare
h) Rezultatul exploatării (RE = e-f-g)
> Rezultatul curent al exercitiului (RCE) reprezinta diferenta dintre veniturile si cheltuielile
curente
RCE =(Venituri din exploatare +Venituri financiare)- (Cheltuieli de exploatare
+Cheltuieli finale )

37
> Rezultatul exercitiului (Rex) inaintea impozitarii format din rezultatul curent la care se adauga
rezultatul exceptional
Rex = RCE +Rexc
Rexc = Venit exceptional –Cheltuieli exceptionale
> Profitul impozabil care reprezinta rezultatul exercitiului inaintea impozitului la care se adauga
depasirile fata de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli si se scad reducerile fiscale
prevazute (reducerea impozitului pe profit in cazul reinvestirii )
> Rezultatul exercitiului dupa impozitare sau profitul net , respectiv profitul impozabil mai putin
impozitul pe profit
> Rentabilitatea comerciala
Poate fi exprimată prin ratele marjelor beneficiare şi apreciază randamentul diferitelor

Stadii ale activitatii firmei la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport intre marjele de
acumulare si cifra de afaceri sau valoarea adaugata .
Marja comercială (MC) reprezintă diferenţa între preţul de vânzare şi costul de achiziţie
a mărfurilor.
Valoarea adăugată (VA) reprezintă producţia globală a exerciţiului ( marja
comercială+producţia propriu-zisă) mai puţin cheltuielile efectuate pentru această producţie.
Cifra de afaceri (CA) reprezintă volumul total al vânzărilor.

Există următoarele categorii de rate:

 rata marjei comerciale, care pune în evidenţa strategia comercială a firmei;

MC
RMC = CA

creşterea RMC indică promovarea politicii de preţuri înalte în scopul creşterii calităţii mărfurilor.

Diminuarea RMC indică promovarea politicii preţurilor scăzute în scopul cuceririi unui
nou segment de piaţă
> rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare:

38
 EBE
REBE = CA

indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit.

> rata marjei nete exprimă eficienţa globală a firmei, capacitatea sa de a realiza profit şi de a
rezista concurentei:
Rezultatul net al exercitiului
RMN = CA

> rata marjei nete de exploatare pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub
toate aspectele:

RExp (rezultatul exploatarii )

RMNExp =
CA

> rata marjei brute de autofinantare masoara surplusul de resurse de care dispune firma pentru a-
si asigura dezvoltarea :
Capacitatea de autofinantare (CAF)
RMBAF =
CA
> rata marjei asupra valorii adaugate : masoara rezultatul brut de care dispune firma dupa
deducerea cheltuielilor de exploatre :
EBE ( excedent brut de exploatare )
RMVA =
VA

b) Indicatori ai îndatorării.

Rata îndatorării (Rata datoriilor), poate fi determinată în următoarele variante:

39
 Datorii totale
 100 Datorii totale
b1) Datorii totale  capitaluri proprii  sau
Total active
 100
 subvenţii pentru investiţii
Datorii totale
b2) Capitaluri proprii  100

Datorii ce trebuie plătite într - o perioadă mai mare de un an

b3)  100
Capitaluri permanente

Datorii ce trebuie plătite într - o perioadă mai mare de un an

b4)  100
Capitaluri proprii
Indicatorii de solvabilitate-îndatorare se exprimă de obicei procentual şi se consideră ca
având un nivel care confirmă o stare financiară consolidată atunci când mărimea lor se situează
sub limita de 30-40%.
Indicatorul b4) este cunoscut şi sub denumirea de “Rata autonomiei financiare”, a cărei
dimensiune cifrică este considerată ca fiind foarte bună atunci când nu depăşeşte 30%. În timp ce
rata datoriilor b1) este acceptată ca fiind de o mărime care confirmă în mod practic că nu există
riscul de a intra în incapacitate de plată, atunci când are o expresie cifrică situată sub 40%.
Pentru indicatorul denumit “Rata autonomiei financiare” se recurge uneori şi la o altă
formă de calcul care dimensionează proporţia capitalurilor proprii în capitalurile permanente sau,
în resursele financiare permanente, astfel,
Capitaluri proprii
b4)* Capitaluri permanente  100
Referitor la această modalitate de calcul a ratei autonomiei financiare, notată cu
indicativul b4)*, se precizează că diferenţa dintre capitalurile permanente (resursele financiare
permanente) de la numitorul raportului şi capitalurile proprii de la numărător este formată din
următoarele elemente financiare: datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an şi
subvenţiile pentru investiţii. În aceste condiţii expresia b4)* a ratei autonomiei financiare este cu
atât mai bună cu cât are o mărime mai apropiată de unitate şi respectiv, proporţia elementelor care
diferenţiază cele două tipuri de capitaluri, în capitalurile permanente, este mai redusă. Sau, altfel
spus, cu cât datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an sau subvenţiile pentru
investiţii, au o valoare mai redusă, cu atât autonomia financiară a agentului economic este mai
consolidată.

40
 O informaţie utilă este dată şi de indicatorul care compară totalul dobânzilor datorate
aferente împrumuturilor contractate, la nivelul unui an, cu capitalurile proprii, astfel:
Dobânzile aferente împrumuturilor contractate într - un an
Capitaluri proprii

De asemenea, un indicator cu semnificaţie practică de cunoaştere a gradului de acoperire a

dobânzilor de plătit la un moment dat, pentru toate creditele contractate, din rezultatul exploatării
este următorul:
Rezultatul din exploatare
Capacitatea de acoperire a dobânzii =
Dobânzile datorate

Valoarea minimă, considerată ca limită optimă, pentru indicatorul “Capacitatea de

acoperire a dobânzii” este de 2. În practică însă, mărimea capacităţii de acoperire a dobânzii, pe
seama rezultatului din exploatare, se situează de foarte multe ori la nivelul critic de 1, ceea ce
atenţionează asupra unei activităţi economice cu slabe performanţe financiare, în timp ce o
mărime subunitară a acestui indicator este foarte periculoasă, exprimând o situaţie financiară
dificilă determinată de contractarea unui volum de credite care depăşeşte posibilităţile de plată a
dobânzilor aferente, calitatea managementului financiar este în acest caz deficitară şi se impune o
reconsiderare a echipei manageriale.

3.3.4Capacitatea de autofinanţare
Rezultatul contabil nu caracterizează potenţialul de lichidităţi al intreprinderii, deoarece
el înglobează atât veniturile şi cheltuielile monetare, cât şi pe cele calculate. Fluxul net de
monedă degajat prin activitatea unei întreprinderi este generic cunoscut sub denumirea de
"surplus monetar" în practică noţiunea de surplus monetar este desemnată printr-o serie de
termeni: cash-flow, capacitatea de autofinanţare, marja brută de autofinanţare, autofinanţare brută
etc.
"Cash-flow" semnifică surplusul monetar generat de o operaţiune particulară, de un
ansamblu de operaţiuni sau de un ansamblu de activităţi ale întreprinderii.
Cash-flow este un indicator de rezultate care poate substitui în anumite condiţii beneficiul
contabil. între cash-flow şi beneficiul contabil există însă diferenţe semnificative:
> în primul rând, beneficiul (profitul) contabil este un rezultat global,exhaustiv, calculat în
funcţie de totalitatea veniturilor şi cheltuielilor. Cash-flow este un rezultat parţial care
implică numai componentele monetare ale veniturilor şi cheltuielilor. El neglijează
veniturile şi cheltuielile care nu generează un flux monetar (venituri şi cheltuieli calculate);

41
> In al doilea rând, beneficiul contabil este un rezultat definitiv, în timp ce cash-flow-ul este
un rezultat tranzitoriu.
In teoria şi practica economică se operează cu următoarele tipuri de cash-flow:
> după modul de reglementare a impozitului:
a cash-flow brut;
a cash-flow net;
> după domeniul de activitate:
□ cash-flow din exploatare;
□ cash-flow global;
> după caracterul său:
o cash-flow potenţial;
a cash-flow efectiv.
jl Cash-flow din exploatare cash-flow global |
1 Cash-flow potenţial •Rezultatul brut al exploatarii Capacitatea de autofinanţare (CAF)
(RBE) - după impozitare
-inainte de impozitare

S Cash-flow efectiv Excedentul de trezorerie din Excedentul de trezorerie global (ET)

exploatare (ETE) - după impozitare |
- după impozitare

Tabelul 1. Tipuri de cash-flow

Capacitatea de autofinanţare (CAF) nu reprezintă propriu-zis un sold intermediar de

gestiune. Astfel, în accepţiunea Planului Contabil Francez, CAF reprezintă un indicator monetar
privind rezultatul exerciţiului care rezultă din confruntarea veniturilor monetare cu cheltuieli
monetare (inclusiv Impozitul pe profit).
CAF este un surplus monetar net global. Caracterul "net" se explică prin determinarea
acestui indicator după deducerea impozitului pe profit, iar caracterul gbbal prin faptul că este
degajată de întreaga activitate a întreprinderii.
Spre deosebire de rezultatul brut al exploatării care se referă numai la activitatea de
exploatare, CAF ţine cont de toate laturile activităţii întreprinderii (exploatare, financiară,
excepţională).
CAF se poate calcula prin metoda diferenţelor sau prin metoda aditivă.

42
 a) Potrivit primei metode CAF reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor monetare şi
cel al cheltuielilor monetare:

CAF = Venituri monetare - Cheltuieli monetare

fa) Pentru a calcula CAF prin metoda aditivă se adaugă la RBE suma altor venituri
monetare (alte venituri din exploatare, alte venituri financiare şi alte venituri excepţionale) şi se
scade suma altor cheltuieli monetare (alte cheltuieli pentru exploatare, alte cheltuieli financiare,
alte cheltuieli excepţionale, participarea salariaţilor la rezultate, impozitul pe profit).
Metodologia de determinare a CAF în acest caz se prezintă astfel:
Rezultatul brut aS exploatării (excedent brut sau deficit brut)
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli aferente exploatării
+ Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane)
- Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor financiare privind amortizările şi
provizioanele)
+ Venituri excepţionale (cu excepţia veniturilor din vânzarea de active, subvenţiilor
pentru investiţii virate in rezultatul exerciţiului, veniturile excepţionale din
provizioane)
- Cheltuieli excepţionale (cu excepţia valorii nete contabile a activelor cedate,
cheltuielilor execeptionale privind amortizările şi provizioanele)
- Impozitul pe profit
= Capacitatea de autofinantare a exercitiului
Pentru verificarea mărimii CAF, se adaugă la rezultatul exerciţiului cheltuielile
neimplicate prin metoda diferenţelor (cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele) şi se scad
veniturile neluate în calcul prin această metodă (veniturile din provizioane: pentru exploatare,
financiare şi excepţionale, veniturile din vânzarea activelor şi subvenţiilor pentru investiţii virate
în rezultatul exerciţiului).
Calculul analitic se prezintă astfel :
Rezultatul exerciţiului
+ Amortizări şi provizioane
 pentru exploatare
 financiare

43
  excepţion ale
- Venituri din provizioane
 din exploatare
 financiare
 excepţionale

+ Valoarea netă contabilă a activelor cedate

- Venituri din vânzarea de active
- Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului

= Capacitatea de autofinantare

Indiferent de modalitatea de calcul, CAF este un indicator ce permite aprecierea

rezultatelor întreprinderii şi a capacităţii acesteia de a degaja resurse interne de finanţare din
propria sa activitate. CAF permite aprecierea aptitudinii întreprinderii de a degaja noi resurse care
ar contribui la finanţarea nevoilor sale viitoare.

Capacitatea de autofinanţare permite:

> finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente:
> creşterea fondului de rulment;
> finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
> rambursarea împrumuturilor,
> rambursarea capitalurilor investite.
Prin mărimea şi structura sa capacitatea de autofinanţare contribuie la menţinerea valorii
întreprinderii (prin componenta sa amortizări şi provizioane) şi constituie în aceiaşi timp un
factor de creştere (prin componenta sa rezultatul net).
O poziţie interesantă în acest sistem de relaţii o deţine indicatorul "Multiplicatorul capitalurilor
proprii" (Mcp) care evidenţiază şi gradul de îndatorare al agentului economic, prin prisma
raportului dintre datoriile totale şi capitalurile proprii, fapt ce rezultă din relaţia:
Datorii totale Subvenţii pentru investiţii
Mcp  1  
Capitaluri proprii Capitaluri proprii

Total active
Mcp 
Capitaluri proprii

44
 FONDUL DE RULMENT
Atunci când sursele-permanente sunt mai mari decât necesitaţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment.
Fondul de rulment este marja de securitate financiară care permite întreprinderii să facă
faţă fără dificultate riscurilor diverse pe termen scurt. Aceasta marjă de securitate financiară
garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la
nivelul ciclului financiar al exploatarii, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei
independenţe financiare faţă de creanţierii săi.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări. Însă două dintre aceste
formulări prezintă un interes particular şi apar drept concepte fundamentale ale gestiunii si
analizei financiare. Este vorba despre fondul de rulment net sau permanent si fondul de rulment
propriu.
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar, constituie un fond de
rulment lichiditate sau fond de rulment financiar şi poate fi stabilit prin două modalităţi:

1. a. FRF = Capitaluri permanente (exclusiv amortizările şi

provizioanele) — Nevoi permanente (în valoare netă)

FRF = Capitaluri permanente - Imobilizări nete

b. FRF = Capitaluri permanente (plus amortizări şi provizioane) -
Nevoi permanente (în valoare brută)
În acest caz, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată
de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a bilanţului.

2. FRF = Activ circulant net (cu lichiditate mai mică de un an) —Datorii mai mici
de un an şi Pasive de trezorerie

În acest caz, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante nete în
raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen
scurt.

45
 Fondul de rulment financiar poate fi analizat şi în funcţie de structura capitalurilor
permanente(capitaluri proprii si datorii cu scadenţă mai mare de un an), analiză care pune în
evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii.
Nevoia de fond de ruiment este finantata in intregime din resurse stabile (Fl
pozitiv) sau partial din resurse stabile §i resurse ciclice a caror valoare totala permit
degajarea unei trezorerii pozitive
Resursele stabile si ciclice finanteaza partiala nevoia de fond de rulment, diferenta
fiind acoperita din credite de trezorerie. Aceasta situatie este viabila in masura in care firma
continua sa beneficieze de resurse de trezorerie de la partenerii sai financiari, de care este
dependenta.
1. Creditele bancare curente si resursele in fond de rulment finanteaza o parte din
nevoile stabile, nevoia de fond de rulment si disponibilitati. Situatia finantarii integrala a nevoii
de fond de rulment din credite de trezorerie este critica, impunand reconsiderarea structurii
strategiei financiare.
Resursele degajate de activitatea de exploatare se adauga surplusului de resurse
permanente pentru a finanta nevoile ciclice si a genera un important excedent de lichiditati.
Indicatorul care reflectă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment
propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete.

FR propriu = Capitaluri proprii — Imobilizări nete

Rezultatul negativ al acestor relatii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,

reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FR împrumutat = FRF — FR propriu

Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment, conferită de poziţia strategică a

acestuia, de a realiza legătura între două părţi ale bilanţului financiar, conduce la aprecierea
analiştilor financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului
financiar lichiditate-exigibilitate. În cele din urmă fondul de rulment este rezultatul arbitrajului
între finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.

46
 Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar
denumit nevoia de fond de rulment.

NFR = Nevoi temporare (exclusiv disponibilităţile) — Resurse temporare (exclusiv credite

bancare pe termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare
în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat.
Această situaţie este considerată normală numai dacă este rezultatul unei politici de
investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor,
pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, atunci relaţia semnifică un surplus de surse
temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri permanente. Ea poate fi apreciată
pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu
scadenţe mai relaxate.
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment reprezintă trezoreria netă.

TREZORERIA NETĂ = Fond de rulment — Nevoia de fond de rulment

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii,

putându-se vorbi chiar de o autonomie financiară pe termen scurt, iar trezoreria netă negativă
semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe
termen scurt şi evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe.

47
48