Sunteți pe pagina 1din 32

ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

INTRODUCERE
CAP. I NOTIUNEA DE RISC
1.1 Definitii si concept
1.1.1 Tipologia riscului
1.1.2 Modalitati de evaluare a riscului
1.2 Riscul de insolvabilitate sau riscul de faliment
1.3 Metode de analiza a riscului de faliment
1.3.1.Analiza riscului de faliment cu ajutorul metodelor
patrimoniale
1.3.2 Analiza riscului de faliment prin metode statistice
1.3.3 Analiza riscului economic prin metode bancare

CAP. II ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA


BILANTULUI PATRIMONIAL
2.1. Analiza fondului de rulment patrimonial
2.2. Analiza ratelor de solvabilitate
2.3 Analiza functional a riscului de faliment

CAP. III ANALIZA FUNCTIONALA A RISCULUI DE FALIMENT


3.1 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
3.2 Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment
3.3 Relatiile de trezorerie si aprecierea riscului de faliment
3.4 Calculul si analiza nevoii de fond de rulment pentru exploatare
cu ajutorul ratelor de gestiune
INTRODUCERE

Solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata


obligatiilor scadente care rezulta din angajamentele anterioare contractate ,
fie din operatii curente a caror realizare conditioneaza continuarea
activitatii, fie din prelevari obligatorii.
In sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii
intreprinderii de a fi solvabila si de a invinge riscul de faliment ocupa un
loc central. Orice dereglare privind achitarea obligatiilor genereaza
prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodata, echilibrul financiar
este un imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie. In
practica economica, se poate concepe ca o intreprindere care cunoaste o
perioada mai dificila sa renunte provizoriu la unele obiective de crestere,
obiective economice sau sociale. In schimb, ea nu poate renunta la
asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie conditia financiara
de supravietuire1.
Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile
se apreciaza nuantat in functie de conditiile concrete economico-financiare
in care-si desfasoara activitatea. Astfel, o intreprindere poate avea
dificultati temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de
neacoperirea in termen a unei creante importante sau a accelerarii platilor
intr-o perioada de crestere rapida a activitatii. In acest caz, dificultatile de
plata apar ca o expresie a unei neconcordante de moment care nu afecteaza
imaginea firmei. Solutii simple pot permite trecerea peste aceste dificultati
si reinstaurarea continuitatii platilor: obtinerea de termene suplimentare din
partea furnizorilor, amanarea datoriilor financiare, obtinerea de
imprumuturi pe termen scurt.

1
.M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279
Intreprinderea poate cunoaste dificultati financiare periodice, ca de
exemplu intarzierea platilor in anumite momente ale anului sau in perioade
de accelerare a cresterii. Chiar daca viabilitatea intreprinderii nu e pusa in
pericol, imaginea sa se poate degrada datorita perturbarilor periodice.
Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia
unei fragilitati economice si financiare structurale. Ele pot genera
restrangerea activitatii, reducerea efectivului de salariati, restructurarea
sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave, falimentul intreprinderii.
Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment2, esentiale
pentru procesul decizional sunt urmatoarele:
1.Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului
patrimonial;
2.Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
3.Analiza functionala a riscului de faliment;

2
.M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992
CAPITOLUL I
NOTIUNEA DE RISC

Activitatea unui agent economic, indiferent de ponderea pe care o


detine in sectorul sau de activitate este supusa riscurilor, intrucat acesta nu
poate sa prevada cu certitudine diferitele componente ale rezultatului sau
(cost,cantitate, pret) si ale ciclului de exploatare (cumparari, prelucrari,
vanzari).
Nu putem sa apreciem rentabilitatea unui agent economic decât in
funcţie de riscul asumat si invers.
Riscul poate fi definit ca un eveniment, imprejurare, actiune sau
complex de evenimente, neprevazute care ar putea avea loc in activitatea
viitoare a unei intreprinderi, cu efecte negative asupra activitatii sectoriale sau
de ansamblu a acesteia.
Riscul, intr-o accepţiune generala, semnifica variabilitatea rezultatului
obţinut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia ca riscul reprezintă
prejudiciul potenţial la care sunt expuse patrimoniul, interesele şi activitatea
agentului economic.
Categoriile de riscuri la care se expune agentul economic sunt: riscul de
exploatare, riscul de produs, riscul de piata, riscul de imagine, riscul de
lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit, riscul ratei dobanzii, riscul
de schimb valutar, riscul de faliment, riscul conjunctural economic, riscul
competitional.
Riscul semnifica variabilitatea profituli fata de media rentabiitatii din
ultimile exercitii.In previziune, riscul exprima variabilitatea estimata a
profitului in raport cu speranta de rentabilitate.
Intr-o alta forma practica, riscul se poate exprima ca variabilitate a
profitului in functie de volumul de activitate al agentului economic.
Riscul poate fi consecinta a conjuncturii economice, a specificului
activitatii agentului economic, a calitatii actului managerial pe toate treptele
ierarhice ale structurii organizatorice si functionale ale agentului economic, a
relatiilor cu clientii, furnizorii si diversi imprumutatori.
Tendinta managerilor de a-si asuma riscul fluctueaza. Variatiile
individuale de comportament provin din experienta si din contextul existent in
intreprindere.
Pentru manageri, asumarea riscului este o necesitate. Astfel atitudinea
managerilor in raport cu riscul, poate varia in functie de conditii, ca de
exemplu: nivelul profitului, marimea lichiditatilor si a vanzarilor la un nivel
de referinta, pozitia actuala a organizatiei si eventuala disparitie a sa.
Riscul trebuie privit ca un fenomen obiectiv ce însoţeşte orice afacere şi
este mai degrabă un factor de progres, atunci când este gestionat corect decât
de regres. Din punct de vedere al managementului afaceri prin risc trebuie să
înţelegem atât posibilitatea câştigului, cât şi a pierderii.

1.1.1 Tipologia riscului

In practica, riscul este ordonat după anumite criterii in vederea


cuantificării lor. Aceste criterii sunt:
Dependenta de voinţa managementului şi avem astfel:
Riscul speculativ – cu următoarele caracteristici:
este acceptat – rezulta dintr-un fapt raional, el nu este asumat fără ca
managementul sa fie in cunoştinţa de posibilitatea apariţiei lui;
este delimitabil – managementul poate decide in aranjamentele sale cu
privire la mărimea riscului in
funcţie de limita bugetului şi politica pe care o promovează;
se realizează in timp – abia după o perioada de timp managementul
poate trage concluzii cu privire la succesul sau pe piaţa unui produs.
Riscul pur care contrar riscului speculativ:
nu este acceptat in contrapartida unei posibilităţi de câştig;
nu este delimitabil;
ne se realizează in timp;
nu este eveniment aleatoriu independent de voinţa părţilor.
Riscurile pure sunt consecinţa evenimentelor accidentale sau fortuite.
Ele par a proveni numai din neşansa sau hazard (acţiuni exterioare,
evenimente de forţa majore: calamităţi, cutremure etc.) sau de comportamente
anormale ale oamenilor, iar protecţia împotriva lor se face prin transferul de
responsabilităţi companiilor de asigurări3.
Originea riscurilor unde se cuprind următoarele tipuri de risc:
-riscurile provenite de la şi din activitatea firmei – acestea sunt riscurile
generate de activitatea de concepţie, comercializare şi exploatare;
-riscurile provenite din exteriorul firmei – activitatea unui agent
economic se desfăşoară intr-un mediu politic, social şi economic, care din
perspectiva riscului are influente puternice asupra acestuia.
După natura riscului exista următoarele tipuri de risc:
-riscul investitorilor pasivi;
-riscul de ţară;
-riscul întreprinderii (firmei);
-riscul investiţiilor financiare.

2.1.2.Modalitati de evaluare a riscului

Caracterul cuprinzator al gestiunii riscului unei firme implica


obligatoriu si ideea de masurare a pagubei in scopul studieri posibilitatilor de
acoperire a costului riscului.

3
Maria Batrancea, Risc si Faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 42.
Marimii riscului ca dimensiune care estimeaza si faciliteaza
compararea efectelor riscului este determinata pe baza unor indicatori care
apreciaza existenta si influenta fenomenulor asupra sistemului din punctde
vedere cantitativ si calitativ. Pe acest suport, intreprinzatorul trebuie sa
gaseasca acele decizii care asigura o penalizare a intreprinderii la un nivel mai
redus decat efectele riscului.
Diversitatea situatiilor privind estimarea marimii riscului si implicit a
efectelor, se poate realiza numai in conditiile cunoasterii probabilitatii si
intinderii efectelor, a perioadei in care se manifesta si a dinamicii lor.
Criteriile de clasificare si de estimare a efectelor sunt grupate dupa unii
autori in functie de trei dimensiuni (fig.1.): marime (complexitate, numar de
variabile), importanta(factorul timp) si probabilitatea (gradul de incertituidine
probabilistic, deterministic).
Marime

F(1,0,0) E(1,1,0)

G(0,0,1) H(1,1,1)

D(0,1,0)
A(0,0,0)
Probabilitate

B(0,0,1) C(0,1,1)

Importanta

Figura 1. Reprezentarea marimii riscului.


Graficul reliefeaza posibilitatea aparitiei unor serii de situatii
particulare. Astfel, in punctul G, probabilitatea de aparitie a unui eveniment
este redusa in conditiile in care marimea si importanta efectelor este
deosebita; pot sa apara efecte cu importanta redusa, dar de o marime
apreciabila cu o probabilitate mare de risc si care se localizeaza pe grafic in
punctul E.
Pentru a asigura o masurare reala a marimii riscului, mai ales in conditii
de comparabilitate, este necesara conversia pe baza unor echivalente a
aspectelor calitative si aspecte cantitative. In acest sens se utilizeaza anumite
metode agregare (de exemplu, prin utilizarea scarii tipice +,0,-, pentru
influente mari pozitive, influente nule, influente mari negative).
Determinarea marimii fenomenelor si a influentelor acestora asupra
nivelului pagubei poata fi realizata prin compararea nivelului existent cu
marimea altor efecte alternativa.
Probabilitatea realizarii efectelor este data de complexitatea sistemului
in care poate sa-si faca aparitia riscul. Ea poate fi interpretata ca obiectiva,
atunci cand observatiile sunt reale si au la baza date statistice obtinute prin
observatii intr-o perioada de timp, sau subiectiva daca ele provin din
imposibilitatea cunoasterii complete a fenomenelor.
Ipotetic consideram o situatie in care doi decidenti se confrunta in
acelasi timp, in conditii de risc ridicat, cu aceleasi probleme de decizie (fig.2).
U B
_
U(W)
U(W) X

U(A)
A_
0 a w w wmax w
Fig.2. Utilitatea si atitudinea fata de risc

Unde:
u= valoarea medie a utilitatii;
A,B=2 puncte;
w= castiguri;
__
W= castiguri medii;
X= prima de risc;
__
X= w –w
Se poate observa ca decidentul A va alege decizia I, intricat aceasta
decizie favorizeaza o utilitate mai buna (sau speranta utilitatii este mai mare
decat incertitudinea), in timp ce decidentul B va alege decizia a II-a pentru
acelasi scop (utilitate), dar tinand cont ca se bazeaza pe o functionalitate utila
a firmei sale, in conditiile unui risc ridicat.
Pentru decidentul care nu are preferinte fata de risc (A), curba utilitatii
va fi diferita fata decel care urmareste sa castige din acest risc (B), deoarece
utilitatea pentru primul decident este mai mare decat pentru cel de-al doilea.
Se poate concluziona ca dreapta care trece prin punctele A si B reprezinta
atitudinea de neutralitate fata de risc, in timp ce curba concava exprima
nivelul utilitatii, aceasta fiind cu cat mai concava cu cat aversiunea fata de
risc este mai mare.
Dreapta notata pe axa AB cu X, a carei marime exprima prima de risc,
se calculeaza ca diferenta intre speranta matematica de castig (w) si castigul
obtinut, pentru aceeasi utilitate, de agentul economic, care se opune riscului
(w mediu). Decizia fata de risc are un caracter subiectiv, fiecare decident
putand sa ia deciziile tinand cont de propria atitudine fata de risc.

2.2.Riscul la nivel microeconomic

Accelerarea schimbărilor care se manifestă la acest sfârşit de secol


determina printre altele şi creşterea considerabila a numărului de evenimente
mai mult sau mai puţin previzibile. Aceste fenomene neprevăzute pot
interveni oricând şi in orice împrejurare cu efecte pozitive dar şi negative.
Aceste fenomene determina apariţia şi acţiunea unor factori
întâmplători, situaţia de risc fiind o realitate obiectiva suportata nu
întotdeauna conştientizat de fiecare om in viata de zi cu zi.
S-a constatat că reacţiile la risc ale diferiţilor decidenţi sunt diverse,
evoluând de la aversiunea totala fata de risc pana la preferinţa pentru situaţiile
cu grad ridicata de risc.
Făcând parte din peisajul economic, riscul afectează întreaga activitate
viitoare, influenţând sporirea cheltuielilor sau a profitului. Riscul este totodată
şi un element de baza in luarea deciziilor, iar studiul şi analiza concreta a
riscului ar putea indica soluţii de creştere a eficientei economice.
Deci, riscul, intr-o definire generala este un eveniment aleatoriu putând
antrena pagube deoarece realizarea lui este adesea generatoare de pierderi
pentru firma .
El face parte din regulile jocului economic şi deci cu voia sau fără voia
noastră el acţionează. Înţelegerea mecanismului de apariţie şi manifestare a
riscului permite evaluatorului o apreciere realistă a perspectivelor viitoare ale
firmei.
Un prim criteriu de abordare a riscului este dependenţa de voinţa
managementului, după care avem un tip de risc şi anume riscul speculativ,
care poate fi acceptat, delimitabil sau care se realizează in timp.
Atitudinea fata de acest risc este diferită de la o firmă la alta, putând
merge de la “gustul riscului“ până la aversiune totală trecând prin faza de
neutralitate. Firma poate estima efectele nefaste pa care riscurile speculative
la provoacă intervenind in gestionarea acestora prin tehnici speciale.
Mai exista şi riscurile pure care fiind prin natura lor evenimente
independente de voinţa managementului sunt greu de controlat, motiv pentru
care protecţia împotriva lor pe care o pot face agenţii economici, firmele este
sa transfere responsabilitatea companiilor de asigurări.
Un alt criteriu de care firma trebuie sa tina cont in analiza riscurilor le
delimitează după originea lor in riscuri provenite de la şi din activitatea firmei
şi riscuri provenite din exteriorul firmei.
Ca o legătura intre întreprindere şi risc, riscul economic reprezintă
incapacitatea agentului economic de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost
la variaţiile mediului. Mai exact el reprezintă valoarea rezultatului economic
la condiţiile de exploatare.
Intr-o accepţiune sintetica, la nivel micro-economic, inerent oricărei
activităţi, semnifica variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului. Diferiţi
agenţi economici nu-şi asuma un risc decât in funcţie de rentabilitatea pe care
ei o aşteaptă.
In teoria economica este tot mai frecvent acreditata ideea ca echilibrul
financiar este respectat numai daca rentabilitatea unui agent economic
compensează riscul asumat, risc dependent in mod egal de factori economici
şi de politica financiara a firmei. Deci analiza riscului in general presupune o
analiza a mediului concurenţial, respectiv a factorilor contextului
concurenţial.
Jocul concurenţial este influenţat in mod egal de numărul
întreprinderilor noi care pot pătrunde într-un sector, precum şi de posibilitatea
garanţiei unor produse de substituţie.
Furnizorii şi clienţii exercită presiuni variabile asupra întreprinderilor
dintr-un sector. Există patru forte care se exercită din exterior asupra
dinamicii concurenţiale, la care se adaugă rivalitatea dintre firmele sectorului.
Cele patru forte care dau imaginea contextului concurenţial sunt:
potenţialul de apariţie a noi concurenţi;
furnizorii şi puterea de negociere;
clienţii şi puterea de negociere;
pericolul apariţiei unor produse noi de substituţie.
Investigarea contextului concurenţial trebuie orientata spre urmărirea:
puterii de negociere a întreprinderii;
barierele de intrare / ieşire din sector;
structura concurentei;
poziţiei concurenţiale a întreprinderii.
Pentru a evalua puterea de negociere a unei întreprinderi se folosesc
următoarele criterii:
Concentrarea relativa a furnizorilor (clienţilor) acest criteriu vizează
distribuţia părţii de piaţa la un număr mai mare sau mai mic de întreprinderi;
Calitatea “legata“ sau calitatea unui produs care este legata de calitatea
materiilor prime, pieselor şi sub ansamblelor procurate pe tot circuitul
economic. Din acest motiv, furnizorii de materii prime şi piese de schimb au o
putere de negociere superioara clienţilor;
Natura produsului. Vânzarea unor produse cu caracteristici tehnico-
funcţionale şi comerciale deosebite conferă furnizorilor avantaje in timp ce
vânzarea unor produse banalizate conferă, dimpotrivă, capacitatea de presiune
asupra clienţilor.
Costul transferului de la un furnizor la altul. Cu cat costul transferului
este mai ridicat cu atât clientul este mai legat de furnizorul sau actual şi cu
atât puterea furnizorului este mai mare;
Concentrarea schimbului conferă putere de negociere sectorului care
reprezintă pentru sectorul partener, unicul sau furnizor sau client.
După numărul de întreprinderi ce acţionează pe o anumita piaţa se
distinge următoarea structura concurenţială:
piaţa cu concurenţă perfectă;
piaţa cu concurenţă monopolistă;
oligopol;
monopol;
Numărul agenţilor economici nu este bine estimat pentru a putea
contura structura pieţei şi a concurentei, de aceea se analizează un sistem de
indicatori dintre cei mai utilizaţi:
indicele parţial de concentrare;
indicele H.H.;
indicele H.T.
Indicele parţial de concentrare exprimă poziţia primelor patru, opt sau
douăsprezece întreprinderi in valoarea totala a pieţei.

I ep
= ∑ pi
i =1

Unde:
pi = partea de piaţa absoluta a întreprinderii ;
n =4.8 sau 12

Acest indice se utilizează pentru a cunoaşte forţa liderilor pe o piaţă.


Indicele H.H (Herfindahl – Hirschman):
n

I HH
= ∑ pi
i =1

Unde:
n = numărul total de întreprinderi ce acţionează pe piaţa .

Indicele H.T este:

1
I H .T .
= n

2 ∑  i× pi
i =1
 − 1

Unde:
n = numărul total de întreprinderi;
i = rangul întreprinderii;
pi = partea de piaţa a întreprinderii de rang i.

Determinarea poziţiei concurenţiale a unei întreprinderi se face in


funcţie de sistemul de factori ai succesului determinaţi după următoarele
criterii:
poziţia de piaţa exprimata prin partea absoluta sau relativa;
poziţia întreprinderii in materie de consum: aprovizionare, stocare,
vânzare;
imaginea întreprinderii si implantarea comerciala;
competentele tehnice si tehnologice;
rentabilitatea si forţa financiara.
Aceşti factori cheie au o semnificaţie directa de la un sector la altul, in
fiecare sector acţionând la un moment dat un anumit factor cheie sau
dominant. Calitatea factorilor cheie poate fi obţinuta in funcţie de evoluţia
globala a sectorului si de faza de maturitate a întreprinderii.
2.3.Riscul agentilor economici

Nu putem sa apreciem rentabilitatea unui agent economic decât in


funcţie riscul asumat si invers.
Riscul, intr-o accepţiune generală, semnifica variabilitatea rezultatului
ţinut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia ca riscul reprezintă
prejudiciul potenţial la care sunt expuse patrimoniul, interesele si activitatea
agentului economic .
Asumarea riscului este strâns legata de rentabilitatea activităţii, ceea ce
înseamnă ca agenţii economici nu-si asuma un risc decât in funcţie de
rentabilitatea trebuie sa compenseze riscul asumat.
Cu cat nivelului riscului este mai ridicat cu atât agenţii economici sunt
nevoiţi sa ia considerare posibilitatea înregistrării de pierderi.
Cauzele care generează riscul pot fi:
specificul activităţii desfăşurate;
concurenţa;
calitatea actului managerial (imprudenta manageriala);
relaţiile cu clienţii, furnizorii, băncile, etc.;
lipsa informaţiilor sau inexactitatea acestora;
împrejurări de forţa majora (calamităţi naturale) sau fortuite (incendii,
furt, accidente).
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse ele putându-se manifesta
mai intens sau mai puţin intens la nivelul agentului economic. In practică cel
mai adesea se vorbeşte de riscul de ţară, riscul valutar, riscul tehnic, riscul de
exploatare, riscul de faliment, riscul financiar şi riscul comercial.
Fiind supusă unui număr atât de mare de riscuri activitatea unui agent
economic este cu atât mai puţin riscantă cu cât acesta manifestă un grad mai
mare de flexibilitate. Cum niciodată nu pot fi stăpânite în totalitate riscurile se
pune problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a creste
rentabilitatea pe care acesta o permite.
Dacă luăm in considerare posibilitatea clasificării riscurilor, după
originea lor, vorbim de riscuri interne şi riscuri externe.
Riscul intern reprezintă o categorie de risc la care este supus un agent
economic şi care îşi are cauzele in interiorul unităţii fiind localizat in
domeniul managementului, respectiv al producţiei.
In domeniul managementului există posibilitatea ca întreprinderea să
fie condusă de persoane care nu au calificarea şi aptitudinile necesare unui
bun conducător.
In sfera producţiei se pot manifesta:
riscul de inovaţie (modernizarea producţiei);
riscul de funcţionare a produselor;
riscul de exploatare;
riscul de cooperare în producţie ;
riscul de neexecutare.
Riscul extern se manifestă ca urmare a acţiunii unor factori din afara
unităţii, zonali sau naţionali. Această categorie de risc poate fi:
de neexecutare, când beneficiarul nu mai vrea să ridice mărfurile
contractate;
de insolvabilitate, când beneficiarul se găseşte în imposibilitatea de a
plăti contravaloarea mărfurilor;
valutar;
de natură politică;
cu caracter natural.
CAPITOLUL II
ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA
BILANTULUI PATRIMONIAL

2.1. Analiza fondului de rulment patrimonial

Analiza financiar-patrimoniala este in esenta o analiza statica in care


sunt prioritare valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza a
reprezentat mult timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a
riscului. Principalele instrumente operationale la care recurge analiza
financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment
si ratele de solvabilitate.
In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua
mari mase:
-o masa relativ permanenta (cu o durata >1 an), formata din activul
imobilizat (Ai) si capitalul permanent (CP);
-o masa mobila (cu o durata < 1 an), alcatuita din activul circulant
(Ac) si obligatiile pe termen scurt (OTS).
Potrivit teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca
asigura echilibrul maselor de aceeasi durata, daca respecta urmatoarele
reguli financiare:
Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)
Activ circulant (Ac) = Obligatii pe termen scurt (OTS)
Respectarea stricta a acestor ecuatii de echilibru presupune o
activitate fara intreruperi si de o regularitate perfecta in privinta incasarilor
si platilor. Cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie sa dispuna la fiecare
scadenta a unei obligatii, de disponibilitati suficiente pentru a le achita.
Realizarea practica a acestor cerinte este dificila deoarece activele (ca
intrari potentiale de fonduri) si pasivele (ca iesiri potentiale de fonduri) sunt
asimetrice din punct de vedere al riscului. In timp ce exigibilitatea
obligatiilor pe termen scurt este certa, transformarea activului in
disponibilitati este aleatoare, putand fi perturbata de o serie de factori
economici, financiari si de conjunctura lor. Aceasta asimetrie impune
necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje in masura sa faca fata
“neregularitatilor de scadenta”, cunoscuta in teoria economica sub numele
de fond de rulment patrimonial.
Fondul de rulment poate fi definit:4
a) pornind de la elementele cuprinse in partea superioara a
bilantului: FR= CP - Ai.
Prin urmare, fondul de rulment reprezinta acea parte din capitalul
permanent care depaseste valoarea imobilizarilor nete si poate fi afectata
finantarii activelor circulante.

4
. M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.283
b) pornind de la elementele de la baza bilantului: FR = Ac - OTS
Deci, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor circulante
peste valoarea obligatiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta
proprie si cea imprumutata a capitalului permanent, se poate calcula un
fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment strain.
Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu
peste valoarea activelor imobilizate. Se calculeaza astfel:
Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial –
Obligatii pe termen lung si mediu
Fondul de rulment strain reprezinta diferenta dintre fondul de
rulment patrimonial si cel propriu.
Notiunea de fond de rulment, rezultata prin punerea in corespondenta
a lichiditatii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe
termen scurt a riscului de nerambursare a obligatiilor, a riscului de
faliment. Intre activele circulante, ca lichiditati potentiale (obtinute prin
realizarea stocurilor, incasarea creantelor si pastrarea de disponibilitati) si
exigibilitatea potentiala pot exista, practic, urmatoarele situatii:
a) Ac = OTS  FR = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurata, dar acest echilibru
este fragil, putand fi compromis de orice dereglare in realizarea creantelor.
b) Ac > OTS  FR > 0
Se inregistreaza un excedent de lichiditati potentiale pe termen scurt
fata de exigibilitatea potentiala pe termen scurt. Intreprinderea are o situatie
favorabila in termeni de solvabilitate, pentru ca este in masura sa faca fata
obligatiilor la scadenta, dispunand in plus de un stoc tampon de lichiditati
potentiale.
c) Ac < OTS  FR < 0
Lichiditatile potentiale nu acopera in totalitate exigibilitatile
potentiale, intreprinderea avand dificultati in ce privrste echilibrul
financiar.
Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment
pentru echilibrul financiar necesita luarea in considerare a duratei medii a
activelor si pasivelor, care in practica nu sunt egale decat ca exceptie.
• Daca activele circulante se rotesc ( deci devin lichide ) mai
repede decat obligatiile, inseamna ca intreprinderea poate sa-si
asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic in acest sens il
reprezinta situatia intreprinderilor din sectorul distributiei5, a
caror activitate se caracterizeaza printr-o rotatie rapida a activelor
circulante, datorita incasarii in numerar a vanzarilor (a clientilor)
si o rotatie mai lenta a obligatiilor pe termen scurt, datorita
temenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. In aceste
conditii, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de
rulment mai mic ca valoare, dar si cu un fond de rulment negativ.
• Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe
termen scurt (deci timpul de transformare a activelor in lichiditati
depaseste timpul de achitare a obligatiilor), mentinerea
echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de
valoare ridicata6.
Rezulta astfel ca nu exista o relatie simpla si clara intre fondul de
rulment si riscul de faliment al unei firme. Anumite unitati satisfac
cerintele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, in timp ce
altele se dovedesc insolvabile in ciuda unui fond de rulment pozitiv. De
asemenea, unele in- treprinderi isi mentin solvabilitatea cu un fond de

5
D. Margulescu si colectivul, Analiza economico – financiara a societatilor comerciale, Supliment la
Revista Tribuna economica, Bucuresti, 1994
6
. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii,Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000
rulment scazut, in timp ce altele cunosc dificultati financiare in ciuda unui
fond de rulment de valoare foarte mare.

2.2. Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la


obligatiilor exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment. Ratele
frecvent utilizate sunt:
a) Rata solvabilitatii generale (RSG ), care compara ansamblul
lichiditatilor potentiale asociate activelor circulante cu ansamblul
obligatiilor scadente sub un an. Se calculeaza astfel:
RSG = (Activ circulant) / (Obligatii pe termen scurt)
RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligatiilor pe termen
scurt de catre activul circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina
intre activele circulante si sursele corespunzatoare. O valoare supraunitara
a acestei rate indica existenta unor active mai mari decat obligatiile pe
termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul permanent
pentru finantarea exploatarii.
Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a
fondului de rulment”( RFR) calculata ca raport intre capitalul permanent si
activul imobilizat:
RFR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)
Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante
a concurat, pe langa obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.
Rata solvabilitatii generale nu permite o judecata definitiva asupra
solvabilitatii pe termen scurt. Semnificatia sa are o marja sporita de
aproximare, datorita numarului mare de variabile ale solvabilitatii: natura
sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotatie a
activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii.
b) Rata solvabilitatii partiale (RSP), care exclude stocurile din
activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct
de vedere al valorii si lichiditatii sale:
RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligatii pe termen scurt)
sau:
RSP = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe
termen scurt)
RSP exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe
termen scurt din creante si disponibilitati. Aceasta rata, de regula
subunitara, trebuie analizata si interpretata cu prudenta prin luarea in calcul
a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor ( numarul de clienti,
ponderea lor in totalul creantelor). In teoria economica sunt pareri potrivit
carora o rata cuprinsa intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situatie optima in ce
priveste solvabilitatea7.
c) Rata solvabilitatii imediate (RSI), care pune in corespondenta
elementele cele mai lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt:
RSI = (Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)
In teoria economica se apreciaza ca: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei8 trebuie sa mai implice si alte informatii privind
conditiile de desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o
lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicata, ea poate avea si alte
semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai putin performanta a resurselor
disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate, nu este o
garantie a solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate.
O valoare scazuta a ratei de solvabilitate imediata poate fi perfect
compatibila cu mentinerea echilibrului financiar daca intreprinderea
minimizeaza valoarea incasarilor sale, detinand in schimb valori de

7
. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
8
www.contab – audit. ro
plasament, creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu
exigibilitatea obligatiilor la termen.
Majoritatea organismelor financiare din tarile cu economie de piata
recurg si la alte rate in vederea evaluarii riscului financiar. Una dintre
acestea este rata autonomiei financiare (RAF).
RAF = (Obligatii pe termen mediu si lung) / (Capital propriu)
Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea,
aprecierea solvabilitatii se recomanda compararea activului net contabil cu
totalul pasivului. Anumite organisme financiare pretind ca activul net
contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv.
Activul net contabil > ¾ Pasiv.
Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin
semnificativa datorita aprecierii generale a lichiditatii, respectiv
solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului (duratei) de realizare a
activelor, respectiv pasivelor.

2.3 Analiza functional a riscului de faliment

Analiza patrimoniala a riscului de faliment a fost completata cu


analiza functionala bazata pe notiunea de stocuri si fluxuri din utilizari si
resurse. Analiza functionala este adesea calificata ca o analiza dinamica,
prin opozitie cu analiza patrimoniala fundamental statica. In realitate,
analiza functionala are un caracter static atunci cand e bazata pe analiza
stocurilor, sau dinamic, cand opereaza cu fluxuri de utilizari si resurse.

CAPITOLUL III
ANALIZA FUNCTIONALA A RISCULUI DE FALIMENT

3.1 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiza a riscului prezentate anterior permit masurarea


performantelor trecute ale intreprinderii, informand in mica masura asupra
viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid in
timp. De aceea apare tot mai evidenta necesitatea unor informatii mai
precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste
cerinte practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanta
dezvoltare datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei
financiare pornind de la un ansamblu de rate.9
Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive
pentru evaluarea riscului de faliment al unei intreprinderi. Aceasta metoda
se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei
presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi format din doua
grupuri distincte: un grup de intreprinderi cu dificultati financiare si un
grup de intreprinderi sanatoase. Pentru fiecare din cele doua grupuri se
stabileste o serie de rate, dupa care se determina cea mai buna combinatie
liniara de rate care sa permita diferentierea celor doua grupuri de
intreprinderi.
Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare
intreprindere un scor “Z”, functie liniara de un ansamblu de rate.
Distributia
diferitelor scoruri permite distingerea intreprinderilor sanatoase de cele in
dificultate.
Scorul “Z” atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul
functiei:

9
. A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:
- x reprezinta ratele implicate in analiza;
- a reprezinta coeficientul de ponderare al fiecarei rate.
In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe
metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman;
modelul Canon si Holder; modelul Holder, Loeb si Partier; modelul Bancii
Frantei etc.
a) Functia stabilita de Altman are urmatoarea forma:
Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5 , unde:
X1 = Rezultatul curent inaintea impozitarii / Activ total
X2 = Cifra de afaceri / Activ total
X3 = Capitalizarea bursiera / Imprumuturi
X4 = Profitul reinvestit / Activ total
X5 = Activ circulant / Activ total
b) Modelul Canon si Holder are la baza functia:
Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:
X1 reprezinta rata solvabilitatii partiale = (Creante + Plasamente
+ Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt);
X2 reprezinta rata stabilitatii financiare = Capitaluri proprii /
Pasiv total;
X3 reprezinta rata (nivelul) cheltuielilor financiare = Cheltuieli
financiare / Cifra de afaceri;
X4 reprezinta rata de remunerare a personalului (cheltuielile cu
personalul in valoarea adaugata) = Cheltuieli salariale / Valoarea
adaugata;
X5 reprezinta ponderea excedentului brut de exploatare in
valoarea adaugata = Excedent brut din exploatare / Valoarea
adaugata.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3
zone:10
- zona nefavorabila pentru Z < 4
- zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9
- zona favorabila pentru Z > 9
Probabilitatea falimentului in functie de valoarea scorului este:

Scor (Z) Probabilitatea falimentului


Negativ > 80 %
0 – 1,5 75 – 80 %
1,5 – 4,0 70 – 75 %
4,0 – 8,5 50 – 70 %
9,5 35 %
10,0 30 %
13,0 25 %
16,0 15 %
16 10 %
c) Functia de scor obtinuta de Centrala Bilanturilor Bancii Frantei
cuprinde o serie de 8 rate, ale caror relatii de calcul sunt prezentate mai
jos :
Z = -1,25 x1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 +
0,706 x7 + 1,408 x8 , unde :
X1 = Rata cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare /
Excedent brut din exploatare
X2 = Rata de acoperire a capitalului investit = Capitalul
permanent / Capitalul investit
X3 = Rata capacitatii de rambursare a obligatiilor = Capacitatea
de autofinantare / Obligatii

10
. J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989
X4 = Rata marjei brute de exploatare = Excedent brut din
exploatare / Cifra de afaceri
X5 = Durata medie a creditului financiar = (Sold mediu x
Furnizori x T) / (Cumparari de marfa)
X6 = Rata de crestere a valorii adaugate = (Valoarea adaugata 1 –
Valoarea adaugata 2) / Valoarea adaugata p
X7 = Durata medie a creditului clienti = (Sold mediu clienti x T) /
Vanzari
X8 = Rata investitiilor fizice = Investitii / Valoarea adaugata
In functie de valoarea lui Z se disting:
- o zona nefavorabila Z < -0,25;
- o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;
- o zona favorabila Z > 0,125
Metoda scorurilor completeaza practic metodele clasice ale analizei
riscului, avand o caracteristica preponderent predictiva.

3.2 Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment

Fondul de rulment functional reprezinta diferenta dintre resursele


aciclice stabile si activele (utilizarile) aciclice stabile.
FRF = RAS - AAS
Fondul de rulment functional este destinat acoperirii unei parti din
nevoia de finantare legata de ciclul de exploatare.
Nevoia de fond de rulment11 reprezinta partea din activele ciclice ce
trebuie finantate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment (NFR) se
calculeaza astfel: NFR = AC (active ciclice) – RC (resurse ciclice)

11
D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focsani,
1994
Nevoia de fond de rulment cunoaste fluctuatii importante in timpul
derularii ciclului de exploatare datorita sezonalitatii activitatii, uzantelor in
materie de termenul de plata etc.
In cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenta unei
componente stabile care trebuie finantata din resurse stabile, adica fie din
capital propriu, fie din imprumuturi pe termen lung si mediu. Intr-o
maniera generala, cu cat ciclul de exploatare este mai lung, cu atat nevoia
de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cat decalajul dintre
fluxuri este in detrimentul intreprinderii, cu atat creste nevoia de fond de
rulment. Deficientele de organizare si gestionare a ciclului de exploatare, si
anume: rotatia mai lenta a stocurilor, facturarea cu intarziere a clientilor,
incasarea unor creante, clientele dificila, alegerea necorespunzatoare a
furnizorilor genereaza cresterea nevoii de fond de rulment. In conditiile
unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde
de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, daca cifra de afaceri creste, nevoia
de fond de rulment inregistreaza aceeasi tendinta.
In practica, la o structura data a ciclului de exploatare, se constata ca
raportul dintre NFR si CA e relativ constant, avand o rata de variatie rar
superioara a 10 – 15 %.12
Nevoia de fond de rulment cuprinde pe langa nevoia de fond de
rulment pentru exploatare si nevoia de fond de rulment din afara exploatarii
(NFRAE).
Se poate spune deci, ca nevoia de fond de rulment permite aprecierea
incidentei deciziilor luate in materie de aprovizionare, stocare, de credit –
clienti, de termene de plata a furnizorilor, de investitii financiare etc asupra
nevoilor de finantare si asupra echilibrului financiar al intreprinderii.

3.3 Relatiile de trezorerie si aprecierea riscului de faliment

12
. A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990
Diferenta dintre fondul de rulment functional si nevoia de fond de
rulment reprezinta soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR.
Trezoreria se mai poate calcula si dupa relatia: T = TA – TP.
Relatiile de trezorerie pun in evidenta modul de realizare a ciclurilor
financiare ale intreprinderii. 13
a) In optica functionala, echilibrul financiar este respectat daca:
FRF >NFR; aceasta implica un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci,
fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finantarea nevoii
de fond de rulment din exploatare, ci si pentru asigurarea unei trezorerii
care sa-i permita efectuarea de plasamente si detinerea unor disponibilitati.
Capitalul permanent, asigura in acest caz, finantarea stabila a:
- ansamblului imobilizarilor;
- nevoii de fond de rulment pentru exploatare;
- lichiditatii excedentare.
O asemenea structura financiara apare la prima vedere favorabila in
termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot aparea
unele dificultati de plata daca anumite resurse de trezorerie au termene
scurte de plata. Dar, o astfel de situatie nu poate sa genereze probleme
grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea
unor active ar trebui sa permita intreprinderii sa treaca peste dificultatile
existente. Existenta unui sold de trezorerie pozitiv ar putea fi insa semnul
unei fragilitati potentiale pe termen mediu sau lung. Abundenta de resurse
stabile ar putea semnifica o utilizare insufucient de eficace a acestora, ceea
ce in perspectiva medie sau lunga genereaza dificultati in remunerarea
capitalului si rambursarea imprumuturilor. O asemenea apreciere trebuie
formulata cu prudenta intr-o conjunctura financiara caracterizata printr-o
rata a dobanzii foarte ridicata, care descurajeaza investitiile productive si

13
. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
incita intreprinderile sa-si orienteze fondurile spre utilizari de trezorerie,
mai remuneratorii si mai putin riscante.
b) Daca FRF < NFR , intreprinderea are un sold negativ de
trezorerie 14:
T < 0. In acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finantata in
intregime din resurse permenente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze
la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, partial,
nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare. O asemenea situatie a
bilantului atentioneaza asupra echilibrului financiar, intreprinderea fiind
considerata vulnerabila. Astfel, derularea normala a ciclului de exploatare
justifica apelarea la resurse de trezorerie fara ca imaginea, posibilitatile
intreprinderii sa fie puse la indoiala. Adevarata problema generata de o
trezorerie negativa nu se pune in termeni de solvabilitate, ci de dependenta
fata de banci, care furnizeaza majoritatea resurselor de trezorerie.
Acordarea, respectiv reinnoirea sistematica de credite conduce in
numeroase cazuri la tranformarea lor in credite pe termen lung. Pentru
intreprinderile cu dificultati financiare, bancherii ajung sa imparta riscul cu
proprietarul, fiind obligati sa se poarte ca un cvasi-asociat. Dependenta
intreprinderii fata de banca, poate genera practic riscul de nereinnoire a
creditelor curente, precum si riscul de a accepta conditii de creditare
neavantajoase, in special o rata a dobanzii mai mare.
c) Daca FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 015.
Aceasta egalitate este numai teoretica; in activitatea practica ea nu
poate avea decat caracter pasager. Mentinerea unei trezorerii care sa tinda
spre zero, chiar in conditiile unei fluctuatii in sensul cresterii sau scaderii,
poate fi expresia unei politici de gestiune financiara. O asemenea practica
(T0) apara intreprinderea impotriva riscurilor pe care le prezinta, atat

14
. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
15
. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995
detinerea unor supralichiditati (folosire ineficienta a resurselor) , cat si o
trezorerie negativa (dependenta fata de banci).
Fondul de rulment functional, nevoia de fond de rulment si relatiile
de trezorerie furnizeaza indicatii simple si rapide asupra structurii
patrimoniului si a problemelor de echilibru puse de finantarea investitiilor
si a exploatarii. Este vorba, fara indoiala, de un prim nivel de reprezentare a
echilibrului financiar.

3.4 Calculul si analiza nevoii de fond de rulment pentru


exploatare cu ajutorul ratelor de gestiune

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face si


prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite ca raport intre un stoc si un flux
de aceeasi natura. Aceste rate se calculeaza pentru elementele de activ si
pasiv care definesc continutul nevoii de rulment.
a) Rata globala a nevoii de fond de rulment:
RgNFR = NFR x 360 / CA

Aceasta rata16 permite aprecierea globala a nevoii de fond de rulment


in raport cu volumul de activitate.
b) Ratele de gestiune de activ:
Ratele de gestiune a stocurilor se calculeaza, in masura in care este
posibil, pe fiecare categorie de stoc in parte, astfel:
 Rata stocului de marfuri:
Rmf = Stoc de marfuri x 360/ Costul de cumparare al marfurilor
vandute
 Rata produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de productie
16
. M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993
 Rata creditului – clienti:
Rcc = Clienti x 360 / CA
c)Rate de gestiune de pasiv:
Rata creditului furnizori:
Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrari (cumparari) de
marfuri
Aceasta metoda de determinare a nevoii de fond de rulment e
cunoscuta in teoria economica sub denumirea de “metoda expertilor
contabili”17.

17
. J. P. Rayband, Analyse financiere, Paris, 1989