Sunteți pe pagina 1din 29

EVALUAREA RISCULUI IN ACTIVITATEA DE CREDITARE A

PERSOANELOR JURIDICE.PARTICULARITATI IN CADRUL BANCII BRD-


GSG

Cap 1. Riscul în activitatea de creditare- Aspecte generale privind


gestionarea corecta a riscului in activitatea de creditare

1.1 Riscurile bancare şi gestiunea lor

Se ştie că, în general, orice acţiune, activitate, este generatoare de risc,


indiferent că aceasta se practică în timpul prezent sau viitor. Activitatea bancară, însăşi
prin natura ei, nu poate să facă abstracţie de la factorul de risc.

Băncile acordând credite îşi asumă riscuri care sunt determinate fie de calitatea
debitorului, fie datorită evoluţiei economice generale, fie de structura financiară a băncii.

Variabilele generatoare de risc bancar pot proveni din1:

- schimbările macroeconomice: dinamica PIB-ului pe ansamblu şi pe elementele


structurale ale acestuia, evoluţia ratei inflaţiei, a politicii monetare, etc.;

- schimbări determinate de reglementări financiar-bancare, economice, ce au


influenţă asupra eficienţei şi siguranţei activităţii bancare;

- condiţiile politice şi economice existente şi de perspectivă ale ţării cu implicaţii


asupra serviciului datoriei.

1.1.1 Definirea riscurilor bancare

Cel mai adesea riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere
sensibil diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.

Atunci când definesc riscul şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori se
concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor
financiare, prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi
problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de
piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi – potenţiale sau efective –


cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul
sau catastrofele naturale. Cei mai mulţi practicieni abordează, de regulă, o singură grupă
1
Dr. Marius Gust – Management bancar, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1999, pag. 317

1
sau clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune şi foarte rar sunt
analizate şi mecanismele de transmisie / amplificare a riscului suportat de instituţia
financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei
financiare în chestiune, atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe
suportate), cât şi un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului,
partenerilor şi chiar asupra autorităţii bancare.

Astfel, în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau un


complex de riscuri, de cele mai multe ori independente, prin aceea că pot avea cauze
comune sau că producerea unuia poate genera în lanţ şi alte riscuri. Drept urmare,
aceste operaţii şi proceduri generează în permanenţă expunere la risc.

1.1.2 Importanţa gestiunii riscurilor bancare

Este, desigur, evident că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă


atât programe cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt,
minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a băncii.
Astfel obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau
cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activităţii bancare îl
reprezintă obţinerea unui profit cât mai mare pentru acţionari.

Importanţa gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la minimizarea


cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc
are efecte pozitive şi asupra comportamentului salariaţilor care devin mai riguroşi şi mai
conştiincioşi în îndeplinirea sarcinilor de servici. Existenţa unor programe adecvate
pentru prevenirea şi controlul riscurilor bancare contribuie şi la impunerea instituţiei în
cadrul comunităţii bancare, nu de puţine ori existenţa unor astfel de programe
condiţionând admiterea sau participarea băncii respective la asociaţii interbancare
(îndeosebi de plăţi) sau obţinerea unor calificative superioare din partea autorităţii
bancare.

Şi, nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune
amprenta şi asupra imaginii publice a băncii. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe
deponenţi în condiţiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă
băncile sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă faţă de deponenţi, atunci
interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituţii estre diminuat; principalul
criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecţie adversă
pentru că este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de
lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecţii adverse

2
este preferabil ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferenţiate, mai ridicate
pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor astfel încât să existe o penalizare
explicită pentru acestea.

1.1.3 Clasificarea riscurilor bancare

Diversitatea riscurilor cu care se poate confruntă o bancă în activitatea ei zilnică,


precum şi diversitatea situaţiilor care conduc la aceste riscuri duce la concluzia că
aceste riscuri nu pot avea o clasificare unică. De aceea, se va încerca, fără a pretinde că
poate fi cuprins totul, o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de
specialitate.

1.1.3.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituţii financiare, deşi generată de acelaşi ansamblu


de activităţi, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă şi ca
expunere suplimentară.

În acest context riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este


generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care
să se soldeze cu pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea
unor plăţi, accidentarea în cădere a unui client într-una din agenţiile băncii sau
degradarea mediului ambiant de către active dobândite de bancă în urma exercitării unor
drepturi de ipotecă. La rândul lor riscurile pure se pot împărţi în: riscuri fizice, riscuri
financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de răspundere.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile speculative, expunerea este generată
de încercarea de a obţine un profit mai mare. Această expunere poate genera şi
cheltuieli suplimentare şi deci (potenţial) şi pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta
din credite nerambursate la scadenţă, pierderi la portofoliul de credite sau o structură
defectuoasă a activelor bancare.

Demarcaţia dintre cele două tipuri de riscuri nu este netă, după cum se poate
observa şi din tabelul 2.1. În tabel cele două tipuri de riscuri sunt exemplificate cu
ajutorul câtorva categorii de riscuri bancare.

Tabelul 2.1

Riscuri bancare în funcţie de expunerea la risc

Tipuri de Speculativ (pierdere / câştig) Pur (doar pierdere)


Piaţă Afacere Lichiditate Performanţă Întâmplare
riscuri
Categorie - titluri - strategii - pieţe - contrapar- - active şi

3
de riscuri - mărfuri - organizare - companii tidă pagube
- valute - personal - asigurare - viaţă şi
- tehnologie (obligaţii) sănătate
- imagine şi
marketing
Cauze - modificări - aprecierea - restricţii - erori ale - înbolnăvi-
principale ale raportu- managerială de angajaţilor rea
lui cerere- - informarea capacitate sau furt angajaţilor
ofertă limitată (volum) - acţiunile - catastrofe
- condiţiile - acţiunile - căderea conducerii naturale
de piaţă concurenţei sistemelor - eşecul în - accidente
anticipate - modificarea - informarea afaceri
nevoilor inegală
consumatorilor
Consideraţii de forţă Politica economică, reglementări şi alte acte normative
majoră

1.1.3.2 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară


BRD

În general, riscurile activitatii de creditare se regăsesc în următoarele categorii:

• Riscul de credit: reprezintă riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii


profiturilor estimate de Banca, ca urmare a neindeplinirii de catre contrapartida a
obligatiilor contractuale; Include riscurile individuale (de lichiditate, de insolvabilitate,
lipsa de lichiditate a garantiilor aferente creditelor – in caz de executare silita).

• Riscul de piaţă: afectează buna desfăşurare a activităţii contrapartidei creditate si


implicit rezultatele si capacitatea de rambursare a acesteia. Include riscul de variatie
a cursului de schimb valutar, riscul de variaţie a ratei dobanzii, riscul de concurenţă,
riscul sectorial şi de ţară, de concentrare a activităţilor etc. Aceste riscuri se traduc in
probabilitatea bancii de a-si realiza profiturile estimate din activitatea de creditare. De
aceea, Banca va propune contrapartidei masuri de acoperire a acestor riscuri:
hedging pe cursul de schimb sau pe rata dobanzii sau diverse conditii suplimentare
de acordare a creditului.

4
• Riscul legal: reprezintă imposibilitatea susţinerii în instanţă a drepturilor băncii ca
urmare a unor erori in verificarea si constituirea documentatiei de credit si de garantii
sau datorita unor posibile interpretări ale legilor sau ale jurisprudentei.

• Riscul operaţional: riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor


estimate de Banca determinat de factori interni (derularea neadecvata a activitatii de
creditare, existenta unui personal sau unor sisteme necorespunzatoare etc.) sau de
factori externi (conditii economice, progrese tehnologice etc.).

• Riscul de reputaţie: reprezintă riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii


profiturilor estimate de Banca, prin angajarea în relaţii cu contrapartide insuficient
cunoscute si care i-ar putea afecta buna reputaţie/ increderea publicului in
integritatea sa.
Pentru minimizarea riscurilor specifice, consilierii de clientela trebuie sa colaboreze cu
personalul din cadrul serviciilor de back-office precum si cu controlorii de risc pentru a
identifica :
1. modalitatea de finantare care trebuie sa fie adecvata nevoilor clientului ;
2. tipul, structura si valoarea garantiilor aferente facilitatilor solicitate, astfel
incat garantiile sa fie corelate cu nivelul riscului de contrapartida/ tranzactie
asumat de banca;
3. alte conditii de creditare astfel incat pozitia de risc a bancii sa fie protejata.

Riscul de creditare este asumat de toate băncile şi poate genera probleme


serioase dacă expunerea la risc este substanţială. Indicatorii tradiţionali sunt mai puţin
folosiţi deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se pot dovedi utili în analize
temporale şi comparaţii interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizaţi atent, pot
semnaliza în avans apariţia unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales
dacă limitele sunt depăşite pentru mai mulţi dintre ei.

Indicatorii tradiţionali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze asupra


lichidităţii activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmăresc îndeosebi evoluţia corelată a
activelor lichide şi a pasivelor imediate. Din practică rezultă că cel mai bun este
indicatorul derivat ce raportează diferenţa dintre activele lichide şi împrumuturi (de pe
piaţă şi de la banca centrală) la o mărime care să reprezinte nevoile potenţiale de
lichiditate (de ex. Depozitele volatile).

Riscul variaţiei ratei dobânzii de piaţă este măsurat tradiţional prin gradul de
sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt
legate de greutatea alegerii scadenţei de folosit drept criteriu de sensibilitate, precum şi

5
de neluarea în considerare a efectelor pe care variaţia ratei dobânzii le are asupra valorii
actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativi prin care se poate
determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active/pasive şi capital. Aceşti
indicatori sunt statici şi nu pun în evidenţă diferenţele referitoare la riscul diferitelor
plasamente. Mai mult încă, folosesc valori din contabilitate pentru elemente, nu valoarea
de piaţă a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care ţin
cont şi de elementele din afara bilanţului şi de gradul diferit de risc.

1.1.3.3 Clasificarea riscurilor în funcţie de elementele afectate de


producerea riscului

Literatura de specialitate deosebeşte două tipuri de riscuri:

a. Riscuri financiare, de lichidităţi (afectează elementele de activ şi pasiv);

• riscul de credit;

• riscul titlurilor guvernamentale;

• riscul cursului de schimb (valutar);

• riscul ratei dobânzii;

• riscul de preţ;

• riscul de lichiditate a pieţei;

• riscuri tehnice, organizatorice (afectează fluxul de numerar)

b. Riscul tranzacţional:

• riscul tranzacţional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;

• riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în monedă străină;

• riscul tranzacţional al contractelor în monedă străină;

• riscul tranzacţional în cazul primirii de credite sau investiţii în monedă


străină.

1.2 Mijloace de apreciere a riscului- surse de informatii utilizate in derularea


analizei riscului de creditare

6
Decizia de creditare se ia numai după analiza atentă a riscurilor implicate si stabilirea
masurilor de diminuare a acestora. Sursele de informare pentru evaluarea acestor
riscuri sunt:
• Date furnizate de client (conform cu Lista de informatii Anexa nr.1C) inter alia:
• informatii despre afacere – acestea trebuie să fie analizate într-o manieră
critică de către Bancă întrucât provin de la o sursă subiectivă si in
corelatie cu rezultatele economico-financiare;
• organigrama completa a grupului si situatia fluxurilor intra-grup (daca este
cazul);
• informatii despre piata si concurenta (pozitia clientului pe piata);
• informaţii juridice – dosarul juridic al clientului;
• informaţii financiare – situatii financiare incheiate si raportul de audit (daca
este disponibil), proiectii financiare fundamentate pe perioada de
creditare;
• situatia tuturor angajamentelor financiare (bancare, leasing, factoring
etc );
• planul de investitii (ce include studiul de oportunitate), insotit de planul de
finantare, in cazul proiectelor de investitii;
• informatii privind garantiile propuse – titluri de proprietate, sarcini, situatii
financiare ale garantului, rapoarte de evaluare etc.
• studii de fezabilitate, rapoarte de due dilligence financiar, fiscal, legal,
tehnic, comercial, etc., in functie de tipul tranzactiei, intocmite de un
consultant independent agreat de catre banca, pentru operatiunile
mentionate la art. 2.1.4., validate, in functie de caz, de un inginer conseil
din cadrul SG/RISQ/ETU.
• In cazul in care exista co-debitori / garanti, este necesara prezentarea
acelorasi documente ca si in cazul clientilor, in ceea ce priveste
documentele juridice, documentele financiare si cele cu privire la
angajamentele financiare (bilantiere si extra-bilantiere).

• Informaţii din surse externe:

• Centrala Riscurilor Bancare, Biroul de Credit, Centrala Incidentelor de


Plată si Buletinul Procedurilor de Insolventa publicatie editata de Oficiul
National al Registrului Comertului – obligatoriu de consultat, cu
exceptiile/limitarile prevazute de instructiunile specifice pe produs. In
cazul unei societati care apartine unui grup de firme se va consulta CRB,

7
CIP si Buletinul Procedurilor de Insolventa pentru firma care solicita
facilitatea de finantare, cat si pentru firmele care au angajamente in sold
la BRD sau care garanteaza contrapartida respectiva;
• Servicii de informare comercială;

• Orice alte surse: referinte din partea furnizorilor, clientilor, mijloacelor


mass media, Oficiului Registrului Comertului pentru verificarea existentei
firmei, Site-ul Ministerului Finantelor pentru validarea situatiilor financiare
depuse in Banca cu cele publicate/ verificarea datoriilor etc.
• Informatii din surse interne ale bancii:
• Studii sectoriale disponibile furnizate de RISC/ BRD, dar si RISQ/
SG;
• iBank – produse si servicii acordate clientului, rulaje etc
• Servicii globale Société Générale Franta (responsabilii de mari
clienţi ai Société Générale);
• Rapoarte interne,
• Baza de Risc interna a BRD, etc.

1.3 Analiza riscului de creditare

Riscul de credit constă în pericolul ca, pe parcursul derulării unei tranzacţii, una dintre părţi
să sufere o pierdere în legătură cu realizarea creanţelor pe care le are asupra celorlalţi participanţi.
Aceşti participanţi pot fi partenerul cu care s-a încheiat tranzacţia, intermediarul ori intermediarii
care asigură plata şi/sau intermediarii care asigură livrarea. Riscul de credit apare în situaţia în care
unul dintre participanţi, pe parcursul derulării tranzacţiei, nu îşi achită obligaţiile, în cele mai multe
cazuri eşecul unui participant în onorarea obligaţiilor asumate într-o tranzacţie fiind rezultatul intrării
sale în starea de insolvabilitate.

8
RISCUL DE CREDIT
C faţă de V : transferul fondurilor înainte de recepţionarea produsului
V faţă de C : transferul produsului înaintea recepţionării fondurilor
A faţă de C : transferul fondurilor către B înainte ca acestea să fi fost disponibile
în contul lui C
B faţă de A : transferul fondurilor către V înainte ca acestea să fi fost disponibile
în contul lui A sau înaintea recepţionării finale a fondurilor de la C, prin
intermediul lui A, în contul său deschis în evidenţele băncii centrale.
Banca centrală faţă de A : transferul fondurilor către B înainte ca acestea să fi
fost disponibile în contul lui A.

Analiza de risc este complementară analizelor comerciale şi financiare şi


independentă de acestea. Ea se efectuează de:

- controlorul de risc la nivelul Grupurilor, în conformitate cu instrucţiunile specifice


de risc.

- Celula RISC CLIPRI

- RISC/BRD

- structurile RISQ din cadrul SG Paris in functie sectorul de urmarire comerciala al


clientului (RISQ/BHF, RISQ/CIB, RISQ/DET, etc)

Analiza de risc va trebui să identifice, într-o manieră obiectivă, toate riscurile


propunerii de credit şi să propună soluţii pentru atenuarea acestora. Controlorul de risc
poate solicita completări, precizări şi/sau explicaţii suplimentare din partea consilierului
de clientelă care a prezentat propunerea de credit. Pentru menţinerea obiectivităţii
analizei sale, controlorul de risc nu se va întâlni cu clientul.

Rezultatul analizei de risc se concretizeaza printr-un aviz favorabil sau nefavorabil


propunerii prezentate. În cazul unui aviz nefavorabil, dosarul de credit va fi prezentat
pentru arbitraj/aprobare nivelului de decizie imediat superior sau in conformitate cu
mandatele individuale, daca Comitetul de Credit al Grupului va fi de acord si va sustine
mai departe dosarul.

In situatia emiterii unui aviz favorabil insotit de conditii, acestea trebuie sa fie
preluate in totalitate in decizia de acordare.

In cazul arbitrajarii dosarului de credit (dupa un aviz negativ al filierei de risc


pentru care solicitarea de credit este in continuare sustinuta de filiera comerciala),
cele doua filiere din cadrul Grupului / Centrala BRD (comercial si risc) trebuie sa
prezinte o sinteza a diferentelor de opinie pe cele doua componente (risc si
comercial), iar decidentul trebuie sa precizeze in scris „Arbitrajare Favorabila” sau
„Arbitrajare Negativa”, dupa caz.

9
Acordarea de credite presupune şi o seamă de riscuri printre care putem
enumera2 şi:

• riscul pierderii de capital sau al insolvabilităţii;

• riscul imobilizării sau a lipsei de lichiditate;

• riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;

• riscul eroziunii capitalului la inflaţie;

• riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe.

Dintre aceste riscuri două sunt fundamentale: riscul insolvabilităţii şi riscul imobilizării.

Riscul insolvabilităţii, risc al neplăţii la scadenţă, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii


contractului de credit de către client. Fie că aduce pierdere de capital definitivă, fie că presupune o
recuperare parţială şi târzie prin acţiuni în instanţele juridice, insolvabilitatea prejudiciază interesele
băncii.

Riscul imobilizării sau al lipsei de lichidităţi reprezintă, şi el, pentru bănci, tot o chestiune de
costuri. Şi pentru bănci, lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea
plăţilor cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci plăţi directe către clienţi, în numerar,
sau plăţi dispuse de clienţi în favoarea altor bănci (sau mai precis) către alte firme care au conturi
deschise la alte bănci.

În ţările dezvoltate, pentru a lega pasivele unei bănci de riscul portofoliului de active
deţinute, se foloseşte sistemul WRA3 (Weighted Risk Asset) care stabileşte gradul de risc pentru
fiecare categorie de active patrimoniale.

Identificarea şi evaluarea riscului de creditare presupune definirea acestuia, a


cauzelor majore de risc şi cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat
de perturbaţii în fluxul de încasări anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare
debitor aceste perturbaţii pot genera insolvabilitate. Factorii care generează
insolvabilitatea pot fi grupaţi în factori externi şi factori interni, fără a se putea distinge
între cele două categorii în ceea ce priveşte amplitudinea expunerii la risc pe care o
generează.

2
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă Credit Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999
3
Sistemul WRA – sistemul de ponderare a activelor în funcţie de risc

10
Factorii interni sunt aproape integral asociaţi unei conduceri defectuoase; de
aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului însuşi (în
cazul micilor întreprinderi), reprezintă un element atât de important în cadrul procesului
de analiză a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul debitorului –
dorinţa sa de a face plăţile pe care le implică achitarea creditului primit. Este extrem de
greu de apreciat pentru clienţii noi şi necesită o informare extensivă.

Factorii externi – relativ la client – se pot grupa în factori politici, economici şi


bancari. Ei acţionează asupra unor grupe întregi de clienţi, şi de aceea, identificarea şi
acestora se face pentru sectoare de activitate, de către specialiştii din bancă, folosind şi
informaţii de uz intern. Băncile mici pot cumpăra serviciile de analiză ale instituţiilor mai
mari sau ale unor institute de cercetări specializate, dar, în acest caz, nu mai pot fi
valorificate informaţiile interne protejate de secretul bancar.

Factorii politici au la bază o decizie politică ce are efecte sensibile asupra


capacităţii de rambursare a debitorului. Ei pot îmbrăca diverse forme, între care,
embargo-ul, modificarea politicii energetice, schimbare de regim valutar sau de politică
monetară, modificarea tarifelor vamale etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legaţi
de crize – cu caracter ciclic sau sectoriale – care afectează pieţele pe care operează
clientul.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a managementului bancar
este de a controla şi analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a
creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.

Este necesară existenţa unei informări permanente a conducerii băncii despre


rezultatele procesului de analiză a calităţii creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie
detectate şi corectate (în limita posibilităţilor) din timp. Procesul de analiză a calităţii
portofoliului de credite constituie o acţiune care se repetă, parcurgând mai multe
momente, dintre care se detaşează două:

• momentul ce precede acordarea creditului, şi care include, în principal,


analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă, la care se aduc în completare şi
aspecte nefinanciare;

• etapa acordării şi postacordării creditului, care presupune o atentă


supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează
ratele de credit şi dobânzile.

Analiza se concentrează, în principal, asupra eventualelor modificări ale calităţii


portofoliului de credite, faţă de momentul acordării creditelor şi condiţiile iniţiale stabilite

11
de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili. Înainte de toate,
sunt câteva condiţii reglementate de care orice bancă trebuie să ţină seama permanent.
Ele sunt reglementate fie de Banca Naţională, în virtutea funcţiei sale de supraveghere
bancară, fie de propriile norme şi proceduri.

Analiza şi clasificarea portofoliului se fac având în vedere şi evaluarea


performanţelor financiare ale împrumutatului, precum şi seviciul datoriei acestuia,
respectiv al capacităţii sale de a-şi onora datoriile la scadenţă.

Agenţii economici sunt clasificaţi în cinci categorii4 (A,B,C,D,E), prin coroborarea


a două criterii: serviciul datoriei şi iniţierea unei proceduri judiciare, în vederea
determinării performanţelor lor financiare.

Categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la


scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată, se prefigurează şi menţinerea în perspectivă a
performanţelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot
menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată

Categoria C – performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă


tendinţă de înrăutăţire.

Categoria D – performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate în


intervale scurte de timp.

Categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi există perspectiva clară


că nu pot fi plătite nici ratele nici dobânzile.

Această încadrare a agenţilor economici se face pe baza analizei financiare, ce


permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coroborează cu
rezultatele analizei criteriilor necuantificabile.

Serviciul datoriei5 unui agent economic, poate fi apreciat după cum urmează:

• bun – în situaţiile în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu o


întârziere maximă de 7 zile;

• slab – când ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;

4
Marius Gust, op. cit., pag. 190-191
5
Serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă şi se exprimă prin număr de
zile întârziere la plată de la data scadenţei.

12
• necorespunzător – în situaţiile în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere
de peste 30 de zile.

Serviciul datoriei unui agent economic faţă de bancă va fi unic şi se va stabili în funcţie de
modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite şi dobânzi), indiferent dacă acestea provin de
la creditele în lei sau de la cele în valută.

În politica de creditare banca utilizează şi restricţii menite să elimine riscul acestei activităţi.
Astfel, banca nu acordă credite:

• agenţilor economici cu pierderi, fără perspective de redresare;

• agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea mijloacelor


circulante sau a investiţiilor;

• unităţilor economice reorganizate sau lichidate.

Seviciul datoriei, în combinaţie cu performanţele financiare, permit încadrarea creditului6 în


cele cinci grupe de calitate, astfel:

Tabel

Serviciul Bun Slab Necorespunzăt


datoriei/ performanţele or
financiare

A Standard În Substandard
observaţie

B În observaţie Substandar Îndoielnic


d

C Substandard Îndoielnic Pierdere

D Îndoielnic Pierdere Pierdere

E Pierdere Pierdere Pierdere

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt


unele de ordin intern: selecţia defectuoasă a dosarelor şi supravegherea internă
improprie a evoluţiei (practic a involuţiei) calităţii datoriilor. Riscul de selecţie improprie a
dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul dosarelor, apreciere internă a
calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare şi
stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

6
Ion Niţu, Managementul riscului bancar, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, pag. 113-114

13
Obiectivul important a analizei de cuantificare a riscului de credit îl constituie
cunoaşterea evoluţiei clientului în perioadele trecute, precum şi prognozarea
performanţelor viitoare ale acestuia în vederea unei previzionări a valabilităţii lui.

Nivelul acceptat al riscului de credit este considerat drept definitoriu atât pentru
calitatea activităţii unei bănci, cât şi pentru stabilitatea acesteia în perspectivă. Structura
şi calitatea portofoliului de credite al unei bănci constituie o reflectare a politicilor de
credit ale acesteia prin care se stabilesc atât principiile de creditare, cât şi nivelurile
maxim admise ale riscurilor ce decurg din activitatea de creditare. Politica de credit
evidenţiază de asemenea şi mijloacele de monitorizare a activităţii de creditare.

1.4 Indicatorii riscului de creditare

În cadrul analizei riscurilor bancare, o importanţă deosebită revine cuantificării


acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statică şi
dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaţionale sau la propria
experienţă istorică a băncii.

Aproape toate băncile, într-o măsură mai mică sau mai mare, îşi asumă riscul de
creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în
timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii, adecvării
capitalului şi încrederii generale în banca respectivă.

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza


şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei
categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică şi indicatori relativi, de corelare a
activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat,


structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie amintit că din punctul
de vedere al băncii risc de creditare nu prezintă doar operaţia de creditare propriu-zisă;
plasamentele în titluri de credit (între operaţiile bilanţiere), acordarea de garanţii (în afara
bilanţului) şi participarea înseşi a băncii la sistemul interbancar de decontări sunt
purtătoare şi ele de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizaţi se pot folosi unul
sau mai mulţi dintre următorii:

- credite totale raportate la total active

Cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este
percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se poate stabili un plafon al acestei măsuri
şi/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci

14
trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate plus titluri de
credit în portofoliu) şi activele totale.

- credite de calitate medie raportate la credite totale

Este un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară (din punctul
de vedere al riscului de creditare) în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în
observaţie plus creditele substandard şi cele îndoielnice (definite conform normelor BNR). Pentru
portofoliul de obligaţiuni se poate construi un indicator similar în funcţie de calificativele titlurilor de
portofoliu (cele internaţionale), aşa cum sunt ele acordate de agenţiile de evaluare recunoscute
(Moody’s sau Standard & Poor’s).

- pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de


credite

Valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost
gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime serveşte
şi drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite
aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri
de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror


mărime este corelată cu evoluţia riscului de creditare ex ante sau post factum.

- Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de


credite exprimă (ex ante) felul în care conducerea băncii anticipă evoluţia expunerii la
riscul de creditare: cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se constituie
provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai
mari şi că, deci, este de aşteptat o scădere a calităţii portofoliului de credite. Această
informaţie trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuşi
căci, dacă cai doi parametri cresc în acelaşi ritm, atunci nu poate fi vorba de o creştere a
expunerii la risc. În plus, în funcţie de reglementările legale privind constituirea şi
finanţarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să
folosească o politică diferită de finanţare a fondului pentru obţinerea de avantaje fiscale;
şi atunci, este clar că dinamica pronunţată a indicatorului nu poate semnifica o creştere a
expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului
sistem bancar ca un semnal de alarmă pentru terţi şi larg mediatizat de presa de
specialitate.

- Dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori
ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerată. Acesta deoarece se

15
presupune, în baza experienţei, că fiecare instituţie bancară are o capacitate limitată de
a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de
performanţele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică şi,
în general de ansamblul resurselor băncii şi de modul lor de gestionare. O creştere
accelerată (de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale (în preţuri constante) a
portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel
puţin comparabil cu nivelul de performanţă din anii anteriori în cadrul aceloraşi structuri
şi folosind aceleaşi resurse. Pe de altă parte adecvarea însăşi a acestor resurse şi
structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor
perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacităţile bancare
de prelucrare a informaţiei şi volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a
informaţiei este un factor de risc căci sunt şanse mari de strecurare a unor erori (mai
ales în cadrul procedurii clasice de tratament).

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile


bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului
dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri. Se pot folosi ca
indicatori:

- profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit

Profitul net este sursa principală de finanţare a pierderilor, dar acoperirea


acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel
mai adesea supraunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar atunci este în mod
evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperitoare. Oricum, evoluţia
raportului poate fi extrem de semnificativă.

Cap. 2 Instrumente şi tehnici de management utilizate pentru analiza


riscului de creditare

Obiectivul principal al activităţii de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă


acordarea de credite în condiţii de reducere la maxim a expunerii la riscuri şi asigurare a unei
profitabilităţi corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie
să analizeze critic solicitările de credit şi expunerea respectivă la risc, pentru a putea cuantifica
nivelul de risc asumat. Riscul de credit trebuie evaluat prin comparaţie cu beneficiile pe care
banca se aşteaptă să le obţină din acordarea creditelor. Beneficiile directe reprezintă
dobânzile şi comisioanele încasate la creditul acordat. Beneficiile indirecte constau în iniţierea
sau menţinerea unei relaţii cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o
varietate mai mare de servicii.

16
Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative şi cantitative. Dimensiunea
calitativă a evaluării riscului de credit, este în general, mai greu de estimat. Etapele în
evaluarea calitativă a riscului se referă la obţinerea de informaţii în legătură cu
responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta doreşte
creditului, identificare riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ţinând cont de
tendinţele de evoluţie a condiţiilor economice în viitor şi în estimarea eforturilor reale pe care
clientul le va face în vederea rambursării. Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în
analiza istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare,
pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul şi capacitatea sa reală de
a supraveţui în cazul apariţiei unor fenomene economice adverse.

2.1 Analiza financiară a clienţilor

Analiza financiară se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client – bilanţ


şi raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare, situaţia fluxului de
fonduri (cashflow). Prin această analiză financiară, banca trebuie să identifice şi
cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate şi riscul legat de structura
capitalului şi finanţare.

Analizele financiare şi de risc vor releva şi explica elementele financiare


cheie, precum şi riscurile şi modalităţile de acoperire/evitare a acestora;
Analiza financiara se va realiza pe baza situatiilor financiare auditate/consolidate
potrivit Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene in vigoare (Ordinul
MFP nr 3055 /2009 intrat in vigoare la 1 ianuarie 2010), astfel:
• Intra sub perimetrul auditarii, situatiile financiare anuale intocmite de
persoanele juridice care la data bilantului depasesc limitele a două din
următoarele trei criterii :
- total active: 3.650.000 euro,
- cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50
• Intra sub perimetrul consolidarii, situatiile financiare anuale intocmite
de persoanele juridice care depasesc limitele a două din urmatoarele trei
criterii:
- total active: 17. 520 .000 euro,
- cifra de afaceri netă: 35. 040. 000 euro,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 250.

Cap.3 Prevenirea şi limitarea riscului de credit

17
3.1 Mijloace de protectie împotriva riscurilor – Garanţii

Identificarea riscurilor aferente unui credit implică şi identificarea unor soluţii de


neutralizare sau atenuare a acestor riscuri. Pe lângă buna cunoaştere a clientului şi
analiza financiară, alte mijloace de protecţie împotriva riscurilor sunt şi garanţiile.

În alegerea tipului de garanţie pentru un anumit credit se va ţine cont de: calitatea
contrapartidei şi tipul facilitatii de credit, astfel incat riscurile asumate de banca sa fie
acoperite.

Garantarea creditelor trebuie să constituie doar o măsură suplimentară de


securitate, Banca estimând că rambursarea creditului se va realiza din activitatea
curentă a împrumutatului. O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiilor în care cadrul
reglementarilor prevede constituirea de către Bancă de provizioane de risc de credit,
datorită mixului de garanţii şi performanţe financiare ale imprumutatului. În aceste situaţii
este recomandată îmbunătăţirea garanţiilor şi/sau impunerea de clauze financiare în
contractul de credit. Bunurile aduse in garantie trebuie să fie uşor de evaluat, iar
valoarea acestora sa fie relativ stabilă în timp. În stabilirea acestei valori se va ţine cont
şi de costurile de lichidare.

In cazul clienţilor care beneficiază de mai multe facilităţi de credit din partea
Băncii, se recomandă pe de o parte constituirea de garanţii comune tuturor
acestor facilităţi, astfel încât riscurile Băncii să fie acoperite printr-un „coş de
garanţii”, iar pe de alta parte in cazul existentiei de garantii incrucisate sau de
garantii care apartin unei terte entitati se va urmari obtinerea calitatii de co-
imprumutat / codebitor / fidejusor al acestora – vezi Politica de Garantii si
Instructiunile specifice.

IMPORTANT! La acordarea oricarui credit, se va constitui obligatoriu gaj pe


conturile curente in lei si in valuta, prezente si viitoare ale Imprumutatului, gaj
care se va inscrie la Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare.

De retinut: In procesul de analiza a solicitarilor de credit, accentul trebuie pus


pe evaluarea capacitatii reale de rambursare a clientilor, determinata pe baza
cash-flow-urilor generate de activitatea acestora.

Nu trebuie uitat ca sursa de rambursare a creditelor provine din realizarea


obiectivelor de afaceri ale debitorilor si nu din executarea garantiilor!
3.1.1 Garanţii reale:

18
În această categorie intră ipotecile, şi gajurile pe orice activ corporal sau necorporal,
individual sau generic, prezent sau viitor, aparţinând imprumutatului sau unui garant terţ,
privilegiul imprumutatorului, garantiile reale mobiliare, cesiunea drepturilor de incasare
dintr-un contract comercial, cesiunea drepturilor de încasare ce rezulta din depunerea
unui acreditiv confirmat (doar in cazul in care a fost prezentat si verificat de Banca iar
acesta este conform cu cerintele acreditivului existent )

Puncte cheie:
• Valoarea estimată a activelor corporale imobilizate (bunurilor imobile) care fac
subiectul ipotecilor sau privilegiului împrumutatorului;
• Valabilitatea şi publicitatea contractului de garanţie – se vor urmări modelele şi
precizările din instrucţiunile specifice de garantare a creditelor;
• Bunurile ipotecate sau gajate trebuie asigurate pe intreaga perioada de
creditare (atunci când tipul activului o permite), iar poliţa de asigurare (reinnoita anual
dupa caz) cesionată în favoarea Băncii.

3.1.2. Garanţiile personale:


In aceasta categorie intra fidejusiunea, garantii bancare, garantii guvernamentale,
garantii financiare emise de fonduri de garantare, avaluri, asigurarea riscului de neplată
a ratelor şi/sau dobânzilor la o societate de asigurare agreată de Bancă, garantiile
autoritatilor publice locale.

La acceptarea acestor tipuri de garanţii se va verifica întotdeauna acceptabilitatea


lor, din punctul de vedere al riscului sau al textului, fie prin obtinerea unui text conform cu
instructiunile specifice, fie prin obtinerea avizului din partea departamentelor de
specialitate din Centrală (JUR, RISC, INTL).

OBS. Numai daca nu se foloseste un document standard, conform prevederilor


Documentelor Normative, se va obtine avizul JUR.

Scrisorile de angajament (oferite de societăţile din grup pentru afiliatele lor) pot lua
forma unor scrisori de confort sau de garanţie. Acestea pot fi luate în considerare în
cazul marilor grupuri locale şi internaţionale, avându-se în vedere onorabilitatea şi
soliditatea financiară a întregului grup, certificată de un auditor, de preferinta
internaţional. De asemenea, în cazul marilor grupuri urmărite centralizat de către
responsabilii de clientela din cadrul Société Générale Franta, scrisorile de angajament
pot îmbrăca şi forma unor protocoale globale de finanţare semnate de Société Générale
cu aceşti clienţi.

19
3.1.3. Clauzele speciale:

Acestea reprezintă condiţii speciale impuse de Bancă împrumutaţilor săi, în scopul


ameliorării structurii financiare ale acestora sau a limitării riscului Băncii. Aceste clauze
vor fi inserate în contractele de credit atunci când, în urma analizei de credit, se
consideră că ar fi oportun.

Acestea pot fi inter alia:


• interdicţia de distribuire a dividendelor/rambursare a unor împrumuturi intragrup
sau către asociaţi (dividende/loan restrictive covenants) pe durata de creditare;
• interdicţia de ipotecare si/sau gajare a activelor – în scopul conservării poziţiei
de risc a Băncii în raport cu alti creditori (negative pledge si pari passu);
• clauza de rulaj minim prin Bancă (turnover clause);
• garanţie încrucişată între mai multe firme ale unui grup (cross guarantee)
OBS: intre firma garant (o societate pe actiuni cu actionariat dispersat) si firma
garantata (un SRL cu mai multi actionari) vor fi verificate relatiile economice si
comerciale dintre ele, astfel incat sa existe un interes economic sau o relatie
comerciala care sa justifice clar interesul operatiunii de garantare;
• exigibilitate încrucişată pentru mai multe firme ale unui grup/mai multe facilităţi
ale aceluiaşi client la BRD sau la alte banci (cross default);
• clauza de menţinere a managementului imprumutatului pe toată durata
creditului (management clause);
• clauza de menţinere a controlului acţionariatului pe toată durata creditului
(ownership clause) sau mentinere neschimbata a actionariatului (ownership
clause/change of control);
• impunerea menţinerii sau atingerii unor indicatori financiari (financial covenants:
DSCR, LTV, LTC, Leverage etc.);
• MAC- material adverse change (vezi si Glosar – Anexa 11)
• caracter neangajant al facilitatii: confirmarea facilitatii fiind conditionata de
indeplinirea prealabila a unor conditii precum reevaluarea temporara a situatiei
financiare, prezentarea unor garantii suplimentare, majorarea de capital social, etc.

IMPORTANT! Se va prevedea in contractele de credit ca nerespectarea


anumitor sau a oricaror clauze speciale poate atrage aplicarea unei dobanzi
penalizatoare, comisioane bancare si chiar declararea anticipata a scadentei (de
prevazut in contract).

3.2 Limitarea riscului de creditare

20
Piaţa financiară este extrem de volatilă datorită influenţei diferiţilor factori
subiectivi şi obiectivi, instituţiile bancare ştiind că maximizarea profitului implică o
expunere permanentă la risc.

Băncile comerciale trebuie să-şi asume toate riscurile apărute ca o consecinţă a


obţinerii de profit, într-o manieră prudentă şi calculată având în vedere următorii factori7:

• să respecte măsurile prudenţiale impuse de autoritatea naţională de


reglementare;

• profitul planificat sau prognozat să justifice expunerea la risc;

• riscul trebuie să fie dimensionat astfel încât pierderea produsă prin


materializare să poată fi acceptabilă pentru activitatea băncii, iar imaginea băncii să nu
aibă de suferit;

• eventualele pierderi să nu deterioreze acut situaţia financiară a anului


respectiv, putând fi acoperite din provizioanele deja constituite ori din profit.

Băncile trebuie sa identifice riscurile fiecărei cereri si propuneri de creditare, sa le


recunoască si sa contribuie la reducerea si chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este
necesar şi un studiu de senzitivitate sau risc, pentru ca numai in acest fel acesta se
poate reduce sau elimina. In funcţie de acest studiu se aproba sau se refuza cererile de
creditare.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoaşterii aprofundate a


clienţilor băncii a tuturor factorilor de decizie controlabili sau necontrolabili, a tuturor
rezultatelor realizate ca urmare a aprobării liniei de credit respective. Băncile trebuie sa
cunoască bine si factorii care conduc la nereuşita si eşecul afacerii. Riscul creditării
poate fi privit ca fiind inerent si se poate regăsi in documentele, rapoartele, sintezele
realizate la nivelul agentului economic care împrumută de la banca.

Acordarea creditelor este mai puţin riscantă dacă perioada de rambursare este
mai scurta. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea,
specialiştii băncii trebuie sa facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotaţie a
capitalului circulant. Se au in vedere in acest sens:

• durata stocurilor de materii prime;

• durata stocurilor producţiei neterminate;

• durata stocării produselor finite;

7
Constantin Rotaru, op. cit., pg. 57-58

21
• durata încasărilor de la debitori;

• durata plaţilor către furnizori.

In evaluarea riscului creditării, specialiştii băncii au in vedere si problemele pe


care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricaţie, comercializare si
transferarea activelor in numerar.

Riscul de creditare se include in tipul de risc financiar, care priveşte structura


finanţării afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependenta de capacitatea
clientului de a realiza performante si îndeosebi profit, întrucât acesta este cel din care se
rambursează datoria. Tot cu ajutorul profitului si al altor performanţe se perfecţionează
structura capitalului.

Băncile realizează evaluarea riscului in cadrul unui program complex de analiza a


documentaţiei de credit si de stabilire a garanţiilor. Aceasta evaluare a riscului este o
componenta a strategiilor băncilor comerciale. Aceasta întrucât, in analiza complexa se
determina resursele, limitele, politica economica a clientului, se fac aprecieri cu privire la
legislaţia economico-financiara, piaţa produsului si strategiile împărţirii pieţei.

Gestionarea acestei categorii de risc se face prin:

• decizii echilibrate de creditare, prin care riscul de creditare este corect


evaluat şi apreciat;

• asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie


concentrate în timp;

• cumpărarea de garanţii de la terţe părţi (asigurarea creditelor) astfel că


riscul de faliment este total sau parţial transferat de la creditori.

Constituirea de provizioane şi folosirea acestora

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Hotărârea Guvernului


României nr. 662/2000 pentru modificarea H.G. nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării
şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare stipulează că
societăţile bancare, persoane juridice române, vor constitui, vor regulariza şi vor utiliza
provizioane specifice de risc de credit, potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.
2/2000 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi
utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit şi Normelor metodologice ale Băncii Naţionale
Române nr. 2/2000 de aplicare a acestuia.
Sistemul de provizioane în cadrul băncilor comerciale, reglementat de normele în vigoare, este

22
destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice şi juridice, acoperirii
eventualelor credite cu incertitudini în recuperare.

Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la
unităţile băncii, şi sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, în urma analizei
performanţelor financiare ale împrumutaţilor şi ale serviciului datoriei, prezintă incertitudine în
recuperarea lor.

În vederea determinării provizioanelor specifice de risc, expunerea netă se determină


diminuând volumul creditelor angajate şi al dobânzilor aferente cu valoarea reală a garanţiilor,
stabilită în funcţie de posibilitatea de valorificare a acestora pe piaţă, chiar dacă, în unele cazuri,
aceasta este diferită de valoarea din evidenţa contabilă.

O atenţie deosebită se acordă evaluării corecte şi reale a riscului de creditare şi a


dobânzilor aferente, precum şi a posibilităţilor certe de valorificare a garanţiilor avute în vedere la
acordarea creditelor, astfel încât volumul provizioanelor constituite să fie acoperitor pentru
creditele şi dobânzile incerte.

În vederea administrării riscului general de credite rezultat din activitatea de creditare,


banca are obligaţia să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita de 2% din
soldul creditelor acordate existent la sfârşitul anului8.

Banca constituie provizioane specifice de risc, pentru următoarele categorii de credite şi


dobânzile aferente acestora:

• credite „pierderi” – în limita a 100% din soldul acestora;

• credite „îndoielnice” - în limita a 50% din soldul acestora;

• credite „substandard” – în limita a 20% din soldul acestora;

• credite „în observaţie” – în limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele standard nu se constituie provizioane.

Provizioanele calculate se includ pe cheltuieli efectuându-se următoarele înregistrări


contabile, separat pentru credite şi separat pentru dobânzi.

În vederea limitării riscurilor în activitatea de creditare şi pentru a menţine în


permanenţă un nivel minim de solvabilitate, banca îşi constituie provizioane specifice de
risc, în urma clasificării creditelor în funcţie de calitatea lor.

Devotarea unui sistem performant de analiză şi evaluarea portofoliului de credite,


precum şi de determinare a nivelului optim de provizionare reprezintă un domeniu de

8
Normele nr. 10/1995 ale BNR

23
interes deosebit pentru conducerea băncii, cu atât mai mult cu cât volatilitatea mediului
economic – specifică ţărilor în tranziţie – determină necesitatea unor abordări prudente
în activitatea operatorilor pe piaţa financiară.

Analiza calităţii creditelor din portofoliu

Analiza riscului de creditare, pe baza calităţii portofoliului, se face de către toate


societăţile bancare din România, clasificarea clienţilor ţinând cont de evaluarea
performanţelor financiare ale acestora şi capacitatea de a-şi onora datoria la scadenţă.

În urma acestei analize, se determină creditele neperformante care generează


pentru bănci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor
este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic
şi care sunt acoperite din provizioanele constituite.

Creditele cu probleme (nerambursate la scadenţă şi cele îndoielnice) ale băncilor


pot fi tratate, în funcţie de politica de creditare, în mai multe feluri. Unele bănci, menţin
creanţele active până debitorul se redresează, până când sunt presare de timp sau până
când sunt forţate de autoritatea bancară, să recupereze pierderea înregistrând-o ca
atare. Este cazul cel mai frecvent pentru băncile de stat care au clienţi întreprinderi de
stat. Alte bănci consideră creanţa nerambursată drept pierdere, pe care o acoperă din
rezervă şi, după aceea, încearcă să recupereze cât se poate de la debitor.

Minimizarea expunerii băncii la risc se face, cel mai adesea, prin creşterea
costului creditului (înăsprirea condiţiilor de creditare) şi luarea de garanţii. Este însă
demn de reţinut faptul că garanţiile nu sunt o protecţie sigură pentru creditor. Valoarea
de piaţă a activelor se poate diminua semnificativ şi, chiar dacă ea se conservă, pot
exista alţi creditori, privilegiaţi faţă de bancă, şi chiar la 125% garanţii activul rămas
poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.

Normele obligatorii stabilite de banca centrală

Banca centrală, ca autoritate bancară, îşi asumă responsabilitatea limitării


expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter
obligatoriu. Rolul autorităţii bancare este de impulsionare, control şi sancţionare.

Normele9 se referă la limitarea riscurilor şi vizează împrumuturile mari acordate


de către societăţile bancare. Conform acestor norme un împrumut este considerat mare
atunci când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a
garanţiilor şi a altor angajamente asumate în numele acestui client, depăşeşte 10% din
capitalul propriu al societăţii bancare. Se consideră un singur debitor orice persoană sau

9
Normele BNR 5/1992

24
grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază împreună sau cu titlu individual de
împrumuturi acordate de aceeaşi bancă şi care sunt legate economic între ele. Suma
totală a acestor împrumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depăşi de 8 ori nivelul
capitalului propriu al societăţii bancare. Împrumuturile mari acordate unui singur debitor
nu pot depăşi 20% din capitalul propriu al societăţii bancare.

Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate în Directiva privind


riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul este definit tot relativ la capital – 10% din capitalul
propriu şi suplimentar; nici unul dintre aceşti debitori nu poate avea faţă de bancă
angajamente mai mari de 25% din capital, iar dacă debitorul este compania mamă, o
subsidiară sau o companie afiliată la acelaşi holding, atunci limita este de 20%. Suma
acestor riscuri nu poate depăşi de opt ori capitalul băncii.

3.3 Asigurarea riscurilor operaţiunilor de creditare

În condiţiile dezvoltării sistemului bancar românesc, precum şi în cele ale


diversificării produselor şi serviciilor bancare, se face simţită, din ce în ce mai acut,
necesitatea existenţei unor soluţii de asigurare pentru operaţiunile bancare în general şi
cele de creditare în special. Transferul riscurilor interne pe pieţele externe mult mai
stabile financiar constituie un avantaj important.

La ora actuală, cele mai importante bănci şi-au asigurat sediile şi birourile,
maşinile, tehnica de calcul, transportul de valori, tezaurele, casele de valori. Băncile care
oferă servicii de carduri şi-au asigurat şi ATM-urile, în timp ce unele bănci şi-au asigurat
riscul financiar care derivă din contractele de credit, precum şi riscul contractelor de
leasing. Faţă de acum 3 ani, când doar câteva bănci erau asigurate, este un progres. În
comparaţie cu situaţia de pe piaţa internaţională, unde băncile şi-au asigurat de mult
riscurile operaţionale, la noi acest tip de asigurări este abia la început.

Pe plan internaţional, societăţile de asigurare practică mai multe tipuri de poliţe


pentru asigurarea riscurilor bancare10.

Poliţa complexă pentru bănci / Bankers Blanket Bonds (BBB) acoperă, prin
condiţiile standard de asigurare, pierderile suferite bancă din cauza: acţiunilor necinstite
sau frauduloase ale angajaţilor băncii, care au ca scop obţinerea de câştig financiar
necuvenit sau provocarea unei pierderi pentru bancă; furtului prin efracţie, jafului armat,
dispariţiei, deteriorării banilor, hârtiilor de valoare şi a altor bunuri aflate în sediul băncii;
pierderea banilor şi a altor bunuri de valoare pe perioada transportului; falsificării

10
Alin Iacob – “Asigurarea riscurilor operaţiunilor bancare”, Piaţa Financiară, nr. 12/2000, pag. 33

25
instrumentelor financiare (cecuri, certificate de depozit, scrisori de garanţie, etc.);
acceptării de valută falsificată.

Poliţa de fraudă electronică pe calculator / Electronic and computer crime


insurance acoperă pierderile cauzate de: introducerea, modificarea sau distrugerea
frauduloasă a informaţiilor în format electronic; modificarea frauduloasă a softwarw-ului;
distrugerea cu rea credinţă a datelor din sistemul informatic sau memorate pe diverse
medii suport; distrugerea informaţiilor de către un virus informatic etc.

Poliţa de asigurare pentru erori şi omisiuni / Errors and omissions îl


despăgubeşte pe asigurat pentru răspunderea sa legală faţă de terţi, pentru pierderi
suferite de aceştia ca urmare a unor neglijenţe, erori sau omisiuni comise de angajaţii
băncii.

Poliţa de asigurare de răspundere a conducerii / Directors & Officers Liability


Insurance asigură răspunderea personală a managementului băncii pentru erorile sau
omisiunile din actul de conducere. Această poliţă nu asigură fraudele comise de
managementul băncii şi nici erorile sau omisiunile internaţionale.

Sucursalele băncilor străine care operează pe piaţa românească sunt, în marea


lor majoritate, asigurate de „părinţi”, adică de băncile din ţara de origine şi, de multe ori,
chiar de societăţi de asigurare din cadrul grupurilor financiare respective.

Pionierul asigurării riscurilor operaţionale în România a fost Banca Românească,


în 1997, când a încheiat o poliţă Lioyd’s prin intermediul brokerului internaţional de
asigurări AON. Recent BRD – GSG a încheiat, de asemenea, o poliţă de tip BBB emisă
de ASIBAN şi ASIT, reasigurată de societăţile de asigurări Commercial General Union şi
AXA, beneficiind de consultanţa brokerului internaţional MARSH. Asigurătorii români şi-
au oferit sprijinul pentru găsirea soluţiilor de asigurare adecvate pentru BRD, inspirându-
se din experienţa internaţională a Grupului Societe Generale.

Un exemplu de societate de asigurări care operează pe piaţa bancară


românească îl constituie societatea de asigurări Alianz – Ţiriac pentru următoarele
categorii de poliţe de asigurare privind operaţiunile bancare:

1. Asigurarea riscurilor ce decurg din contractele de leasing încheiate de


societatea de leasing cu utilizatorii

asigurarea de risc financiar consta în acoperirea riscului:


- de neplata a ratelor de leasing şi/sau a valorii reziduale la scadenta contractuală
- de neintrare în posesie ca urmare a nereturnării bunului de către utilizator

asigurarea pentru riscuri generale /avarii si furt a obiectului de leasing.

26
2. Asigurarea riscurilor ce decurg din contractele comerciale (de vânzare –
cumpărare / distribuţie /consignaţie) cu plata la termen integral sau în rate

Asigurarea riscului financiar consta în acoperirea pierderilor financiare pe care


asiguratul le înregistrează ca urmare a nerecuperării totale sau parţiale a creanţelor, ca
urmare a incapacităţii de plata sau falimentul debitorilor

Asigurarea pentru riscuri generale a bunurilor ce fac obiectul contractelor


respective.

3. Asigurarea riscurilor ce decurg din contractele de credit bancar si/sau


comercial ce au ca destinaţie achiziţionarea de către persoanele fizice a bunurilor
casnice, a automobilelor sau locuinţelor.

asigurarea riscului financiar consta în acoperirea riscului de nerambursare a


creditului la termenul contractual

asigurarea pentru riscuri generale a bunurilor ce fac obiectul creditului

Odata cu aparitia si apoi dezvoltarea creditelor de consum (pe baza


parteneriatelor cu o serie de furnizori nationali: Domo, Altex, Flanco, Flamingo, etc. sau
locali) care au culminat in decembrie 2003 – ianuarie 2004 si apoi ca urmare a
restrictiilor impuse de BNR din februarie 2004, bancile au optat pentru aceste credite de
consum la asigurarea riscului de neplata al debitorului prin diverse societati de asigurare
(fie din cadrul propriului grup bancar – BCR Asigurari, fie au optat la asigurartori externi
grupului – Omniasig, Asiban, etc.).

Într-un sistem bancar expus zvonisticii, cum este cel românesc, avantajele
asigurării riscurilor operaţionale sunt şi mai evidente. În condiţiile în care nu intervin
declarativ BNR, ARB sau principalii acţionari, clientela unei bănci poate fi liniştită de
asigurător. Acesta se poate constitui într-un organism suplimentar de supraveghere,
întru-cât societăţile de asigurări sunt primele interesate ca riscurile asigurate să nu se
producă.

27
Studiu de caz

28
Bibliografie

Basno C., Dardac N., Floricel C. – „Monedă Credit Bănci”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Gust Marius – „Management bancar”, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1999
Iacob Alin- „Asigurarea riscurilor operatiunilor bancare”, Piata
financiara,nr.12/2000,pag.33
Niţu Ion – „Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, Bucureşti, 2000
Rotaru Constantin – „Managementul performanţei bancare”, Ed. Expert,
Bucureşti, 2001
*** - Revista Finanţe, Bănci, Asigurări, colecţia anilor 1999-2004
*** - Revista Piaţa Financiară, colecţia anilor 2000-2004
*** - Revista Tribuna Economică , colecţia anilor 2000-2004
*** - Revista Finanţe, Credit, Contabilitate, colecţia anilor 1999-2004
*** - Raportul anual BNR 2000, 2001
*** - Norma BNR 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor
*** - Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2000 privind clasificarea
creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea
provizioanelor specifice de risc de credit
www.bnro.ro
Norma 2-Operatiuni de credit si alte angajamente, BRD-GROUPE SOCIETE
GENERALE

29