CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………….........................3
Capitolul I. Rolul şi importanţa managementului bancar
1.1. Scurt istoric al managementului bancar....................................................................................6
1.2. Conţinutul şi funcţiile managementului bancar......................................................................12
1.3. Componentele managementului bancar..................................................................................23

Capitolul II. Performanţa bancară şi rolul acesteia în managementul modern

2.1. Rolul managementului bancar în obţinerea performanţelor băncii........................................34
2.2. Performanţele bancare în sistemul bancar din R. Moldova....................................................41
2.3. Analiza şi interpretarea indicatorilor de performanţă bancară................................................47

Capitolul III. Direcţii de îmbunătăţire a performanţei activităţii bancare

3.1. Căi de ameliorare a performanţelor activităţii bancare...........................................................58
3.2. Tendinţe actuale pentru eficientizarea strategiilor de performanţă bancară...........................66

Concluzii………………………………………………………………………………………...73

Bibliografie……………………………………………………………………………………...77

Anexe.............................................................................................................................................81

1
ADNOTARE
Numele, Managementul performanţelor bancare, teză de masterat la Finanţe şi Bănci,
Chişinău, 2015.
Structura tezei include introducerea, trei capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie
din 80 titluri, 6 anexe, 76 pagini text de bază, 11 figuri, 1 tabele.
Cuvinte cheie: management bancar, performanţe bancare, active bancare, fluxuri financiare,
sistem bancar,
Domeniul de studiu al tezei îl constituie managementul performanţelor bancare.
Suportul metodologic al tezei îl formează conceptele, metodologiile, principiile, ce vizează
cadrul sistemului bancar al Republicii Moldova şi analiza particularităţilor performanţelor
bancare. Metodologia cercetării este construită pe un sistem de metode, modele, procedee,
tehnici, reguli, principii şi instrumente potrivite pentru a realiza cercetarea.
Scopul şi obiectivele cercetării îl reprezintă analiza concepţiilor fundamentale privind sistemul
bancar al statului, îndeosebi managementul performanţei activităţii bancare; studierea şi
prezentarea evoluţiei managementului bancar şi stabilirea principalelor funcţii şi componente ale
managementului bancar; analiza rolului managementului bancar în obţinerea performanţelor
băncii şi locul performanţelor bancare în cadrul sistemului bancar din R. Moldova; determinarea
direcţiilor de ameliorare a performanţelor activităţii bancare şi principalele tendinţe în
eficientizarea strategiilor de performanţe bancare.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a investigaţiilor o reprezintă trasarea principalelor direcţii
de ameliorare şi eficientizare a managementului performanţelor bancare, prin prisma riscurilor şi
oportunităţilor existente.
Semnificaţia teoretică a tezei constă în analiza sistemului bancar din R. Moldova prin prisma
rolului managementului bancar în eficientizarea performanţelor bancare; sinteza şi interpretarea
indicatorilor de performanţă bancară, formularea unor căi de ameliorare a activităţii bancare în
vederea impllementării strategiilor de eficientizare a performanţelor bancare.
Valoarea aplicativă a tezei rezidă în recomandările ce pot fi aplicate în activitatea practică a
ministerelor, departamentelor, băncilor cu rol direct şi indirect în ajustarea şi modernizarea
managementului activităţii bancare.

2
 INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa temei cercetate. Orice societate, orice sistem economico-social
tinde să se dezvolte şi să facă faţă provocărilor permanente venite din mediul în care există şi
care este într-o continuă transformare. Pentru sistemul bancar din R. Moldova, o ţară aflată în
plin proces de tranziţie, adaptarea la cerinţele pieţei Uniunii Europe reprezintă o provocare, dar
mai ales o necesitate de menţinere la un standard de dezvoltare profesională deosebită, pentru a
putea face faţă concurenţei. Intrând pe o piaţă liberă, în care „jocul” este cel al concurenţei,
băncile trebuie să analizeze foarte bine raportul dintre profiturile ce doresc să le obţină şi
riscurile asumate, acest raport reliefând eficienţa fiecărei bănci ca entitate singulară sau a
întregului sistem bancar, ca entitate complexă.
Analiza performanţei, a eficienţei sistemului bancar din R. Moldova are o importanţă
vitală atât din punct de vedere macroeconomic, cât şi microeconomic. Din perspectiva micro, a
băncii, aspectul eficienţei este crucial dat fiind de competiţia pieţei, creşterea performanţei fiind
oarecum „impusă” de existenţa băncilor străine într-o ţară, aflată în tranziţie, impunând
îmbunătăţiri în domenii cum ar fi reglementările şi supravegherea prudenţială. Din perspectiva
macro, eficienţa sistemului bancar are influenţe asupra intermedierii financiare şi stabilităţii
întregului sistem financiar, atâta timp cât băncile constituie „coloana vertebrală” a pieţelor
financiare din Uniunea Europeană (Rossi et al., 2005). De aici reiese faptul că îmbunătăţirea
performanţelor bancare indică o mai bună alocare a resurselor financiare şi de aceea o creştere a
investiţiilor favorizează o creştere a performanţelor instituţionale.
Liberalizarea şi diversificarea pieţelor financiare, concurenţa semnificativă dintre bănci şi
multitudinea produselor şi serviciilor oferite de acestea sunt principalii factori care au expus
băncile la noi riscuri, conducând totodată la multiple provocări. Din aceste motive devine din ce
în ce mai importantă inovarea permanentă a tehnicilor şi instrumentelor de management a
riscurilor şi performanţelor bancare. Doar o analiză pertinentă şi o foarte bună cunoaştere a
noilor tendinţe în managementul riscurilor financiar-bancare pot oferi instituţiilor financiare din
R. moldova opţiuni eficiente cu privire la gestionarea acestora, în condiţiile obţinerii unei
profitabilităţi ridicate şi a unui nivel adecvat al lichidităţii.
Scopul şi sarcinile cercetării. Scopul prezentei lucrări constă în analiza sistemului bancar al
Republicii Moldova şi determinarea rolului managementului bancar în obţinerea performanţelor
băncii în scopul elaborării unor direcţii de eficientizare a performanţelor activităţii bancare.
Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele sarcini de bază:
 prezentarea evoluţiei managementului bancar;
 studierea conţinutului şi determinarea funcţiilor managementului bancar;
 identificarea principalelor componente ale managementului bancar;
3
  determinarea rolului managementului bancar în obţinerea performanţelor băncii;
 analiza şi interpretarea indicatorilor de performanţă bancară;
 elaborarea direcţiilor de perfecţionare a activităţii bancare;
Baza ştiinţifico-metodologică a tezei au constituit-o doctrinele, conceptele, principiile,
elaborate până în prezent de autori marcanţi în studierea particularităţilor sistemului bancar şi a
performanţelor bancare, cum ar fi: C. Basno, N, Dardac, C. Brendea, V. Dedu, S. Gaftoniuc, M.
Isărescu, I. Nuţu, L. Roxin ş.a. Din multitudinea de tehnici şi metode, în cadrul investigaţiilor au
fost examinate şi selectate doar acelea care, au nemijlocit implicare în domeniul performanţelor
bancare, ţinându-se cont de specificul acestui domeniu. Printre acestea putem enumera
următoarele: observaţia, analiza şi sinteza, gruparea, ancheta, precum şi alte metode şi
instrumente de cunoaştere ştiinţifică, care au permis cercetarea aprofundată a obiectului lucrării
respective, datorită cărui rezultatul a dus la obţinerea unor concluzii şi recomandări consistente,
ce prezintă interes pentru derularea unei activităţi bancare eficiente şi atingerea unor
performanţe bancare cât mai înalte.
Elemente de inovaţie ştiinţifică: Noutatea şi inovaţia ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor constă
în următoarele:
 determinarea sferei de cuprindere a sistemului bancar al Republicii Moldova prin prisma
particularităţilor de eficientizare în constituirea şi dezvoltarea performanţelor bancare;
 abordarea rolulului şi aportului adus de managementul bancar în obţinerea unor
perfomanţe viabile şi de lungă durată;
 determinarea contribuţiei verigilor componente la formarea unei structuri consolidate a
sistemului bancar şi funcţionalitatea acestuia prin prisma performanţelor bancare;
 identificarea elementelor cu influenţă directă şi indirectă asupra dezvoltării sistemului
bancar în vederea atingerii unui grad cât mai înalt de eficoientizare a acestuia.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării derivă din recomandările pe care le
conţine, implementarea lor contribuind la eficientizarea activităţii băncilor şi a performanţelor
bancare. Cele mai importante recomandări se referă la:
 dezvoltarea conceptului de management bancar şi stabilirea funcţiilor acestuia, având
drept scop posibilitatea revizuirii structurii sistemului bancar;
 sinteza performanţelor bancare în cadrul sistemului bancar din R. Moldova în vederea
identificării unor direcţii de armonizare a performanţelor activităţii bancare;
 formularea recomandărilor privind condiţiile necesare şi factorii determinanţi ai
eficientizării strategiilor de performanţă bancară;
 elaborarea propunerilor privind ameliorarea performanţelor bancare prin prisma
perfecţionării managementului bancar.
4
Sumarul compartimentelor tezei: Introducere; trei capitole (care reflectă conţinutul de bază ale
cercetării efectuate); concluzii şi recomandări; bibliografia.
În Introducere a fost argumentată importanţa şi actualitatea temei cercetate, au fost definite
scopul şi sarcinile investigaţiilor. De asemenea, a fost succint descris conţinutul lucrării,
făcându-se referire la importanţa teoretico-practică şi noutatea rezultatelor obţinute.
Primul capitol – “Rolul şi importanţa managementului bancar” reflectă investigaţiile cu
privire la apariţia şi evoluţia managementului bancar, conţinutul acestuia, delimitarea funcţiilor
şi caracteristica principalelor componente ale managementului bancar.
Al doilea capitol – “Performanţa bancară şi rolul acesteia în managementul modern” în
cadrul căruia sunt prezentate rolul managementului bancar în obţinerea performanţelor băncii,
stabilirea performanţelor bancare în cadrul sistemului bancar din R. Moldova. Totodată, s-au
determinat şi analizat indicatorii performanţei bancare, s-au trasat principalele tendinţe în
dezvoltarea sistemului bancar din R. Moldova, potenţialul şi eficienţa acestuia.
În capitolul al treilea – “Direcţii de îmbunătăţire a performanţei activităţii bancare” sunt
stabilite principalele căi de ameliorare a performanţelor activităţii bancare. Tot în acest capitol, a
fost descris rolul strategiilor în vederea eficientizării performanţelor bancare.
În Concluzii şi recomandări sunt formulate concluziile generale şi recomandările elaborate
asupra temei studiate, care ar putea contribui la îmbunătăţirea şi dezvoltarea sistemului bancar al
R. Moldova şi alinierea acestuia la standardele europene. Totodată, pot contribui la ameliorarea
şi eficientizarea managementului activităţii bancare.
Cuvinte cheie: management bancar, performanţe bancare, active bancare, sistem bancar, sistem
financiar

5
 CAPITOLUL I. ROLUL ŞI IMPORTANŢA MANAGEMENTULUI
BANCAR
1.1. Scurt istoric al managementului bancar
Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului financiar, acestea contribuind
direct la configurarea dimensională, structurală şi calitativă a finanţării economiei, instrumentele,
tehnicile, consistenţa şi finalităţile finanţării depinzând hotărâtor de caracteristicile sistemului
bancar, de completitudinea reglementativă şi organizaţională a sistemului, de coerenţa şi
compatibilitatea funcţională ale entităţilor sistemului, precum şi de capacităţile şi abilităţile
subiecţilor din cadrul sistemului. Diversitatea şi complexitatea activităţilor bancare, diferenţierea
şi specializarea instrumentelor financiare utilizate de către acestea, delimitările şi
complementările instituţionale, şi îndeosebi implicarea masivă a băncilor pe toate segmentele
pieţei financiare, în condiţiile unei evoluţii internaţionale şi globale a sistemului bancar au plasat
banca, în calitate de instituţie financiară a intermedierii şi transformării, în poziţia de avangardă a
proceselor înnoitoare şi restructurative specifice sistemului financiar actual. Putem spune că, în
spaţiul financiar, banca face jocurile, face şi desface pieţe financiare, orientează şi
dimensionează fluxurile de lichidităţi, ajustează oferta, dar şi cererea de lichidităţi, induce
preţuri, rate, cursuri, seduce clienţii prin sclipitoare produse şi servicii bancare (adesea cu
conţinut şi caracteristici absconse, esoterice), generează, întreţine, acoperă şi transferă riscuri,
dar şi menţine şi stimulează stabilitatea economică dinamică; altfel spus, banca devine treptat, şi
sub impactul informatizării şi desubstanţializării monedei, o necesitate a civilizaţiei, la
expansiunea căreia contribuie şi ea.
Prin menirea sa, banca colectează depozite şi furnizează credite, finanţează un segment
de consumatori de lichidităţi din disponibilităţile altui segment, activizând şi fluidizând moneda,
pompând resurse financiare destinate dezvoltării, investiţiilor, dar şi consumului, prin aceasta
contribuind la dereglarea inflaţionistă, şi nu numai, a economiei, cantonând frecvent fluxurile de
lichidităţi într-un spaţiu al jocurilor financiare, speculative adesea, uneori reverberative, punctual
rebarbative şi perverse, şi din păcate adverse, oricum rupte de o realitate care nu mai recunoaşte
nominalul, moneda ca o haină etalonată după propria măsură, ci ca o cămaşă de forţă sau ca un
voal inconsistent şi neprotector. [21, p.15]
Operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat însă cu mii de ani înainte de Hristos. În
decursul timpului, „băncile” asigurau păstrarea unor obiecte de valoare, cum ar fi cele de metale
preţioase. Chiar şi templele, care primeau în depozit asemenea obiecte, erau considerate că
desfăşoară activitate bancară. Astfel, babilonienii, cu douăzeci de secole înainte de Hristos,
cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozitele de valori. La romani, încă din secolul al

6
IV-lea î.d.Hr., în Forum, se efectuau operaţiuni de acelaşi fel. În Antichitate, egiptenii, asirienii,
grecii, ca popoare civilizate care făceau comerţ, se ocupau şi cu schimbul de monede şi metale
preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani înlesneau schimbul de monede, primeau depuneri
de valori spre păstrare, acordau credite. Încă din Evul Mediu, din rândul negustorilor, zarafii s-au
separat ca o categorie socială care se ocupa cu comerţul de monede locale şi monede străine.
Termenul modern de bancă derivă din băncile de piaţă, sau banco, pe care moneda îşi
„schimba mâinile” în pieţele Italiei medievale. Termenul de faliment (bankruptcy) se referă la
„ruperea băncii”, care avea loc atunci când bancherul comercial se supraîntindea, când
înscrisurile sale erau aruncate şi acesta cădea. În Italia medievală a secolelor XIII şi XIV, aceşti
bancheri au înflorit, astfel că în secolele XV şi XVI unii bancheri, precum familia Medici din
Florenţa, au acumulat multă bogăţie şi putere politică, finanţând realizarea de opere de artă de
către maeştri, precum Leonardo da Vinci şi Michelangelo, dar şi risipind averi în susţinerea
războaielor, pentru cucerirea de teritorii şi bogăţii. Banca, în sensul modern al conceptului, nu
este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu. Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a
unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă,
prin crearea monedei fiduciare. Deşi în decursul Evului Mediu au apărut, în legătură cu intensele
schimburi comerciale în bazinul mediteranean, o suită întreagă de bănci care să mijlocească
plăţile, despre bănci, în plenitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia
băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă. [29, p.64]
Primele bănci au apărut în Veneţia, Genova, Milano, extinzându-se, diferenţiindu-se şi
dezvoltându-se treptat, contribuind la eliberarea creditului de condiţiile înrobitoare ale
cămătăriei. Apar asociaţii de credit (Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea
organizaţiilor de credit, a băncilor realizându-se în secolul XIX. În secolele XII – XVI au apărut
mai multe organizaţii bancare, ca Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona (1341), Banca
de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593). În timp ce mulţi dintre bancherii comercianţi
italieni se certau între ei, cei din Lombardia îşi plasau afacerile în teritorii străine, precum Londra
sau Berlin, care devin, după căderea oraşelor-state italiene în dezordine politică, (bancherii din
Genoa au finanţat extinderea Imperiului Habsburgic), centre financiare cu afaceri în toată lumea.
În acest sens, bănci autentice, moderne, pot fi considerate cele începând cu Banca de Amsterdam
(1608), Banca Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650) şi, cu deosebire, Banca Angliei, a
cărei înfiinţare în 1694 marchează o adevărată piatră de hotar în procesul de apariţie a băncilor
moderne.
Unele asemănări, mai mult sau mai puţin exterioare, ale activităţii templelor, zarafilor şi
cămătarilor cu activitatea bancară nu pot constitui temei pentru a le considera, cu toată rigoarea,
activităţi bancare propriu-zise. Bancherii din Europa copiază practicile bancare ale celor din
7
Italia, evidenţiindu-se trei trăsături esenţiale ale afacerilor bancare: băncile constituie depozite
clienţilor şi deschid conturi acestora; băncile realizează plăţile în numele clienţilor prin
colectarea şi plata cecurilor, biletelor şi altor note bancare; băncile furnizează avansuri clienţilor,
sub forma împrumuturilor. Dobânzile percepute la împrumuturi şi taxele aplicate pentru conturi
şi depozite erau sursele de venituri şi în final, de profituri ale bancherilor. În secolul V î. Hr.,
Xenofon propune formarea unei instituţii a giuvaergiilor (aurarilor), în proprietate publică,
pentru cetatea-stat Atena, vizând distribuirea mutuală a veniturilor din dobânzi tuturor
cetăţenilor. Visul său nu s-a realizat, dar a prevestit dezvoltarea proprietăţii mutuale a instituţiilor
de economii. Ca ecou al ideii lui Xenofon, în 1697, Daniel Defoe a propus formarea instituţiilor
cu proprietate mutuală, care să promoveze economisirea în cadrul clasei muncitoare şi populaţiei
sărace din Anglia, însă prima instituţie de acest tip a fost constituită în Anglia în 1765, până în
1800 asemenea instituţii răspândindu-se în Scoţia şi în SUA. [41, p.22-26]
Înrudite cu instituţiile de economisire, au apărut în Anglia societăţile de construcţii, în
care indivizii îşi reuneau economiile pentru a împrumuta membrii societăţii, în scopul finanţării
construcţiei de locuinţe. Cooperativele de credit au apărut la mijlocul secolului XIX în Germania
şi Italia, acestea fiind instituţii cooperatiste care serveau membrii lor în interes comun, adesea
fiind asociate cu biserici sau cu diverse ordine secrete (frăţeşti) şi atrăgându-şi membrii dintre
angajaţii unor firme specifice.
În America, respectiv, în SUA, care a reprezentat şi reprezintă modelul sistemului bancar
modern, după revoluţia din perioada 1775-1783 apar primii dealeri continentali, pentru ca în
1781 să fie constituită, de către financiarul Robert Moris din Philadelphia, Banca Americii de
Nord, treptat şi alte state americane acceptând statutul băncii. Unirea statelor constituite în
America, sub constituţia noului stat format, Statele Unite ale Americii, a permis să fie autorizată,
pentru o perioadă de 20 de ani, Prima Bancă din SUA, după modelul băncii din Philadelphia, în
cadrul sistemului bancar dual, cuprinzând şi băncile statelor. În perioada 1837- 1863 în SUA au
existat două tipuri de bănci: băncile statale, care operau prin şi în numele guvernelor statelor, şi
băncile private. Băncile private funcţionau conform legilor libertăţii activităţii bancare, adesea
axându-se pe tipărirea de note bancare (bancnote), pe care nu intenţionau să le răscumpere
niciodată, sau pe bancnote false (la sfârşitul acestei perioade circulau cca 5.000 de tipuri de
asemenea bancnote), fiind numite adesea bănci sălbatice.
În 1831, un grup din Philadelphia formează prima societate de construcţii din SUA,
numită asociaţie de economii şi împrumuturi, în câteva zeci de ani asemenea asociaţii
răspândindu-se pe întreg teritoriul Americii, acceptând depozite de la orice individ, astfel că, la
mijlocul deceniului IV al secolului XX, băncile de economii şi asociaţiile respective au devenit
liderii pieţei ipotecare, ambele constituind în prezent instituţii de economisire.
8
 Primele cooperative de credit apar în Canada la începutul secolului XX, iar în SUA, în
1909. Până la sfârşitul anilor ´80 ai secolului XX, instituţiile de economisire şi cooperativele de
credit erau grupate în categoria mai largă a instituţiilor financiare nonbancare; după aceea,
datorită falimentărilor care le-au afectat pe primele, dar şi diferenţelor privind performanţele şi
strategiile, cele două categorii de instituţii au fost considerate distinct. Ca şi în perioada
războiului civil, în perioada crizei din anii ´30, guvernul federal s-a implicat direct în activităţile
bancare. Falimentările bancare, fuga de bănci prin retragerea depozitelor au determinat guvernul
SUA să promoveze o legislaţie prin care restricţiona puternic capacitatea băncilor de a desfăşura
activităţi riscante, în 1933 băncile comerciale fiind separate de cele de investiţii; această
legislaţie a durat până în anul 1999. [50, p.16]
Aceste evoluţii au condus spre apariţia prototipului băncilor moderne, care, la etapa
iniţială, nu cuprindeau toate produsele şi serviciile bancare contemporane, dar funcţiile de bază
ale unei instituţii bancare în activitatea lor erau prezente. Treptat unele bănci comerciale
puternice care se bucurau de încredere mare din partea statului erau împuternicite să emită bani
(moneda fiduciară), obţinând statutul de bănci emitente, poziţie consolidată în majoritatea ţărilor
dezvoltate în sec. XIX - înc. sec. XX şi care a semnificat constituirea sistemului bancar de două
trepte, existent cu anumite nuanţe şi până astăzi.
Aaşadar, Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume colectiv, societăţi
anonime sau ale statului ce concentrează capitalurile disponibile din economie pe care le pun la
dispoziţia subiecţilor economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.
Fiind instituţii cu un grad înalt de specializare în operaţiuni monetare dintre cele mai
diverse, băncile dispun de tehnici şi instrumente adecvate inducerii încrederii în operaţiunile
monetare şi a unui grad ridicat de certitudine a eficacităţii produselor monetare şi financiare,
astfel încât creează un comportament de cooperare în relaţiile dintre posesorii de capitaluri
(creditori) şi beneficiarii acestora (debitori). Ca instituţii specializate, băncile se ocupă de
organizarea şi realizarea împrumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea
acestora, iar scopul final obţinerea profitului bancar. [54, p.34]
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este aceea care, pe
de o parte, „cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte,
„vinde” banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca
se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare. Se poate
spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor sunt „cheia de boltă” a activităţii unei
bănci. De aici, derivă şi funcţiile economice ale băncii.
În ansamblul lor, băncile îndeplinesc următoarele funcţii:

9
 atragerea disponibilităţilor monetare, temporar libere, ale subiecţilor economici sub
formă, în principal, de depozite şi transformarea acestora în capital de împrumut; fără
existenţa caselor de economii, a băncilor şi sistemului financiar, aceste resurse nu ar
putea fi transformate în capital şi ar rămâne nefolosite, ca monedă pasivă;
acordarea, distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, sub formă de credite, diferiţilor
subiecţi economici, în vederea completării Universitatea Spiru Haret 20 capitalurilor
proprii ale acestora, băncile, prin mobilizarea disponibilităţilor, devenind intermediari
între deţinătorii capitalurilor de împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri;
emisiunea şi, deci, punerea în circulaţie de monedă de hârtie, monedă divizionară, cât şi
de monedă de cont, băncile acordând credite nu numai din sumele atrase din afară sub
forma depunerilor, ci şi prin emiterea de angajamente proprii, ameliorând astfel calitatea
creanţelor şi angajamentelor din economie, amplificând volumul mijloacelor de plată şi al
creditelor;
crearea instrumentelor de credit ale circulaţiei mărfurilor, limitându-se astfel cantitatea de
numerar din economie;
asigurarea, păstrarea sumelor deponenţilor, efectuarea rapidă a plăţilor şi viramentelor,
furnizarea informaţiilor cerute, prestarea de servicii financiare pentru întreprinzători şi în
beneficiul statului. [56, p.69]
În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este necesar, cu
deosebire, să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificaţie: băncile apar, tot mai mult,
ca intermediari financiari cu caracter specific; se accentuează procesul de concurenţă în sistemele
bancare occidentale şi, totodată, evoluţiile în direcţia integrării economice şi monetare; tranziţia
la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare în ţările în care ea
se realizează.
Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru constituirea, creşterea
volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de finanţare, ea scumpeşte aceste resurse,
multiplică intermedierea şi poate întârzia finanţarea, şi ca urmare, finanţarea directă a agenţilor
economici, prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit, ocupă ponderi destul de
ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, aportul băncilor şi al altor intermediari financiari la
finanţarea agenţilor economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul de
ridicat, reprezentând 60-70% din total.
Procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se accentuează prin tendinţa
universalizării operaţiunilor bancare, a dispariţiei multora dintre compartimentările legate de mai
vechea specializare a băncilor. Se apreciază că sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit
de mobil. Realizarea „Europei Monetare”, care implică liberalizarea completă a mişcării
10
capitalului şi a prestărilor de servicii între ţările UE, reprezintă o provocare şi o şansă pentru
băncile europene, aceasta reprezentând un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii
de coordonare în activitatea bancară internaţională. Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-
au dezvoltat paralel, iar formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o
ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt predominante. În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de
natura activităţii, băncile pot fi grupate în următoarele tipuri de instituţii bancare: bănci de
emisiune; bănci comerciale (de depozit); instituţii de economisire; cooperative de credit; bănci
de afaceri; bănci specializate şi organisme de credit nebancare. [37, p.28-35]
Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului. Este de
menţionat că managementul bancar ca un specific de ramură are o perioadă de existenţă relativ
mică. Până la sfârşitul anilor ´60 ai sec. XX conţinutul de bază al managementului în bănci îl
constituia gestiunea riscurilor de creditare, dat fiind că în condiţiile unei stabilităţi pronunţate ale
sistemului bancar alte tipuri de riscuri, cunoscute astăzi, erau puţin accentuate sau nu se
manifestau deloc, Însă după mijlocul anilor ´70 ai secolului trecut, când abandonarea sistemului
de la Breton-Woods în combinaţie cu alţi factori de influenţă au perturbat vizibil stabilitatea
sistemului financiar-valutar al lumii occidentale, băncile americane, nipone şi europene s-au
pomenit într-o situaţie calitativ nouă.
Acum calitatea managementului, orientat prioritar spre identificarea, evaluarea şi
minimizarea riscurilor la care era supusă banca, devine factorul decisiv înn menţinerea stabilităţii
băncii şi prosperarea ei. În plus, în ultimii ani inovaţiile rapide de pe pieţele financiare şi
internaţionalizarea fluxurilor financiare au modificat substanţial sectorul bancar. Atât progresul
tehnologic, cât şi liberalizarea pieţelor financiare au oferit noi oportunităţi pentru bănci şi
instituţii nebancare, exercitând presiuni competitive sporite asupra acestora.
Accentul profitabilităţii băncilor a început treptat să se deplaseze de la active ponderate la
risc (credite etc.) spre articole extrabilanţiere, astfel că practica bancară tradiţională, bazată pe
constituirea depozitelor şi acordarea creditelor, este astăzi doar o parte din activitatea tipică a
băncilor, fiind adesea şi cel mai puţin profitabilă. Aceste modificări de activitate a băncilor au
declanşat multiple cercetări de domeniu care au şi reliefat conţinutul noii ramuri a
managementului - managementul bancar. [30, p.14-16]

11
 1.2. Conţinutul şi funcţiile managementului bancar
În literatura de specialitate se conţin mai multe definiţii ale managementului bancar:
Managementul bancar constituie procesul de coordonare a resurselor umane,
informaţionale, fizice şi financiare, în vederea realizării scopului organizaţiei bancare.
Managementul bancar constituie procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane,
financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei bancare –
obţinerea de produse şi servicii dorite de societate.
Managementul bancar constituie ansamblul de cunostinte, concepte, principii, metode şi
tehnici specifice, care printr-un mixaj corespunzător al elementelor materiale, financiare,
umane, informaţionale de care dispune o societate bancară, pe de o parte, şi al mediului
în care operează, pe de alta parte, realizat de un sistem conducător, asigură realizarea
obiectivelor, pentru care a fost infiinţată şi funcţionează banca respectiva. [35, p.36]
Managementul băncii poate fi definit ca fiind procesul de integrare funcţională a unui
ansamblu diferenţiat de activităţi specifice, centrate pe obţinerea şi combinarea resurselor
umane, informaţionale, fizice şi financiare în scopul furnizării profitabile a produselor şi
serviciilor bancare.
În perspectiva managementului bancar, firma bancară realizează cinci funcţiuni esenţiale,
definite ca ansambluri omogene şi coerente de activităţi, vizând realizarea unor obiective
intermediare (funcţionale), şi anume:
a) funcţia de organizare a managementului - presupune două subdiviziuni:
organizarea de ansamblu a băncii (organigramă, regulamente, sistem informaţional)
organizarea principalelor componente
b) funcţiunea productivă, concretizată în activităţile furnizoare de produse şi servicii bancare,
constituind funcţiunea esenţială a băncii, realizată prin funcţiile acesteia:
 funcţia de depozit, de atragere şi protejare a disponibilităţilor băneşti existente în
economie;
 funcţia de investiţie, de plasament, concretizată în acordarea de credite şi achiziţionarea
de active financiare;
 funcţia de transfer al plăţilor, banca transformându-se într-un intermediar al circuitului
încasări-plăţi;
 funcţia servicială, banca reprezentând un furnizor de servicii financiare, însoţitoare sau
nu a celorlalte funcţii bancare.
c) funcţiunea distributivă, comercială, concretizată în activităţi şi operaţii care asigură
alimentarea băncii cu resurse, precum şi distribuirea produselor bancare. Componente majore ale
acestei funcţiuni saunt activităţile de marketing şi de promovare a relaţiei cu clientela;
12
d) funcţiunea financiară, concretizată în ansamblul de activităţi prin care banca asigură gestiunea
financiară a tuturor activităţilor şi rezultatelor, cunoaşterea şi analiza resurselor şi plasamentelor,
a rezultatelor financiare, precum şi planificarea financiară curentă şi de persectivă (bugetizarea
financiară);
d) funcţiunea de personal, de asigurare şi remunerare a resurselor umane, de motivare şi
penalizare a personalului, de pregătire, promovare şi urmărire a activităţii acestuia;
e) funcţiunea de dezvoltare, concretizată în activităţi specifice de expansiune, diversificare şi
inovare a produselor şi serviciilor bancare, a tehnologiilor şi operaţiunilor, a instrumentelor şi
tehnicilor, reprezentând funcţiunea de supravieţuire a băncii, de adaptare a acesteia la mediul
extern în continuă modificare.
f) funcţia de previziune - ansamblul activităţilor prin care se determină principalele obiective ale
băncii şi componentele sale, precum şi resursele şi mijloacele necesare realizării lor. Realizarea
acestei funcţiuni presupune întocmirea de:
 prognoze,
 planuri,
 programe.
h) funcţia de antrenare - ansamblul activităţilor prin care se mobilizează personalul pentru
realizarea obiectivelor stabilite element esenţial al acesteia este - motivarea:
 motivarea pozitivă
 motivarea negativă.
i) funcţia de coordonare - armonizarea deciziilor şi acţiunilor personalului şi compartimentelor
funcţionale;
j) funcţia de control-evaluare - ansamblul proceselor de măsurare şi comparare a performanţelor
băncii cu obiectivele stabilite pentru a identifica deficienţele şi a pune în evidenţă rezultatele
performante. [22, p.18-19]
Managementul bancar se bazează pe următoarele principii:
orientarea băncii la cerinţele pieţei şi ale clienţilor, la organizarea serviciilor şi
produselor bancare cu un înalt grad de cerere şi profitabilitate;
tendinţa spre sporirea eficienţei sistemului bancar;
corectările de rigoare în activitatea băncii conform cerinţelor pieţei;
evidenţa şi evaluarea strictă a rezultatelor finale;
utilizarea bazei informaţionale moderne;
selectarea raţională a personalului.
Principalele obiective ale managementului bancar, decurg din organizarea şi utilizarea
resurselor băncii pentru:
13
  Maximizarea profitului pe termen scurt mediu şi lung;
 Diminuarea permanentă a riscului specific;
 Satisfacerea cerinţelor clienţilor, salariaţilor, acţionarilor;
 Realizarea obiectivelor băncii în ansamblul lor.
Obiectele managementului bancar sunt următoarele:
1. patrimoniul - reprezintă un capital pe care-l are banca la un moment dat şi care în marea sa
parte nu este în proprietatea deplină a băncii.
2. produsul pe care îl formează banca - cumpără bani şi vinde bani - formarea corectă a preţului,
dobânzile.
3. personalul - de înaltă calificare şi de fiecare salariat în parte depinde banca - gestiunea corectă
a personalului.
4. mijloacele tehnice pe care le utilizează banca.
Pentru realizarea obiectivelor managementului cerinţele manageriale se structurează pe
trei niveluri de competenţă.
Nivelul 1- conducerea de nivel superior
Nivelul 2- conducerea la nivel mediu
Nivelul 3- conducerea la nivelul de bază.
Atributele esenţiale ale managementului bancar.
Managementul bancar are anumite caracteristici care îl individualizează semnificativ în
cadrul managementului general. Aceste caracteristici sunt determinate de specificitatea
conţinutului său, care îmbracă următoarele forme: [32, p.89]
- specificitatea obiectului, care îl constituie moneda şi substitutele sale;
- specificitatea procesului, care reprezintă o transformare manifestată prin multiplicare,
transferare şi remunerare. În sens restrâns, banca realizează transformarea monedei în
active financiare, în cadrul acestui proces evidenţiindu-se însă o diversitate procesuală a
transormării, vizând caracteristicile activelor financiare;
- specificitatea pieţei, care induce proceselor bancare riscuri diferenţiate şi codeterminate,
ajustând semnificativ rezultatele activităţii bancare;
- specificitatea produselor bancare, caracterizate printr-o diversitate atributivă (a
atributelor) în condiţiile conservării substanţei generice: moneda, diversitatea atributivă
fiind determinată de caracteristicile şi destinaţiile produselor bancare;
- specificitatea tehnologică, determinată de specificităţile obiectului şi procesului, centrată
pe informaţie şi nu pe substanţă, tehnologia bancară utilizând preponderent „echipamente
informatice” care asigură realizarea procesului de transformare şi a serviciilor adiţionale.

14
 Atributele esenţiale ale managementului bancar performant îşi afirmă particularităţi
delimitative şi definitorii:
 Previziunea, prin care se stabilesc obiectivele băncii, ierarhizate şi condiţionate, precum
şi resursele şi mijloacele necesare realizării acestora. Atributul previziunii se
concretizează în proiecţii, prognoze, planuri, programe, înscrise în strategia băncii, a cărei
particularitate rezidă în centrarea determinantă pe piaţă, în acest sens utilizându-se
instrumentele şi tehnicile marketingului financiar şi bancar.
 Organizarea, ca atribut al managementului bancar, se particularizează prin structuri
organizatorice în formă de reţea, şi în acest sens distribuirea atribuţiilor (sarcini,
competenţe, responsabilităţi) se caracterizează prin deconcentrare şi orizontalizare,
ierarhizarea posturilor şi verigilor realizându-se în contextul puternicei delegări şi
autonomii decizionale.
 Coordonarea presupune armonizarea şi compatibilizarea informaţiilor, deciziilor şi
acţiunilor personalului, atât la nivelul conducerii, cât şi la nivelul operaţional.
Particularitatea acestui atribut în cadrul băncii constă în dependenţa puternică a acestuia
de informaţie, de comunicare, îndeosebi de viteza circulaţiei informaţiei şi acurateţea
(relevanţa) acesteia. Existenţa unei comunicări adecvate la toate nivelele manageriale
depinde de o serie de factori, care influenţează calitatea managementului bancar.
 Antrenarea, ca atribut al managementului băncii, se defineşte prin ansamblul activităţilor
specifice prin care se determină personalul băncii să realizeze eficient şi operativ
obiectivele aferente funcţiilor sau activităţilor. Particularitatea bancară a acestui atribut
rezidă în importanţa motivării ca instrument esenţial al realizării atribuţiilor, având în
vedere impactul produselor şi serviciilor bancare asupra comportamentului angajaţilor în
relaţie cu mediul bancar. În acest sens, motivarea pozitivă, stimulativă şi motivarea
negativă, penalizatoare sunt ambivalente atributului de antrenare.
 Evaluarea, implicit analiza şi controlul, cuprinde ansamblul de activităţi prin care
performanţele băncii sunt măsurate şi comparate cu obiectivele, evidenţiindu-se
deficienţele şi promovându-se soluţii corective, în funcţie de cauze şi condiţii,
asigurându-se continuu lichiditatea şi solvabilitatea băncii. [45, p.28]
Particularitatea bancară a acestui atribut rezidă în puternica dependenţă a performanţelor de
riscurile asumate. Atributele managementului bancar nu se exercită separat, ci într-o
interdependenţă şi codeterminare continuă, contribuind împreună la derularea în bune condiţii a
procesului de management.
Managementul bancar performant, activ şi eficient cuprinde următoarele componente:

15
a) Crearea unui sistem informaţional competitiv, care să contribuie la fundamentarea şi
adoptarea unor decizii adecvate. Banca trebuie să dispună de tehnici şi instrumente pentru
culegerea, prelucrarea şi circulaţia informaţiilor într-un ansamblu unitar, care să ofere tuturor
decidenţilor informaţiile necesare;
b) Selectarea pieţelor şi produselor pe care banca le poate verifica profitabil, luându-se în
considerare oferta celorlalte instituţii financiare, structura cererii şi tehnicile de promovare;
c) Recompensarea personalului băncii în funţie de performanţe, încurajarea performanţei
constituind, împreună cu promovarea loialităţii, elementele esenţiale ale consolidării
comportamentelor pozitive ale personalului.
Recompensarea trebuie să fie individualizată, flexibilă şi integrativă, astfel încât să
îmbine atât interesele şi motivaţiile fiecărui angajat, cât şi interesele firmei bancare.
d) Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare şi evaluarea acestora prin prisma
profiturilor şi riscurilor bancare, înţelegerea utilizării şi efectelor acestor instrumente şi tehnici
fiind vitală pentru managementul bancar;
e) Gestionarea financiară adecvată a băncii, bazată pe prudenţă, inovaţie şi câţtig. Prudenţa
constând în însumarea riscurilor profitabile şi în siguranţa profitabilităţii viitoare a băncii,
presupune o continuă inovaţie şi diversificare, adecvarea produselor şi serviciilor bancare şi
consolidarea unor centre de profit pe activităţi şi produse;
f) Elaborarea de strategii echilibrate şi temporal eşalonate este necesară pentru evaluarea
câştigurilor, oferind căile şi mijloacele pentru iniţierea de schimbări şi adaptări în funcţie de
evoluţia mediului concurenţial şi instituţional.
Strategiile echilibrate presupun abordarea a două aspecte esenţiale:
 stabilirea nivelului ratei de rentabilitate pe care banca doreşte să-l atingă în funţie de
riscurile pe care şi le poate asuma;
 determinarea poziţiei viitoare a băncii, sub forma unor obiective vizând perfecţionarea
managementului, adaptarea structurilor organizatorice, creşterea eficienţei operaţionale,
prospectarea pieţelor, adecvarea capitalului, etc.
Promovarea unui management performant în cadrul băncii, orientat spre maximizarea
profitului şi minimizarea riscurilor, se realizează într-un mediu economic şi financiar, social şi
politic, care influenţează modalităţile şi instrumentele manageriale, eficacitatea şi performanţele
băncii.
În acest sens, pot fi definite cinci categorii de factori de mediu cu impact asupra
performanţelor managementului băncii: [38, p.13-15]
 factorii reglementativi, instituţionali concretizaţi atât prin cadrul organizatoric în care se
realizează activităţile financiar-bancare, cât şi prin normele legislative de natură
16
 economică, financiară şi bancară prin care este reglementat acest ansamblu de activităţi,
în particular activitatea bancară. Banca Naţională în Republica Moldova reprezentând
autoritatea monetar-bancară la nivel naţional;
 factorii politici, în particular politica economică şi financiară promovată de către Stat,
care prin intermediul instrumentelor de politică economică acţionează în sensul atingerii
obiectivelor propuse. În acest sens instrumentele de politică monetară (rata dobânzii,
activitatea Băncii Centrale pe piaţa monetară, refinanţarea, rezervele obligatorii etc.)
orientează şi supraveghează activităţile bancare, influenţând nivelul, structura şi evoluţia
variabilelor financiar-monetare;
 factorii economici, mediul concurenţial în care băncile îşi desfăşoară activitatea; care
ajustează performanţele, modifică structura produselor bancare, reconfigurează relaţiile şi
acomodează cererea şi oferta pe pieţele financiare;
 factorii psiho-sociali, centraţi pe relaţiile de încredere între bănci şi clienţi, pe percepţia
publică a activităţii bancare şi pe formarea şi reformarea acestei percepţii de către bănci
prin instrumentele marketingului bancar;
 factorii culturali, a căror influenţă intersectează influenţa celorlaţi factori, sunt cei induşi
de cultura financiar-bancară, de cultura relaţiilor de piaţă, de valorile promovate şi
dezvoltate în societate, determinând atitudinile, comportamentele, motivarea etc.
Domeniile managementului bancar
Pot fi evidenţiate două compartimente mari ale managementului bancar: [47, p.33]
 gestiunea activităţii economico-financiare a băncii (managementul financiar);
 dirijarea cu personalul băncii.
Însă privind prin prisma domeniilor primordiale, esenţiale în care se afirmă atribuţiile
acestuia, poate fi configurată în mod desfăşurat structura managementului pe opt domenii
principale:
1. managementul lichidităţii
2. managementul activelor
3. managementul pasivelor
4. managementul capitalului
5. managementul performanţelor
6. managementul riscurilor
7. managementul relaţiilor umane
8. managementul pieţei.
Managementul lichidităţii. Preocuparea prioritară a băncii rezidă în asigurarea
numerarului necesar (lichiditatea) pentru a plăti deponenţii când există ieşiri de depozit
17
(retrageri), şi în acest sens banca trebuie să dispună de active lichide sau de posibilităţi ieftine de
procurare a acestora.
Managementul lichidităţii evidenţiază importanţa rezervelor minime obligatorii şi
deţinerea de către bănci a unor rezerve suplimentare în vederea evitării costurilor generate de
lipsa de lichiditate.
În condiţiile în care banca nu dispune de lichiditate, aceasta poate apela la patru căi de
evitare a ilichidităţii:
 împrumuturi pe piaţa interbancară;
 vânzarea de titluri financiare;
 angajarea de împrumuturi la Banca Centrală;
 diminuarea creditelor (împrumuturilor acordate), utilizând în acest sens două metode:
o eliminarea împrumuturilor restante sau ne-reînnoirea împrumutărilor
scadente;
o vânzarea împrumuturilor către alte bănci.
Managementul activelor, concretizat în acordarea de împrumuturi care să ofere siguranţa
restituirii şi în diversificarea portofoliului de acţiuni pe care banca le deţine. Maximizarea
profitului prin managementul activelor presupune simultan din partea băncii să acorde
împrumuturi generatoare de venituri înalte şi să reducă riscurile aferente prin constituirea de
provizioane, şi în acest sens banca dispune de patru modalităţi fundamentale: [51, p.11]
1. identificarea şi selectarea creditelor sigure, pe termen lung şi cu rate
înalte ale dobânzii;
2. cumpărarea de titluri financiare care generează venituri înalte şi
riscuri joase;
3. reducerea riscurilor asociate portofoliului activelor, prin diversificare;
4. administrarea lichidităţii activelor.
Managementul pasivelor are ca obiectiv obţinerea de fonduri cu cât mai joase. Acest
domeniu al managementului bancar s-a extins odată cu expansiunea pieţelor împrumuturilor pe o
zi şi a certificatelor de depozit negociabile, precum şi a altor instrumente financiar inovative.
Flexibilizarea managementului pasivelor a modificat structura portofoliului acestora, orientând
totodată băncile spre promovarea creditelor generatoare de venituri înalte.
Managementul capitalului vizează necesarul de capital propriu pe care băncile trebuie
să-l deţină, din trei raţiuni: evitarea falimentării băncii; maximizarea venitului acţionarilor,
echilibrarea între siguranţa investiţiei acţionarilor şi mărimea veniturilor acestora. Importanţa
dimensionării adecvate a capitalului bancar pentru asigurarea stabilităţii sistemului bancar în

18
ansamblu a determinat autorităţile monetare să stabilească normative, prin care să reglementeze
dimensiunea şi structura ca. pitalului bancar
Managementul riscurilor bancare, bazat pe axioma activităţilor bancare, care afirmă că
maximizarea profitului implică o expunere la riscuri înalte. Asumarea riscurilor de către bănci
presupune respectarea regulilor prudenţiale de către acestea, echilibrarea între dimensiunea
profitului şi deschiderea băncii către risc, acceptarea pierderilor în condiţiile neafectării
situaţiilor finaciare, menţinerea imaginii atractive a băncii.
Relaţia profit - risc devine esenţială în adoptarea deciziilor bancare, evidenţiindu-se în
acest sens trei tipuri de management bancar:
 managementul agresiv, caracterizat prin maximizarea profitului prin politici de penetrare
a pieţei şi eliminarea a concurenţei în condiţiile asumării unor riscuri înalte;
 managementul moderat, caracterizat prin conservarea nivelului profitului prin politici ce
vizează menţinerea poziţiei băncii pe piaţă în condiţiile evitării angajamentelor riscante;
 managementul prudent, centrat pe minimizarea riscurilor prin politici ce vizează
eliminarea pierderilor, reducerea cheltuielilor şi strategii restrictive de creditare.
Managementul performanţelor, puternic intersectat cu celelalte domenii ale
managementului bancar, calitatea acestora contribuind şi reflectându-se în performanţele
bancare. Componentele esenţiale ale acestui domeniu sunt: [55, p.52-57]
analiza şi evaluarea performanţelor, pe baza situaţiei financiare, ufiiizând indicatori de
rentabilitate, randament, solvabilitate etc, precum şi norme şi standarde de comparaţie;
planificarea strategică şi politica performanţelor bancare prin localizarea corectă a
centrelor furnizoare de performanţă;
organizarea performanţelor bancare pe verigi şi nivele, vizând atât profitabilitatea, cât şi
costurile bancare.
Managementul resurselor umane, pornind de la premisa că resursele umane în bănci
constituie vectorul fundamental al succesului; în acest sens, selectarea, pregătirea, promovarea şi
motivarea personalului reprezintă instrumentele esenţiale ale managementului, concretizate şi
operaţionalizate în planificarea personalului, administrarea salariilor şi a premiilor, instruirea
profesională, relaţiile interpersonale etc.
Managementul pieţei, care trebuie să asigure cunoaşterea cerinţelor pieţei de către bănci,
respectiv ale clienţilor, organizarea adecvată a distribuirii produselor, adecvarea structurii
produselor şi serviciilor bancare, promovarea şi configurarea structurilor de rate ale dobânzii
care să consolideze piaţa proprie.

19
 Marketingul bancar, prin instrumentele şi tehnicile utilizate, prin distribuirea corelativă
către interioritatea băncii şi mediul acesteia, constituie componenta esenţială a managementului
pieţei.
Pentru a avea performanţe managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
1. Un sistem de informaţii competitiv;
2. Selecţia pieţelor şi produselor potrivite;
3. Recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;
4. Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;
5. Gestionarea financiară bună;
6. Elaborarea de strategii echilibrate, pornind de la performanţele anterioare.
Conţinutul de bază al managementului bancar se manifestă în câteva direcţii mari de
activitate: [22, p.20]
 Planificarea generală pune pe picior de comparaţie scopurile, sfera şi rezultatele
activităţii cu resursele utilizate şi cheltuielile efectuate. Ea cuprinde toate
compartimentele băncii şi este destinată înţelegerii de către personal a obiectivelor
generale, strategiei şi tacticii realizării lor.
 Analiza este orientată spre evaluarea rezultatelor băncii în ansamblu şi pe direcţii de
activitate cum ar fi portofoliul de credite, portofoliul investiţional, suficienţa capitalului,
marja procentuală etc. În rezultat banca va fi în stare să depisteze tendinţele pozitive şi
negative în evoluţia băncii şi să elaboreze un plan corecţional.
 Reglementările interne vin să asigure respectarea de către bancă a prevederilor actelor
reglatorii, emise de autoritatea bancară centrală.
 Controlul în bancă se divizează în extern, efectuat de autoritatea bancară centrală şi
auditori independenţi şi intern(foarte important), orientat spre formarea unui sistem
eficient de depistare a lacunelor şi deficienţelor de activitate şi a înlăturării lor.
Instrumente ale managementului bancar
Operaţionalizarea managementului bancar utilizează elemente suport, concretizate în
metode, tehnici, instrumente specifice, care au caracter general sau un caracter specific unui
domeniu al managementului sau unei funcţiuni a băncii.
Metode de management cu caracter general, aplicabile şi în cazul firmei bancare, sunt:
managementul participativ, managementul prin obiective, managementul prin rezultate, metoda
normativă, metoda Delphi etc.
Există însă anumite instrumente, care chiar dacă oferă deschidere către foarte multe
domenii ale sferei economice, capătă în operaţionalizare o specificitate bancară, adaptându-se
conţinutului caracteristic activităţilor bancare. între aceste instrumente pot fi evidenţiate:
20
 instrumente de planificare;
instrumente de analiză;
instrumente de evaluare;
instrumente de control.
Planificarea şi prognoza
Dacă până nu demult, managerii bancari acordau prioritate problemelor curente -
atragerea de depozite, estimarea lichidităţii etc, în prezent problematica de perspectivă a impus
planificarea, planificarea strategică în particular, ca un instrument esenţial al managenertului
bancar. Prognoza relevă unde este banca, şi nu unde doreşte să fie, în timp ce planificarea
strategică abordează viitorul deciziilor prezente. Planificarea strategică nu este o încercare de a
elimina riscul, ci un mod raţional de alegere a căilor de acţiune în care banca îşi asumă riscuri, şi
în acest sens, prin acest instrument banca trebuie să răspundă la patru întrebări: Care este situaţia
băncii în prezent ? Care sunt obiectivele băncii în viitor? Cum doreşte conducerea să arate banca
în perspectivă? Cum se poate ajunge la situaţia dorită?
O componentă principală a planificării o reprezintă planul de afaceri pe termen mediu (3-
5 ani), care poate constitui şi un instrument de prezentare a băncii în relaţiile cu partenerii.
Planificarea se concretizează în planuri centrate pe obiective şi căi de atingere, programe
adecvate şi cuprinzătoare, norme şi normative. Pentru managementul băncii este util sistemul
planurilor financiare şi nefinanciare, a cărui structură cuprinde: [39,p.947]
 plan financiar al băncii, elaborat de către centrele de responsabilitate, respectiv sucursale
şi Centrală;
 bugetul de venituri şi cheltuieli;
 planurile operaţionale, care susţin şi fundamentează planurile financiare şi bugetul.
Între aceste planuri se evidenţiază: planul de credite, planul de atragere a resurselor,
planul de cheltuieli funcţionale, planul de vânzări, planul resurselor umane etc.
Dacă planul financiar, prin structura lui, se regăseşte în execuţie în bilanţul băncii,
bugetul de venituri şi cheltuieli se regăseşte în contul de profit şi pierderi.
Analiza S.W.O.T.
Acest instrument de analiză este util managerilor bancari pentru cunoaşterea propriei
activităţi şi a partenerilor de afaceri. Bazată pe chestionare, deci abordând investigator
activităţile analizate, analiza S.W.O.T. relevă puncte slabe şi tari, precum şi oportunităţile şi
pericolele caracteristice acestor activităţi. Acest instrument permite, pe de o parte, ordonarea
informaţiilor financiare şi nefinanciare după anumite criterii şi reguli, iar pe de altă parte, analiza
în perspectivă a aspectelor care vor influenţa activitatea băncii.

21
 Dacă punctele tari reprezintă baza care asigură succesul băncii, punctele slabe evidenţiază
lipsurile, carenţele, disfuncţionalităţile care vor trebui să fie soluţionate de către bancă.
Oportunităţile (posibilităţile) sunt constituite din factori externi, conjuncturali favorabili
de care banca poate beneficia, în timp ce pericolele (ameninţările) sunt evenimente, cu o
probabilitate mai mică sau mai mare de realizare, generatoare de riscuri.
Indicatorii de performanţă
Sistemul de indicatori, având în centru indicatorii de performanţă, evaluează situaţia
băncii la un moment dat, sugerând şi perspectiva evoluţiei. În cadrul sistemulri de indicatori pot
fi făcute delimitări după nivelul ierarhic (centrala, sucursala, filiala etc.) şi după natura
conţinutului (ai eficienţei, ai capitalului, ai resurselor, ai activelor, ai lichidităţii etc.)
Pentru managementul băncii, sistemul de indicatori oferă posibilitatea evaluării activităţii
de ansamblu, pe activităţi şi domenii, pe componente organizatorice, pe produse şi servicii - etc.,
evidenţiind cauzele disfuncţionalităţilor, „locurile înguste” din punctul de vedere al
performanţelor, generând decizii de mare importanţă pentru evoluţia viitoare a băncii, a
performanţelor acesteia.
Dintre indicatori pot fi evidenţiaţi: rata profitului, brut şi net; rata rentabilităţii;
rentabilitatea activelor; a capitalului social; a capitalului propriu; costul activităţii; rata stabilităţii
financiare; productivitatea muncii; lichiditatea depozitelor, lichiditatea activelor; raportul de
solvabilitate; acoperirea creditelor din fonduri proprii.
Controlul de gestiune
Gestiunea resurselor constituie o componentă esenţială a managementului bancar şi în
acest sens asigurarea unor structuri funcţionale şi operaţionale a gestiunii, favorabile ordonării
responsabilităţilor şi competenţelor în funcţie de potenţialul de decizie, informaţie şi acţiune,
oferă posibilităţi sporite unei gestiuni eficace şi performante.
În acest sens, controlul de gestiune, ca instrument al managementului, vizează structura
băncii pe centre de profit şi centre de costuri, ceea ce permite măsurarea contribuţiei fiecărui
centru de responsabilitate la realizarea performanţelor şi la generarea pierderilor.
Profitabilitatea generală a băncii este o rezultantă a profitabilităţii clienţilor şi produselor,
centrele neprfitabile fiind fie reabilitate, fie asimilate de alte centre de activitate. Centrele de
cost, prin specificul activităţii, nu au legătură directă cu clienţii şi nu înregistrează direct venituri.
Controlul de gestiune se realizează în contextul unor modele de profitabilitate în cadrul
băncii, care permit măsurarea corectă a profitabilităţii centrelor de profit, ele incluzând toate
veniturile şi toate cheltuielile care revin fiecărui centru de profit, un rol important al modelului
de profitabilitate constând în soluţionarea problemelor referitoare la costul resurselor.

22
 1.3. Componentele managementului bancar
Managementul bancar, ca domeniu aparte al conducerii, apare numai în condiţiile de
piaţă dezvoltate. Orice hotărâre a managementului bancar include trei factori importanţi: bani;
timp; risc. Teoria finanţelor cercetează problemele evaluării fluxurilor viitoare alternative de
numerar.
Specificitatea domeniului bancar determină şi structura managementului desfăşurată pe
domenii principale: [64, p.16]
 Managementul activelor
 Managementul pasivelor
 Managementul capitalului
 Managementului riscului bancar
 Managementul performanţelor
 Managementul resurselor umane
 Managementul pieţei
Managementul activelor
Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale utilizarea resurselor lor mobilizate
prin atragerea de depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse, pentru îndeplinirea
funcţiilor lor specifice.
Acest management se concretizează prin acordarea de împrumuturi care aduc venituri din
dobânzile percepute, în condiţii de risc minim.
Banca constituie provizioane specifice de risc de credit şi de dobândă şi îsi diversifică
portofoliul activelor pe care de deţine, în scopul obţinerii de venituri pentru a-şi acoperi
costurile.
Managementul pasivelor - are ca obiect obţinerea de fonduri (resurse) cu costuri cât mai
mici. Băncile dispun de fonduri, din fondurile lor proprii şi de resursele atrase.
Fondurile proprii ale unei banci au urmatoarele funcţii:
 acopera pierderile;
 finanţează activul imobilizat;
 corectează discordanţele scadenţelor;
 asigură încrederea creditorilor băncii, mai ales a depunătorilor.
Fondurile proprii pot fi suplimentate prin două căi:
- prin subscripţie publică (făcând apel şi la acţionari);
- prin alocarea unei părţi din profitul obţinut.
Managementul capitalului - reprezintă necesarul de capital propriu pe care băncile
trebuie să îl deţină din trei considerente:
23
- evitarea falimentului băncii;
- maximizarea veniturilor acţionarilor;
- echilibrul intre siguranta investitiei actionarilor si marimea veniturilor acestora .
BNM a stabilit normative prin care se reglementează dimensiunea şi structura capitalului
bancar.
Managementul performanţelor - se intersectează cu celelalte domenii ale
managementului bancar, deoarece calitatea acestora contribuie şi reflectă nivelul performanţelor
financiare ale băncii.
Componentele principale ale managementului performanţelor sunt:
 Analiza şi evaluarea performanţelor pe baza situaţiei financiare, utilizând indicatori de
rentabilitate, randament, solvabilitate, precum şi norme, standarde de comparaţie;
 Planificarea strategică şi politica performanţelor bancare prin localizarea corectă a
centrelor furnizoare de performanţe;
 Organizarea performanţelor bancare pe verigi şi nivele, vizând atât profitabilitatea, cât şi
costurile bancare.
Managementul resurselor umane - se bazează pe calitatea resurselor umane ce constituie
o condiţie esenţială pentru succesul unei bănci, pentru asigurarea dezvoltării sale şi a unei
eficienţe şi profitabilităţi corespunzătoare.
Un management eficient în bancă înseamnă selectarea, pregătirea, promovarea şi
motivarea personalului.
Managementul pieţei trebuie să asigure cunoaşterea cerinţelor pieţei de către bănci
(respectiv ale clienţilor), organizarea adecvată a distribuirii produselor, adecvarea structurii
produselor şi serviciilor bancare, promovarea şi configurarea structurilor de rate ale dobânzilor
care să consolideze piaţa proprie.
Deoarece viitorul, de obicei, este nedeterminat, această problemă se transformă în
problema evaluării riscurilor aferente fluxurilor băneşti în interiorul unui interval de timp
concret.
Teoretic, scopul managementului băncii este maximizarea valorii băncii (capitalului
propriu). Scopurile se formează sub influenţa a trei factori principali: preferinţele proprietarilor;
directivele şi hotărârile conducerii; societăţii. Ca alternativă a maximizării capitalului pot fi
considerate maximizarea venitului, maximizarea volumului serviciilor acordate etc. Managerii
instituţiilor financiare sunt conştienţi de faptul că maximizarea profitului implică o expunere
permanentă la risc. [25, p.29]
În acest context, managementul riscurilor este o componentă importantă atât a
managementului bancar, cât şi a strategiei unei bănci.
24
 Managementul riscurilor, de altfel ca şi majoritatea termenelor relative riscurilor, are o
serie de accepţiuni. Unii apreciază că managementul riscurilor reprezintă totalitatea concepţiilor,
măsurilor şi acţiunilor luate (fundamentate şi întreprinse) de către conducere în vederea
identificării, captării, monitorizării, analizei şi gestiunii expunerilor la risc şi incertitudine
relative afacerilor desfăşurate. Alţii consideră că managementul riscurilor reprezintă ansamblul
activităţilor de analiză financiară şi de utilizare a instrumentelor financiare (primare şi derivate)
în scopul controlării şi, de obicei, al reducerii expunerilor relevante la risc, selectate în procesul
de analiză şi monitorizare a acestora. Alţii definesc managementul riscurilor drept ansamblul
activităţilor şi proceselor ce au ca scop maximizarea profiturilor în condiţiile minimizării
expunerilor la diverse riscuri în cadrul constrângerilor de capital. Alţii apreciază că
managementul riscurilor este un proces sistematic de identificare, captare, monitorizare,
evaluare, analiză şi gestiune a riscurilor potenţiale, precum şi de elaborare şi implementare de
soluţii adecvate impactului potenţial al acestor riscuri.
În atare accepţiune, managementul riscurilor este identificat cu procesul de elaborare,
proiectare, dezvoltare şi aplicare de modele şi metodologii de identificare, evaluare, analiză,
raportare şi gestiune a riscurilor. În limbajul curent, deseori, managementul riscurilor este asociat
cu controlul riscurilor sau viceversa. În majoritatea lucrărilor de specialitate, cele două concepte
au accepţiuni similare, dar nu identice. Or, managementul riscurilor şi controlul riscurilor nu sunt
interschimbabile. Deosebirea este clar evidenţiată, în speţă, în unele rapoarte şi recomandări ale
unor organisme financiare internaţionale (de ex., BIS, FIBV etc.).
În continuare, vom trece în revistă accepţiunile şi caracteristicile distinctive ale ambilor
termeni în viziunea Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară. Managementul riscurilor
este definit drept ansamblul activităţilor şi acţiunilor de hedging sau neutralizare a expunerilor la
risc rezultând dint-o tranzacţie sau dintr-o serie de tranzacţii. În acest context, se vorbeşte despre
imunizarea instituţiilor contra diferitelor expuneri la risc. Scopul acestor acţiuni este de a preveni
şi de a reduce expunerile la risc pe care le întâmpină instituţiile în desfăşurarea activităţii lor.
Controlul riscurilor reprezintă însă ansamblul concepţiilor, politicilor, procedurilor,
sistemelor şi acţiunilor pe care o instituţie trebuie să le ia pentru a asigura o gestiune prudentă şi
judicioasă [26, p.84] a tuturor riscurilor relative tranzacţiilor economice încheiate şi derulate,
precum şi pentru a asigura că toate tranzacţiile economice încheiate sunt conforme cu preferinţa
şi toleranţa pentru risc ale instituţiei. În scopul evitării unor conflicte de interese, contorul
riscurilor ar trebui să fie separat şi suficient de independent în raport cu structurile economice ale
instituţiei, care execută toate tranzacţiile întreprinderii (şi anume acestea sunt, de cele mai dese
ori, responsabile de hedging-ul riscurilor care pot rezulta din tranzacţiile economice încheiate şi
de imunizarea întreprinderii contra diverselor expuneri la risc). Or, în baza accepţiunilor
25
prezentate anterior, constatăm că există o interferenţă semantică între cele două concepte: control
şi management al riscurilor.
Managementul riscurilor ar trebui integrat celulelor economice responsabile de încheierea
şi derularea tranzacţiilor, pe când controlul riscurilor ar presupune elaborarea şi proiectarea unei
filozofii şi politici corporative relative riscurilor afacerilor derulate de întreprindere, precum şi
validarea acţiunilor şi tranzacţiilor economice ale acesteia în raport cu asemenea filozofie şi
politică corporativă. În astfel de context semantic, în unele instituţii, controlul riscurilor este
realizat de către celule independente (în unele cazuri, chiar de firme independente), specializate
în gestiunea riscurilor, decât de secţii nominalizate (desemnate) pentru controlul riscurilor. În
esenţă însă, este vorba mai mult de o diferenţă conceptuală şi de ordin semantic (manieră de
abordare a gestiunii şi controlului riscurilor) decât de o structură funcţională sau un post de
lucru.
Astfel, cele două concepte au un punct comun: validarea şi stabilirea conformităţii
acţiunilor şi tranzacţiilor firmei cu politica şi concepţia generală a întreprinderii în materie de
riscuri. Din această perspectivă, managementul riscurilor ar coincide cu analiza şi controlul
curent şi ulterior al riscurilor, iar controlul consacrat al riscurilor - cu cel preventiv şi final. Tot
prin prisma acestei accepţiuni, managementul riscurilor ar trebui asigurat de către personalul
responsabil al fiecărei structuri economice, pe când controlul riscurilor - de către un personal
specializat, al unei singure structuri dedicate acestui proces. Această abordare şi segregare a
managementului şi controlului riscurilor este, de regulă, atribuită instituţiilor financiare (de ex.
bănci) şi celor asociate, datorită specificului de activitate al acestora (de ex. activitatea unei bănci
comerciale şi expunerile la risc ale acesteia sunt totalmente diferite de cele ale unei companii
petroliere etc.).
Unele surse de specialitate au trecut în revistă şi au accentuat aspecte relevante ale
procesului de management al riscurilor: [27, p.36]
 importanţa determinării la cel mai înalt nivel managerial al unei politici şi filozofii ale
întreprinderii în materie de riscuri;
 importanţa şi pertinenţa stabilirii strategiilor de gestiune a riscurilor, a domeniilor şi
destinaţiilor instrumentelor financiare de hedging, precum şi a utilizării active a acestora
în procesul de management al riscurilor;
 supravegherea adecvată a acţiunilor şi proceselor întreprinderii de către consiliul director
şi managerii de top;
 necesitatea unui proces consacrat de gestiune a riscurilor care să aibă la bază o evaluare,
monitorizare şi control continuu al tuturor riscurilor aferente afacerii întreprinderii, în
speţă, riscul de credit şi cel de piaţă;
26
  acurateţea şi credibilitatea informaţiilor de gestiune a riscurilor, care să includă şi limite
consistente (integrate) ale poziţiilor de risc;
 raportare periodică a informaţiilor de gestiune relative riscurilor (de ex., poziţii riscante,
frecvenţă de apariţie, impact, consecinţe, limite ale unor poziţii etc.) şi managementului
riscurilor (de ex., performanţe, costuri, eficacitate, recomandări etc.);
 sisteme operaţionale şi de control consacrate;
 proceduri adecvate de audit şi de control de gestiune.
De asemenea, este trecută în lumină şi importanţa factorilor umani în procesul de
gestiune a riscurilor: responsabilii trebuie să posede cunoştinţe, abilităţi şi experienţă necesare.
În plus, managerii de top trebuie să aibă certitudinea că personalul responsabil înţelege şi
poate gestiona, de o manieră raţională şi eficientă, riscurile la care este expusă activitatea
instituţiei. Maniera în care băncile iau în considerare recomandările expuse anterior şi le aplică în
practică depind, în mare măsură, de complexitatea şi natura activităţilor desfăşurate, precum şi
de politica relativă riscurilor şi gestiunii lor, adoptată de către conducere.
În teorie, se cunosc mai multe concepţii de gestiune a riscurilor şi de organizare a
structurilor responsabile. Unii consideră că riscurile ar trebui gestionate în mod separat,
independent, iar compartimentele aferente - ar trebui organizate şi ele în mod independent.
Principalul motiv invocat este cel al simplitudinii şi al operativităţii în fundamentarea
deciziilor de administrare a riscurilor. În plus, riscul de a lua decizii eronate sau neoptime este şi
el mai mic. Un dezavantaj cert al acestei abordări îl constituie neutilizarea (nevalorificarea)
corelaţiilor dintre diferitele expuneri şi, eventual, multiînregistrări ale aceleiaşi expuneri la risc.
Alţii, dimpotrivă, apreciază că riscurile ar trebui gestionate de o manieră integrată, consistentă şi
coerentă, în vederea eliminării dezavantajelor expuse anterior.
Principala problemă a unei atare abordări o reprezintă complexitatea acestui demers,
volumul mare de informaţii necesare, impactul înalt al luării unor decizii eronate sau neoptime,
cheltuieli semnificative de întreţinere a personalului şi a sistemelor integrate de gestiune a
riscurilor.În procesul de administrare a riscurilor apar o serie de întrebări. Una dintre cele mai
evidente este următoarea: Ce ar fi mai bine pentru instituţie: să-şi asume un anumit tip de risc
inerent activităţii sale sau să îl transfere?
O strategie eficientă de management al riscurilor trebuie să ofere un răspuns clar şi
explicit la această întrebare fundamentală. Întotdeauna responsabilii de gestiunea riscurilor
trebuie să analizeze prin prisma costurilor şi a beneficiilor relative gestiunii riscurilor răspunsul
la întrebarea anterioară. În cazul când expunerile la risc sunt masive, este preferabil transferul
acestora prin apelul la o serie de produse consacrate ale pieţei asigurărilor sau ale celei de
capital.
27
 În prezent, creatorii de piaţă ai produselor de asigurare contra diverselor evenimente
critice oferă o gamă variată de instrumente financiare derivate, orientate spre satisfacerea
nevoilor, în continuă diversificare, ale clienţilor la un cost rezonabil riscurilor transferate. În
plus, inovaţiile în domeniul pieţelor financiare şi explozia de progrese din tehnologia informaţiei
au permis o mai bună structurare şi identificare a nevoilor clienţilor, ceea ce a condus la: o mai
bună identificare a surselor de risc ce sunt transferate, creşterea flexibilităţii acestor produse,
crearea şi sporirea de lichiditate pe aceste pieţe etc. În cazul când expunerile la risc pot fi
gestionate la un cost inferior celui oferit de piaţa derivatelor, expunerile la risc devin surse de
avantaj competitiv şi comparativ pentru întreprinderea dată în raport cu concurenţii săi. Şi, în
consecinţă, ele trebuie valorificate de o manieră raţională şi eficientă. Unii identifică
managementul eficient al riscurilor cu managementul eficient al instituţiei. [34]
Elaborarea planului de afaceri şi a unei strategii de afaceri ar trebui structurate într-o
astfel de manieră, care să permită identificarea şi analiza riscurilor potenţiale, precum şi crearea
de soluţii viabile la impactul potenţial al expunerilor la risc. Or, integrarea managementului
riscurilor în managementul general al instituţiei este un imperativ major al gestiunii cu succes.
Din aceste considerente, agenţii economici trebuie să opteze pentru crearea unor diviziuni
specializate, însărcinate cu procesul de inginerie (elaborare, proiectare, testare şi implementare) a
gestiunii riscurilor. Aceasta ar permite managerilor de la toate nivelurile să înţeleagă mai bine
riscurile la care sunt expuşi, factorii de influenţă şi impactul acestor riscuri asupra afacerii. Chiar
dacă, pe termen scurt, un astfel de demers ar implica costuri semnificative, pe termen lung, o
astfel de decizie s-ar dovedi foarte benefică. În mod evident, implementarea unei structuri proprii
responsabile de gestiunea riscurilor în cadrul întreprinderii nu ar presupune izolarea şi închiderea
acesteia în raport cu mediul de afaceri şi comunitatea financiară. Apelul la consultanţa unor
firme specializate este binevenită. De asemenea, este recomandată şi utilizarea pe scară largă a
unor metodologii şi tehnici avansate de gestiune a riscurilor recunoscute pe scară largă (de ex.
Monte-Carlo, VaR, Stress Testing, analiza scenariilor etc.).
Se cunosc mai multe modele de gestiune a riscurilor. În continuare vom expune
principalele modele utilizate în practica contemporană a afacerilor. Unul dintre cele mai
cunoscute şi utilizate modele din practică presupune că întregul proces de management al
riscurilor este delimitat în patru mari etape: [44, p.13]
a) Stabilirea contextului. Este etapa fundamentală a oricărui proces de gestiune eficientă
a riscurilor - etapa teoretică şi conceptuală a procesului de management al riscurilor. De succesul
acestei etape depinde reuşita celorlalte. Presupune parcurgerea următoarelor subetape:
 stabilirea contextului strategic. Sunt stabilite şi, eventual, revizuite obiectivele strategice,
structura organizaţională, delimitarea autorităţilor şi a responsabilităţilor etc. Sunt
28
 determinate principalele condiţii ale mediului de afaceri în care operează instituţia
respectivă, trăsăturile şi conexiunile aferente, precum şi tendinţele şi perspectivele de
evoluţie din viitorul previzibil. Sunt identificate principalele tipuri de expuneri la risc,
precum şi caracteristicile şi impactul acestora pentru instituţie.
 stabilirea contextului de gestiune a riscurilor. Este elaborată o filozofie şi o concepţie
generală a băncii în raport cu riscurile la care este expusă activitatea acesteia. Este
stabilită atitudinea (toleranţa) băncii în raport cu expunerile la risc: aversiune, neutralitate
sau preferinţă pentru risc.[53, p.69]
În baza celor expuse anterior, este elaborată şi proiectată o politică de gestiune a
riscurilor: una pasivă sau una activă (agresivă). Ulterior, sunt stabilite obiectivele generale şi
sarcinile de realizat în materie de management al riscurilor. În baza acestora, sunt elaborate
metode şi metodologii de identificare, captare, monitorizare, analiză şi gestiune a riscurilor.
Tot la această subetapă, sunt elaborate şi dezvoltate procedee de evaluare şi comparare a
riscurilor. Este determinată subdiviziunea responsabilă de gestiunea riscurilor, responsabilităţile
şi autoritatea acesteia. După caz, sunt proiectate procedee şi sisteme de control al riscurilor:
verificări şi validări, autorizaţii, criterii şi principii de integritate şi securitate, procedee
consacrate de control de gestiune etc. Tot după caz, sunt proiectate şi sisteme informaţionale
relative sau ajutătoare managementului riscurilor, care să fie înzestrate cu următoarele facilităţi:
introducerea şi stocarea datelor, procedee de actualizare şi diseminare a informaţiilor, procedee
de control şi validări, procedee de monitorizare şi raportare a informaţiilor relative riscurilor
administrate etc.
În plus, la această subetapă, sunt elaborate şi eventualele standarde de identificare,
monitorizare, analiză şi raportare a informaţiilor aferente expunerilor la risc. Sunt elaborate sau
achiziţionate, după caz, sisteme software de asistare a deciziilor şi de evaluare a performanţelor
deciziilor luate etc. Tot la această subetapă, sunt analizate şi rezultatele gestiunii anterioare a
riscurilor şi monitorizării acestora. Sunt stabilite punctele forte şi cele slabe ale actualului sistem
de control şi gestiune a riscurilor. Sunt formulate recomandări la adresa actualului sistem de
gestiune a riscurilor. Sunt luate măsuri şi acţiuni concrete de îmbunătăţire şi punerea în operă a
recomandărilor şi deciziilor anterioare relative riscurilor.
b) Identificarea, analiza şi investigarea riscurilor. Este etapa cea mai importantă şi cea
mai mare consumatoare de timp. Scopul acesteia este elaborarea unui profil al riscului (spectrul
de riscuri relevante la care este expusă activitatea băncii) instituţiei care să poată fi testat la
diferite scenarii (este analizată fezabilitatea şi viabilitatea acestui profil al riscului). Iniţial, sunt
identificate expunerile concrete la risc, sursele de risc, factorii de influenţă.

29
 Se încearcă a răspunde la următoarele întrebări: Ce se va întâmpla ca urmare a
expunerilor la un anumit tip de risc? Când şi în ce condiţii se poate întâmpla? Ulterior, sunt
determinate caracteristicile principale ale acestor expuneri: frecvenţa, natura expunerilor,
corelaţiile cu alte riscuri, impactul asupra afacerii etc. Se încearcă a răspunde la următoarele
întrebări: Care este probabilitatea de apariţie a acestor riscuri? Care vor fi consecinţele pentru
bancă? Sunt determinate procedeele interne de control relative anumitelor tipuri de risc şi
eficienţa acestora pentru fiecare expunere în parte. Riscurile identificate sunt evaluate conform
metodologiilor stabilite în etapa anterioară.
Este stabilit nivelul riscului. Magnitudinea unei expuneri concrete este analizată prin
prisma poziţiilor maxime de risc, pe care le poate suporta banca, precum şi prin capacitatea
acesteia de a absorbi anumite expuneri. Sensibilitatea profilului de risc al băncii la o serie de
evenimente şi procese critice va permite stabilirea de priorităţi manageriale în gestiunea
riscurilor. Riscurile vor fi grupate în funcţie de impactul lor financiar şi de probabilitatea de
apariţie. Astfel, vom obţine riscuri cu ranguri diferite de prioritate. Interdependenţele şi
corelaţiile dintre riscuri trebuie să fie şi ele identificate şi, după caz, valorificate datorită efectelor
de portofoliu (1+1<2).
c) Tratarea riscurilor. În baza datelor şi a informaţiilor din etapele anterioare, precum şi
informaţiilor aferente experienţei băncii în gestiunea riscurilor (abordări şi date istorice), sunt
identificate şi evaluate strategiile posibile de reducere şi, chiar, eliminare, a riscurilor la care este
expusă banca. Sunt elaborate şi proiectate planuri şi măsuri concrete de atenuare a riscurilor. [57,
p.38]
Aceasta este faza de documentare. Soluţii adecvate trebuie să fie dezvoltate pentru a
permite realizarea următoarelor obiective: - reducerea probabilităţii de apariţie a riscurilor; -
reducerea impactului financiar al riscurilor; - transferul riscului; - reţinerea şi gestiunea riscurilor
(sursă de avantaj competitiv); - eliminarea riscului (cazul activităţilor discontinue; riscuri
nerecurente).
d) Implementarea şi monitorizarea planului de gestiune a riscurilor. În baza planului de
gestiune a riscurilor, strategiile selectate sunt implementate în practică. Totodată, sunt evaluate şi
performanţele acestor implementări.
Rezultatele evaluărilor anterioare sunt procesate, raportate şi analizate de către
responsabili şi managerii de nivel ierarhic superior. Activităţile sensibile la risc sunt monitorizate
continuu, iar rezultatele sunt transmise în etapa iniţială.
Este important ca elementele strategiei de gestiune a riscurilor să fie comunicate atât în
interiorul, cât şi în exteriorul băncii. Responsabilităţi specifice trebui alocate personalului

30
specializat. Este important ca modelul şi strategia de gestiune a riscurilor să fie dinamice şi să
reflecte modificările din mediul extern şi intern al băncii.
Se constată, în baza expunerii detaliate a fiecărei etape, că această variantă de
management al riscurilor este una dinamică, autocritică, adaptabilă la modificările mediului şi a
practicii de gestiune. Este o metodă în ciclu continuu de gestiune a riscurilor.
În plus, elaborarea şi proiectarea cadrului teoretic şi conceptual necesar managementului
riscurilor este asimilat (este parte integrată) procesului de gestiune a riscurilor. Conform opiniilor
şi aprecierilor specialiştilor în domeniu, principalele obiective ale managementului riscurilor
sunt: [61, p.95]
 identificarea sistematică a expunerilor la risc;
 evaluarea şi analiza riscurilor, stabilirea magnitudinii riscurilor identificate;
 dezvoltarea sistematică de strategii de gestiune a riscurilor.
Beneficiile reale ale procesului de gestiune a riscurilor derivă din înţelegerea corectă a
expunerilor la risc, precum şi din fundamentarea de decizii coerente, pertinente despre maniera
de abordare a riscurilor.
Beneficiile şi riscurile aferente procesului de gestiune a riscurilor nu trebuie niciodată
subestimate. O strategie eficientă de management al riscurilor poate:
îmbunătăţi fundamentarea şi luarea de decizii de investiţii;
creşterea profitabilităţii;
reducerea costurilor de finanţare;
creşterea încrederii şi a credibilităţii;
asistenţă într-o planificare mai bună.
Procesul de management al riscurilor poate:
identifica problemele potenţiale care pot avea consecinţe negative asupra eficienţei
activităţilor desfăşurate şi performanţelor de planificare şi strategice;
asigura o mai bună înţelegere a profilului de risc al băncii şi a impactului deciziilor
viitoare asupra acestui profil;
furniza credibilitate proprietarilor şi investitorilor privind politica de gestiune a riscurilor,
adoptată şi promovată de către conducerea băncii;
minimiza şi/sau previn pierderile economice şi financiare;
minimiza lipsa de certitudine privind veniturile şi profiturile viitoare.
În absenţa unei politici adecvate de management al riscurilor, băncile sunt expuse la: [64, p.17]
* imposibilitatea sau dificultatea aprecierii magnitudinii expunerilor la diverse riscuri;
* formarea unui profil ineficient de risc;

31
 * neputinţa de a valorifica, de o manieră eficientă, eventualele oportunităţi, ca urmare a
unei percepţii eronate sau a unei aversiuni exagerate faţă de risc;
* imposibilitatea de a gestiona riscurile identificate de o manieră adecvată şi eficientă;
* nu vor putea percepe şi, pe această bază, gestiona modificările în profilul de risc al unor
active, portofolii de active sau pe ansamblul băncii;
* a induce în eroare proprietarii şi investitorii actuali şi potenţiali că expunerile la risc sunt
gestionate de o manieră adecvată şi eficientă.
O altă componentă importantă a managementului bancar este managementul performanţelor
financiare.
Managementul performanţelor financiare cuprinde ansamblul de activităţi, structuri de
organizare şi decizii prin care este asigurată creşterea performanţei financiare a băncii.
Continutul managementului performanţelor financiare poate fi abordat într-un mod riguros doar
făcând referire la obiectul sau, la sarcinile fundamentale care îi revin şi la responsabilităţile
operaţionale concrete încredinţate diferitor specialişti din cadrul băncii.
Obiectul managementului performantelor financiare se defineste prin raportarea
întreprinderii la oportunităţile şi constrângerile privind performanţa financiară, determinate atât
de caracteristicile mediului de afaceri (gradul de stabilitate şi complexitate) şi reţeaua prin care
întreprinderea relaţionează cu elementele acestui mediu, cât şi de configuraţia sistemului de
operare intern, respectiv modul de derulare a operaţiunilor şi fluxurilor de resurse, munca, bani,
informaţii şi reglări manageriale în interiorul întreprinderii.
Managementul performanţelor financiare trebuie să asigure valorificarea cât mai
completă şi judicioasă a oportunităţilor interne şi externe, precum şi adaptarea cât mai bună a
întreprinderii la constrângerile interne şi externe în vederea ameliorării performanţelor acesteia.
Acest lucru se obţine prin echilibrarea atentă a cerinţelor endogene şi exogene de funcţionalitate
economico-financiara a întreprinderii. [50, p.18]
Având în vedere precizările de mai sus, apreciem că managementul performanţelor
financiare reprezintă un ansamblu de metode analitice, modele decizionale şi tehnici operative
care îi permit băncii să-şi consolideze continuu şi sistematic performanţa financiară prin
adaptarea adecvată a structurilor şi funcţiilor sale la schimbările, deopotrivă incrementale şi de
magnitudine majoră, pe care le înregistrează mediul de afaceri.
Sarcina fundamentală a managementului performanţelor financiare este subordonată
direct şi complet obiectivului global al managementului financiar al băncii - maximizarea valorii
economice a afacerii. În acest scop, managementul performanţelor financiare identifică,
diagnostichează şi optimizează procesele de creare a valorii economice adăugate. Sarcinile
particulare ce decurg din această sarcină fundamentală sunt următoarele:
32
 1) controlul riscurilor asociate proceselor de generare a performanţelor financiare;
2) monitorizarea şi consolidarea viabilităţii financiare a băncii;
3) dezvoltarea potenţialului de creştere pe termen lung a performanţelor financiare.
Managementul performanţelor financiare se bazează pe un demers coerent, care
înglobează elemente analitice, decizionale şi operaţionale şi care este structurat într-un proces
complex format din următoarele etape: [63, p.22]
diagnosticul global strategic al performantelor financiare;
adoptarea unor decizii privind menţinerea şi creşterea performanţelor financiare, printr-
un arbitraj corespunzător între presiunile pe termen scurt şi exigenţele durabile de
dezvoltare a băncii;
implementarea deciziilor privind performanţele financiare;
asigurarea unui feed-back sistematic privind măsurile de protejare şi creştere a
performanţelor financiare.
În cadrul managementului performanţelor financiare se face distincţie între dimensiunea
cantitativă şi cea calitativă a performanţei. Dimensiunea cantitativă a performanţei financiare se
referă la nivelurile absolute ale randamentelor financiare ale resurselor alocate activităţii
desfăşurate de bancă, răpunzând la întrebarea generică: „Cât anume s-a realizat din obiectivele
de performanţă pe care le-a planificat banca într-o perioadă de timp determinată?”
Dimensiunea calitativă a performanţei financiare face, în schimb, referire la efortul sau
costul relativ asumat de bancă pentru a realiza performanţa absolută obţinută, răspunzând la
întrebarea generică: „Care au fost consumurile de resurse specifice (timp, bani, materiale, munca
etc.) implicate de atingerea nivelului absolut de performanţă?”
De asemenea, managementul performanţelor financiare distinge şi între nivelurile de
formare a performanţelor: performanţa individuală a lucrătorului; performanţa grupurilor de
muncă şi performanţa organizaţionala globală.

33
 CAPITOLUL II. PERFORMANŢA BANCARĂ ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN
MANAGEMENTUL MODERN
2.1. Rolul managementului bancar în obţinerea performanţelor băncii
Ca în orice întreprindere sau organizaţie, performanţele unei bănci depind de calitatea
managementului, concretizată în rezultatele care se obţin în urma elaborării şi adoptării deciziilor
manageriale.
Anticiparea, cu o anumită precizie, a evoluţiei diferitelor variabile economice, de care
managerii trebuie să ţină cont atunci când trebuie să adopte decizii, este un lucru greu de realizat.
Aprecieri privind mediul concurenţial, piaţa, produsele bancare, riscurile, constrângerile
sunt absolut necesare pentru anticiparea viitorului, pentru evaluarea ritmului în care se vor
produce aceste schimbări. Toate acestea sunt necesare în procesul de elaborare a unor strategii
realiste şi pertinente.
Pentru a fi performant, managementul bancar trebuie să considere următoarele aspecte
esenţiale: [50, p.18]
 construirea şi funcţionarea unui sistem informaţional competitiv;
 selectarea unor pieţe şi produse potrivite;
 recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;
 o bună cunoaştere şi utilizare a tehnicilor si a instrumentelor financiare;
 o bună gestionare financiară;
 elaborarea unor strategii realiste, cu luarea în considerare a rezultatelor şi performanţelor
anterioare.
Pornind de la adevărul că, toţi cei care sunt puternici în mediul de afaceri sunt astfel şi
pentru că dispun de informaţii pe care ştiu să le obţină şi să le utilizeze eficient, este evident că
una dintre cele importante condiţii de realizare a performanţelor bancare este existenţa şi
funcţionarea într-o bancă a unui sistem informaţional competitiv. Cu toate că, nu întotdeauna un
sistem informaţional bun asigură un management performant, lipsa acestuia duce la elaborarea şi
adoptarea unor decizii nefundamentate ştiinţific. Principalul pericol al adoptării unor decizii
nefundamentate ştiinţific constă în gradul mare de imprevizibilitate a consecinţelor economice
sau de altă natură a acestora.
Prin comparaţie cu alţi agenţi economici, în cazul băncilor, realizarea unui sistem
informaţional managerial simplu, flexibil, raţional şi eficient este mult mai dificilă. Aceasta
pentru că, banca prin natura sa, are preponderent o activitate contabilă. Banca nu gestionează
doar propriile sale conturi ca orice întreprindere, ci şi conturile clienţilor ei, întocmind, de
asemenea, diverse situaţii contabile pentru autorităţile monetare.

34
 Pentru a se putea elabora şi apoi adopta decizii, este necesară obţinerea de informaţii,
care de multe ori nu sunt disponibile nici în sistemul general de contabilitate, nici în diversele
situaţii statistice elaborate de bancă.
Gradul insuficient de prelucrare a informaţiilor sub aspect contabil sau statistic impune
necesitatea ca fiecare bancă să-şi asigure o cât mai bună organizare a culegerii, prelucrării,
analizei şi circulaţiei informaţiilor.
În acest fel, se pot asigura în fiecare bancă premisele necesare organizării şi funcţionării
unui sistem informaţional unitar, în care vehicularea unor informaţii de gestiune să asigure
tuturor decidenţilor acele mijloace de analiză, atât de necesare pentru diferitele etape de
desfăşurare ale procesului managerial. [35, p.37]
Succesul unei instituţii bancare este garantat atunci când aceasta, odată intrată în
competiţie, reușește să-și îndeplinească rolul economic mai bine decât concurenţa. Misiunea
principală a băncilor este să atragă clienţi, iar acest lucru necesită inovaţie, calitate,
profesionalism, produse și servicii cât mai aproape de necesităţile clienţlor și cât mai multe
avantaje competitive. Băncile trebuie să fie axate pe oameni și nevoi, nu doar pe profit.
Băncile nu activează într-un mediu izolat, acestea fiind sub impactul factorilor de mediu
de natură economică, reglementări bancare şi concurenţă. Aceasta din urmă are însă cea mai
agresivă influenţă asupra performanţelor bancare.
Competiţia bancară are loc atât în domeniul resurselor atrase, cât și în domeniul
creditelor. Concurența la nivelul depozitelor se limitează la rata de dobândă oferită și capacitatea
de rambursare a depozitelor ajunse la scadenţă. Concurența în domeniul creditelor este o
preocupare mult mai importantă pentru bănci, care trebuie să aleagă clienţi ce prezintă un risc de
pierdere minimă.
Atât clienţii curenţi, cât şi cei potenţiali, sunt importanți pentru bancă. Aceasta trebuie să
aibă grijă să-și menţină pe cât de mult posibil clienții existenți. Banca poate avea cheltuieli de
zece ori mai mari pentru atragerea unui client nou decât ar cheltui pentru păstrarea unui client
deja existent.
Dacă e să vorbim de sistemul bancar autohton, se atestă dominanţa a câtorva bănci mari
din sistem asupra celor mai multe servicii bancare, ceea ce subminează gradul de concurenţă
bancară existent în țara noastră.
În Republica Moldova, circa 70% din activele bancare sunt concentrate în cele mai mari 5
bănci din sistem. Pe piaţa creditelor, mai mult de jumătate din soldul creditelor acordate este
reprezentată de portofoliile a 3 bănci - Moldova-Agroindbank, Moldindconbank şi Victoriabank.
Aceeaşi situaţie este şi pe piaţa depozitelor, unde regăsim dominanţa aceloraşi bănci. [79]

35
 Figura 2.1. Ponderea portofoliilor creditare ale băncilor, la situaţia din 30.04.2014
Sursa: bancamea.md

Figura 2.2. Ponderea depozitelor atrase de bănci, la situaţia din 30.04.2014

Sursa: bancamea.md

Un alt indicator care poate constitui o măsură a puterii de piaţă a jucătorilor din sectorul
bancar este diferenţa de dobândă dintre credite şi depozite, indicator numit spread de dobândă.
Diferenţa dintre nivelul dobânzii la credite şi cel la depozite este determinată de astfel de aspecte

36
cum ar fi rating-ul de ţară, costul de finanţare ş.a., dar depinde într-o mare măsură de gradul de
concurenţă bancară existent în acel stat. [79]

Figura 2.3. Diferenţa de dobândă pentru creditele şi depozitele în lei

Sursa: bancamea.md

Figura 2.4. Diferenţa de dobândă pentru creditele şi depozitele în valută

Sursa: bancamea.md

Datele statistice ale Republicii Moldova arată că de la începutul anului 2013, această
diferenţă de dobândă a fost într-o tendinţă generală de creştere, atât în cazul creditelor şi
depozitelor în lei, cât şi în cazul celor în valută. Această denotă faptul că băncile sunt axate mai
mult pe profitul din diferenţa de dobânzi, iar slaba concurenţă dintre acestea nu determină o

37
intensificare a creditării/atragerii de resurse, respectiv nu au loc schimbări avantajoase pentru
clienți în ce privește ratele de dobândă oferite.
Un puternic factor concurenţial constituie prezenţa băncilor străine pe piaţă. Atunci când
o bancă străină intră pe piaţa unui stat, aceasta aduce cu ea know-how-ul financiar căpătat în țara
sa de origine, tehnici noi de management bancar, produse și servicii inovatoare. Și astfel, băncile
străine au rolul de a moderniza sistemul bancar din țara gazdă, de a spori concurența și de a
crește eficiența activității bancare.
În Republica Moldova constatăm că avem o pondere relativ mică a băncilor cu capital
majoritar străin. Totuși, este de remarcat faptul că datorită intrării acestora pe piață, sectorul
bancar din țara noastră a progresat foarte mult în ultimii ani, punând accent pe inovație
tehnologică și cultură bancară. Prezența sporadică a capitalului bancar străin în sistemul bancar
autohton prezintă avantaje în contextul crizelor externe, băncile locale fiind mai puțin
vulnerabile la vibraţiile financiare dinafară. [70]
Concurenţa este garantul eficienţei activităţii bancare. Un nivel scăzut de concurenţă
bancară le permite băncilor să pună pe umerii clienţilor costurile generate de ineficiență în
activitate și subevaluarea impactului anumitor riscuri. În condiţiile unui comportament neloial în
relaţie cu clienţii, banca riscă să-i piardă, iar aceasta e cea mai mare pedeapsă financiară pe care
instituţia bancară și-o poate da ei însăși. Concurenţa bancară asigură inovaţie și eficienţă, iar
aceasta din urmă duce la „fidelizarea” clienţlor, pentru că astfel aceștia primesc ce doresc, de ce
au nevoie și la tariful/preţul dispuși să-l plătească pentru acel serviciu/produs bancar.
Din punct de vedere al intereselor imediate şi de durată ale unei bănci, păstrarea
managerilor buni, precum contribuţia efectivă în asigurarea performanţei manageriale ar trebui
să reprezinte cele mai importante elemente de susţinere şi de operaţionalizare a modalităţilor de
recompensare a muncii. Acest lucru trebuie să reprezinte criteriul principal şi unanim recunoscut
de evaluare şi recompensare a muncii. În acest fel, băncile nu vor mai fi în situaţia de a plăti
salarii doar în funcţie de poziţia ierarhică pe care un manager sau oricare alt personal o are în
bancă, şi fără a se lua în considerare contribuţia fiecăruia în obţinerea veniturilor băncii precum
şi a dificultăţilor mai mari sau mai mici generate de neândeplinirea atribuţiilor sau îndeplinirea
noncalitativă a acestora.
Pentru asigurarea unui proces corect de recompensare a muncii într-o bancă,
este necesară considerarea următoarelor aspecte care, în marea majoritate a situaţiilor sunt
apreciate ca fiind adevarate „elemente cheie”: [59, p.24]
recompensarea managerilor şi a celorlalţi salariaţi trebuie să se facă exclusiv în funcţie de
modul de îndeplinire a sarcinilor care le revin;

38
 asigurarea acelei flexibilităţi a sistemului de recompensare astfel încât, în funcţie de
situaţii, managerii de pe poziţii ierarhice inferioare să poata fi recompensaţi la nivelul
managerilor de vârf;
recompensarea oricarui salariat, indiferent de pozitia sa ierarhica, trebuie sa se faca doar
in functie de performantele sale individuale şi de performanta de ansamblu a bancii;
recompensarea managerilor trebuie pusă în relaţie directă cu performanţa proprie
cuantificată în performanţa generală a băncii. Altfel spus, rezultatele concrete ale unui
manager trebuie să se regasească în performanţa generală a băncii. Acest lucru trebuie să
reprezinte principalul criteriu de evaluare şi de recompensare al managerilor dintr-o
instituţie bancara.
Un element important care stă la baza realizării unei bune performanţe bancare, se referă
la cunoaşterea instrumentelor financiare, precizate în Legea 297/2004 privind piaţa de capital,
cum ar fi valorile mobiliare.
De aceea, orice bancă ar trebui să procedeze la o evaluare cât mai complexă şi realistă a
efectelor rezultate din utilizarea instrumentelor financiare.
Din această perspectivă, devine obligatorie raportarea a ceea ce rezultă din utilizarea
instrumentelor financiare la veniturile realizate, precum şi la riscurile potenţiale. Un astfel mod
de abordare devine vital pentru managementul bancar.
Schimbările continue şi rapide în evoluţia factorilor economici, concurenţiali precum şi
modificarea diferitelor reglementări privind activitatea bancară, impun (in vederea obţinerii unor
performante manageriale remarcabile) ca în strategiile pe care le elaborează diferitele bănci să se
considere atât evoluţia acestor factori, cât şi consecinţele reglementărilor apărute. În raport cu
dinamica mediului exterior se vor adopta acele decizii care să permită permanenta conectare cu
acest mediu.
Din perspectiva funcţionării unei bănci, elaborarea unor strategii echilibrate are în vedere
stabilirea unui nivel al ratei de rentabilitate pe care banca tinde să o atingă, concomitent cu
considerarea riscurilor pe care şi le poate asuma în condiţiile unei anumite poziţii actuale
şi viitoare pe piaţă.
În privinţa determinării poziţiei viitoare a băncii trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
[56, p.71]
pe piaţă, poziţia viitoare a unei bănci se conturează în strategia pe termen lung a acelei
bănci;
analiza performanţelor anterioare ale băncii trebuie să reprezinte punctul de reper în
elaborarea strategiei pe termen lung. Prin urmare, o bancă trebuie să aprecieze cât mai

39
 corect posibil unde a fost poziţionată pe piaţă în trecut, care este poziţia actuală şi unde
îşi propune să ajungă;
o analiză de tipul celei de mai sus, pentru o bancă trebuie să stabileasca:
 poziţia sa actuală;
 modul în care este percepută de clienţi, autorităţi şi de concurenţă;
 punctele tari şi slabe din activitatea băncii, oportunităţile şi piedicile din mediul
exterior efective şi posibile;
 modul în care este susţinută de acţionari;
o analiză profundă a performanţei manageriale precum şi a costurilor atrase pentru
obţinerea performanţei. În acest fel, se asigură primele elemente obligatorii necesare
elaborării unei strategii pe termen lung a băncii.
Elaborarea strategiei pe termen lung presupune, pe de o parte formularea unui set de
obiective pe care banca doreşte să le atingă şi, pe de altă parte asigurarea resurselor necesare
realizării acestor obiective.
Fixarea şi formularea obiectivelor se face la nivelul managementului de vârf al băncii, cu
consultarea diferitilor specialişti din toate structurile băncii. Cu cât personalul băncii este mai
mult implicat în elaborarea strategiei, cu atât mai mult creşte probabilitatea ca realizarea planului
strategic să fie mai mare. Aceasta, pentru că există o susţinere mai largă, si, posibil chiar a
întregului personal al băncii.
Obiectivele trebuie să fie realiste, concrete, cuantificabile şi cât mai clar formulate. Ele pot fi:
[40, p.23]
obiective care vizează perfecţionarea managementului. În cazul unor astfel de obiective
este necesar să se identifice punctele forte şi slabe ale activităţii băncii. În cazul punctelor
slabe, după precizarea responsabilităţilor trebuie apreciată măsura în care este necesară
sau nu o perfecţionare profesională suplimentară a managerilor desemnaţi să asigure
performanţa în structurile mai puţin performante ale băncii. De asemenea, nu trebuie
exclusă posibilitatea recurgerii la consultanţa tehnico-economică sau la expertizare din
exteriorul băncii;
obiective care vizează structura organizatorică a băncii. O eventuală extindere a activităţii
în profil teritorial trebuie realizată în relaţie directă cu potenţialul de susţinere al activului
băncii, adica de „averea unei societăţi comerciale (în acest caz a unei bănci), care poate fi
estimată în bani, bani lichizi, aur, devize, echipamente, instalaţii, terenuri, efecte
comerciale”, efecte comerciale cum ar fi titluri de credit, cecuri, bilete la ordin.
Indiferent de natura şi nivelul lor de reprezentare, atunci când este necesar, obiectivele
trebuie reevaluate periodic. Pentru a se asigura o conectare permanentă a băncii la cerinţele
40
exprimate şi neexprimate ale clienţilor, obiectivele pe care conducerea de vârf a băncii le
stabileşte trebuie să prezinte o anumita flexibilitate.

Figura 2.5. Metode de analiză a eficienţei bancare. Metode interne şi semnalele pieţei.

Sursa: Schema relaţională Du Pont

2.2. Performanţele bancare în sistemul bancar din R. Moldova

Deși înregistrează rezultate financiare satisfăcătoare, sistemul bancar din Republica
Moldova va avea de înfruntat în 2015 crizele instituţionale și de guvernanţă corporativă
anacronice ce au bântuit sectorul în anii precedenţi. Stabilitatea și rezilienţa sistemului va fi în
același timp testată de un mediu macroeconomic imprevizibil: o relansare economică încă firavă
în Uniunea Europeană, risc de incapacitate de plată și escaladarea conflictului din Ucraina, dar și
o nouă posibilă recesiune în Federația Rusă.
Balanţa riscurilor în sistemul bancar
În perioada iunie 2013 - martie 2014, s-au intensificat riscurile externe şi riscurile
monetar-valutare. În același timp, riscurile instituţionale şi de guvernanţă corporativă au rămas la
un nivel maxim şi nu au suferit schimbări vizibile faţă de perioada precedentă. Apetitul băncilor

41
pentru risc a crescut vizibil în aceeași perioadă, oferta de credit în creștere întâmpinând o cerere
pe măsură. Riscurile macroeconomice şi de credit au rămas fără schimbări esenţale faţă de anul
precedent, reflectând o activizare economică, susţinută şi de o politică monetară acomodativă
prelungită a Băncii Naţionale.

Figura 2.6. Harta riscurilor pentru sistemul bancar din Moldova

Sursa: elaborat în baza datelor Expert-Grup

Intensificarea riscurilor externe pentru sistemul bancar autohton s-a produs în principal pe
dimensiunea CSI. Astfel criza politică şi economică din Ucraina a avut şi are un potenţial
destabilizator pentru întreaga regiune. Potenţialul contagios al acesteia s-a reflectat prin
deprecierea monedelor naţionale a Rusiei, a Ucrainei, a Kazahstanului şi a Kârgâzstanului, dar şi
a leului moldovenesc – deşi din punct de vedere fundamental economia Republicii Moldova nu
prezenta riscuri în acest sens. Creșterea economică a UE a rămas firavă (un avans de doar 0,52%
în trimestrul patru al anului 2013. Evoluția pe termen scurt rămâne sub spectrul unei inflații cu
mult sub ţinta de 2% (0,7% pentru februarie 2014) şi a unui arsenal din ce în ce mai limitat de
opţiuni de intervenţie, dar şi a ameninţării unei confruntări comerciale cu Federaţia Rusă. [80]
Apetitul de risc al băncilor a crescut pe fundalul accelerării economice din ultimul
trimestru al anului şi a scăderii graduale a ponderii creditelor neperformante în portofoliul
bancar. Expansiunea creditării s-a accentuat în special în trimestrul patru 2013, culminând cu un
avans impresionat de 64,5% în decembrie 2013 față de anul precedent. La această creștere a
contribuit în același mod, atât creditarea în MDL, cu un avans de 71,7%, cât şi cea în valută ce a

42
înregistrat un avans de 49% față de anul precedent. Trendul s-a menţinut şi în ianuarie 2014, deși
ritmul a decelerat uşor – expansiunea totală a creditului fiind de 56,2% faţă de anul precedent.

Figura 2.7. Evoluţia creditelor noi acordate de băncile comerciale, contribuţia la creşterea
totală

Sursa: elaborat în baza datelor BNM

Depozitele au urmat o dinamică volatilă, în special în a doua jumătate a anului 2013.

Astfel, deşi în august 2013 se atesta o creştere firavă de 7,4% şi o scădere de 1,4% a depozitelor
față de anul precedent, deja în septembrie, în paralel cu cedarea de către stat a Băncii de
Economii, s-a înregistrat o descreștere de 42,6% a depozitelor noi acordate. O dinamică similară,
deşi mai puţin intensă, continuă şi în următoarele două luni. Depozitele revin pe creştere abia în
decembrie 2013, cu +3,9% față de anul precedent. În ianuarie 2014 se accentuează creșterea
depozitelor, 19,1% față de anul precedent, aceasta fiind în principal determinată de o creștere a
depozitelor în valută străină cu maturități de până la șase luni (+164% față de anul precedent).
Dinamica dată a dus la majorarea ponderii depozitelor în valută străină în total depozite de la
44,7% în decembrie 2013 la 46,1% la finele lunii ianuarie 2014, reflectând un sentiment general
de neîncredere în moneda naţională. [80]

43
 Figura 2.8. Evoluţia depozitelor noi deschise la băncile comerciale, contribuţia la
creşterea totală
Sursa: elaborat în baza datelor BNM

Riscurile macroeconomice au fost moderate – nivelul inflației situându-se în intervalul

țintit de BNM, iar activitatea economică reală a prins un ritm accentuat în ultimul trimestru.
Riscurile monetar-valutare au înregistrat o ușoară accentuare. Politica monetară a rămas una
acomodativă, totuși unele șocuri s-au propagat prin intermediul deprecierii monedei naționale
faţă de dolarul SUA şi Euro. Deşi deprecierea respectivă nu a afectat creditarea, efectele s-au
făcut resimțite în principal pe pasivul bilanţului, printr-o creştere a depozitelor în valută, în mod
accentuat a celor pe termen foarte scurt.
Riscul de credit şi de piaţă rămân a fi ancorate sub aspectul indicatorilor de stabilitate
financiară a sistemului bancar. Astfel, suficienţa capitalului ponderat la risc este la un nivel ce
depăşeşte confortabil minimul de 16%, fiind de 22,8% în ian:14. Scăderea indicatorului în
ultimele luni de analiză este în principal rezultatul expansiunii rapide a portofoliului de credite.
Rentabilitatea activelor rămâne la un nivel de 1,6% la sfârșitul anului şi este într-o uşoară
creștere faţă de valoarea de 1,1% înregistrată pentru 2012. Cu excepţia „Eximbank”, toate
băncile au încheiat anul 2013 pe profit. Totuşi, marja netă din dobânzi a scăzut în 2013 faţă de
anul precedent şi s-a situat la 3,8-3,9%, iar ponderea creditelor neperformante în total credite
bancare a înregistrat o uşoară scădere în mediu pe sistem. Banca de Economii rămâne în
continuare sub presiunea unei rate a creditelor neperformante de 58,4%, reușind totuși să
consolideze suficiența capitalului ponderat la risc de la 5,9% în 2012 la 26,03% în T4:2013. [80]

44
 Figura 2.9. Principalii indicatori ai performanţei sistemului bancar
Sursa: elaborat în baza datelor BNM

Riscul cel mai ridicat pentru sistemul bancar autohton vine totuşi din zona funcţionării
instituţiilor şi a culturii corporative din sistemul bancar autohton încă firave. Anul 2013 a repus
în discuţie capacitatea decidenţilor politici şi a instituţiilor abilitate de a face faţă unor crize din
sistemul bancar dar şi a eficacităţii instrumentelor aflate la dispoziţia acestora.
Considerații de economie politică
Cu o etichetă de preţ între 320-526,8 mil. MDL - o estimare conservativă de altfel - criza
Băncii de Economii a reprezentat mostra clasică a disfuncţionalităților unui stat, iar din acest
punct de vedere soluţia găsită de Guvern nu reprezintă o surpriză. Făcând abstracție de
managementul defectuos al băncii, criza BEM a pus în evidenţă aşa-numitul „triunghi” al
ineficacității instituţionale (sau un cerc vicios auto-întreţinut) - când nici una dintre instituţiile de
stat implicate în acest caz nu a acţionat la potenţialul maxim conferit de lege. Astfel, Banca
Naţională nu a avut „curajul” abordărilor ca și în cazul „Investprivatbank” sau „Universalbank” -
indicând de fapt că un supraveghetor bancar puternic într-un mediu instituţional slab este o
soluţie periculoasă pentru stabilitatea financiară, mediul concurenţial bancar şi viabilitatea
sectorului pe termen lung. Guvernul practic s-a dezis de bancă, uitând între timp de interesul
public şi ignorând soluţiile viabile de redresare a situaţiei. Iar sistemul judecătoresc doar a
amplificat cercul vicios al incapacităţii instituţionale. Dacă cel puţin una dintre aceste trei
instituţii îşi îndeplinea obligaţiunile instituţionale reieşind din prioritatea interesului public, criza
Băncii de Economii ar fi fost rezolvată fără a prejudicia imaginea sistemului bancar, a
Guvernului, a Băncii Naţionale, dar şi a atractivităţii investiţionale a ţării în general. [80]

45
Provocări și prognoze pe termen scurt și mediu
Ciclul unei politici monetare relaxate pare să ajungă la sfârșit. Prelungirea inoportună a
acestuia ar putea duce la acumularea vulnerabilităţilor în sistemul bancar, în principal
prin expunerea la riscul discrepanţei scadenţelor, având în vedere expansiunea robustă a
creditări pe fondul încrederii scăzute în sistemul bancar. Banca Națională trebuie în acest
context să îmbunătăţească politica de comunicare şi să monitorizeze minuțios poziţia
fiecărei bănci.
Calitatea şi funcţionalitatea instituţională scăzută va rămâne în continuare un risc major
pentru sistemul bancar autohton. Mai mult decât atât, în contextul unui an electoral
ineficacitatea instituțională poate depăşi limitele anilor precedenţi. Pe termen scurt,
băncile trebuie să intensifice şi să eficientizeze comunicarea cu părţile cointeresate în
vederea contracarării unor posibile deteriorări de imagine.
Apetitul de risc al băncilor va continua să fie alimentat de politica monetară relaxată, dar
poate fi curbat de instabilitatea regională acută. Interacţiunea dintre aceşti doi factori
comportă şi riscuri ridicate de acumulare a unor vulnerabilităţi adiţionale pentru
stabilitatea financiară a sistemului bancar.
Nivelul creditelor neperformante va continua să rămână la un nivel ridicat - în special din
cauza restructurării creditelor neperformante la anumite instituţii bancare. Soluţionarea
acestei probleme necesită o abordare mai activă din partea Băncii Naţionale, dar şi a
echipelor de management a băncilor respective prin fortificarea departamentelor de
colectare a creditelor expirate, elaborarea sistemelor de prevenire timpurie („early
warning”), revizuirea condiţiilor de transfer a dosarelor de credit în departamentele de
colectare, a modului de restructurare a creditelor etc.
Recomandări de politici
În perioada imediat următoare gradul de alertă a instituțiilor responsabile de stabilitatea
financiară a sistemului bancar trebuie ridicat la maxim, iar situaţia trebuie monitorizată pe patru
dimensiuni:
evoluţia calităţii portofoliului de credit şi întreprinderea unor măsuri adiționale de
soluţionare a problemelor din băncile cu cele mai ridicate expuneri;
intensificarea monitorizării poziţiilor discrepanței dintre active şi pasive şi a poziţiei
valutare;
monitorizarea îndeaproape a schimbărilor în acţionariatul băncilor; blocarea în timp util a
tranzacţiilor suspecte;
elaborarea unor pachete de propuneri legislative de reformare a cadrului guvernanţei
corporative a băncilor din Republica Moldova;
46
 Pe termen scurt este absolut necesar de asigurat securitatea investițiilor în sectorul
financiar. În acest sens, este necesar de sporit transparența privind acționariatului băncilor, iar
importanța protejării drepturilor de proprietate este crucială. Aceasta ar exclude speculaţiile
referitor la grupele de interese şi ar reduce la minim stimulentele de preluări pseudo-legale sau
chiar ilicite a importante pachete de acţiuni în cadrul instituțiilor bancare actuale.

2.3. Analiza şi interpretarea indicatorilor de performanţă bancară

Obiectivul managementului bancar este maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în
bancă. Valoarea investiţiei proprietarilor în bancă depinde atât de mărimea profitului obţinut de
bancă, deci de eficienţa utilizării capitalului acţionarilor şi a resurselor atrase, cât şi de riscurile
asumate şi ce perspectivă oferă viitorul.
Preţul de piaţă al acţiunilor este cel mai bun indicator al valorii investiţiei proprietarilor în
bancă pentru că reflectă evaluarea performanţelor de către piaţă, concentrând atât valoarea
câştigurilor obţinute, cât şi preţul plătit de bancă pentru riscurile asumate.
Deşi preţul unei acţiuni este cel mai sintetic indicator al valorii investiţiei proprietarilor în
bancă, acest indicator nu este aplicabil în domeniul bancar, deoarece majoritatea acţiunilor
băncilor nu sunt tranzacţionate la bursă. Această situaţie impune considerarea unor indicatori
pentru a permite evaluarea eficienţei băncilor.
Calculul indicatorilor de eficienţă este necesar din următoarele motive: [43]
permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv -
planificate de către managementul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea
compromisurilor între risc şi profit la care banca poate fi rentabilă;
comparând rezultatele obţinute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la stabilirea
punctelor tari şi slabe ale băncii.
Prin bănci asemănătoare se înţeleg acele bănci care au aceiaşi mărime (active) şi care
activează pe pieţe comparabile. Dar este dificil, chiar imposibil de a identifica bănci
asemănătoare.
Performanţele bancare
Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl
urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe
linia procurării resurselor şi utilizarea acestora, prin acordarea de credite, ţinând seama de toate
riscurile posibile. Profitul, exprimând o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă ca atare,
47
respectiv profitul brut, fie ca profit net, determinat după plata impozitelor), trebuie să fie raportat
la principalele lui determinante, pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor
bancare şi pentru a releva instrumentele utilizabile în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Rata rentabilităţii financiare, RF, sau profitul raportat la capital este cea mai
semnificativă expresie relativă a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în
ansamblul său, şi arată, pentru acţionari, efectul angajării lor în activitatea băncii. Marja normala
se situeaza intre 10% - 30%. O valoare prea mare scoate in evidenta marimea necorespunzătoare
a capitalului social, o capacitate redusă a băncii de a face faţă riscurilor de capital.
Rata rentabilităţii economice reflectă capacităţile manageriale de a utiliza resursele
financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit, fiind cea mai buna măsură a eficienţei
bancare. Marja de variaţie este în general de 0,5% - 1,6%. La băncile mari valoarea se menţine la
1%, în timp ce la băncile medii şi mici valoarea este mai mare de 1%. O evoluţie descrescătoare
arată că banca întâmpină dificultăţi în realizarea veniturilor.
Efectul de parghie reprezintă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte
la creşterea rentabilităţii capitaluluui propriu. Cu cât ponderea capitalului în total active este mai
mare cu atât efectul de pârghie este mai mic şi riscul bancar de asemenea. Băncile mari
înregistrează valori de peste 20%, iar băncile mici între 10% - 20%.
Rata profitului reprezintă principalul indicator de analiză în care se urmareşte reducerea
costurilor bancare. Mărimea indicatorilor depinde de:
- raporturile dintre veniturile şi cheltuielile bancare;
- structura veniturilor şi costurilor bancare.
Gradul de utilizare al activelor este un indicator a cărui mărime depinde de mărimea
ratei dobânzii pe piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorilor se realizează
pentru un nivel dat al ratei dobânzii prin creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari
venituri. Creşterea ponderii acestor active implică o creştere a nivelului riscului bancar.
Modalităţi de calcul a indicatorilor de performanţă bancară
1. Rata rentabilitatii financiare (Rrf) = Profit net/Capital x 100
Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor
Capitalul = Capitalul nominal + Profitul nerepartizat + Fondurile de rezervă
2. Rata rentabilitatii economice (Rre) = Profit net/Active totale x 100
3. Efectul de parghie (Ep) = Active totale/Capital
4. Rata profitului (Rpr) = Profit net/Venituri totale x 100
5. Gradul de utilizare a activelor (GUA) = Venituri totale/Active totale x 100
Stabilirea corespondenţei între indicatorii de performanţă bancară

48
Corespondenţa directă între indicatorii de performanţă bancară se poate stabili prin următoarele
relaţii:
1. Rrf = Rre x Ep, unde
Rrf - Rata proftabilităţii financiare
Ep - Efectul de pârghie
Rre - Rata rentabilităţii economice
2. Rre = Rpr x GUA, unde
Rpr - Rata profitului
GUA - Gradul de Utilizare a Activelor
Cheltuielile bancare influenţează invers proporţional profitul bancar, de aceea analizei lor
li se va acorda o atenţie sporită pentru a găsi posibilităţi de micşorare a volumului lor.
Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii: [42, p.78]
1. după sursa de provenienţă:
 cheltuieli cu dobândă (dobânda lor este considerabilă în total cheltuieli bancare);
 cheltuieli non-dobândă;
2. dupa structura bilanţului:
 cheltuieli operaţionale privind atragerea resurselor şi gestiunea lor;
 cheltuieli privind gestiunea portofoliului hârtiilor de valoare;
3. cheltuieli necesare pentru asigurarea funcţionării băncii:
 cheltuieli cu salariul;
 cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe;
 alte cheltuieli de gospodărire;
alte cheltuieli bancare:
 penalităţile achitate de bancă;
 diferenţele negative de curs valutar;
 plăţile pentru reţelele de transmitere a informaţiei.
Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică şi dinamică; precum
şi factorială. După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendinţa pozitivă
este micşorarea volumului de cheltuieli.
Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităţilor de micşorare a
cheltuielilor cu dobânzi şi determinarea factorilor care influenţează asupra volumului
cheltuielilor cu dobândă.
Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobândă influenţează 2 factori:
1. volumul resurselor bonificate cu dobândă;
2. rata dobânzii plătită la aceste resurse.
49
 Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp
Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1)
Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1)
rd p= Ch. cu dob. / total res. Atras *100
rd Ac = incasări din dobîndă / Active profitabile
Cel mai recent clasament al eficienţei bancare realizat de Agenţia de Rating şi Estimare
Estimator-VM, utilizează următorii indicatpri pentru realizarea acestui clasament. Aceştia sunt
cinci la număr – venituri totale, venit net, ROS (venit net/venituri totale), ROE (venit net/capital
acţionar mediu), rotaţia activelor (venituri totale/active totale medii). „Am luat în calcul doar
aceşti indicatori, pentru că aceste date sunt publice şi transparente.
Acest clasament nu arată neapărat cât de sigură este o bancă sau cât de prudentă este ea în
activitatea pe care o desfăşoară, tocmai de aceea nu am luat în calcul indicatori care arată
predispunerea băncii la riscuri, cum ar fi principiile de lichiditate sau calitatea portofoliului de
credite. Rating-ul eficienţei bancare se calculează prin ponderea indicatorilor enunţaţi mai sus,
astfel încât coeficientul rezultat să fie hotărâtor în plasarea băncii pe un anumit loc în acest top.
Comparativ cu 2013, situaţia pentru unele bănci din sistem s-a înrăutăţit dramatic în
2014 în clasamentul eficienței bancare. Clasamentul este elaborat în baza datelor financiare
dezvăluite de băncile comerciale din Moldova pentru anul 2014. Metodologia aplicată la
elaborarea acestui top este fixată pe 5 indicatori de eficiență (venituri totale, venit net, ROE,
ROS şi rotația activelor).
Primele 4 bănci din top și-au menţinut aceleași poziţii ca și la finele anului 2013. Mai
mult ca atât distanța dintre ele s-a majorat. Asistăm, astfel, la o stabilitate în performanţa celor
mai bune bănci din republică: Moldindconbank (locul 1), Moldova Agroindbank (locul
2), Victoriabank (locul 3), Mobiasbanca – Groupe Societe Generale (locul 4). Totodată și-au
îmbunătăţt performanţa în anul analizat băncile comerciale Energbank (poziţia a 5-a)
și ProCreditBank (poziţia a 6-a). [79]
De remarcat, că Moldindconbank mai deține prima poziţie pentru anul 2014 după
indicatorii Venit net, Rentabilitatea financiară (ROE) şi Rentabilitatea Operaţională (ROS).
Moldova Agroindbank este lider în sub-clasamentul Venituri totale pe sistemul bancar pentru
același an.
În aceiași perioadă 3 bănci nu au reușit să înregistreze un venit net anual, și anume: BCR
Chişinău (locul 12), Banca de Economii (locul 13) și Eximbank Gruppo Veneto Banca (locul
14). Pentru ultimele 2 clasate pierderile depășesc pragul de 200 mln. lei. De remarcat, că în cazul
Băncii de Economii situaţia a regresat foarte mult comparativ cu anul 2013.

50
 În perioada analizată veniturile totale pe sistemul bancar au crescut cu cca. 17%
comparativ cu aceiași perioadă a anului trecut (2013), pe când venitul total net pe sistem a scăzut
cu tocmai 24%.

Figura 2.10. Clasamentul de eficienţă pentru Băncile Comerciale din Moldova, anul 2014
Sursa: evm.md

Structura veniturilor bancare. Analiza factorială a veniturilor bancare

Sub incidenţa managementului bancar se află veniturile şi cheltuielile. Banca poate să-şi
majoreze profitul prin majorarea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor.
Veniturile sunt împărţite după mai multe criterii:
 după sursa de apariţie:
- venituri provenite din dobînzi;
- venituri non-dobîndă.
 după provenienţa din posturile de bilanţ:
- venituri provenite din portofoliu de credite;
- venituri provenite din portofoliu investiţional;
- venituri provenite din taxe şi comisioane;
- alte venituri provenite din activitatea bancară (diferenţele pozitive de curs valutar).
 după caracterul veniturilor:

51
 - venituri cucaracter permanent - aduse de portofoliu de credite, investiţional şi
comisioane;
- venituri cu caracter aliatorii – venituri din vînzarea gajului, diferenţe de curs valutar.
Analiza veniturilor bancare se face după următorii criterii:
 după volum – este benefic creşterea volumului de venituri în dinamică indiferent de
structura lui;
 după structură – se analizează structura veniturilor în volum total determinîndu-se tipurile
de active cele mai rentabile pentru bancă;
 în dinamică – evoluţia actuivelor atât în volum cât şi în structură;
 analiza factorială – factorii care au dus la creşterea sau diminuarea veniturilor.
Factorii de influenţă asupra mărimii veniturilor: [78]
endogeni
exogeni (situaţia economică în ţară, politică, macroeconomică), nu se află sub influenţa
managementului bancar, deaceea în cadrul analizei posibilităţilor de creştere a veniturilor
se modelează 2 factori cu caracter intern: posibilitatea creşterii vlumului activelor
profitabile; posibilitatea creşterii ratei dobînzii la activele exist.
Analiza factorială a cheltuielilor bancare
Cheltuielile bancare influenţează invers proporţional profitul bancar, deaceea analizei lor
li se va acorda o atenţie sporită pentru a găsi posibilităţi de micşorare a volumului lor.
Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii:
dupa sursa de provenienţă:
- cheltuieli cu dobîndă (dobînda lor este considerabilă în total cheltuieli bancare);
- cheltuieli non-dobîndă;
dupa structura bilanţului:
- cheltuieli operaţionale privind atragerea resurselor şi gestiunea lor;
- cheltuieli privind gestiunea portofoliului hîrtiilor de valoare;
- cheltuieli necesare pentru asigurarea funcţionării băncii:
* cheltuieli cu salariu;
* cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe;alte cheltuieli de gospodărire;
- alte cheltuieli bancare:
* penalităţile achitate de bancă;
* diferenţele negative de curs valutar;
* plăţile pentru reţelele de transmitere a informaţiei.
Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică şi dinamică; precum
şi factorială.
52
 După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendinţa pozitivă este
micşorarea volumului de cheltuieli.
Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităţilor de micşorare a
cheltuielilor cu dobînzi şi determinarea factorilor care influenţează asupra volumului
cheltuielilor cu dobîndă. Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobîndă influenţează 2 factori:
1. volumul resurselor bonificate cu dobîndă (V);
2. rata dobînzii plătită la aceste resurse (rd).
Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp
Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1)
Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1)
Ch. Cu dob.
Rd p= ------------------- * 100
total res. Atrase

incasări din dobîndă

rd Ac= -------------------------
Active profitabile

Determinarea indicatorilor de performanţă bancară: ROE, ROA, EM, CUA

Performanţele bancare - suma de indicacatori de profitabilitate şi solvabilitate care

permit de a se concluziona autorităţilor de pe piaţă.
Indicatorii de performanţă sunt de două tipuri:
1. indicatorii calculaţi în baza datelor interne a băncii (coef. de profitabilitate);
2. indicatorii numiţi „semnalul p.” - ţin de profitabilitatea acţiunilor bănci şi cursul lor pe piaţa
secundară.
Aceşti indicatori reprezintă posibilităţile investitorului în bancă.
PER - posibilităţile investitorului de a obţine o unitate monetară de profit net al băncii
investind o sumă de bani sub formă de curs. PER-ul este utilizat pentru analiza externă a băncii
deoarece ţine în consideraţie cursul şi profibilitate băncii, fiind lipsită, de influenţa politicii de
divident, PER-ul poate fi calculat de orice investitor al băncii; nu necesită date specifice care pot
fi preluate doar de la băncă.
Metoda ratelor are la bază corelarea informaţiilor contabile cele mai semnificative din
bilanţ şi din contul de profit şi pierderi, constituind un instrument de analiză, control şi
monitorizare a structurii financiare şi a gestiunii băncii. Această metodă permite în special
analiza statică a compoziţiei bilanţului şi a rotaţiei anumitor elemente ale acestuia. Relevanţa
metodei apare prin compararea valorii ratelor cu mărimi de referinţă sau cu valorile lor în

53
perioade diferite. În plus, metoda ratelor permite compararea performanţei băncii cu cea a altor
bănci similare (compararea cu media pe grupă).
O primă exprimare a rezultatelor şi performanţelor bancare se înscrie în domeniul
profitabilităţii.
Principalele rate de profitabilitate sunt: [65, p.349]
 rentabilitatea economică
 rentabilitatea finaniară
 marja netă de dobânzi.
Rentabilitatea economică (Return on Assets), definită ca raport între profitul net şi activele
totale bancare. Această rată oferă o apreciere generală a profitabilităţii bancare. În ţările
dezvoltate mărimea tipică a acestei rate este de 0.5 – 1%. Băncile de dimensiuni foarte mari
înregistrează rate mai mici.
În ceea ce priveşte semnificaţia potenţială:
 un trend în scădere arată că banca este în dificultate
 un trend în creştere este expresia unor rezultate pozitive, dar poate fi şi expresia asumării
unui risc excesiv de către bancă.
Rentabilitatea financiară (return on Equity, ROE) definită ca raport între profitul net şi
capital. Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 10-12%. O rată a
rentabilităţii financiare mai ridicată poate fi efectul unui capital mic sau expresie a capacităţii
crescute de a obţine, prin împrumut, resurse suplimentare.
Marja netă de dobânzi (Net Interest Margin) este definită prin raportarea veniturilor nete
din dobânzi la activele valorificabile medii. Ea este, de fapt, diferenţa dintre câştigul din venituri
şi cheltuielile cu dobânzi raportată la activele valorificabile.

Venituri din dobanzi - cheltuielile cu dobanzile

NIM  x100 .
active valorific abile medii

Semnificaţia potenţială:
marja scăzută este expresia unei mari dependenţe de dobânzi pe termen scurt şi pasive
volatile;
marja ridicată este expresia succeselor în managementul activelor şi pasivelor, dar poate
fi şi expresia unui plasament în active riscante;
marja constantă arată că banca are dificultăţi în obţinerea profitului.
Venitul net aferent dobânzii obţinut de bancă depinde de un şir de factori. De exemplu, o
creştere a depozitelor fără dobândă şi a capitalului pot mări venitul net aferent dobânzii. Invers, o

54
creştere a activelor fără dobândă, cum sunt creditele clasificate nefavorabil pot reduce
considerabil venitul net aferent dobânzii.
O bancă poate anunţa un venit aferent dobânzii neodişnuit de înalt comportând un risc
exagerat de mare. Un profit din active neobişnuit de înalt trebuie cercetat pentru a se identifica
influenţa lui asupra riscului pierderilor băncii şi, prin urmare, impactul negativ potenţial asupra
profiturilor viitoare ale băncii. Posibil că banca a acordat credite sau a efectuat investiţii care
generează profituri mai înalte, dar care nu sunt de calitate suficientă pentru a asigura rambursarea
reală de către debitor.
În analiza eficienţei bancare poate deveni util calcularea, interpretarea şi monitorizarea
evoluţiei următoarelor rate (coeficienţi):

venit aferent dobanzilor cheltuieli aferente dobanzilor

Diferenta neta  
total active generatoare de venit total obligatiuni cu dobanda

venit aferent dobanzii - cheltuieli aferent dobanz

Venitul net aferent dobanzii dupa defalcaril e pentru pierderi la credite 
venit net aferent dobanzii
defalcari pentru pierderi la credite

venit net aferent dobanzii dupa defalcaril e pentru pierderi la credite

Băncile care nu-şi clasifică corespunzător creditele sau care nu efectuează defalcările
necesare pentru pierderile anticipate la credite, de asemenea exagerează venitul. În acest caz, se
recomandă determinarea următorilor coeficienţi:

defalcari pentru pierderi la credite defalcari pentru pierderi la credite

şi .
active totale credite brute

Aceşti coeficienţi reflectă suma defalcărilor băncii la pierderi pe credite în raport cu

activele băncii şi creditele brute ale băncii. Aceşti coeficienţi trebuie aplicaţi împreună cu analiza
calităţii creditelor băncii, deoarece un coeficient scăzut poate indica fie la faptul că banca are
puţine probleme cu creditele fie la faptul că banca nu efectuează defalcări suficiente pentru
pierderile la credite.

Un alt grup de coeficienţi ajută la analiza veniturilor şi cheltuielilor neaferente

dobânzilor.

venit neaferent dobanzii Această rată reflectă dependenţa băncii de venitul din alte
active totale activităţi decât cele de bază. Creşterea acestei rate indică la
reorintarea spre activităţi financiare generatoare de venit din
comisioane sau la diversificarea cu risc înalt cu scopul

55
 compensării insuficienţei veniturilor din activitatea de bază a
băncii.
cheltuieli neaferente dobanzii Acest coeficient măsoară cheltuielile băncii neaferente dobânzii.
active totale Concluzia care reiese din analiza valorii acestei rate este cât de
reuşit banca îşi gestionează aceste cheltuieli. De regulă, în cazul
unor sisteme bancare dezvoltate, evoluţia acestei rate este stabilă.
Analiza rentabilităţii prin descompunerea coeficienţilor (Analiza Du Pont):

Profit dupa impozitare Venituri operationale Total active

ROE   
Venituri operationale Total active Capital propriu (capital actionar)

sau: ROE = Marja netă a profitului x Coeficientul de utilizare a activelor x

Multiplicatorul capitalului acţionar, unde:

profitul dupa impozitare

Marja netă a profitului (NPM) =
venituri operationale

venituri operationale
Coeficientul de utilizare a activelor bancii (AU) =
total active

total active
Multiplicatorul capitalului (EM) =
capital propriu (capital actionar)

Potrivit Băncii Naţionale a Moldovei sistemul bancar al R. Moldova la data de 30 aprilie

2015 a generat în primele 4 luni ale anului curent un profit cumulat de 412,4 milioane lei.
Principalele surse de venituri ale băncilor comerciale constituie veniturile din dobânzi
(2,1 miliarde lei), diferențele de curs de schimb valutar (1 miliard lei) și veniturile din taxe și
comisioane (402 milioane lei).
La capitolul venituri din dobânzi lider în mod surprinzător este Banca Socială (561,8
milioane lei), urmată de Moldova Agroinbank (410,5 milioane lei), Moldindconbank (376,3
milioane lei), Victoriabank (243,4 milioane lei) și Mobiasbanca GSG (140,2 milioane lei).

56
 Tabelul 2.1.

Performanţele bancare ale băncilor comerciale din R. Moldova

Sursa: www. bancamea.md

Taxele și comisioanele au adus cele mai multe venituri următoarelor instituții financiare:
Moldova Agroindbank (83,5 milioane lei), Victoriabank (72,6 milioane lei), Moldindconbank
(66,5 milioane lei), Banca de Economii (51,3 milioane lei) și Mobiasbancă GSG (44,2 milioane
lei). [79]
Operaţiunile pe piaţa valutară au generat cele mai mari venituri (nete) pentru Banca de
Economii (415,1 milioane lei), Moldova Agroindbank (113,8 milioane lei), Victoriabank (103,7
milioane lei), Moldindconbank (97,6 milioane lei) și Banca Socială (66,8 milioane lei).

57
 CAPITOLUL III. DIRECŢII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PERFORMANŢEI
ACTIVITĂŢII BANCARE
3.1. Căi de ameliorare a performanţelor activităţii bancare
Băncile se confruntă, în cadrul economiei globalizate a noului început de mileniu, cu
numeroase provocări, îndeosebi cu concurenţa sporită şi pericolul diminuării cotei de piaţă,
context în care se impun noi căi de acţiune. Mai semnificative considerăm a fi: [67, p.56]
 necesitatea abandonării stilului de management reactiv şi adoptării unui stil proactiv, care
anticipează schimbările şi este inovativ;
 preocuparea pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii;
 atitudinea pozitivă pentru studii şi cercetare şi imperativul constituirii unei baze de date
cuprinzătoare;
 efortul financiar susţinut pentru a ţine pasul cu evoluţia tehnologiilor şi informaticii;
 pregătirea personalului în spiritul eticii, culturii corporatiste şi profesionalismului.
Deşi, la o primă vedere, mai puţin profundă, crearea unei pieţe a capitalurilor,
funcţionând în condiţii concurenţă şi în afara restricţiilor şi constrângerilor, este considerată
aproape unanim ca fiind soluţia optimă pentru reducerea costurilor de finanţare, pentru mai buna
alocare a capitalurilor între ţări şi sectoare de activitate şi calea pentru creşterea mai rapidă a
economiei mondiale, se impune realizarea unei abordări mai nuanţate a problemei, cu luarea în
considerare, pe lângă avantajele şi oportunităţile generate, şi a factorilor cu impact negativ
asupra sistemului financiar-bancar.
Astfel, nu trebuie omis că fenomenul denumit generic “globalizare” a generat, mai ales,
oportunităţi de profituri sporite şi deschiderea de noi pieţe potenţiale îndeosebi pentru marile
instituţii financiar-bancare internaţionale, singurele în măsură să acceadă la noile instrumente şi
într-o mai mică măsură pentru multitudinea de bănci mici şi mijlocii, care alcătuiesc practic
reţeaua de credit în cele mai multe economii naţionale. În plus, accesul la noile canale de alocare
a fondurilor este neuniform, preferenţial fiind deschis în principal ţărilor dezvoltate, unde se
concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare.
Totodată, interconectarea sistemelor bancare ale diverselor ţări într-o reţea densă de
comunicaţii şi dependenţe reciproce creează premisele creşterii operativităţii băncilor,
generalizării exigenţelor şi tehnologiilor informaţionale, ca factor determinant al îmbunătăţirii
competitivităţii şi calităţii produselor şi serviciilor oferite, dar dă în acelaşi timp posibilitatea
transmiterii în lanţ cu rapiditate, a unor fenomene nocive precum speculaţiile, crizele financiar-
bancare sau criminalitatea economică transnaţională. Propagarea informaţiilor referitoare, de
pildă la ratele dobânzii sau la cursurile de schimb, practicate în orice punct al planetei, se face

58
instantaneu prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, fiecare piaţă fiind influenţată
de informaţii comune tuturor pieţelor. În acest context, ţările cu sisteme bancare mai puţin
Anul V, Nr.5/2006
consolidate
23 sau chiar băncile mai slabe, privite individual, pot constitui adevărate ţinte pentru
speculaţiile internaţionale, fiind ameninţate de spectrul falimentului.
Ca răspuns firesc la această situaţie de fapt, comunitatea bancară internaţională a instituit
prin Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, un for metodologic menit să asigure
consolidarea sistemelor naţionale de supraveghere bancară şi mobilizarea ţărilor pentru
cooperare în cadrul unui sistem unitar de supraveghere bancară pe plan mondial. Chiar dacă
iniţial au fost elaborate proiecte doar pentru băncile active din marile centre financiare ale lumii,
standardele de gestionare a riscurilor au fost ulterior adoptate în peste 130 de ţări. Acesta este un
exemplu de reglementare bazată exclusiv pe consens internaţional care s-a transformat treptat
într-o regulă cu vocaţie universală. Având în vedere multiplicarea şi amplificarea radicală a
riscurilor, Comitetul de la Basel a hotărât că este necesară o revizuire substanţială a prevederilor
Acordului din 1988, cunoscut, atât în teroia cât şi în practica bancară, sub denumirea de Basel I.
În fapt, pe acest fundal a avut loc geneza Acordului Basel II menit în opinia celor care i-
au gândit arhitectura, să inducă mutaţii profunde în modelele de gestiune a riscurilor bancare.
Firesc, asupra acestor mutaţii, îndeosebi asupra adâncimii lor, încercăm să ne aplecăm şi noi
privirea.
Creşterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu
intensificarea relaţiilor de colaborare, a dus la internaţionalizarea reglementărilor, în sensul
elaborării unor norme naţionale conform principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul
grupurilor internaţionale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel
sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma Directivelor Europene. Legea bancară
din R. Moldova stabileşte prin reglementări, cerinţele prudenţiale, ca norme de reducere a
expunerii la risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din realizarea
riscurilor sau măsuri de limitare a efectelor negative ale înfăptuirii riscurilor. Normele bancare
impun băncilor un comportament obligatoriu comensurat prin anumiţi parametri. [56, p.70]
În ceea ce priveşte activitatea bancară, performanta este asociată cu crearea unei valori
adăugate, un raport optim între cost şi beneficii, remarcându-se legătura indisolubilă dintre
performanta şi risc. Mai mult decât atât, analiza performanţei bancare îşi pierde din importanţă
atunci când se discută analiza “neperformantei”, care este în principiu rezultatul unor politici
manageriale incorecte. Fiind o derivată a conceptului de performanţă, caracteristică de
neperformanta a activelor poate fi definită în relaţie directă cu riscul de pierdere a resurselor
plasate şi a veniturilor realizate, dar neîncasate. În acelaşi timp, un activ pe care analiza iniţială l-
a determinat că fiind performant a devenit după o vreme neperformant, din cauza unor
59
conjuncturi externe ce poate influenţa bancă, fiind pusă în situaţia de a accepta o majorare a
riscurilor de pierdere pe care nu a avut-o în vedere şi care îi poate perturba atât activitatea, cât şi
imaginea.
Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care
este evaluată prin rezultatele obţinute în urma deciziilor manageriale. În definirea conceptului de
management bancar trebuie să ne raportăm la următorii termeni: resurse, organizarea resurselor
şi scopul final. Aşadar, managementul poate fi definit ca “procesul de coordonarea resurselor
materiale, umane, financiare şi informaţionale ale unei organizaţii, în scopul realizării
obiectivelor esenţiale ale acesteia”. Se reliefează astfel o anumită specificitate a managementului
bancar, comparativ cu alte domenii, ce se reflecta în caracterul particular al principiilor de
conducere bancară. Principalele funcţii ale managementului se caracterizează din perspectiva
bancară după cum urmează: funcţia de procnozare şi planificare (pe baza unor acţiuni de
previziune, studii şi cercetări de piaţă, se determina necesarul de resurse), funcţia de antrenare
(sunt luaţi în considerare factori de stimulare şi motivare), funcţia de coordonare (are ca scop
armonizarea deciziilor şi a tuturor acţiunilor personalului) şi funcţia de control şi evaluare (pune
în evidenţă performanţele comparativ cu obiectivele stabilite).
Toate aceste funcţii dau dimensiune unui management bancar performant, numai astfel
vor fi abordate toate aspectele privind organizarea şi utilizarea resurselor, având ca principal
obiectiv creşterea profitabilităţii cu diminuarea corespunzătoare a riscului. [58, p.26]
Din punctul nostru de vedere, mai mult decât în alte domenii, unde specializarea
managerilor este doar o circumstanţă şi nu o condiţie a succesului, un manager de bancă trebuie
să fie un foarte bun specialist, întrucât activitatea bancară este una extrem de particulară, iar
procesul decizional este unul în care riscurile provin din zone subtile de activităţi. Aceasta poate
fi o explicaţie a eşecurilor unor bănci din R. Moldova în care s-a manifestat o profundă lipsă de
personal de specialitate capabil să-şi asume, în acelaşi timp responsabilităţile şi atitudinile
caracterisitice unui manager de bancă.
Pentru a avea performante, managerul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente: un
sistem de informaţii competititv, selecţia pieţelor şi produselor potrivite, recompense
personalului băncii în funcţie de performante, cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare,
gestionarea financiară bună şi elaborarea de strategii.
Managementul performanţei sau acţiunile întreprinse pentru atingerea performanţei, se
pot aplica oriunde există oameni ce interacţionează, individual sau într-o formă organizaţională.
Din această perspectivă, considerăm că performanţa la nivelul sistemului bancar, reprezintă acea
stare, caracterizată de fapt prin stabilitate decizională, legislativă, monitorizare şi coordonare
prudenţială a “jucătorilor” pieţelor financiare.
60
 Binecunoscut este faptul că lumea financiară actuala sta sub semnul unor profunde
schimbări, generate pe de-o parte de inovaţiile financiare care au invadat mediul bancar, precum
şi de schimbările de ordin instituţional, care remodelează întreaga pânză de interdependente ce
leagă actorii pieţelor financiare. Performanţa bancară se poate explica şi din perspectiva crizei
economico-financiare mondiale de unde reiese faptul că evoluţia în sens peiorativ a sistemului
bancar în ultimul deceniu a fost determinată de implicarea unui număr din ce în ce mai mare de
salariaţi fără o experienţă anterioară corespunzătoare, iar pe de altă parte, ajustarea şi
perfecţionarea din mers a cunoştinţelor profesionale în vederea satisfacerii noilor cerinţe apărute
ca urmare a deschiderii economiei româneşti şi reluării relaţiilor de piaţă, au fost unii din factorii
determinanţi declanşării crizei economico-financiare la nivel mondial. [60, p.36]
Deoarece o bancă nu poate funcţiona fără clienţi, calitatea clienţilor acesteia determina,
de asemenea, nivelul de eficienţă şi gradul de stabilitate al unei bănci. În acest context, politicile
unor bănci comerciale nu s-au adaptat suficient la variaţiile pieţei moldoveneşti ale cărei tendinţe
au fost aproape constant negative în acest domeniu. Nu se poate determina, în situaţia crizelor
manifestate la anumite bănci din R. Moldova în perioadă recentă, care este cauza cea mai gravă
dintre cele ce au determinat apariţia de pierderi. Este cert însă faptul că, acolo unde au apărut
situaţii de instabilitate, concretizate fie în încetarea activităţii, fie doar în atragerea procedurii în
supraveghere de către Banca Naţională a Moldovei, fie în faliment, unul din factorii de influenţa
chiar determinanţi este legat de calitatea managementului respectivelor bănci.
Impactul crizei financiare şi economice globale s-a manifestat în 2008 din ce în ce mai
pronunţat pe culoarul indirect şi anume, pe acela al lichidităţii externe. Înrăutăţirea lichidităţii pe
plan global s-a reflectat îndeosebi prin creşterea costului de finanţare şi a riscurilor legate de
scadenţa scurtă a acestora. Principala îngrijorare în legătură cu potenţiala reducere a lichidităţii
se referea la impactul acesteia asupra creşterii viitoare a creditului şi la efectul negativ asupra
riscului de credit.
Datoria externă pe termen scurt a băncilor reprezintă o potenţială vulnerabilitate,
intervenţiile Băncii Centrale au avut însă ca efect îmbunătăţirea lichidităţii sistemului bancar. In
plus, riscurile unor evoluţii mai puţin favorabile, generate de şocuri externe sau cauze interne, au
fost atenuate prin acordurile de finanţare externă cu FMI şi UE, precum şi cu alte instituţii
financiare externe şi prin aplicarea setului coerent de politici macroeconomice şi structurale
asociate acestora. În condiţiile în care economia nu dă semne de revenire, estimările indică o
evoluţie din ce în ce mai slabă a economisirii populaţiei, reducerii salariilor bugetarilor şi
avansului preţurilor. În acest context, dependenta de resursele externe se păstrează,
vulnerabilitatea fiind atenuata însă de preponderenta resurselor atrase de la bancile-mama, cu

61
scadente pe termen lung. În ansamblu, vulnerabilităţile sistemului bancar au tins să crească,
tendinţa determinată deopotrivă de factori endogeni şi exogeni.
Cu toate acestea, până în prezent sectorul bancar din R. Moldova a rezistat crizei
financiare, neimpunand măsuri de intervenţie din partea statului. Unul dintre cele mai importante
aspecte cu privire la performanţă bancară se poate analiza în contextul globalizării şi integrării
europene. Orice societate, orice sistem economico-social tinde să se dezvolte şi să facă faţă
provocărilor permanente venite din mediul în care există şi care este într-o continuă
transformare. Pentru sistemul bancar din R. Moldova, o ţară aflată în plin proces de tranziţie,
adaptarea la cerinţele pieţei Uniunii Europene reprezintă o provocare, dar mai ales o necesitate
de menţinere la un standard de dezvoltare profesională deosebită, pentru a face faţă concurenţei.
[62, p.74]
Intrând pe o piaţă liberă, în care “jocul” este cel al concurenţei, băncile trebuie să
analizeze foarte bine raportul dintre profiturile ce doresc să le obţină şi riscurile asumate, acest
raport reliefând eficienta fiecărei bănci ca entitate singulară sau a întregului sistem bancar, ca
entitate complexă.
Evoluţiile pieţelor financiar-monetare în contextul economic contemporan caracterizat
prin procesul globalizării economiei şi integrării zonale, ca şi prin accentuarea concurenţei în
domeniul financiar au determinat apariţia şi dezvoltarea procesului denumit dereglementare,
caracterizat prin faptul că banca centrală nu mai intervine direct în activitatea băncilor
comerciale, ci prin implementarea unor decizii de politica monetară ce determina băncile să
efectueze anumite corecturi ale propriilor strategii şi politici.
În contextul economico-social în care trăim, potentat de criză economică de la nivelul
întregii lumi, pentru a “supravieţui” în acest mediu concurenţial este nevoie de performanţă.
Aceasta perfomanta trebuie obţinută pe de o parte ca urmare a găsirii celui mai bun raport între
profit şi risc, iar pe de altă parte ca urmare a atingerii obiectivelor propuse de stabilitate
financiară. Odată cu Acordul de Integrare Europeană, integrare ce trebuie văzută ca un proces
continuu şi nu ca un eveniment singular, “apetitul” băncilor străine pentru piaţa creditului din R.
Moldova a crescut. Odată cu această stare, vulnerabilitatea la riscuri generate de această
activitate s-a majorat considerabil. Acest lucru este uşor de înţeles deoarece odată graniţele
deschise, băncile străine îşi vor face din ce în ce mai simţită prezenţa pe piaţa din R. Moldova, va
creşte competiţia şi în acelaşi timp şi riscul aferent acestor activităţi.
Falimentele bancare pun în cauză stabilitatea sistemului bancar chiar şi în ţări în care
procesul de supraveghere este bine dezvoltat. Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă
cu volatilitatea crescută şi cu repercursiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru
financiar la altul, ca urmare a riscului sistemic. Integrarea europeană implica un efort din partea
62
celor ce doresc acest lucru, însă o atenţie sporită pe integrare poate să piardă din vedere ce se
poate întâmpla dacă aceasta liberalizare a fluxurilor economico-financiare nu este monitorizată.
Astfel, criza financiară este o consecinţă a factorilor şi proceselor care au afectat atât la
nivel macroeconomic mediul financiar global, dar şi la nivelul microeconomic comportamentul
instituţiilor bancare individuale şi modul de funcţionare a anumitor segmente de piaţă, ducând la
apariţia unor riscuri sistemice de amploarefără precedent şi de complexitate. [72]
În literatura de specialitate este unanim acceptat faptul ca instituţiile bancare din ţările în
tranziţie unde conducerea, managementul, este gestionat prin participaţia majoritară a statului,
sunt mai eficiente decât instituţiile bancare privatizate, unde investitorii străini aduc capital
tehnologic şi uman în băncile autohtone, imputând un management bazat pe performanţă.
Integrarea europeană presupune prevenirea eficientă a situaţiilor de criză prin colaborarea
strânsă privind schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere, precum şi între Băncile
Centrale, ale cărei sarcini includ menţinerea stabilităţii sistemului financiar, precum şi de
supraveghere ale instituţiilor individuale. Eficacitatea unei astfel de cooperări este relevantă atât
în interiorul ţării, cât şi înafara graniţelor, cel mai important fiind schimbul de informaţii
relevante în timp.
La nivel macroeconomic, marile dezechilibre globale, expansiunea rapidă a creditelor pe
o perioadă îndelungată de timp, într-un mediu caracterizat printr-o inflaţie scăzută a dus la
denaturarea activelor, a preţului acestora. La un nivel microeconomic, inovaţiile financiare, în
special în procesul de securitizare, cu toate că, în principiu, ar fi trebuit să contribuie la o mai
bună diversificare şi distribuire a riscului, au fost implementate într-un mod eronat, încurajate
fiind de stimulente necorespunzătoare, a dus la standardele de relaxare a împrumuturilor bancare,
crearea de produse complexe a căror valoare a riscului real a fost dificil de evaluat.
Termenul de educaţie în domeniul creditelor cuprinde atât cadrul administrativ şi politic
în care se iau hotarîrile privind creditele, cât şi, la fel de important, climatul în care se iau
asemenea hotărâri, adică acea combinaţie specifică de integritate, motivaţie, loialitate, atitudine
faţă de clienţi, tradiţie şi de capacitate de analiză, atât la nivel individual, cât şi la nivelul
instituţiei financiare.
Orice institutie financiara se bazeaza pe o educatie în domeniul creditelor, dar nu toate
reusesc sa procedeze cu prudenta, cand acorda creditele.
Planificarea afacerilor fara o buna educatie in domeniul planificarii poate avea ca rezultat
documente numite planuri, dar care sunt ineficiente ca instrumente de management. Ceva similar
este avut in vedere si in cazul creditelor. În paginile precedente este prezentat procesul tehnic de
analiza a creditelor. Daca aceste calităţi tehnice nu au la bază o educaţie corespunzătoare în

63
domeniul creditelor, nici macar cea mai înaltă competentă tehnica nu asigura un bun portofoliu
de imprumuturi.
Datorită nivelului înalt al îndatorării raportate la capitalul băncii, constituirea creditului
nu admite erori. Întregul personal din sistemul de gestionare a creditelor si mai ales analiştii de
credite trebuie sa actioneze conform celor mai inalte standarde.
Dacă deprinderile profesionale şi tehnicile nu au la bază o cultura serioasă privind
creditele, nu vor putea fi evitate, în cazul luarii deciziei de creditare, capcanele obişnuite.
O bancă poate deveni rapid neprofitabilă sau chiar insolvabilă, ca urmare a unor decizii
necorespunzatoare privind creditele, care au ca rezultat active neperformante. Sistemul de
gestionare al creditelor pune accentul pe analiza profesională a cererilor pentru credite si
determinarea solvabilităţii.
Nu putem lua o decizie precisă în legătura cu creditele, fară a avea date sigure privind
toate aspectele importante ale cererii pentru credite. Trebuie spus solicititantului de credite ca işi
poate susţine cauza în mod corespunzător prin oferirea unor informaţii exacte si cuprinzătoare,
mai ales despre activitatea economică a solicitantului.
Unii creditori cer solicitantului să completeze propriile lor formulare, tip de cerere pentru
credite: [55, p.53]
 indiferent de forma în care sunt transmise datele, analistul de credite trebuie sa discute
acest lucru cu un reprezentant autorizat al societatii comerciale;
 discuţiile oferă posibilitatea clarificării datelor incerte şi a obţinerii datelor de baza pentru
cererea de credite;
 cel care face investigaţiile trebuie să prezinte solicitantului procedura de analiză a
creditelor folosită de creditor şi să indice acestuia timpul necesar pentru parcurgerea ei.
Datele trebuie sa fie:
suficiente pentru a oferi o imagine clară a performanţelor financiare şi a stării financiare a
solicitantului;
comprehensive, datele parţiale pot duce la erori;
oneste şi fără greşeli; dacă este posibil, cererea va fi insoţită de evidenţe expertizate
contabil;
destul de recente pentru a indica punctele forte şi slabe ale solicitantului în prezent.
Culegerea de date este uneori dificilă.
S-ar putea că standardele contabile locale să nu vină în sprijinul unei analize detaliate a
stării financiare a solicitantului. Performanţele conducerii ar putea fi afectate de exercitarea unor
presiuni politice şi comerciale nedetectabile la prima vedere: De exemplu, în zone caracterizate

64
prin cronicizarea lipsurilor în aprovizionare “managerii buni” au căutat în mod constant să
menţină stocuri mari.
Acoperirea garanţiei oferite de solicitant ar putea fi greu de apreciat:
- ar putea fi o problema determinarea valorii sale reale sau stabilirea cu certitudine dacă
revendicarea dreptului de proprietate de catre client este valabilă.
În unele zone ar putea fi greu sau imposibil de obţinut date istorice exacte şi relevante.
Oricare ar fi problemele, creditorii nu pot să aprecieze solvabilitatea, dacă lipsesc date esenţiale.
Atitudinea cooperanta a solicitantului în aceasta faza ofera primele elemente in ceea ce priveste
calitatea sa ca debitor. Analiza nu este posibilă fară date.
Patru grupe de date formeaza baza analizei solvabilităţii: [49, p.35]
1. Calitatea conducerii:
Competenţa, integritatea şi reputaţia persoanelor care conduc întreprinderea care solicita
credite; punctele slabe ale acestei fundamentări pot afecta nu numai capacitatea solicitantului de
a rambursa un împrumut, ci şi perspectivele creditorului de a incasa garanţia;
2. Dinamica industriei:
Mediul în care evoluează industria careia aparţine solicitantului, precum şi
competitivitatea solicitantului în cadrul acestei industrii, o industrie cu probleme poate crea
dificultati solicitantului, chiar dacă în prezent este prosper şi mai ales dacă competitivitatea sa
este deja slabă;
3. Starea financiară:
Capacitatea solicitantului de a plăti datoria prin:
 crearea unor lichidităţi suficiente şi/sau recurgerea la resursele existente pentru a obţine
lichidităţi.
 capacitatea clientului de a plăti dobânda este reflectată de lichiditate rentabilitate;
4. Garanţia:
Valoarea netă de lichidare a garanţiei debitorului şi în ce masura această se afla sub
controlul creditorului, perspectivele reduse de incasare a garanţiei inseamna ca banca va avea
probleme cu convertirea garanţiei în numerar pentru a incasa valoarea datoriei.
Perspectivele reduse de incasare a garanţiei înseanmă că banca va avea probleme cu
convertirea garanţiei în numerar pentru a incasa valoarea datoriei.
Desigur trebuie de luat în vedere spre viitor şi procesul de evaluare a riscurilor creditare.
Procesul prezentat, rar asigură toate informaţiile de care are nevoie analistul şi va pune la
dispoziţie cele mai bune şi mai complete date. Acesta este materialul cu care lucreaza analistul
pentru a formula recomandarea de acordare a creditului.

65
 Intensificarea concurenţei asociate cu procesul de liberalizare şi globalizare şi încercările
băncilor de a creşte prezenţa lor în alte pieţe ar putea afecta eficientă şi riscul de credit al
instituţiilor bancare atât la nivel local, cât şi european. Primul dintre aceste aspecte, se bazează
pe motivaţia băncilor de a reduce costurile şi de a îmbunătăţi gestionarea resurselor lor, în scopul
creşterii competitivităţii. În schimb, al doilea aspect, se explică prin cunoştinţe mai sărace ale
noilor pieţe de către băncile nou intrate pe piaţă, ducând la permisivitate mai mare în acceptarea
riscului, cu scopul de a creşte cota de piaţă în anumite sectoare şi/sau regiuni.

3.2. Tendinţe actuale pentru eficientizarea strategiilor de performanţă

bancară
Mediul, în continuă schimbare, în care operează băncile generează noi oportunităţi de
afaceri dar presupune totodată şi riscuri tot mai complexe care, la rândul lor, se constituie într-o
provocare pe cât de reală pe atât de ameninţătoare pentru abordările tradiţionale ale
managementului bancar.
Ţinând cont de importanţa deosebită pe care sectorul bancar o prezintă pentru orice
economie naţională - prin funcţiile vitale pe care le îndeplineşte, şi anume: cea de mecanism de
plăţi, de sistem de creditare a economiei sau de vehicul de transmitere a politicii monetare
naţionale - reglementarea şi supravegherea pe baze prudenţiale a principalelor componente ale
sistemului bancar devine o condiţie esenţială pentru asigurarea sănătăţii economico-financiare a
unei ţări.
Neoliberalismul excesiv practicat în domeniul financiar la sfârşitul deceniului trecut în
marea majoritate a ţărilor actualei Uniuni Europene, vine să confirme efectele negative pe care
lipsa unor reglementări corespunzătoare le poate genera asupra sistemului bancar. Astfel, lanţul
de falimente declanşat la nivelul instituţiilor financiare europene a avut consecinţe nu doar în
plan naţional, ci s-a propagat cu repeziciune la nivel european, ca urmare a interdependenţelor
existente între diferitele sisteme financiare europene (efect cunoscut sub numele de „efectul de
domino”). Consecinţele directe ale acestui fapt s-au regăsit în scăderea încrederii populaţiei şi a
agenţilor economici în sistemele bancare naţionale şi în perpetuarea pe termen lung a acestei
crize.
Conştientizând importanţa deosebită pe care stabilirea unui cadru legal solid şi
transparent o poate avea asupra redării încrederii în sistemul bancar, autorităţile internaţionale în
domeniul supravegherii au înaintat în iunie 1999 noi propuneri de îmbunătăţire a reglementărilor

66
Acordului Basel I. Noile prevederi acordă o atenţie sporită necesităţii determinării gradului
adecvat de capitalizare a instituţiilor financiare ca o funcţie de nivel agregat al riscurilor la care
acestea se expun în derularea activităţilor lor.
Totodată, aceste reglementări urmăreau în egală măsură, punerea fundamentelor unei
convergenţe în domeniul supravegherii prudenţiale, în vederea garantării unui cadru transparent
şi concurenţial tuturor băncilor care activează în plan internaţional. Scopul final l-a reprezentat în
cele din urmă îmbunătăţirea politicilor de management a riscului bancar şi adaptarea lor la
realităţile unei lumi financiare caracterizate printr-un grad ridicat de incertitudine şi o volatilitate
deosebită a fluxurilor de capital.
Reglementarea prudenţială are drept obiectiv major asigurarea protecţiei clienţilor,
acţionarilor şi creditorilor unei bănci, prin definirea unui nivel suficient al capitalizării bancare.
„Capitalul economic” - reprezentat de acel nivel al capitalului necesar acoperirii pierderilor
normale, peste cele medii estimate - reprezintă un bun indicator al necesarului de fonduri
destinate asigurării unui nivel optim de protecţie. [17]
De asemenea, în vederea creşterii preciziei în determinarea gradului optim de adecvare a
capitalului, Acordul Basel II instituie ca o noutate în domeniu obligaţia determinării nivelului
fondurilor proprii ca o funcţie de dubla senzitivitate a acestora la riscul asociat diferitelor tipuri
de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare, etc.) precum şi la
diferitele clase de risc în care sunt încadraţi iniţial debitorii. Capitalul ajustat cu expunerea la risc
a unei bănci reprezintă, aşa cum vom demonstra pe parcursul acestei lucrări, o măsură cu mult
mai bună de determinare a eficienţei economice (prin calculul RAROC – Risk Adjusted Return
on Capital) a unei bănci decât indicatorii statici folosiţi până în prezent (ROE- Return on
Equity). Urmărirea pe baze comparate a eficienţei activităţii bancare sub cele două scenarii,
Basel I şi Basel II, va căuta să demonstreze clauzele mai restrictive impuse băncilor de către
Basel II în ceea ce priveşte nivelul capitalurilor proprii ale acestora, ceea ce va avea un impact
negativ şi la nivelul profitabilităţii lor.
Consideraţii privind necesitatea şi oportunitatea procesului reglementării prudenţiale a
activităţii bancare
Mediul bancar internaţional este supus în permanenţă unor modificări de structură
datorate ritmului ridicat de inovare şi creşterii incertitudinii în derularea tranzacţiilor financiare.
Liberalizarea fluxurilor de capital între ţările aparţinând Uniunii Europene a generat o
competiţie acerbă între instituţiile financiare confruntate cu reduceri însemnate ale profitabilităţii
lor. Drept urmare, acestea s-au lansat într-o cursă acerbă a finanţărilor prin acceptarea la plată a
unor tranzacţii cu un grad tot mai ridicat de risc. Insuficienta capitalizare a băncilor, care nu a

67
putut ţine pasul cu ritmul de creştere a riscurilor pe care acestea şi le asumau, a generat în final o
criză de proporţii care a cuprins întregul sistem financiar european.
În aceste condiţii, se impunea o intervenţie în forţă a autorităţilor de supraveghere pentru
elaborarea unui set de reglementări destinate prevenirii şi diminuării riscurilor la care băncile se
supun în desfăşurarea activităţii lor de intermediere financiară. De asemenea, pentru asigurarea
unor baze comparabile de evaluare şi gestiune a riscurilor la care se expun băncile ce activează
în plan internaţional, era necesară dezvoltarea unor politici internaţionale de managment şi
cooperare în domeniul supravegherii bancare.
Punctul de plecare, în acest sens, îl reprezintă nivelul capitalizării bancare. Capitalurile
proprii, după cum bine se cunoaşte, ocupă un rol de protecţie deosebit de important, atât în ceea
ce priveşte deponenţii, acţionarii unei instituţii financiare, cât şi creditorii săi.

f(x)

Provizioane
Capital Pierderi
economic catastrofale

Pierderi

E(P) VaR

Figura 3.11. Distribuţia în timp a pierderilor aferente portofoliului de credite al unei bănci
Sursa: Management financiar bancar, http://www.stiucum.com/management/management-
general/Management-financiar-bancar81968.php

Figura de mai sus prezintă diferitele nivele de protecţie de care beneficiază o instituţie
financiară în faţa riscurilor la care se expune pe parcursul activităţii sale de creditare. Aşa cum se
poate observa, distribuţia în timp a pierderilor aferente unui portofoliu de credite prezintă o
formă asimetrică, deplasată spre stânga, datorită faptului că probabilitatea de manifestare a
pierderilor asociate unui astfel de portofoliu este mică dar, atunci când aceste evenimente au loc,
amploarea lor este deosebit de mare.

68
 Pe baza registrului istoric de date, mai mult sau mai puţin bogat, de care dispune o
instituţie de credit cu privire la probabilităţile de faliment şi respectiv la mărimea pierderilor
asociate clienţilor încadraţi în diferite categorii de risc, acea instituţie poate estima un nivel
mediu ponderat al pierderilor aferente portofoliului de credite acordate la un moment dat: E(P).
Banca este obligată ca, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale şi ale celei
internaţionale să îşi constituie provizioane la nivelul acestor pierderi medii estimate.
Provizioanele reprezintă de altfel primul nivel de protecţie pe care băncile şi-l constituie
împotriva riscului unor eventuale pierderi din activitatea de creditare. Acest prim nivel de
protecţie vizează în primul rând siguranţa deponenţilor, prevenind eventualele probleme de
lichiditate la care este expusă o bancă în cazul neîndeplinirii la timp de către clienţii săi a
obligaţiilor de plată asumate contractual. [36, p.21]
Următorul nivel de protecţie este dat de volumul capitalului aflat la dispoziţia unei bănci.
Nivelul capitalului luat în considerare se stabileşte ca o funcţie de nivelul maxim stabilit între
capitalul ajustat în funcţie de risc al băncii (determinat conform reglementărilor în vigoare) şi
respectiv nivelul „capitalului economic” de care dispune acea instituţie financiară, potrivit
formulei:

Capital  max( Capital _ regl, Capital _ ec)

„Capitalul economic” reprezintă o noţiune relativ recent utilizată în teoria şi practica

financiară şi se defineşte ca fiind nivelul de capital necesar acoperirii pierderilor normale (peste
cele medii aşteptate) generate de nerespectarea la termen de către clienţii băncii a obligaţiilor de
plată asumate contractual. Cu alte cuvinte, atunci când apar pierderi neprevăzute, peste nivelul
mediu normal înregistrat în condiţii obişnuite de creditare, surplusul acestor pierderi se va
suporta din capitalul adus ca aport de către acţionarii băncii.
Cu cât nivelul capitalizării unei bănci este mai ridicat, cu atât mai mică va fi
probabilitatea ca banca respectivă să intre în incapacitate totală de plată şi prin urmare în
procedură de reoganizare judiciară sau de faliment. Prin urmare, stabilirea pe baze reale a
volumului capitalizării bancare, prezintă o importanţă deosebită pentru că de ea depinde însăşi
sănătatea financiară a instituţiei respective.
Mărimea capitalurilor proprii ale unei bănci va fi în ultimă instanţă influenţată şi de riscul
de contrapartidă asociat, risc în legătură cu care nivelul capitalului necesar a fi constituit se va
situa într-un raport de directă proporţionalitate.
La nivel statistic, limita maximă a pierderilor suportate de o bancă este dată de o variabilă
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de Value at Risk (VaR). VaR desemnează
69
pierderea maximă care se poate înregistra la nivel de portofoliu şi care nu va fi depăşită decât
într-un număr deosebit de redus de cazuri, cunoscându-se un anumit interval de încredere şi o
anumită perioadă de deţinere a portofoliului respectiv (de regulă un an). Din acest punct de
vedere, capitalul economic poate fi definit ca pierderea maximă, peste valoarea medie, sau
abaterea de la pierderea estimată pe care banca se aşteaptă să o sufere în cele mai pesimiste
scenarii ale sale.
În final, pierderile excepţionale vor fi reprezentate de pierderile pe care o instituţie
financiară nu le poate prevedea în mod normal şi deci, pentru care nu există instituite nici un fel
de măsuri de protecţie. La nivel grafic, aceste pierderi se exprimă ca pierderile care depăşesc
limita VaR. Atunci când pierderile efective la orizontul de timp ales ajung să se situeze în
această zonă, instituţia financiară devine insolvabilă, nivelul capitalului acelei instituţii
nemaifiind suficient pentru plata datoriilor sale. Aceasta echivalează cu diminuarea şi pierderea,
în cele din urmă, a oricărui grad de protecţie de către creditorii instituţiei bancare respective. [35,
p.37]
În concluzie, stabilirea pe baze reale a nivelului optim de capitalizare al unei bănci de
către autorităţile de reglementare în domeniul financiar-bancar prezintă o importanţă deosebită
permiţând capitalului să îşi îndeplinească în mod operativ funcţia de protejare a deponenţilor,
acţionarilor şi creditorilor băncii. Nivelul optim de protecţie se asigură prin absorbirea din timp a
oricăror pierderi neprevăzute care pot să apară pe parcursul activităţii de creditare, ceea ce va
permite o diminuare a probabilităţii de faliment a băncii respective şi creşterea implicită a
gradului de încredere a populaţiei în sistemul bancar naţional.
Întregul set de acţiuni manageriale întreprinse în legătură cu selectarea pieţei, definirea
portofoliului de clienţi, stabilirea portofoliului de produse şi servicii bancare competitive,
selectarea personalului etc trebuie orientat spre un scop final, al cărui rezultat îl constituie “o
bancă performantă financiar”, recunoscuta ca atare pe piaţă. Preţul curent al acesteia pe piaţă va
reflecta, teoretic vorbind, nivelul rentabilităţii sale, riscurile asumate şi perspectiva evoluţiei sale.
Cunoscând standingul financiar al băncii la un moment dat şi mizând pe aşteptările
viitoare mai performante formulate de acţionarii băncii şi conducerea acesteia, problema care se
ridică este cea a modalităţilor concrete de acţiune ce pot fi folosite pentru a obţine rezultate
superioare.
Practica managerială demonstrează că pentru a obţine în evolutie performanţe financiare
superioare cea mai indicată modalitate de acţiune este cea de majorare a veniturilor de la o
perioadă de gestiune la alta fără creşteri proporţionale ale riscurilor.
În cazul băncilor considerate cu grad de risc ridicat cea mai indicată modalitate de acţiune
este de a reduce unilateral nivelul riscului, fără a influenţa baza veniturilor.
70
 Dacă analizăm provenienţa veniturilor în funcţie de cele trei mari canale de intrare
controlabile - respectiv: marja netă, rata (randamentul) utilizării activelor şi multiplicatorul
capitalului - putem constata că numai marja netă poate fi consistent influenţată prin acţiuni ale
managementului băncii. Celelalte două elemente sunt într-o mai mare măsură influenţate de
factori externi băncii, respectiv de piaţă (concurenţă) şi de limitele reglementărilor bancare în
vigoare.
Este adevărat că influenţarea fiecărui element trebuie făcută cu multă atenţie întrucât
orice creştere a veniturilor, de pildă, atrage după sine o creştere a expunerilor la risc. Creşterea
veniturilor din dobânzile la credit atrage după sine, sine qua non, creşterea expunerii la riscul de
credit, la cel al ratei dobânzii, precum şi la cel de lichiditate. Elementul esenţial al acţiunii
manageriale trebuie să se bazeze pe raţionalitate şi să vizeze obţinerea unui surplus de venit
concomitent cu o limitare a creşterii riscului. Adică, într-o exprimare matematică, aceasta
presupune crearea unui decalaj între creşterea veniturilor şi creşterea ratei riscului, prima
urmând să o devanseze pe cea de a doua.
Bazându-ne pe astfel de judecăţi putem formula cel puţin cinci strategii potenţiale pentru
a asigura o creştere a marjei nete ca principal suport al performanţei financiare în bănci şi
anume: [18, p.57]
 creşterea veniturilor din dobânzi, prin asumarea unui risc mai mare privind rata dobânzii,
concomitent neutralizând-ul prin operaţiuni financiare de tip «options» şi «swap», ambele
fiind mai puţin costisitoare (privind riscul);
 implementarea unui control sistematic asupra cheltuielilor cu dobânzile prin folosirea
unui model «de fixare a preţului» prin care banca să poată determina cât mai exact
nivelul (plafonul) obligaţiilor privind dobânzile pe care le poate onora pentru resursele
împrumutate de orice fel;
 un control mai eficient asupra creditelor cu deosebire asupra celor aflate în dificultate
(nerambursate la scadenţă), pornindu-se de la o evaluare mai obiectivă a riscului
individual de credit şi continuând cu dezvoltarea politicilor şi practicilor de recuperare a
creanţelor băncii;
 asigurarea creşterii veniturilor de tip non-dobândă (comisioane) prin diversificarea
portofoliului de produse şi servicii bancare, altele decât cele de tip credit;
 un control mai eficace în privinţa cheltuielilor de tip non-dobândă, cu deosebire a celor
de funcţionare, care pot fi sistematic raţionalizate şi dimensionate optim.
De menţionat este şi faptul, că un comportament financiar performant presupune din
partea oricărei bănci şi multă prudenţă, care se poate traduce printre altele şi prin aceea de a se
renunţa la unele practici care nu sunt conforme cu "ortodoxia" bancară precum:
71
angajarea unui risc de credit suplimentar (acordarea unui nou credit) pentru a
susţine/compensa o creştere de cheltuieli;
completarea pe termen scurt a fondurilor prin constituirea suplimentară a unor depozite
cu scopul de a asigura o creştere de moment a venitului net, pe seama unor cheltuieli
viitoare diminuate;
prelungirea maturităţilor (termenelor) la credite şi depozite, concomitent sau separat, fără
a echilibra modificările datorate sensibilităţii dobânzii;
promovarea pe piaţa de produse şi servicii bancare pentru care banca nu dispune, pentru
moment, de suficientă experienţă profesională;
promovarea unor convingeri în rândul managerilor şi lucrătorilor băncii că o extindere la
dimensiuni mai mari ale afacerilor băncii va asigura (cu uşurinţă) profituri bancare
suplimentare, deşi, se cunoaşte, că orice extindere "la scară" a zonelor specifice de
activitate bancară generează concomitent substanţiale dezechilibre ce pot scăpa de sub
control.

72
 CONCLUZII
Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care trebuie să asigure
mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor
activităţi economice eficiente.
În esenţă, banca poate fi definită ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti
disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează
decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu alte state în scopul obţinerii
de profit. Banca are un rol complex în economie atât din punctul de vedere al serviciilor pe care
le prestează, cât şi din punctul de vedere al relaţiilor în spaţiul geografic. În economia de piaţă
sistemul bancar îndeplineşte rolul de atragere, concentrare a economiilor societăţii şi de
canalizare a acestora prin procesul de acordare a creditelor, efectuând cele mai eficiente
investiţii.
Prin activitatea de colectare a resurselor financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă
prin intermediul creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţă financiară, băncile joacă rolul de
intermediar între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora. În exercitarea acestei diversităţi
de operaţiuni, băncile acţionează individual pe cont propriu, depunătorii şi creditorii neavând
nici o legătură de drept între ei. Băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plată din
economie. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a
acestora, cu randament maxim, în beneficiul propriu şi al depunătorilor.
În condiţiile actuale de activitate, băncilor comerciale le vine foarte greu de a-şi atinge
scopurile propuse de fondatori sau acţionari, având obligaţia de a respecta concomitant cerinţele
obligatorii ale băncii naţionale în privinţa politicilor promovate de banca comercială.
În prezent, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de
principali intermediari în relaţia economii - investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică.
Totodată, ele au calitatea de interrnediari monetari a căror caracteristică esenţială este
posibilitatea de a realiza creaţie monetară, transformând active nemonetare (cambii, obligaţii,
etc.) în monedă. Deşi, structurile naţionale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite, totuşi în
majoritatea ţărilor se face o delimitare între bancile comerciale (de depozit) şi băncile
specializate.
Bancile comerciale sunt acelea care efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare.
Totuşi, constituirea de depozite şi acordarea de credite constituie operaţiunile de bază ale
acestora. În ultima perioadă se remarcă o tendinţă de universalizare a băncilor comerciale, în
sensul că acestea desfăşoară toate operaţiunile bancare permise de lege şi nu îşi limitează
activitatea la anumite sectoare (la noi, societăţile bancare sunt, prin lege, bănci universale).

73
 Datorită faptului că în ultimii ani se observă o expansiune bancară, tot mai multe instituţii
financiare sunt nevoite să participe pe piaţa monetară şi de capital prin vânzarea de acţiuni,
obligaţiuni şi alte valori mobiliare. Participarea băncii comerciale pe piaţa comercială pentru
acumularea de resurse înseamnă că rapoartele lor financiare tot mai des vor fi în atenţia
investitorilor şi a maselor largi. În condiţiile unei concurenţe aprige şi lupta pentru potenţialii
deponenţi şi împrumutători, băncile comerciale sunt nevoite permanent să-şi revadă politica sa în
ce priveşte creditele acordate, depozitele accumulate, planurile de lărgire şi creştere a profitului
şi micşorării riscului etc.
Pentru a-și atinge scopurile, băncile sunt conduse de un set de principii, care pun accent
pe satisfacerea nevoilor clienților, ce reprezintă un punt forte al întregii politici bancare. Printre
principiile analizate, pot să accentuez următoarele:
competenţă - având ca bază cele mai bune standarde ale deservirii financiare şi analiza
exactă a pieţii, în permanenţă băncile trebuie să se prefecţioneze în acest domeniu şi să
susţină iniţiativele creative şi profesionalismul angajaţilor săi;
orientare spre client - în relaţiile cu clienţii, băncile trebuie să fie adepţii filosofiei
parteneriatului;
onestitate şi confidenţialitate - fiind oneşti şi corecţi cu angajaţii, partenerii şi concurenţii,
băncile trebuie să se conducă nu numai de litera legii, dar şi de spiritul ei;
transparenţa de care ar trebui să dea dovadă băncile, i-ar face credibile în faţa clienţilor şi
partenerilor. Astfel, se recomandă susţinerea unui schimb eficient de informaţie atât în
interiorul Băncii, cît şi cu părţile cointeresate din exterior;
responsabilitate socială – băncile pot contribui la prosperitatea oamenilor, asigurând
clienţii cu cele mai performante posibilităţi financiare şi contribuind la realizarea
programelor sociale, instructive şi culturale.
Ţinând cont de problemele macroeconomice cu care se confruntă R. Moldova şi
pronosticul privind dezvoltarea economică, în 2015, băncile nu ar trebui să mizeze pe o creştere
semnificativă a numărului şi volumului de tranzacţii, o extindere a reţelei sale de filiale, şi în
final, o majorare a cotei sale de piaţă. După câţiva ani de dezvoltare rapidă, în 2015, prioritatea
esenţială ar trebui să fie bazată pe majorarea eficacităţii băncilor în toate direcţiile lor de
activitate. Este nevoie de a îmbunătăţi în continuare calitatea activelor, pasivelor şi gestiunii
riscurilor, a susţine microîntreprinderile şi business-ul mic, oferindu-le credite şi alte produse şi
servicii bancare, a majora portofoliul de credite, păstrându-i calitatea, a stabili cu clienţii relaţii
strânse şi de lungă durată, oferindu-le o deservire bancară comodă şi plăcută.
Sistemul bancar este unul din sectoarele cele mai profund integrate în economia
naţională, datorită activităţii sale de creditare, precum și de colectare și agregare a economisirilor
74
populaţiei/firmelor. Prin urmare, acesta este și cel mai sensibil la schimbările privind situaţia și
așteptările macroeconomice, manifestând un comportament pro-ciclic. Semnarea de către
Republica Moldova a unui Acord de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (ALSAC) cu UE
presupune o serie de efecte macroeconomice care, cel puţin teoretic, ar trebui să afecteze băncile
comerciale, în sens pozitiv sau negativ.
Necesitatea reconstrucţiei economiei noastre naţionale cere racordarea ei la exigenţele
competiţiei pe care le impune piaţa mondială. Racordare care se loveşte de un şir de restricţii ce
decurg din stadiul actual de dezvoltare al economiei naţionale şi a politicii economice externe a
guvernului: gradul avansat al uzurii morale a tehnicilor şi tehnologiilor informaţionale, practică
slabă a managementului, orientarea relaţiilor economice în măsură numai spre fostele republici
sovietice, creşterea datoriei externe, cât şi cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei
externe.
Băncile se confruntă, în cadrul economiei globalizate a noului început de mileniu, cu
numeroase provocări, îndeosebi cu concurenţa sporită şi pericolul diminuării cotei de piaţă,
context în care se impun noi căi de acţiune. Mai semnificative considerăm a fi:
necesitatea abandonării stilului de management reactiv şi adoptării unui stil proactiv, care
anticipează schimbările şi este inovativ;
preocuparea pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii;
atitudinea pozitivă pentru studii şi cercetare şi imperativul constituirii unei baze de date
cuprinzătoare;
efortul financiar susţinut pentru a ţine pasul cu evoluţia tehnologiilor şi informaticii;
pregătirea personalului în spiritul eticii, culturii corporatiste şi profesionalismului.
Deşi, la o primă vedere, mai puţin profundă, crearea unei pieţe a capitalurilor,
funcţionând în condiţii concurenţă şi în afara restricţiilor şi constrângerilor, este considerată
aproape unanim ca fiind soluţia optimă pentru reducerea costurilor de finanţare, pentru mai buna
alocare a capitalurilor între ţări şi sectoare de activitate şi calea pentru creşterea mai rapidă a
economiei mondiale, se impune realizarea unei abordări mai nuanţate a problemei, cu luarea în
considerare, pe lângă avantajele şi oportunităţile generate, şi a factorilor cu impact negativ
asupra sistemului financiar-bancar.
Astfel, nu trebuie omis că fenomenul denumit generic “globalizare” a generat, mai ales,
oportunităţi de profituri sporite şi deschiderea de noi pieţe potenţiale îndeosebi pentru marile
instituţii financiar-bancare internaţionale, singurele în măsură să acceadă la noile instrumente şi
într-o mai mică măsură pentru multitudinea de bănci mici şi mijlocii, care alcătuiesc practic
reţeaua de credit în cele mai multe economii naţionale. În plus, accesul la noile canale de alocare

75
a fondurilor este neuniform, preferenţial fiind deschis în principal ţărilor dezvoltate, unde se
concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare.
Totodată, interconectarea sistemelor bancare ale diverselor ţări într-o reţea densă de
comunicaţii şi dependenţe reciproce creează premisele creşterii operativităţii băncilor,
generalizării exigenţelor şi tehnologiilor informaţionale, ca factor determinant al îmbunătăţirii
competitivităţii şi calităţii produselor şi serviciilor oferite, dar dă în acelaşi timp posibilitatea
transmiterii în lanţ cu rapiditate, a unor fenomene nocive precum speculaţiile, crizele financiar-
bancare sau criminalitatea economică transnaţională. Propagarea informaţiilor referitoare, de
pildă la ratele dobânzii sau la cursurile de schimb, practicate în orice punct al planetei, se face
instantaneu prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, fiecare piaţă fiind influenţată
de informaţii comune tuturor pieţelor. În acest context, ţările cu sisteme bancare mai puţin
Anul V, Nr.5/2006
consolidate
23 sau chiar băncile mai slabe, privite individual, pot constitui adevărate ţinte pentru
speculaţiile internaţionale, fiind ameninţate de spectrul falimentului.
Ca răspuns firesc la această situaţie de fapt, comunitatea bancară internaţională a instituit
prin Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, un for metodologic menit să asigure
consolidarea sistemelor naţionale de supraveghere bancară şi mobilizarea ţărilor pentru
cooperare în cadrul unui sistem unitar de supraveghere bancară pe plan mondial. Chiar dacă
iniţial au fost elaborate proiecte doar pentru băncile active din marile centre financiare ale lumii,
standardele de gestionare a riscurilor au fost ulterior adoptate în peste 130 de ţări. Acesta este un
exemplu de reglementare bazată exclusiv pe consens internaţional care s-a transformat treptat
într-o regulă cu vocaţie universală.
Având în vedere multiplicarea şi amplificarea radicală a riscurilor, Comitetul de la Basel
a hotărât că este necesară o revizuire substanţială a prevederilor Acordului din 1988, cunoscut,
atât în teroia cât şi în practica bancară, sub denumirea de Basel I.
În fapt, pe acest fundal a avut loc geneza Acordului Basel II menit în opinia celor care i-
au gândit arhitectura, să inducă mutaţii profunde în modelele de gestiune a riscurilor bancare.
Firesc, asupra acestor mutaţii, îndeosebi asupra adâncimii lor, încercăm să ne aplecăm şi noi
privirea.

76
 BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
1. Legea RM “instituţiilor financiare”, nr. 550 din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial, 1996, nr. 1
(cu modificările ulterioare);
2. Regulamentul BNM „privind emiterea, circulaţia şi răscumpărarea Certificatelor Băncii
Naţionale a Moldovei”, nr. 200 din 12.08.2004. În: Monitorul Oficial, 2004, nr. 163-167 (cu
modificările ulterioare);
3. Regulamentul BNM „cu privire la clasificarea activelor şi angajamentelor condiţionale şi
formarea reducerilor pentru pierderi la active şi provizioanelor pentru pierderi la angajamente
condiţionale”, nr. 224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial, 2007, nr. 149-152;
4. Regulamentul BNM „cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc”, nr. 269 din 17.10.
2001. În: Monitorul Oficial, 2001, nr. 130 (cu modificările ulterioare);
5. Regulamentul BNM „cu privire la operaţiunile de piaţă deschisă ale Băncii Naţionale a
Moldovei” nr.57 din 11.09.1997, nr. 33 din 11.09.1997. În: Monitorul Oficial, 1997, nr. 62 (cu
modificările ulterioare);
6. Regulamentul BNM „cu privire la expunerile "mari", nr. 3/09 din 01.12.1995. În: Monitorul
Oficial, 1995, nr. 70 (cu modificările ulterioare);
7. Instrucţiunea BNM „cu privire la modul de întocmire şi prezentarea de către bănci a
rapoartelor financiare”. În: Monitorul Oficial nr.64-65 din 2/X-1997;
8. Regulamentul BNM „cu privire la transferul de credit”, nr.373 din 15.12.2005. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.176-181/643 din 30.12.2005 (cu modificările ulterioare);
9. Regulament BNM „cu privire la operaţiunile cu numerar în băncile din Republica Moldova”,
nr. 200 din 27.07. 2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120-123 din 4.08.2006
(cu modificările ulterioare).
10. Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica
Moldova.
11. Regulamentul nr.3/09 cu privire la expunerile „mari”.
12. Regulamentul cu privire la clasificarea activelor şi angajamentelor condiţionale şi formarea
reducerilor pentru pierderi la active şi provizioanelor pentru pierderi la angajamente
condiţionale.
13. Instrucţiunea nr.8/1001 privind ordinea de acordare a creditelor în valută străină;
14. Regulamentul BNM cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de
consorţiu.
15. Regulamentul BNM privind încheierea acordurilor de persoanele afiliate băncii, inclusiv
eliberarea creditelor.
77
16. Regulamentul BNM cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcţionarilor lor.
17. Regulamentul nr.38/08-01 cu privire la modul de garantare a creditelor acordate de Banca
Naţională a Moldovei băncilor.

MANUALE, MONOHGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROŞURI

18. Andrieş A.M., Performanţa şi eficienţa activităţii bancare. Edit. Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi, 2010, p.57.
19. Basno C., Dardac N., Operaţiuni bancare, Editura Tehnică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
20. Basno C., Dardac N. Produse, costuri şi performanţe bancare. / C.Basno, N.Dardac. / -
Bucureşti: Editura ASE, 2000.
21. Bogdan I. Tratat de management financiar-bancar. /I. Bogdan./ - Bucureşti: Editura
Economică, 2002, p.15.
22. Bătrâncea I., (coord) Analiza financiară în bănci. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2008, p.18-21.
23. Brendea C., Riscul şi performanţa creditului bancar în România, Editura Coresi, Bucureşti,
2001.
24. Căpraru B., Retail banking. Edit C.H.Beck Bucureşti 2009.
25. Coman F., Activitatea bancară. Profit şi performanţe, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.29.
26. Cocriş V., Andrieş A.M., „Managementul performanţelor şi al riscurilor bancare” Editura
Wolters Kluwer, România, 2010, p.84.
27. Cristea M., Marketing şi performanţe bancare. Edit.Universitaria Craiova, 2002, p.36-39.
28. Dănilă N., Retail banking. Editura Expert Bucureşti 2004.
29. Dănilă N., Berea A. O., Management bancar. Fundamente şi orientări, Editura Economică,
Bucureşti, 2000, p.64.
30. Dănilă N., şi colaboratorii, Managementul lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti,
2002, p.14-16.
31. Dănilă N., Retail banking. Editura Edit Expert, Bucucreşti, 2004.
32. Dedu V., Enciu A., Ghencea S., Produse şi servicii bancare. Corporate şi retail bancar.
Editura ASE Bucureşti, 2008, p.89.
33. Dedu V., Gestiunea şi auditul bancar, ed. a 3-a, Ed. Pt. St. Naţionale, Bucureşti, 2001.
34. Hempel G.H., Simonson D. G., Bank financial management, John Wiley & Sons, USA, New
York, 1991.
35. Hartulari C., Păun M., Păun R.M., Analiza, diagnoza şi modelarea sistemelor financiar-
bancare. Edit ASE 2005, p.36-38.
78
36. Găban L., Retail & Corporate banking. Edit Aeternitas Alba Iulia, 2009, p.21.
37. Gaftoniuc Simona. Practici bancare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995,
p.28-35.
38. Golea Pompiliu, Management –abordare procesuală, Editura Muntenia, Constanţa, 2005,
p.13-15.
39. Halpern P. Weston I.F., Brigham E.F. Finanţe manageriale. /Traduceri de Draguşin A.D.,
Oancea Mihai./ -Bucureşti: Ed. Economică, 1998, p.947.
40. Isărescu M., Reflecţii economice, Academia Română, Bucureşti, 2001, p.23.
41. Ionescu L.C., Barry Hoye, Radu C. Răduţ (coord.) Management Bancar, vol.1 şi 2. Insitutul
Bancar Român Bucureşti. Septembrie 2003, p.22-26.
42. Ionescu Lucian. Băncile şi operaţiunile bancare. Institutul Bancar Român. Editura
Economică, Bucureşti, 1996, p.78.
43. Mare V. Riscul de ţară. Estimarea impactului asupra valorii firmei. / Mare V.// Tribuna
Economică. –2003.- nr11.
44. Niţu I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p.13-15.
45. Niculescu M. Diagnostic economic. /M. Niculescu/ -Bucureşti: Editura Economică, 2003,
p.28.
46. Nuţu I. Managementul riscului bancar. /I. Nuţu/. –Bucureşti: Editura Exped, 2000.
47. Opriţescu Marin (coord) Managementul riscurilor şi performanţelor bancare. Editura
Universitaria Craiova, 2006, p.33.
48. Păunescu F., Analiza şi concepţia sistemelor de operare. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.
49. Palfi C. A., Managementul financiar-contabil al riscurilor în activitatea bancară. Editura
Risoprint Cluj-Napoca, 2009, p.35.
50. Rotaru C., Managementul performanţei bancare, Ed. Expert, 2001, p.16-19.
51. Raţiu-Suciu C., Hîncu D., Luban F., Sarchiz M. Modelarea şi simularea proceselor
economice. Lucrări practice, studii de caz, proiect, teste., Bucureşti, editura Didactică şi
pedagogică, R.A., 1997, p.11.
52. Ricardo D., Opere alese, vol I,/D.ricardo/ - Bucureşti: Editura Academiei R.P.R., 1959.
53. Roxin Luminiţa, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997, p.69.
54. Spulbăr C., Management bancar. Ed 2-a. Editura SITECH Craiova, 2008, p.34.
55. Spulbăr C., Niţoi M., Sisteme bancare comparate. Edit. Sitech, Craiova 2012, p.52-57.
56. Stoica M., Management bancar. Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.69-71.
57. Stoica M. Managementul riscului bancar /M. Stoica/.-Bucureşti: Ed. Expect., RO, p.38.
79
58. Stancu I. Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor,
p.25-29.
59. Trenca I. Metode şi tehnici bancare. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca. Ed 4-a. 2008, p.24.
60. Trenca I., Bătrâncea I., (coord). Analiza performanţelor şi riscurilor bancare. Edit Risoprint
Cluj-Napoca, 2008, p.36.
61. Trenca I., Annamaria Benyovscki, Riscul portofoliului de credite bancare - soluţii de
management. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011, p.95-97.
62. Trenca I., Bolocan M.D., Performanţă şi risc în bănci. Casa cărţii de ştiinţă Cluj-Napoca,
2011, p.74-76.
63. Trenca I., Silivestru H.T., Managementul riscului operaţional în bănci. Casa cărţii de ştiinţă
Cluj-Napoca, 2011, p.22.
64. Trenca I., Mutu S., Managementul riscurilor bancare - soluţii econometrice. Casa cărţii de
ştiinţă Cluj-Napoca, 2012, p.16-19.
65. Toma M., Alexandru F. Finanţe şi gestiune financiară la întreprindere / Toma M., Alexandru
F./ -Bucureşti: Ed. Economică, 1998, p.349.
66. Батищев Руслан. Банковский менеджмент: курс лекций, МЭА, Кишинэу, 2008.
67. Лаврушин О.И. Банковский менеджмент. Издательство: «Кнорус», Москва, 2009, c.56.

RESURSE ELECTRONICE
68. **** International Risk Management Institute: http://www.isda.org/
69. **** Risk Theory Society: http://www.aria.org/rts/
70. **** RiskCenter: http://www.riskcenter.com/
71. **** Risk Management Digest: http://www.riskmanagementdigest.com/
72. **** The Journal of Risk: http://www/thejournalofrisk.com/
73. **** Weather Risk Management Association> http//www.wrma.org/
74. http://www.comunicatedepresa.ro/management-bancar/definitie/
75. http://www.vreaucredit.ro/dictionar-financiar-bancar/litera-m
76. Conţinutul şi trăsăturile gestiunii bancare. http://www.scritube.com/economie/finante/
CONTINUTUL-si-TRASATURILE-GEST94847.php
77. Management bancar. http://www.money.ro/dictionar/dictionar-termeni-
economici/management_bancar.html
78. Management financiar bancar, http://www.stiucum.com/management/management-
general/Management-financiar-bancar81968.php
79. bancamea.md
80. www.expertgrup.com
80
 Anexa 1.
Structura Acordului Basel II
Anul V, Nr.5/2006
Pilon I Pilon II Pilon III
55
Cerinţe minime de Supravegherea adecvării Instrumente necesare
capital – Abordarea capitalului - în supravegherea
cantitativă a cerinţelor prudenţială
prudenţiale Abordarea calitativă a
cerinţelor prudenţiale

Reguli flexibile de - Evaluarea de către  Cerinţe

determinare a autorităţile de de raportare
cerinţelor minime de supraveghere de la detaliată către BNM
nivel naţional a şi către public
capital
procedurilor interne de privind informaţii
adaptare a capitalului care ar putea afecta
Riscul de credit:
la profilul de risc al pe viitor profilul de
băncii risc al băncii:
 abordare
- Impunerea cerinţei de
standardizată
menţinere a unui
 abordare bazată
capital în exces faţă - structura
pe modele interne
de nivelul minim acţionariatului;
- varianta de bază;
indicat de Pilonul I - expunerile la risc
- varianta avansată
- adecvarea
Riscul de piaţă
capitalului la profilul
de risc
Riscul operaţional

 Abordarea
indicatorului de bază
 Abordarea
standardizată
 Abordarea evaluării
avansate

81
 Anexa 2.

Principalele categorii şi subcategorii de riscuri bancare

82
 Anexa 3.

Modificarea cerinţelor faţă de capitalul minim necesar pe parcursul existenţei sistemului

bancar în Republica Moldova

Data intrării
în vigoare a Cerinţa minimă faţă de capital Nominalizarea actului normativ Remarcă
cerinţei
minime faţă
de capital
21.06.1993 300 mil. ruble – pentru bănci înfiinţate NormA nr.1 privind reglementarea Cerinţa este stabilită
ca SRL sau SA tip închis; activităţii băncilor comerciale (hot. CA pentru fondul statutar
1 mlrd. ruble – pentru bănci de tip al BNM din 21.06.1993). al băncilor.
deschis;
1 mlrd. ruble – pentru bănci mixte;
250 mil. ruble – pentru bănci private şi
cooperatiste.
05.11.1993 4 mil. lei – pentru bănci înfiinţate ca SRL Regulamentul nr.4 cu privire la modul Cerinţa este stabilită
sau SA tip închis; de deschidere şi de încetare a activităţii pentru fondul statutar
8 mil. lei – pentru bănci de tip deschis; băncilor comerciale (hot. CA al BNM al băncilor.
2 mil. dolari SUA – pentru bănci mixte; din 05.11.1993).
0,5 mil. dolari SUA – pentru sucursalele
băncilor mixte.
31.05.1995 1 mil. lei Regulamentul cu privire la suficienţa Cerinţa este stabilită
capitalului ponderat la risc (proces pentru capitalul
verbal nr.17 din 31.05.1995, MO al normative total al
RM nr.67 din 30.11.1995). băncilor.
31.12.1995 4 mil. lei Regulamentul cu privire la suficienţa Cerinţa este stabilită
capitalului ponderat la risc (proces pentru capitalul
verbal nr.17 din 31.05.1995, MO al normative total al
RM nr.67 din 30.11.1995). băncilor.
La 01.01.1996 a intrat în vigoare Legea instituţiilor financiare
31.12.1997 8 mil. lei Regulamentul cu privire la suficienţa Cerinţa este stabilită
capitalului ponderat la risc (proces pentru capitalul
verbal al CA al BNM din 25.12.1997, normative total al
MO al RM nr.8 din 30.01.1998). băncilor.
30.06.1999 12 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.367 din Cerinţa este stabilită
04.12.1998. pentru capitalul
normative total al
31.12.1999 16 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.367 din băncilor. este stabilită
Cerinţa
04.12.1998. pentru capitalul
normative total al
30.06.2000 24 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.182 din băncilor. este stabilită
Cerinţa
16.07.1999 pentru capitalul
normative total al
31.12.2000 32 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.182 din băncilor.
Cerinţa este stabilită
16.07.1999 pentru capitalul
normative total al
30.09.2002 32 mil. lei Regulamentul cu privire la suficienţa băncilor. capitalului
Cuantumul
capitalului ponderat la risc (MO al RM minim necesar a fost
nr.130 din 10.10.2001). stabilit pentru capitalul
30.06.2004 40 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.275 din de gradul I capitalului
Cuantumul
13.11.2003 minim necesar a fost
stabilit pentru capitalul
30.06.2005 45 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.275 din de gradul I capitalului
Cuantumul
13.11.2003 minim necesar a fost
stabilit pentru capitalul
31.12.2005 50 mil. lei Hotărîrea CA al BNM nr.275 din de gradul I capitalului
Cuantumul
13.11.2003 minim necesar a fost
stabilit pentru capitalul
de gradul I

83
Anexa 4.

84
Anexa 5.

85
 Anexa 6.

Clasificarea creditelor și suma necesară a mijloacelor pentru rezervarea în contul reduceri

pentru pierderi la credite (fondul de risc)
Categoria de credit Rata (%)

Standard 2

Supravegheat 5

Sub-standard 30

Dubios 60

Compromis 100

Sursa: elaborat de autor în baza Hotărîrii nr.164 din 22.06.1998 privind aprobarea
Regulametului cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la
credite (fondul de risc)

86