Metode de

gestionare a ratei
dobânzii

Profesor coordonator: Realizatori:

Lect. univ. drd. BOGDAN CĂPRARU
Grupa: FB

Iași, 2008
 Cuprins
Cuprins .......................................................................................................................................2
Introducere .................................................................................................................................2
Managementul ratei dobânzii......................................................................................................3
Modele de gestionare a ratei dobânzii.........................................................................................5
Marja netă a dobânzii..............................................................................................................5
Metoda discrepanței (G.A.P)..................................................................................................7
Managementul gap-ului...........................................................................................................10
Strategii de micşorare a G.A.P.-ului la zero.............................................................................12
Legătura dintre coeficientul G.A.P. şi marja dobânzii nete......................................................13
Metoda discrepanței duratei (D.G.A.P.)..............................................................................15
Comparații între cele doua metode G.A.P și D.G.A.P.........................................................16
Punctele tari si slabe ale g.a.p.-ului...........................................................................................17
Punctele tari şi slabe ale d.g.a.p.-ului........................................................................................18
Concluzii ..................................................................................................................................19
Bibliografie ..............................................................................................................................19

Introducere

Activitatea băncilor, ca intermediari în circuitul capitalurilor are drept sursă principală

de venit dobânda, respectiv marja de dobândă. Aceasta din urmă reprezintă diferența dintre
veniturile încasate sub formă de dobânzi pentru creditele acordate și plasamentele băncilor
remunerate pe principiul dobânzii, și cheltuielile efectuate sub formă de dobânzi

2
corespunzătoare resurselor mobilizate. Rolul de intermediar în circuitul capitalurilor deținut
de bănci s-a redus de-a lungul timpului datorita evolutiei pietelor de capital, obligând astfel
bancile să gasească alte surse de majorare a veniturilor sale, activitatea de intermediere
realizată de banci rămânând, totusi, predominantă.
Din punctul de vedere al băncii, dobânzile sunt de două categorii:
• Dobânda percepută – este dobânda pe care băncile o încasează de la clienții lor în
calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. Aceasta este o marime ce depinde de
mai multi factori: inflația, nivelul cheltuielilor cu operațiunile bancare, riscul perceput,
rezerva minimă obligaorie precum și un profit acoperitor.
• Dobânda bonificată – reprezintă remunerarea disponibilităților bănesti ale
titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă; depozite care constituie baza creditelor
acordate ulterior de către bancă. Dobânda bonificată depinde și ea de alti factori, precum:
inflatia, dobanda de refinanțare și ratele dobanzilor practicate de celelalte bănci comerciale
concurente.
Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, aflânduse intr-o strânsă corelație,
în sensul că dobânda percepută se stabileste pornind de la nivelul dobânzii bonificate,
ținând cont și de nivelul marjei dobânzii și de rezerva minimă obligatorie depusă la banca
centrală.1
În cadrul veniturilor și cheltuielilor bancare un aport deosebit îl are componenta
dobândă, aceasta reprezentând de altfel și obiect al politicilor, procedeelor și practicilor în
vederea optimizării acestui element și, implicit al creșterii eficienței activității bancare și a
profitului bancar.2

Managementul ratei dobânzii

Schimbările neanticipate în nivelul ratei dobânzii şi compoziţia pasivelor băncii pot

ridica sau coborî în mod semnificativ profiturile băncii deoarece cheltuiala cu dobânda poate
creşte sau scade mai mult decât venitul din dobândă. Aceste schimbări pun în pericol şi
poziţia băncii faţă de riscul de dobândă.

1
Turliuc, Vasile; Cocriș, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Dornescu, Valeriu; Chirleșan, Dan – Monedă și
Credit, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, 2007
2
Basno Cezar; Dardac, Nicolae – Mnagement Bancar, Editura Economică, Bucuresti, 2002

3
 Asupra riscului ratei dobânzii managerii îşi concentrează atenţi în mod deosebit,
deoarece fluctuaţia ratei dobânzii pune în pericol atât câştigurile, dar şi întregul portofoliu
bancar (active, pasive, capital propriu).

Tabelul nr 1: Ratele medii ale dobânzii practicate de instituțiile de credit pentru

depozitele noi în lei în perioada 2005-2007

Sursa: ***, “Buletin lunar. Secțiunea statistică”, ianuarie 2008, BNR, pag. 38, 41,
http://www.bnr.ro

Tabelul nr 2: Ratele medii ale dobânzii practicate de instituțiile de credit pentru

creditele noi în lei în perioada 2005-2007

Sursa: ***, “Buletin lunar. Secțiunea statistică”, ianuarie 2008, BNR, pag. 38, 41,
http://www.bnr.ro

Variaţiile mari ale ratei dobânzii, potenţate de inflaţie şi conjunctura economică, pot
influenţa în mod drastic costurile, rambursările şi valoarea activelor băncii. O bancă care îşi
asumă un risc mic al dobânzii va hi insensibilă la modificările ratei dobânzii.
Fluctuaţiile ratei dobânzii modifică valoarea de piaţă a unei bănci dacă managementul
nu elaborează strategii în vederea reducerii impactului. Riscul ratei dobânzii depinde de

4
această volatilitate a ratelor dobânzii. Toate băncile dispun de un management al activelor şi
pasivelor care evaluează în mod regulat riscul ratei dobânzii.
Politicile elaborate de managementul active-pasive vizează nevoia de fonduri,
veniturile din afara dobânzilor pentru acoperirea cheltuielilor indirecte şi de asemenea
monitorizează resursele lichide.
În funcţie de caracteristicile cash-flow-ului pasivelor şi activelor unei bănci,
schimbările în ratele dobânzii pot creşte sau scădea venitul net din dobânda şi valoarea de
piaţă a activelor şi pasivelor.

Modele de gestionare a ratei dobânzii

Băncile au făcut faţă în ultimii ani la presiuni asupra câştigului lor atât din partea ratei
dobânzii, cât şi din partea concurenţei exercitate de celelalte instituţii financiare, astfel pentru
a-și menține poziția dar și pentru a se proteja, acestea au adoptat unele tehnici de apărare
împotriva riscului ratei dobânzii care au și fost introduse în politica băncilor.
Printre ele se afla managementul discrepanţei activ-pasiv (G.A.P.) şi calculul duratei
(D.G.A.P.) care ajută la echilibrarea ratei dobânzii aferentă activelor cu rata dobânzii aferentă
pasivelor, precum şi durata activelor cu durata pasivelor.
De menţionat că metoda G.A.P. nu ţine cont de evoluţia valorii de piaţă a activelor,
pasivelor şi capitalului băncii, valorile cu care operează sunt valori contabile, nu valori de
piaţă. Managementul discrepanţei duratei D.G.A.P. permite ca prin comparaţia dintre durata
portofoliului de active cu durata portofoliului de pasive o bancă să-şi controleze ratele
dobânzilor aferente întregului portofoliu de active-pasive.
Dacă duratele activului coincid cu duratele pasivului, fluctuaţia ratei dobânzii are
aceleaşi efecte asupra valorii activelor şi pasivelor băncii.
Intervalul de durată măsoară nepotrivirea duratelor activului şi pasivului şi, cel puţin
teoretic, oferă un indice al expunerii la fluctuaţia dobânzii a întregului portofoliu.
Metoda operează cu valoarea de piaţă a portofoliului băncii, deci ţine cont de
modificările neregulate care au loc în structura activului şi pasivului băncii ca urmare a
fluctuaţiei ratei dobânzii.

Marja netă a dobânzii

5
 Marja netă a dobânzii reprezintă diferența, exprimată în unități monetare, dintre
veniturile din dobânzi aferente activelor valorifiabile, respectiv dobanda percepută și
cheltuielile cu dobânzile corespunzătoare, respectiv dobânda bonificată.
Marja netă a dobânzii = Veniturile din dobnzi – Cheltuielile cu dobânzile;
sau
Marja netă a dobânzii = Dobânda percepută(total) – Dobânda bonificată(total).
Spreadul reprezintă diferența dintre rata dobânzii percepută de o bancă la creditele
acordate și cea plătită de această bancă pentru fondurile atrase. Spreadul mai poate fi exprimat
ca și raportul calculat procentual, dintre marja netă a dobânzii și activele valorificabile:
Spread = Marja netă a dobânzii / active valorificabile *100

Figură 1: Ecartul dintre ratele dobânzilor practicate de instituţiile financiare monetare

la creditele şi depozitele în lei (contracte noi) în perioada 2005-2008(ian)

Sursa: ***, “Buletin lunar”, ianuarie 2008, BNR, pag 9, http://www.bnr.ro

În funcție de condițiile de pe piață pot fi determinate mai multe metode de optimizare
a marjei nete a dobânzii.3 Astfel o marja neta pozitivă a dobânzii poate fi realizată prin
acordare din resurse atrase pe aceasi perioada de timp sau pe perioade diferite dar cu diferentă
favorabilă între dobânda percepută pentru creditele acordate și dobânda bonificată
corespunzătoare depozitelor cnstituite de titularii de conturi la bancă.

3
Basno Cezar; Dardac, Nicolae – Mnagement Bancar, Editura Economică, Bucuresti, 2002;

6
 Metoda discrepanței (G.A.P)

Managementul discrepanţei activ-pasiv sau metoda G.A.P.4 presupune o monitorizare

continuă a fiecărei părţi a bilanţului contabil al băncii divizat în grupuri de elemente (în
funcţie de vechime) al căror flux de lichidităţi este fluctuant (nefluctuant) la fluctuaţiile ratei
dobânzii pe termen scurt.
În sensul conceptual managementul active-pasive implică coordonarea tuturor
articolelor de bilanţ în scopul maximizării profitului acţionarilor. Specific acestei concepţii
manageriale este analiza sensibilităţii activelor şi pasivelor unei bănci la variaţiile ratei
dobânzii. Această concepţie a fost implementată iniţial de managerii bancari la mijlocul
secolului XX, căpătând mai târziu o largă aplicare.
Conform respectivei concepţii toate activele şi pasivele unei bănci sunt clasificate în
două categorii: active şi pasive sensibile, respectiv insensibile la variaţia ratelor dobânzilor pe
piaţă. Analiza sensibilităţii ia în calcul variaţiile de dobândă încasată (în cazul operaţiunilor
active) şi de dobândă plătită (în cazul operaţiunilor pasive) în funcţie de schimbările ratelor
dobânzii pe piaţă, luând totodată în considerare efectul schimbării ratelor dobânzii asupra
valorii activului respectiv.
Activele/pasivele sensibile sunt acelea ale căror venituri din dobânzi variază într-un
anumit timp, în funcţie de nivelul ratei dobânzii existente pe piaţă. Activele/pasivele
insensibile sunt ale căror venituri aferente dobânzilor nu se modifică într-un anumit timp în
funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă. Însă este foarte importantă alegerea intervalului de
timp şi scadenţele activelor şi pasivelor, pentru care se măsoară sensibilitatea acestora.
Activele/pasivele sensibile sunt considerate toate acele care au scadenţe de până la 1 an,
celelalte sunt considerate insensibile la variaţiile ratei dobânzii.

Tabelul nr 3: Redarea grafică a metodei G.A.P.

ACTIV PASIV

SA RSPs
RSAs RNP
GA
RNA NA

4
G.A.P.- general arangements to borrow

7
 K
Sursa: Stoica Maricica, Management Bancar, Editura Economică, Bucuresti, 1999,
p.102

SA – susţinerea parţială a activelor sensibile cu pasive sensibile;

GA – susţinerea parţială a activelor sensibile cu pasive insensibile;
NA – susţinerea activelor insensibile cu pasive insensibile şi capital propriu;
RSAs – active sensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;
RSPs – pasive sensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;
RNA – active insensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;
RNP – pasive insensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii;
K – capital propriu.
Tabelul de mai sus reprezintă o bancă în care valoarea activelor sensibile la rata
dobânzii. În această situaţie, activele sensibile la rata dobânzii (RSAs) sunt susţinute parţial
(SA) de pasive sensibile la rata dobânzii (RSPs) şi parţial (GA) de pasive insensibile la rata
dobânzii (RNP). Activele insensibile la rata dobânzii (RNA) sunt susţinute (NA) atât din
pasive insensibile la rata dobânzii (RNP), cât şi din capitalul băncii (K).
Diferenţa dintre activele fluctuante şi pasivele fluctuante poate fi negativă când
pasivele fluctuante depăşesc activele fluctuante şi pozitivă când activele fluctuante depăşesc
pasivele fluctuante; şi raportul dintre activele fluctuante şi pasivele fluctuante poate fi folosit:
un raport supraunitar arată că activele fluctuante depăşesc pasivele fluctuante, un raport
subunitar arată că pasivele fluctuante depăşesc activele fluctuante.5
Poziţia de echilibru a fluctuaţiei ratei dobânzii este atunci când diferenţa dintre
activele fluctuante şi pasivele fluctuante este egală cu zero sau raportul lor este egal cu 1.
Diferenţele dintre activele şi pasivele sensibile la dobândă, reprezintă efectul pe care îl poate
avea variaţia ratelor dobânzii pe piaţă asupra marjei nete de dobândă şi anume asupra
profitabilităţii instituţiei bancar-creditare. Această diferenţă poate fi exprimată prin relaţia:
GAP = ASD− PSD
unde: GAP6 este indicatorul ce reflectă diferenţele dintre activele şi pasivele sensibile
la dobândă;
ASD indică activele sensibile la dobândă;
PSD indică pasivele sensibile la dobândă;
5
Stoica Maricica, Management Bancar, Editura Economică, Bucuresti, 1999
6
GAP, din engleză - diferenţă, decalaj

8
 PSD
Indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii: ISD =
ASD
Dacă valoarea GAP este pozitivă, atunci banca are o sensibilitate faţă de active. În
acest caz indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mare ca 1. Iar, dacă valoarea
GAP este negativă, instituţia bancară are o sensibilitate faţă de pasive şi în acest caz
indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mic decât 1.
Modelul de discrepanţă este utilizat de către management în planificarea venitului net
din dobânda pe termen scurt. Băncile au un control minim asupra mişcărilor ciclice ale
economiei, a cererii de credite, asupra politicii fiscale, monetare şi a fluctuaţiilor ratei
dobânzii.
Cu toate că fluctuaţiile economice au un caracter particular (determinat de
amplitudinea, durata, factorii determinanţi, efectele etc.), analiştii pieţei au conceput un model
simplificat al ciclului economic.
Astfel, împrumuturile pentru afaceri sunt minime la începutul unui ciclu economic,
excedente şi maxime în stadiile finale. Împrumuturile statului cresc la începutul ciclului şi
descresc cu mult înaintea împrumuturilor pentru afaceri, politica monetară şi de credit
influenţează în cea mai mare măsură împrumuturile statului. O dată cu creşterea
disponibilităţilor pentru susţinerea creditelor, cresc şi ratele dobânzii ducând la diminuarea
împrumutului statului.
În aceste condiţii, cresc cererile de credite pentru afaceri, considerându-se că este
profitabil să se împrumute în condiţiile unor rate în creştere pentru toată perioada expansiunii
economice.
Descreşterea ciclului economic determină diminuarea cererii pentru cheltuielile
bugetare planificate, ca urmare a diminuării veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al băncii, perioada de expansiune a ciclului economic produce
următoarele efecte:
1. cresc pasivele băncii – cererea intensă de credite determină şi o rată mai mare a
dobânzii, susţinerea creditelor la nivelul cererii este condiţionată de existenţa
resurselor, deci de un nivel înalt al pasivelor băncii;
2. creşterea gradului de eterogenitate a activelor şi a pasivelor băncii; politica
băncilor se orientează spre promovarea unor active cu profit mare, susţinute din
resurse care provin din certificate de depozit şi fonduri împrumutate pe termen scurt.

9
 În perioada de descreştere a ciclului economic, managementul bancar este preocupat
de menţinerea marjei dobânzii la un nivel care să nu dăuneze valorii de piaţă a băncii,
dobândind în perioada de expansiune a ciclului economic.
Practic, indiferent de evoluţia ciclului economic, managementul ratei dobânzii trebuie
să monitorizeze continuu activele şi pasivele băncii în vederea stabilizării venitului net din
dobândă sau îmbunătăţirea lui.
Managementul ratei dobânzii impune în mod obligatoriu ca băncile să-şi stabilească
obiectivele specifice atât pentru venitul net din dobândă, cât şi pentru valoarea de piaţă a
băncii şi să-şi formuleze strategii pentru atingerea obiectivului.
Riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea discrepanţelor în intervalul de
referinţă. Aceste valori de discrepanţă sunt examinate, iar pe baza rezultatelor se pot
determina variaţiile venitului net dobândă ca urmare a schimbărilor în ratele dobânzii.
Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Selectarea de către management a orizontului de timp în cadrul căruia se va face
analiza activelor şi pasivelor sensibile la rata dobânzii;
2. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp în funcţie de scadenţa sau
termenul la care li se pot stabili preţul;
3. Stabilirea preţului pe orizonturile considerate pentru activele şi pasivele sensibile
la rata dobânzii;
4. Calcularea discrepanţei ca diferenţa dintre activele sensibile la rata dobânzii
(RSAs) şi pasivele sensibile la rata dobânzii (RSPs) pentru fiecare orizont de timp.
5. Interpretarea rezultatelor în funcţie de valoarea discrepanţei G.A.P
G.A.P. = RSAs – RSPs, unde activele şi pasivele sensibile la rată sunt cele din
orizonturile considerate.
Valoarea rezultatului oferă posibilitatea găsirii unor soluţii în vederea protejării
venitului net din dobândă faţă de variaţia ratelor dobânzii.
Modificarea în mod intenţionat a discrepanţei are un caracter speculativ,
managementul băncii „prognozând” rate ale dobânzii mult mai favorabile decât oferta de
piaţă.

Managementul gap-ului

10
 G.A.P.-ul cumulativ indică mărimea riscului pe care poate să-l gestioneze o bancă în
ceea ce priveşte ratele dobânzii. Variaţia venitului net din dobândă se determină conform
formulei:
DN = G.A.P. (Diexp)
unde: DN – variaţia venitului net din dobândă;
G.A.P. – G.A.P. cumulativ pe orizont;
Diexp – schimbarea prognozată în ratele dobânzii.
Expresia demonstrează faptul că o bancă poate creşte venitul net din dobândă dacă
poate prognoza ratele în funcţie de care îşi poate varia şi G.A.P.-ul. Dacă se aşteaptă ca ratele
dobânzii să crească atunci managementul va trebui să crească G.A.P.-ul pentru a obţine un
venit net din dobândă mai mare.
În caz contrar, când ratele dobânzii se aşteaptă să scadă, un G.A.P. negativ va duce la
o creştere în venitul net din dobândă. G.A.P.-ul (valoarea absolută) indică mărimea riscului pe
care şi-l poate asuma o bancă.
Dacă băncile doresc să câştige profituri peste medie, atunci şi mărimea riscului asumat
trebuie să fie peste medie. O bancă care nu şi-a asumat riscul dobânzii trebuie să aibă un
G.A.P. zero.
Dacă banca doreşte să-şi crească sistematic venitul net din dobândă, atunci va trebui să
prognozeze cu precizie evoluţia ratei dobânzii în funcţie de care apoi îşi variază G.A.P. –ul.
Când rata dobânzii pe piaţă creşte, instituţiile financiare, care sunt sensibile la active,
înregistrează o majorare a marjei nete de dobândă, iar când rata dobânzii scade pe piaţă,
băncile înregistrează o diminuare a marjei nete de dobândă. Invers se procedează în cazul
când instituţiile bancare sunt sensibile la pasive; ele înregistrează o reducere a marjei nete de
dobândă în momentul când sporeşte rata dobânzii pe piaţă (deoarece creşte costul surselor de
finanţare) şi fixează o majorare a marjei nete de dobândă când scade dobânda pe piaţă (scade
costul surselor de finanţare).
Această concepţie dezvoltă trei strategii: strategia GAP zero, strategia GAP pozitivă şi
strategia GAP negativă (Figura 1.1.) Strategiile respective sunt abordate prin intermediul
managementului ofensiv sau defensiv.
Figura 2. Strategiile GAP zero, pozitivă şi negativă

11
 Prin abordarea unui management defensiv, instituţia bancară nu urmăreşte obţinerea
unui profit din schimbările de rată a dobânzii pe piaţă, ci prevenirea unor efecte negative
asupra profitabilităţii existente. Respectiv GAP=0, adică ASD=PSD.
În cazul unui management ofensiv, strategia implică două etape:
• în condiţiile previziunii de creştere a ratelor de dobândă pe piaţă, banca cu un
GAP pozitiv înregistrează o creştere a marjei nete, ca rezultat profitul creşte, deoarece
veniturile obţinute pe baza activelor sensibile la dobândă cresc mai mult decât costurile de
atragere a resurselor;
• în cazul previziunilor de scădere a ratelor dobânzii pe piaţă, se procedează
invers, astfel încât banca trebuie să-şi ajusteze portofoliul, ca să obţină un GAP negativ.
În concluzie putem menţiona că strategia managementului ofensiv urmăreşte o
creştere a profitului, iar a managementului defensiv urmăreşte reducerea volatilităţii marjei
nete de dobândă.

Strategii de micşorare a G.A.P.-ului la zero

În vederea micşorării G.A.P.-ului la zero pot fi, teoretic, adoptate una din următoarele
strategii:
• Calcularea G.A.P.-urilor periodice pe orizonturi mici de timp;
• Corelarea activelor cu dobânzi noi cu pasivele cu dobânzi noi în aşa fel încât
G.A.P.-urile periodice să tindă spre zero;
• Susţinerea activelor pe termen lung din pasivele nepurtătoare de dobândă (capital
propriu).
Câştiguri consistente din variaţia G.AP.-ului sunt greu de obţinut, datorită faptului că
prognozele privind evoluţia şi amplitudinea ratelor dobânzii sunt în mod frecvent eronate. În
plus, creşterea venitului net din dobândă prin schimbarea G.A.P.-ului trebuie să fie precedată
şi de o prognoză asupra pieţei în condiţiile noilor rate ale dobânzii.
Depăşirea acestor dificultăţi este posibilă prin ajustări ale G.A.P.-ului, selectiv (active,
pasive) pe intervale scurte de timp.
Chiar în condiţiile în care schimbările privind ratele dobânzii sunt prognozate corect,
flexibilitatea băncii este limitată, când G.A.P-ul variază, iar rezultatele scontate se
diminuează. În plus, clienţii sunt cei care au posibilitatea de a selecta băncile alegând banca

12
care le oferă cele mai bune condiţii referitoare la scadenţe şi preţ, băncile au doar control
limitat la preţuri şi scadente.
Pentru exemplificare vom considera o bancă care a operat cu un G.A.P. negativ timp
de un an. Managementul speră ca rata dobânzii pe termen scurt să crească şi îşi propune să
diminueze G.A.P.-ul până la zero.

Atingerea obiectivului se poate realiza în două moduri:

Prima modalitate constă în scurtarea scadentelor portofoliului de active financiare şi
fixarea unor dobânzi atractive la certificatele de depozit pe termen lung pentru a atrage mai
multe depozite pe termen scurt plătind mai mult la depozite pe termen lung faţă de cele pe
termen scurt.
Această modalitate va determina ca banca să obţină iniţial câştiguri scăzute prin
plasamente în investiţii financiare pe termen scurt plătind mai mult la depozite pe termen lung
faţă de cele pe termen scurt.
Banca va câştiga prin plasamente în investiţii financiare pe termen scurt mai mult
decât cele pe termen lung numai dacă ratele dobânzii curente sunt mai mari decât ratele la
termen. La fel, depozitele pe termen lung sunt mai favorabile pentru bancă în cazul în care
rămân sub ratele la termen, banca va pierde.
A doua modalitate constă în creşterea activelor cu rată sensibilă deoarece se aşteaptă
creşterea ratei dobânzii. În timp ce banca doreşte să acorde numai împrumuturi cu rată
variabilă, clienţii caută împrumuturi cu rată fixă deoarece şi ei „simt” creşterea ratei
dobânzii.
În aceste condiţii banca acordă stimulente prin practicarea unor dobânzi variabile mult
mai scăzute decât dobânzile fixe. În acest caz G.A.P.-ul va creşte, dar marja dobânzii se va
diminua afectând şi partea de profit din creşterea G.A.P.-ului. Dacă activele cu rata variabilă
au o pondere covârşitoare în total active, banca nu va fi competitivă, va câştiga foarte puţin.
Prin ajutarea scadenţelor şi dobânzilor băncile fie fac unele concesii, fie îşi asumă
riscul ratei dobânzii. Ajustările G.A.P.-ului din active pot avea un caracter speculativ. Dacă
banca obţine avantaje prin ajustarea G.A.P.-ului şi din micşorarea ratei dobânzii, clienţii ei,
indiferent în ce postură se află (debitori, creditori), pierd.

Legătura dintre coeficientul G.A.P. şi marja dobânzii nete

13
 Coeficientul G.A.P. se determină astfel:
RSAs
Coeficientul GAP =
RSPs
unde: RSAs – active sensibile la rata dobânzii;
RSPs – pasivele sensibile la rata dobânzii.
Dacă G.A.P.-ul este pozitiv coeficientul este mai mare decât 1, un G.A.P. negativ
presupune un coeficient mai mic decât 1.
Nici G.A.P. nici coeficientul G.A.P. nu oferă informaţii directe asupra variaţiei
câştigurilor ca urmare a fluctuaţiei ratei dobânzii. Coeficientul G.A.P. în plus ignoră mărirea
RSAs şi RSPs.
De exemplu, două bănci au 500mild. active, prima bancă are 3 mild. RSAs şi 2mild.
RSPs, astfel încât G.A.P.-ul ei este 1 mild., iar coeficientul G.A.P. 1,5.
A doua bancă are 300 mild. RSAs şi 200 mild. RSPs, G.A.P.-ul ei este 100 mild. şi are
acelaşi coeficient G.A.P. de 1,5. Practic, a doua bancă îşi asumă un risc mai mare al ratei
dobânzii deoarece venitul net din dobândă se va schimba mai mult dacă ratele dobânzii se
schimbă.
O analiză eficientă a riscului trebuie să ia în considerare atât valoarea absolută a
G.A.P.-ului, cât şi activele care aduc câştig. Mărirea coeficientului G.A.P. este direct
proporţională cu riscul ratei dobânzii. Cu cât coeficientul este mai mare, cu atât riscul este mai
mare.
Acest coeficient mai are avantajul de a putea fi corelat cu variaţiile din marja dobânzii.
Practic, managementul poate să-şi determine G.A.P.-ul în funcţie de marja dobânzii băncii pe
care şi-o propune.
Considerăm că banca are 50 mild. lei active care aduc câştig, banca se aşteaptă să
câştige o marjă a dobânzii de 5%. Riscul de nerealizare a marjei dobânzii pe care banca şi-l
propune să-l accepte este de 20% pe perioada anului.
Deci variaţia marjei dobânzii acceptate poate fi între 4% şi 6%. Evaluarea riscului în
corelaţie cu ratele dobânzii prognozate impune limitarea G.A.P.-ului.
Relaţia este:

G.A.P.(de atins) procent acceptat X procent prognozat

Active cu câştig variaţia ratei dobânzii

14
 Deci, dacă managementul a prognozat ca rata dobânzii să varieze până la 4% în cursul
anului, variaţia G.A.P.-ului va trebui să fie:
G.A.P.(de atins) 20 * 5
− = 25 %
Active cu câstig 4

Deci, limitarea variaţiei marjei dobânzii la numai 20% va limita G.A.P.-ul care va
trebui să varieze între –12,5mild. şi +12,5mild.
GAPpropus 25
=
50 100

Metoda discrepanței duratei (D.G.A.P.)

Schimbările în valoarea portofoliului de active faţă de schimbările în valoarea

portofoliului de pasive influenţează valoarea de piaţă a capitalului băncii. Pe lângă analiza
G.A.P. băncile examinează şi posibilitatea unor măsuri de durată pentru întreg portofoliul
active-pasive. Durata este atributul oricărui tip de activ şi pasiv din portofoliul băncii.
În scopul înlăturării deficienţei metodei clasice (GAP management), se foloseşte
metoda sensibilităţii în funcţie de durată (Duration GAP management). Conceptul durata
medie de viaţă reprezintă durata medie de viaţă a unui instrument financiar care se bazează pe
valoarea actualizată în fiecare an a fluxurilor monetare, ce vor fi încasate sau plătite.
Riscul ratei dobânzii poate fi determinat comparând durata activelor ce cea a pasivelor
din portofoliul băncii. Managementul poate ajusta acest G.A.P. de durata (D.G.A.P.) pentru a
proteja sau accepta riscul ratei dobânzii în scopul speculativ de a câştiga din schimbările în
rata dobânzii.
Din punct de vedere conceptual, durata reprezintă timpul mediu de recuperare a valorii
iniţiale a unui instrument de valoare. Durata de recuperare este şi un indicator de sensibilitate,
care exprimă variaţia valorii unui activ la variaţia dobânzii.
Pentru a efectua analiza Duration GAP (DGAP) trebuie calculate duratele medii de
viaţă pentru elementele de activ şi pasiv, iar apoi durata medie de viaţă a activelor (DA) şi
durata medie de viaţă a pasivelor (D).
DGAP = DA − DP
Când rata dobânzii creşte, pentru a avea o majorare a valorii de piaţă a capitalului
băncii, trebuie ca DP > DA , iar dacă DP ≤ DA , atunci valoarea de piaţă scade. Iar când rata
dobânzii scade pentru a creşte valoarea de piaţă a capitalului băncii DP < DA , iar dacă
D > D , valoarea de piaţă a capitalului se diminuează.

15
 Prin metoda managementului sensibilității în funcție de durată ( Duration GAP
Management – DGAP), de asemenea pot fi utilizate strategiile managementului defensiv și ale
managementului ofensiv.
În cazul strategiei manageriale prin metoda defensivă se va urmări ca
DGAP = DA – DP → 0
deoarece, indiferent de schimbările de pe piaţă ale ratei dobânzii, valoarea de piaţă a
capitalului rămâne constantă.
Această metodă poartă denumirea de imunizare a capitalului la variaţiile cu o poziţie a
ratei dobânzii.
În cazul strategiilor manageriale, prin metoda ofensivă se pune accentul pe anticiparea
sensului de variaţie a dobânzii. Astfel dacă se anticipează o majorare a ratei dobânzii este
necesară DGAP < 0 , iar dacă se anticipează o diminuare a ratei dobânzii este necesară o
poziţie a DGAP > 0.
Analiza duratei ia în considerare faptul că nesincronizarea intrărilor de cash cu ieşirile
de cash duce la apariţia riscului ratei dobânzii. Dacă analiza tradiţională a G.A.P.-ului
compară active aproximative şi cash-flow-ul de pasive prin structurarea acestora în orizonturi
de timp, analiza de durată stabileşte mărimea portofoliului de active şi pasive care îşi schimbă
valoarea la modificările care apar în ratele dobânzilor permiţând sincronizarea perfectă a
cash-flow-ului de active cu cash-flow-ul de pasive şi din punct de vedere al mărimii acestora,
astfel încât valoarea de piaţă a capitalului băncii să nu fie influenţată de fluctuaţiile ratei
dobânzii.
Băncile sunt preocupate de reducerea expunerii la riscul pe care-l pot genera atât
activele, cât şi pasivele din portofoliul lor. Dacă banca încasează rambursările la active înainte
de a face plăţi la pasive apare riscul ca ea să reinvestească rambursările încasate la rate mai
reduse.
Dacă banca rambursează pasive înainte de a încasa rambursări la active apare riscul de
a plăti mai mult la rambursările din active. Diferenţele care apar ca urmare a nesincronizării
cash-flow-ului activelor şi pasivelor se reflectă în duratele medii ale activelor şi pasivelor din
portofoliul băncii.

Comparații între cele doua metode G.A.P și D.G.A.P.

16
 Cele două metode sunt folosite în aceeaşi măsură în gestionarea ratei dobânzii.
Analiza G.A.P. pune accent pe volatilitatea venitului net din dobândă în orizonturi de timp
distincte; venitul net din dobândă fiind calculat la valoarea contabilă, nu la valoarea de piaţă.
Banca analizează efectele produse de fluctuaţiile dobânzii pe orizonturi de timp distincte.
Analiza D.G.A.P. pune accent pe variaţia valorii de piaţă a capitalului, activelor şi
pasivelor băncii. D.G.A.P. concentrează impactul pe care îl produc fluctuaţiile ratei dobânzii
asupra întregului portofoliu.

Punctele tari si slabe ale g.a.p.-ului

Metoda este uşor de înţeles şi de aplicat. G.A.P.-urile periodice indică riscurile ratei
dobânzii aferente fiecărui orizont sugerând amploarea modificărilor ce trebuie operate în
portofoliu pentru a micşora riscul.
Teoria clasică a managementului GAP implică şi unele dificultăţi în gestionarea
sensibilităţii activelor/pasivelor. O dificultate ce apare în aplicarea acestei metode este
selectareaorizontului de timp aplicabil. Deci divizarea activelor şi pasivelor în sensibile sau
nesensibile, la modificarea ratelor dobânzii pe piaţă, necesită stabilirea unui orizont de timp.
Selectarea unui orizont de timp se confruntă cu anumite probleme, deoarece în cadrul unui
interval de timp selectat toate activele şi pasivele sunt scadente în acelaşi moment. De
exemplu, pentru perioada unui an GAP=0, adică ASD=PSD. Însă pentru a depăşi această
problemă este necesar de a fragmenta perioada respectivă de timp pe intervale mai mici (1, 3,
6 şi 9 luni) şi ca urmare se va observa că pe anumite intervale de timp GAP va fi negativ sau
pozitiv.
Una din părţile slabe a acestei teorii este că prin respectiva metodă nu se ia în
considerare valoarea de piaţă a băncii, ci valoarea contabilă. Prin managementul activelor şi al
pasivelor unei bănci se poate ajusta portofoliul instituţiei astfel încât profitul să crească în
urma schimbărilor ratelor dobânzilor, dar valoarea de piaţă a instituţiei să scadă. Datorită unei
strategii aplicate de management agresiv al activelor şi pasivelor, bazat pe previziunile ratei
dobânzii se măreşte atât nivelul, cât şi riscul de a suferi pierderi. Deci un management agresiv
al activelor şi pasivelor poate contribui la mărirea nivelului profitului şi volatilităţii acestuia,
şi poate duce la micşorarea valorii de piaţă a instituţiei bancare.
Punctele slabe ale metodei G.A.P. constau în următoarele:
1. nu ţine cont de frecvenţa schimbărilor ratei dobânzii, banca neputând controla
fluctuaţiile ratei dobânzii;

17
 2. se ignoră evoluţia valorii banilor în timp în cadrul orizonturilor, nu se diferenţiază
cash-flow-ul de la începutul orizontului şi la cel de la sfârşitul orizontului. Dacă o bancă
câştigă când ratele dobânzii cresc sau scad, depinde numai de sincronizarea cash-flow-ului
numai pe orizont. O bancă cu un G.A.P.=0 poate să aibă surpriza să-şi vadă venitul net din
dobândă că se schimbă la fluctuaţiile ratei dobânzii;
3. se ignoră modificările valorice ale activelor şi pasivelor care apar la fluctuaţiile
ratei dobânzii şi deci riscul pe care-l antrenează aceste modificări tocmai prin faptul că
metoda G.A.P. nu ia în considerare valoarea de piaţă a portofoliului băncii.
Depozitele la vedere în multe bănci sunt considerate pasive insensibile la fluctuaţiile
ratei dobânzii. Analiza G.A.P. nu ia în considerare vreun risc generat de fluxurile de cash-
flow a depozitelor la vedere chiar dacă unele bănci pierd din aceste depozite când ratele
dobânzii pe termen scurt cresc.
Pentru a fi eficientă, analiza G.A.P. ar trebui să structureze aceste depozite în
orizonturi de timp în funcţie de sensibilitatea ratei dobânzii pe termen scurt.

Punctele tari şi slabe ale d.g.a.p.-ului

Metoda oferă o dimensiune cuprinzătoare a riscului ratei dobânzii asupra întregului

portofoliu al băncii. Cu cât valoarea absolută a D.G.A.P.-ului este mai mică, cu atât valoarea
capitalului băncii este mai puţin sensibilă la fluctuaţia ratei dobânzii.
Spre deosebire de G.A.P., D.G.A.P.-ul ia în considerare valoarea de piaţă a fiecărui
cash-flow, evitând neajunsurile oferite de orizonturile de timp.
D.G.A.P.-ul permite analiza pe un orizont de timp mai mare, oferind managerilor
posibilităţi multiple de protecţie folosind o gamă largă de instrumente în vederea diminuării
riscului.
Punctele slabe ale metodei sunt următoarele:
1. Este greu de determinat cu precizie durata, determinarea făcându-se într-un mod
subiectiv – pe presupuneri. Metoda necesită un volum mare de informaţii: arta dobânzii
fiecărui cont, program de actualizare a valorii fiecărui cont, posibilităţile preplăţilor,
neplăţilor, retrageri. Probabilitatea primirii la termen a cash-flow-ului contractat este evaluată
în mod empiric – bazată pe rutină. Monitorizarea cash-flow-ului trebuie făcută în mod
constant.

18
 2. Analiza corectă a duratei impune ca fiecare cash-flow să fie actualizat, rata de
actualizare va trebui să fie aceeaşi cu rata dobânzii la vremea când se va produce cash-flow-
ul.
3. Banca trebuie să-şi monitorizeze continuu şi să-şi ajusteze durata portofoliului ei.
Aşa cum rezultă din ecuaţia de durată a lui Macaulay’s durata se modifică la fluctuaţiile ratei
dobânzii, banca trebuie să-şi restructureze bilanţul ei ori de câte ori se schimbă ratele
dobânzii. Mai mult decât atât, chiar şi când nu intervin modificări în nivelul ratei dobânzii,
durata se schimbă odată cu trecerea timpului.
Metoda în sine este extrem de subiectivă, greoaie şi se realizează cu eforturi mari.

Concluzii

În realităţile activităţii bancare din ţara noastră, şi anume în condiţiile absenţei unor
instrumente financiare care să permită adaptarea rapidă a structurii activelor şi pasivelor
sensibile la dobîndă, la variațiile de pe piață a ratei dobânzii ar fi binevenit de utilizat de către
băncile comerciale în strategiile sale manageriale metoda GAP-lui.
Aşadar, în concluzie putem menţiona că, deoarece în prezent economia se află în
condiţii de instabilitate strategiile manageriale nu pot fi aprobate pe termen îndelungat. De
aceea este oportun ca către băncile să folosească strategia managementului defensiv,
deoarece prin ea băncile îşi vor menţine un echilibru între activele şi pasivele sensibile la
dobândă. În condiţiile de creştere a ratelor dobânzii pe piaţă se vor produce creșteri egale ale
veniturilor și cheltuielilor astfel încât marja netă va rămâne practic neschimbată.

Bibliografie

1. Turliuc, Vasile; Cocriș, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Dornescu,

Valeriu; Chirleșan, Dan – Monedă și Credit, Editura Universității „Al. Ioan
Cuza”, Iași, 2007

19
 2. Basno Cezar; Dardac, Nicolae – Management Bancar, Editura Economică,
Bucuresti, 2002
3. Stoica, Maricica – Management Bancar, Editura Economica, București,
1999
4. ***, “Buletin lunar”, BNR, ianuarie 2008, http://www.bnr.ro
5.
6.
7.
8. www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=7073

20