TEMA 6. RISCURILE BANCARE ŞI MANAGEMENTUL ACESTORA.

1. Conceptul de risc bancar şi tipologia acestora.

2. Managementul riscurilor

1. Conceptul de risc bancar şi tipologia acestora.

Riscurile bancare sunt abordate din două perspective:

a) din perspectiva funcţională, în sensul ataşării riscurilor la funcţia clasică a băncilor, de

intermediere, evidenţiindu-se riscul de piaţă, de credit, de lichiditate etc.

b) din perspectiva evenimentială în sensul considerării riscurilor ca fiind generate de

evenimente neprevăzute, necontrolabile, precum frauda, recesiuni economice etc.

Riscul are un impact deosebit asupra valorii instituţiei bancare, atît sub forma pierderilor
directe suportate, cît şi prin efectele induse asupra clienţilor, personalului, partenerilor etc.
Sintetic, riscul poate fi definit ca fiind posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe
adverse pentru bancă şi, în acest sens, expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor
pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta instituţia
bancară, aceasta putînd fi expunere efectivă sau expunere potenţială.

Gestiunea riscurilor reprezintă un process cu ajutorul cărora banca are posibilitatea se

identifică riscurile, se evalueze mărimea lor, se monitorizeze și se efectueze controlul asupra
pozițiilor de risc, se determină corelarea dintre diferite tipuri de risc.

Un sistem de gestiune a riscurilor care include strategia și tactică direcționate către

minimizarea lor se numește risc – management. Risc management eficient include un sistem de
gestiune, un sistem de identificare și de evaluare, un sistem de monitorizare și de control.

Corespunzător cu faptul dacă există dependența între riscurile și veniturile putem deosebi:

- Riscuri care pot fi evaluate cantitativ (de ex. riscuri financiare), gestiunea constă în
optimizarea lor;
- Riscuri care nu pot fi evaluate cantitativ (risc juridic, reputațional), gestiunea cărora
constă în minimizarea lor.

Riscurile în activitatea bancară pot să apare cât în baza factorilor interni atît și în baza
factorilor externi. Dacă factorile interne sunt previzibile, pot fi evaluate și optimizate la timp,
factorile externe în majoritatea cazurilor nu pot fi controlate de către banca. Banca nu poate fi
sigură în privința rezultatelor evenimentelor viitoare, asupra impactului lor la eficiența activității
viitoare.

Putem evidenția cinci cele mai principale grupe de riscuri externe:

- Risc de fors major este legat cu apariția situațiilor neprevizibile cu impact negativ
asupra activității bancare ca de exemplu calamități naturale etc.

1
 - Risc de țară este legat cu apariția condițiilor nefavorabile pentru activitatea băncii în
domeniul politic, economic, juridic în țara cu care banca și clienții ei coloborează.
- Risc de politica externă – este condiționat de către schimbările în relațiile externe, ca și
de situația politică în una din țări, care are influență asupra activității băncii ca de
exemplu război, scandaluri politice etc.
- Risc juridic este condiționat de schimbările în legislația diferitor țări.
- Risc macroeconomic apare din cauza crizelor economice în țara sau în unele segmente
a economiei, în aceasta grupa se evidențiază riscul inflației care este legat cu micșorarea
costurilor inițiale a activelor

Pentru minimizarea impactului acestor riscuri asupra activității sale băncile sunt obligate
să elaboreze cîteva scenarii de acțiune în care trebuie fi prevăzute diferite situațiile de criză și
acțiunile de mare urgență care banca să întreprindă. Aceste scenariile periodic trebuie de revizuit
și de prezentat Băncii Naționale.

Gestiunea băncilor se realizează pe baza obiectivelor de maximizare a profiturilor și de

minimizare a riscurilor. Nivelul profitului bancar este diferit de la o bancă la alta, în funcție de
tipurile de servicii și activități desfășurate, atractivitatea acestor servicii pentru clientelă,
transparența asigurată de bancă și alte caracteristici specifice managementului bancar, de mărimea
fiecărei bănci, precum și de strategia riscurilor. Sursa efectivă a creșterii profitului bancar o
constituie optimizarea raportului între venituri și cheltuieli. Activitatea bancară ocupă un prim loc
în cadrul produsului intern brut al fiecărei țări, prin nivelul performanțelor obținute prin
desfășurarea de activități de intermediere a circulației capitalurilor și a serviciilor legate de
circulația activelor monetare.

Nivelul profitului obținut de o bancă este și o consecință directă a tipului de strategie proprie
adoptată în managementului băncii, în sensul de a accepta sau nu riscurile bancare în activitatea
pe care o desfășoară.

În condițiile în care orice încercare a unei bănci de a obține profit presupune riscuri, obiectivul
unei bănci devine inevitabil acela de a-și maximiza profitul, menținând concomitent riscul la un
nivel acceptabil.

Astfel, bancherii au o reală preferință pentru acele modele de obținere a profitului care arată o
creștere stabilă în timp.

Definirea noțiunii de risc în activitatea bancară este dificilă având în vedere subiectivismul
evaluării și cuantificării exacte a riscurilor în activitatea bancară. Acest termen nu are o
definiție unic acceptată, dar toți specialiștii în domeniu recunosc faptul că el poate fi
caracterizat prin trei trăsături principale: cauzele instabilității riscurilor bancare; punctul critic
de manifestare al riscurilor bancare determinat de obiectivele băncii; riscurile bancare prezintă
posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate.

Dennis G. uyemura și Donal R. Deventa, încercând definirea și explicarea riscului în activitatea

bancară în lucrarea lor Financial Risk Management in Banking pornesc de la ideea că riscul
reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete ale unei unități de afaceri, prin unitate de
afaceri, în cazul instituțiilor bancare, considerând un produs, un departament, o sucursală sau
întreagă bancă.
2
 Deci, riscurile în activitatea bancară constau în manifestarea unor instabilități ce rezultă din
alegerea unui obiectiv greșit și apar în dependență cu acesta și cu cauzele concrete ale
obiectivului greșit ales. Riscurile specifice activității bancare pot fi privite și sub aspectul
pierderilor generate de la funcțiile clasice ale băncilor. Riscurile sunt tratate ca pierderi
neprevăzute înregistrate în activitatea bancară ca urmare a unor evoluții adverse a rezultatelor
față de cele anticipate. Alți autori consideră că riscurile în activitate bancară sunt total aleatorii
și necontrolabile, vorbind de pierderi potențiale și efective. Se poate spune că riscurile bancare
reprezintă fenomene care apar pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă
efecte negative asupra activității respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea
profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectând funcționalitatea băncii.

● Riscurile bancare exprimă probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul

așteptat ori să apară o pierdere, putând fi considerate deopotrivă cauze și efecte având în
vedere faptul că, pe de o parte, materializarea lor poate determina consecințe negative
neprevăzute, iar, pe de altă parte, ele pot fi declanșate de diferite fenomene cunoscute sau
necunoscute. În acest context, riscul bancar este o formă specificată de aplicare a teoriei
riscului în domeniul activității bancare. Băncile desfășoară atât activități de mobilizare a
resurselor temporar disponibile în economie, cât și de distribuire a acestor resurse sub
formă de credite. Ca urmare, manifestarea riscurilor în domeniul bancar poate avea loc
atât în cazul atragerii de resurse (operații bancare pasive), cât și în cazul realizării de
plasamente (operații bancare active), deși operațiile pasive sunt considerate mai puțin
riscante datorită corelației lor cu operațiile active.
Regulamentul BNM nr. 322 din 20.12.2018 privind cadrul de administrare a activității băncilor,
procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a
activităților acestora, definește riscurile semnificative, cu impact însemnat asupra situației
patrimoniale și reputaționale a băncii, și anume:

- risc de conformitate - riscul ca o instituție de credit să suporte sancțiuni prevăzute de cadrul

de reglementare, să înregistreze pierderi financiare semnificative sau afectarea reputației,
ca urmare a neconformării acesteia cu prevederi ale cadrului de reglementare, ale normelor
și standardelor proprii, precum și ale codurilor de codurile de conduită stabilite de piețe
sau industrie, aplicabile activității sale;
- risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului ca
urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor contractuale sau a eșecului acestuia
în îndeplinirea celor stabilite;
- risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului,
determinat de incapacitatea instituției de credit de a-și îndeplini obligațiile la scadența
acestora;
- risc de rată a dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și
capitalului ca urmare a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;
- risc de piață - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului
determinat de fluctuațiile pe piață ale prețurilor titlurilor de capital și ale ratei dobânzii în
ceea ce privește activitățile care aparțin portofoliului de tranzacționare, precum și de
fluctuațiile cursului valutar și ale prețurilor mărfurilor pentru întreaga activitate a instituției
de credit;
- risc de țară - risc asociat riscului de credit, care este determinat de condițiile economice,
sociale și politice ale țării de origine a împrumutatului;

3
 - risc de transfer - componentă a riscului de țară, care apare atunci când obligația
împrumutatului nu este exprimată în moneda țării de origine a acestuia;
- risc aferent tehnologiei informației(IT) - subcategorie a riscului operațional care se referă
la riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului, determinat de
inadecvarea strategiei și politicii IT, a tehnologiei informației și a procesării informației,
cu referire la capacitatea de gestionare, integritatea, controbilitatea și continuitatea
acesteia, sau de utilizarea necorespunzătoare a tehnologiei informației;
- risc reputațional - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului
determinat de percepția nefavorabilă asupra imaginii unei instituții de credit de către
clienți, contrapartide, acționari, investitori sau autorități de supraveghere;
- risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor si capitalului
determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri nefavorabile, de
implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacție la schimbările din mediul de
afaceri.
Având în vedere expunerea la risc a unei bănci, abordată ca expunere internă și expunere
suplimentară (subiectivă), riscurile bancare pot îmbrăca forma riscurilor pure și a riscurilor
speculative sau lucrative.

În acest context, riscurile pure sunt generate de activități bancare cu potențial de a produce
evenimente care să se soldeze cu pierderi, manifestându-se sub forma:

- riscurilor fizice - cum ar fi: distrugerea clădirilor, a liniilor de telecomunicații, a

materialului în cursul transportului, avarierea mașinilor și materialelor diverse, distrugere,
accidente de circulație;
- riscurilor financiare - care apar ca pierderi de date, de cecuri în curs de încasare, distrugerea
arhivelor, nerecuperarea pierderilor;
- riscurilor de răspundere - care constau în nerespectarea normelor privind deschiderea de
conturi, acordări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor și de ordin bursier, greșeli
de consultanță în ingineria financiară;
- riscurilor criminale - care privesc utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată,
contrafacerea cardurilor și cecurilor, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri,
utilizarea frauduloasă a unei operații de către un salariat sau de către terți, pătrunderi în
fișierele informatice, deturnări de fonduri, furt, falsificarea de bancnote.
Riscurile speculative (lucrative) sunt expresia expunerii pe care o generează demersurile făcute
pentru a obține profit mai mare, în principal pe seama unei politici de creditare agresive, prin
pierderi la portofoliul de titluri sub incidența volatilității acestora, sau prin pierderi la portofoliul
de titluri participațiile în societăți comerciale nebancare, atunci când acestea nu își realizează
sarcina de profit. O asemenea expunere la risc poate genera și cheltuieli suplimentare și deci
pierderi.

Principala deosebire ce există între cele două categorii de risc bancar constă în faptul că, în timp
ce riscurile pure determină obținerea în mod exclusiv a pierderilor, neexistând șanse de a obține
vreun câștig, riscurile speculative presupun atât posibilitatea obținerii unui câștig, cât și a unei
pierderi.

Pornind de la modul de alocare în cadrul sistemului bancar, riscurile bancare sunt:

4
 - riscuri diversificabile - definite ca acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative
atunci când sunt combinate suficient de multe poziții bilanțiere pentru ca legea numerilor
mari să fie activată. Deși nu se poate preciza cu certitudine ce înseamnă „suficient de multe
poziții”, trebuie reținut faptul că se poate reduce expunerea globală a unei bănci la un
anume tip de risc, mărind suficient numărul operațiilor și partenerilor susceptibili a genera
acel risc;
- riscuri nediversificabile - sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și
după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatoate. Ele sunt
determinate în esență de variația prețului (rate ale dobânzii, cursuri valutare, indicatori
macroeconomici), reflectând modificări ale preferințelor consumatorilor, schimbări de
tehnologie, politici guvernamentale.
Privind din perspectiva managementului riscurilor bancare, o protecție specifică se poate concepe
doar în cazul riscurilor diversificabile. Astfel, autorul Frank Knight arată faptul că, dacă se
consideră că riscul constă în probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este
cunoscută repartiția efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximată prin studiul
efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor
pentru care repartiția efectelor este complet necunoscută.

Cu ocazia desfășurării activității, băncile își asumă o serie de riscuri legate de gama de operațiunii
bancare efectuate, și anume:

- riscurile ambientale - care sunt generate de activitatea instituției bancare într-un mediu
concurențial strict reglementat de autoritatea de supraveghere bancară și exprimă
probabilitatea ca o schimbare adversă (inversarea condițiilor estimate) de mediu să afecteze
negativ profitul acesteia. Se includ aici:
1) riscul concurențial - care exprimă probabilitatea reducerii profitului bancar în
condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii și se manifestă prin
strategii ofensive ale instituțiilor bancare concurente în lupta pentru împărțirea
cotelor de piață, care includ manipulări informaționale, campanii de presă agresive,
zvonuri lansate din sfera politicului sau autorităților de reglementare în anumite
contexte, menite să destabilizeze societatea bancară al cărui segment de piață va fi
supus unui „marketing agresiv” din partea concurenței;
2) riscul economic - se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național,
internațional și exprimă probabilitatea diminuării performanței bancare, ca urmare
a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu, care influențează calitatea
plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc;
3) riscul legal - exprimă probabiliatea modificării adverse a cadrului normativ și
incertitudinea privind momentul modificării acestuia și reflectă faptul că băncile
trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, vhiar
dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare
concurente;
4) riscul de fraudă - este de origine internă și exprimă probabilitatea comiterii unor
furturi, a unor acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia, iar fraudă
poate afecta rentabilitatea instituției bancare, mergând până la faliment;
- riscurile de prestare - sunt asociate serviciilor bancare și se referă la:
1) riscul operațional - care exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă de a
mai asigura servirea clienților într-un mod rentabil;

5
 2) riscul tehnologic - este asociat calității și structurii ofertei de produse bancare, iar
alegerea incorectă a momentului lansării unui nou produs bancar poate genera
pierderi și există în permanență riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat
din punctul de vedere al maximizării profitului bancar;
3) riscul produselor noi - care exprimă probabilitatea cumulată a producerii unor
evenomente adverse în perioada de lansare a unui nou produs bancar;
4) riscul strategic - care expimă probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă
în condițiile date;
- riscurile financiare - sunt asumate de bancă în gestiunea bilanțului, fiind considerate cele
mai importante pentru că gestionarea lor inadecvată produce cele mai multe falimente
bancare. În această grupă se includ:
1) riscul de credit - care exprimă posibilitatea neîncasării efective la scadență a
fluxului de venituri anticipate (capital avansat și dobânda aferentă), iar
materializarea lui constă în apariția situațiilor în care o parte din creditele bancare
nu pot fi recuperate din diferite motive, devenind credite neperformante, care
afectează negativ profitul deoarece majoritatea banilor folosiți în acordarea
creditelor au drept sursă de proveniență depozitele constituite de clienți. Expunerea
la această categorie de risc este influențată de p serie de factori: calitatea creditelor
acordate, reflectată de volumul activelor neperformante; pierderile din credite și
gradul de adecvare a provizioanelor pentru pierderi din credite; analiza creditului,
care se referă la criteriile avute în vedere de bancă cu ocazia acordării creditelor;
factori strategici, care implică piața-țintă identificată, volumul diferitelor categorii
de credite, echilibrul stabilit între risc și preț; factori externi, ce includ condițiile
economice, de piață, cererea de credite, concurența, schimbările tehnologice și
legislative, etc.;
2) riscul de lichiditate - exprimă posibilitatea de apariție a incapacității de finanțare a
operațiilor bancare curente, reprezentând o problemă de cost pentru bancă, și
rezultă din compararea activelor bancare cu posibilitate imediată de lichidare cu
depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor creditorilor
instituției bancare (deponenții), fiind riscul ca instituția bancară să nu depună de
fonduri suficiente pentru a-și îndeplini obligațiile. El este influențat de o serie de
factori care se referă la novoia lichiditate propriu-zisă, costul diferitelor surse de
lichiditate, accesul pe piețele financiare, prognoza privind avoluția ratei dobânzii
pe piață, filozofia managerială, etc. Riscul de lichiditate este cel mai ridicat atunci
când banca nu poate anticipa cererea de noi credite sau retragerile de depozite, sau
nu are acces la noi surse de lichiditate, sau atunci când procurarea acestora implică
costuri însemnate;
3) riscul ratei dobânzii - reprezintă efectul modificării ratelor dobânzii asupra valorii
unui activ financiar sau diferența dintre valoarea unui portofoliu de active
financiare și valoarea pasivelor care finanțează acest portofoliu. Riscul de variație
adversă a ratei dobânzii are în vedere riscul de deteriorare a situației patrimoniale
a băncii sub influența unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piață.
Sensibilitatea unei instituții bancare la variația ratei dobânzii pe piață este
determinată de acțiunea factorilor endogeni și exogeni. Factorii endogeni se referă
la structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și eșalonarea scadențelor
creditelor, scadența fondurilor atrase și pot fi gestionați de bancă, care, acționând
asupra lor, poate minimiza expunerea la riscul ratei dobânzii. Factorii exogeni se
referă la evoluția condițiilor economice și se concretizează în nivelul ratelor
6
 dobânzii pe piață. Acești factori nu pot fi controlați sau influențați de bancă, dar pot
fi anticipați cu destul de mare precizie.
4) riscul valutar - apare sub forma posibilității de a înregistra pierderi decurgând din
evoluția cursului de schimb. Se poate defini sintetic ca probabilitatea de diminuare
a profitului net bancar la o variație adversă a cursului valutar pe piață. El este
semnificativ la băncile implicate în operațiuni valutare pe cont propriu sau în
numele clienților. La originea acestui risc se află operațiunile bancare în valută:
pasivele și activele externe, elemente integrate în bilanțul instituției bancare prin
conversie în moneda națională la cursul zilei. Variația acestui curs poate antrena
pierderi sau câștiguri independente de eforturile băncii. Factorii care influențează
expunerea băncii la riscul valutar sunt factori structurali ce privesc natura și
extinderea operațiunilor valutare ale băncii, factori strategici care vizează eficiența
activităților de acoperire, concordanța de volum și termen între valute și moneda
națională, vulnerabilitatea față de valoarea economică reală a instrumentelor de
acoperire și factori externi care includ condițiile economice, de piață, concurența,
schimbările tehnologice și legislative;
5) riscul de insolvabilitate - arată posibilitatea ca fondurile bancare să devină
insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă. Este
consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri financiare pe care banca nu le-
a prevenit și constituie riscul ca aceasta să ajungă în incapacitate de plată.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui sistem de
indicatori. Celelalte categorii de riscuri sunt generate de factori exogeni băncii asupra cărora
managementul fie are un control limitat, fie nu are control. Riscurile financiare sunt consecința
dezechilibrelor permanente care apar între activele și pasivele bancare asupra cărora
managementul are control.

În măsura în care există și se realizează, riscurile pun o problemă deosebită, cea a vitezei cu care
se produc efectele lor și a modului cum se repercutează asupra rezultatelor societății bancare,
asupra costurilor și profitului bancar. De aceea, identificarea lor este absolut necesară pentru a
putea găsi cele mai eficiente măsuri de diminuare. Cunoașterea intervalului de timp la care apar
astfel de riscuri este foarte importantă pentru că oferă băncii posibilitatea de a mobiliza resurse și
de a adopta măsurile corespunzătoare pentru asigurarea unui management eficient al riscurilor.

Cuantificarea riscurilor în activitatea bancară permite interpretarea acestora prin prisma cauzelor,
consecințelor și efectelor în timp asupra profitabilității instituției bancare. Studierea atentă a
structurii în dinamică a activelor și pasivelor bancare conduce la obținerea unor informații
suplimentare referitoare la profitul bancar și expunerea la risc. Riscurile de natură financiară în
activitatea bancară sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui sistem de
indicatori, ele fiind consecința dezechilibrelor permanente care apar între activele și pasivele
bancare asupra cărora managementul are control.

Literatura de specialitate abordează sistemul indicatorilor utilizați pentru comensurare riscurilor

financiare specifice activității bancare din prisma subsistemelor de indicatori asociate principalelor
categorii de risc, punând accent pe dimensioarea lor corectă prin cuantificarea elementelor
componente, interpretarea adecvată și asigurarea comparabilității cu standardele internaționale sau
naționale.

7
Este vorba despre:

- subsistemul indicatorilor riscului de credit;

- subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate;
- subsistemul indicatorilor riscului ratei dobanzii;
- subsistemul indicatorilor riscului valutar;
subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă, precum şi diversitatea situaţiilor care

generează aceste riscuri impun, din considerente practice, operaţionale, dar şi teoretice, de
înţelegere, gruparea acestora după -diverse criterii.

A. În funcţie de expunerea la risc se evidenţiază:

a) riscuri pure, în cazul cînd expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare,
cu posibilitatea inducerii de evenimente producătoare de pierderi. Asemenea riscuri sunt: riscuri
fizice (distrugere, avarieri etc.), riscuri fiduciare (pierderi de date, de efecte comerciale etc.), riscuri
frauduloase, riscuri de răspundere:

b) riscuri lucrative sau speculative, în cazul în care expunerea este generată de încercarea
băncii de a obţine profit mai mare, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare, dar posibile pierderi.

B. În funcţie de caracteristica operaţională bancară care generează riscuri evidenţiăm:

I. a) riscuri asumate în gestiunea bilanţului

b) riscuri financiare

- riscul de creditare sau de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare, exprimă

posibilitatea neîncasării la scadenţa a capitalului împrumutat, plus dobînzile;

- riscul de lichiditate sau, de finanţare exprimă posibilitatea ca banca să nu dispună de

lichiditate pentru a acoperi obligaţiile financiare la moment dat;

- riscul de capital, de îndatorare sau de faliment exprimă probabilitatea ca fondurile proprii

ale băncii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile din activitatea curentă.

a.2) riscuri de piaţă sau de variaţie a valorii activelor financiare. generate de probabilitatea
variaţiei ratei dobînzilor, a cursului valutar sau a cursului titlurilor financiare.

Toate aceste riscuri sunt interdependente. deoarece exprimă doar aspecte diferite ale
aceluiaşi potenţial de risc ataşat operaţiunilor bancare curente.

II. b) riscuri asociate serviciilor (de prestare)

- riscul operaţional exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure

servirea eficientă a clienţilor;

- riscul tehnologic, asociat calităţii şi structurii ofertei de produse financiare, determinat

de momentul scoaterii sau introducerii produselor bancare pe piaţă;

- riscul produsului nou, asociat inovaţiilor în sfera produselor financiare;

8
 - riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condiţiile date:

III. c) riscuri ambientale, exprimînd probabilitatea ca o schimbare adversă a mediului să afecteze

negativ profitul băncii:

- riscul de fraudă, vizaînd posibile furturi din partea angajaţilor:

- riscul economic, asociat probabilelor evoluţii adverse ale mediului economic, cu impact negativ
asupra performanţelor băncii (de ţară, sistemic)

- riscul concurenţial, generat de moditicarea raporturilor de piaţă în defavoarea băncii;

- riscul legal, generat de probabila evoluţie a cadrului normative în defavoarea băncii.

Clasificarea riscurilor se realizează şi în funcţie de alte criterii, însă definitorii pentru

activitatea bancară sunt riscurile financiare şi riscurile de piaţă.

9
2. Managementul riscurilor
Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi întreprinse de bancă pentru a
depista cauzele apariţiei riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc.

Departamentul de gestionare a riscurilor financiare îndeplinește funcțiile de prognoză, organizare,

reglementare, coordonare, stimulare și control.

Organizarea managementului riscului financiar este un sistem de măsuri care vizează

combinarea rațională a tuturor elementelor dintr-o singură tehnologie a procesului de gestionare a
riscurilor financiare. Aceste măsuri includ obținerea de informații, identificarea gradului de risc,
determinarea probabilității producerii unui eveniment, alegerea unei strategii de gestionare a
riscului, alegerea metodelor de reducere a gradului de risc, dezvoltarea unui program de acțiune
pentru reducerea riscului, definirea obiectivelor pentru investiții riscante, analizarea și evaluarea
rezultatelor unei decizii de prevenire riscului.

Deci, dacă identificarea se referă la o analiză calitativă a riscurilor, atunci evaluarea - la o analiză
cantitativă. Analiza calitativă include identificarea tuturor tipurilor posibile de riscuri financiare,
identificarea surselor și cauzelor acestora.

Analiza cantitativă constă în determinarea valorii numerice a riscului, probabilitatea apariției

acestuia și consecințele posibile. În etapa alegerii unei strategii și a instrumentelor de gestionare a
riscurilor financiare, se iau decizii cu privire la acceptarea riscului, atenuarea sau reducerea
riscului.

Principalele instrumente pentru gestionarea riscurilor financiare sunt:

- diversificare;
- limitare;
- rezervare;
- asigurare;
- hedging-ul.
Etapa finală a procesului de gestionare a riscurilor financiare este monitorizarea, în cadrul căruia
se realizează analiza și ajustarea rezultatelor deciziei strategice selectate și eficacitatea acesteia,
respectarea procedurilor și regulamentelor. Deci procesul de risc management reprezintă o
activitate sistematică cu feedback, în care se efectuează o revizuire periodică a deciziilor, luând în
considerare posibilele modificări ale diferitelor factori financiari și de piață sau indicatori ai
performanței bancare.

Sistemul de management al riscului (sistemul de gestionare a riscurilor) are ca scop realizarea

echilibrului necesar între maximizarea unui profit și reducerea pierderilor din activitatea
desfășurată și este proiectat să devină o parte integrantă a sistemului de management al băncii.
Doar dacă această condiție este îndeplinită, aplicarea sistemului de gestionare a riscurilor este
eficientă.

Gestionarea riscului presupune crearea condițiilor necesare pentru:

 identificarea cauzelor și factorilor principali ai apariției riscului;

 identificarea, analiza și evaluarea riscurilor;
10
  luarea deciziilor pe baza evaluării făcute;
 dezvoltarea acțiunilor de control anti-risc;
 reducerea riscului la un nivel acceptabil;
 organizarea implementării programului planificat;
 monitorizarea implementării acțiunilor planificate;
 analiza și evaluarea rezultatelor unei decizii de risc.
Introducerea unui sistem de risc-management în practica bancară asigură stabilitatea dezvoltării
acestora, creșterea validității luării deciziilor în situații riscante și îmbunătățirea situației financiare
prin implementarea tuturor tipurilor de activități în condiții controlate.

Principalele obiective ale sistemului de risc-management financiar sunt:

- optimizarea activităților băncii în management strategic în condiții de risc;

- realizarea obiectivelor stabilite, ținând cont de strategia aleasă și aprobată

- o abordare integrată sistematică a procesului decizional.

Sarcinele sistemului de risc-managementul financiar sunt de a implementa următoarele activități:

- identificarea riscurilor financiare potențiale, evaluarea acestora și luarea de măsuri pentru

prevenirea și minimizarea acestora;

- prevenirea riscurilor financiare pe baza evaluării și gestionării lor sistematice;

- formarea instrumentelor și mecanismelor de management, asigurarea unei gestionări

eficiente a riscurilor financiare,

- dezvoltarea unui set de măsuri pentru prevenirea situațiilor de risc și minimizarea

daunelor în cazul apariției acestora;

- determinarea resurselor necesare pentru optimizarea sau minimizarea riscurilor financiare

identificate;

- maximizarea profiturilor obținute ca urmare a gestionării eficiente a riscurilor financiare

bazate pe utilizarea rațională a situațiilor de risc.

Sarcina principală a gestionării riscurilor este alegerea metodelor de management, cu ajutorul

căruia banca poate reduce probabilitatea de risc și daune din manifestarea sa.

Principalele metode sunt diversificarea, limitarea, rezervarea, asigurarea și hedging-ul. Alte

metode includ conformitatea în raport dintre valoarea capitalului social și valoarea riscurilor
acceptate, utilizarea apetitului pentru risc, opțiunile reale și gestionarea activelor și pasivelor.

Există două grupuri de metode: primul grup include metode constând în transferarea riscurilor
către o altă persoană (asigurare, acoperire), al doilea grup include metode în care riscurile rămân
pe cont propriu (abordare portofoliu, limitare, rezervare). Fiecare metodă are propriile sale
avantaje și dezavantaje, iar alegerea celei mai potrivite metode în fiecare situație specifică depinde
de factori precum frecvența apariției riscului, mărimea pierderilor potențiale, cantitatea de costuri
suplimentare asociate cu utilizarea diferitelor metode de gestionare a riscurilor.
11
Fiecare risc financiar are caracteristici individuale și se poate manifesta numai atunci când apar
anumite evenimente. Cu toate acestea, orice bancă se confruntă de obicei cu un grup de riscuri și
cu necesitatea de a lua în considerare incertitudinea combinată din toate sursele de risc. Această
metodă de gestionare a riscurilor se numește abordarea portofoliului.

Un portofoliu bancar este un ansamblu de tranzacții, active sau pasive, cu caracteristicile proprii
de risc și rentabilitate.

Conceptul de portofoliu este o abordare integrată a managementului riscului care permite de a

minimiza riscul general al unui portofoliu la randamentul maxim posibil.

Conceptul de portofoliu într-un sens semnificativ nu se adresează unui set de servicii de orice tip,
ci managementului acestora bazat pe analize sau reglementări specifice. Formarea și analiza
portofoliilor bancare permite de a elabora mai clar tactica și strategia de dezvoltare a unei bănci
comerciale, capacitatea acesteia de a furniza diverse tipuri de servicii și de a dezvolta activități de
afaceri.

Esența metodei constă în ceea că riscul total al portofoliului trebuie să corespunde unei valorii
optime. Accentul trebuie fi pus pe modul în care includerea unui risc separat va afecta
caracteristicile generale ale portofoliului. Astfel, indicatorii portofoliului depind de factori precum
compoziția riscurilor incluse în portofoliu și dinamica caracteristicilor fiecărui risc, în funcție de
modificările atât ale riscurilor în sine, cât și ale mediului extern.

Managementul portofoliului are două funcții: prima funcție este analitică, pe baza anumitor
indicatori și criterii, se analizează calitatea serviciilor oferite și se prevede dezvoltarea ulterioară a
acestora.

Gestionarea portofoliului permite băncii să dezvolte sau să restrângă anumite tipuri de operațiuni,
să-și îmbunătățească structura, să determine gradul de protecție împotriva diferitelor tipuri de risc

A doua funcție este legată de managementul riscului, al cărui nivel general poate fi redus prin
diversificare.

Diversificarea riscurilor presupune reducerea la minimum a riscului portofoliului financiar prin

distribuirea ofertei totale a mijloacelor bănești disponibile între diferite active financiare.
Diversificarea se bazează pe principiul repartizării riscurilor pentru a reduce concentrarea
acestora. Cu cât numărul obiectelor între care este distribuit riscul financiar este mai mare, cu atât
sunt mai puține pierderi posibile din manifestarea riscurilor. Atunci când diversificați portofoliul,
trebuie să alegeți activele cu cea mai mică corelație intre ele.

Să examinăm utilizarea unei abordări de portofoliu pentru unele riscuri financiare și specificul
diversificării acestora.

Portofoliu de credite - un set de împrumuturi acordate pentru o anumită dată, sarcina sa principală
este realizarea unei analize cantitative și calitative a creditelor. Diversificarea portofoliului de
credite presupune că împrumuturile sunt acordate către diferite categorii de clienți cu diferite tipuri
de activități, pentru perioade diferite și cu condiții diferite, astfel, riscurile de credit sunt reduse
semnificativ.

12
Un portofoliu de depozite este o totalitatea de depozite la o anumită dată. În funcție de politica
financiară adoptată și de sistemul de gestionare a riscurilor, administratorul formează un portofoliu
de depozite în limita riscului specificat al portofoliului de depozite.

Portofoliul valutar prevede formarea de active și pasive în diferite monede. Diversificarea face
posibilă reducerea pierderilor financiare în ceea ce privește riscul de schimb valutar, minimizarea
consecințelor adverse care apar în urma fluctuațiilor mari ale cursului de schimb.

Un portofoliu de investiții este un portofoliu format concentrat de valori mobiliare și alte active
care corespunde unei strategii de investiții determinate; diversificarea unui portofoliu de investiții
implică distribuirea fondurilor între diverse investiții pentru a reduce riscurile și a crește profiturile.
Datorită diversificării, este posibil că o scădere puternică a valorii unui activ, valoarea totală a
portofoliului se va schimba nesemnificativ.

Astfel, abordarea portofoliului este o metodă universală de gestionare a riscurilor financiare, iar
utilizarea acestuia permite de atinge rezultatele care nu pot fi obținute analizând fiecare risc
separat.

Limitarea este o restrângere cantitativă a dimensiunii de riscuri acceptate și monitorizarea

respectării acestor restrângeri.

Limitarea constă atât în stabilirea sumei maxime de fonduri care pot fi cheltuite la efectuarea
anumitor operațiuni, cât și în introducerea restricțiilor la efectuarea acestora. De exemplu, se
stabilește valoarea maximă a fondurilor împrumutate, parametrii depozitului etc. Mărimea
limitelor reflectă disponibilitatea băncii de a-și asuma un risc specific într-un interval dat. Limita
trebuie revizuită periodic, ținând cont de condițiile actuale ale pieței și de sarcinile cu care se
confruntă conducerea băncii.

Aprovizionarea (rezervarea) presupune crearea de fonduri specializate concepute pentru a

acoperi pierderile viitoare din realizarea riscurilor. Prezența rezervelor asigură stabilitatea
financiară a băncii și permite reducerea cantității de pierderi asociate cu eliminarea consecințelor
manifestării riscurilor. Datorită acestui fapt, se realizează un echilibru între riscurile potențiale care
afectează starea financiară a băncii și suma fondurilor necesare pentru acoperirea pierderilor.
Rezervele sunt create în conformitate cu legislația în vigoare și cu reglementările interne ale băncii.

Regulament cu privire la clasificarea activelor şi angajamentelor condiţionale, aprobat prin HCA al BNM
nr.231 din 27.10.2011

Asigurarea este una dintre metodele de gestionare a riscurilor. Această metodă se bazează pe
transferul riscurilor bancare către o companie de asigurări, care formează un fond de asigurare
specializat prin prime de asigurare.

Există următoarele tipuri de asigurări de risc financiar: asigurare de risc de credit, asigurare de
garanție, asigurare de garanție financiară etc.

Hedging permite reducerea riscului de posibile pierderi financiare ca urmare a modificărilor

prețurilor, ratelor dobânzii și ratelor de schimb în implementarea tranzacțiilor comerciale.
Hedging-ul se bazează pe încheierea unei tranzacții de echilibrare cu o altă persoană, care, conform

13
termenilor tranzacției, va compensa eventualele pierderi în viitor. Hedging-ul se realizează
utilizând instrumente financiare derivate, dintre care principalele sunt forward, futures, opțiuni.

Conform recomandărilor Acordului Basel III BNM a aprobat Regulamentul privind cadrul de
administrare a acivității băncilor din 20.12.2018.

apetit la risc – nivelul absolut al riscurilor şi tipurile acestora, pe care o bancă este dispusă
să şi le asume în limita capacităţii sale de risc, conform modelului de afaceri în vederea realizării
obiectivelor sale strategice

capacitatea de risc – gradul maxim al riscurilor pe care o bancă este capabilă să şi-l asume,
ţinând cont de capitalul propriu al acesteia, de capacităţile de a gestiona şi controla riscurile,
precum şi de constrângerile de reglementare

cultura privind riscurile – normele, atitudinile şi conduita unei instituţii în ceea ce priveşte
conştientizarea, asumarea şi administrarea riscurilor, precum şi mecanismele de control care stau
la baza deciziilor privind riscurile;
profil de risc – evaluarea la un anumit moment în timp a expunerilor la risc brute şi, după
caz, nete (după luarea în considerare a diminuatorilor de risc), agregate în cadrul şi între fiecare
categorie de risc relevante, pe baza unor estimări anticipative;
simulare de criză (stress-test) – tehnică de administrare a riscurilor utilizată pentru evaluarea
potenţialelor efecte ale unor evenimente sau modificări viitoare ale condiţiilor economice, care ar
putea avea impact asupra situaţiei financiare a băncii;
toleranţă la risc – nivelul maxim al riscului acceptat de către bancă care se încadrează în
limitele reale din cadrul apetitului la risc asumat de o bancă;

Conform acestui regulament în cadrul băncii trebuie de constituit Comitetul de administrare a

riscurilor. Acest Comitet oferă suport consiliului băncii cu privire la apetitul la risc şi la strategia
de risc cât actuale atât şi viitoare ale băncii şi sprijină consiliul în monitorizarea aplicării acestei
strategii de către organul executiv. Responsabilitatea generală privind riscurile îi revine Consiliului
băncii.

Comitetul de administrare a riscurilor are, cel puţin, următoarele responsabilităţi:

1) supraveghează punerea în aplicare a strategiilor de administrare a capitalului şi a
lichidităţii, precum şi pentru administrarea riscurilor relevante activităţii băncii, cum ar fi riscul de
credit, riscul de piaţă, riscul operaţional (inclusiv riscurile de conformitate şi TIC) şi riscul
reputaţional, pentru a evalua adecvarea acestora în raport cu apetitul la risc şi strategia privind
administrarea riscurilor aprobată;
2) analizează o serie de scenarii posibile, inclusiv scenariile de stres, pentru a evalua modul
în care profilul de risc al băncii s-ar modifica urmare unor evenimente externe şi interne potenţiale;
3) supraveghează alinierea între toate produsele şi serviciile financiare oferite clienţilor şi
modelul de afaceri şi strategia de risc a băncii, evaluează riscurile asociate produselor şi serviciilor
financiare oferite şi ţine cont de alinierea dintre preţurile atribuite şi profiturile obţinute din aceste
produse şi servicii;
4) prezintă consiliului băncii recomandări privind ajustările necesare ale strategiei de risc
care rezultă, inclusiv, din modificările modelului de afaceri al băncii, evoluţiile pieţei sau
recomandările prezentate de funcţia de administrare a riscurilor;

14
 5) evaluează recomandările auditorilor interni şi/sau externi şi urmăreşte implementarea
adecvată a măsurilor necesare ce ţin de domeniul administrării riscurilor;
6) oferă consultații cu privire la numirea consilierilor externi, pe care membrii consiliului
pot decide să-i angajeze pentru consultații sau sprijin în domeniul administrării riscurilor.

Comitetul de administrare a riscurilor trebuie să colaboreze cu alte comitete (comitetul de

audit, comitetul de remunerare).

Funcţia de administrare a riscurilor este responsabilă, cel puţin, de următoarele activități:

1) identificarea riscurilor la care este supusă banca, măsurarea, evaluarea şi monitorizarea
acestor riscuri şi a expunerii reale a băncii la riscurile respective;
2) determinarea poziţiei capitalului şi a lichidităţii în contextul riscurilor la care este supusă
banca;
3) monitorizarea şi evaluarea consecinţelor acceptării anumitor riscuri, măsurilor de atenuare
a impactului acestora şi corespunderii nivelului riscurilor respective nivelului de toleranţă la risc;
4) raportarea către organul de conducere al băncii şi emiterea recomandărilor relevante.

Rolul funcţiei de administrare a riscurilor în identificarea, cuantificarea, evaluarea,

administrarea, diminuarea, monitorizarea şi raportarea riscurilor este următor:
1) să se asigure de faptul că au fost identificate, evaluate, cuantificate, monitorizate,
administrate şi raportate corespunzător toate riscurile de către subdiviziunile relevante din cadrul
băncii;
2) să asigure faptul că identificarea şi evaluarea nu sunt bazate exclusiv pe informaţii
cantitative sau rezultate ale modelului, dar iau în considerare, de asemenea, abordări calitative,
precum şi să ţină organul de conducere la curent cu privire la ipotezele utilizate şi la posibilele
deficienţe ale modelelor de riscuri şi ale analizei riscurilor;
3) să se asigure că tranzacţiile cu persoanele afiliate sunt analizate şi că riscurile pe care
acestea le prezintă pentru bancă sunt identificate şi evaluate în mod corespunzător;
4) să se asigure că toate riscurile identificate sunt monitorizate eficace de către subdiviziunile
operaţionale relevante ale băncii;
5) să monitorizeze periodic profilul de risc efectiv al băncii şi examinarea acestuia în raport
cu obiectivele strategice şi apetitul la risc;
6) să analizeze tendinţele şi să recunoască riscurile noi sau emergente şi să analizeze
intensificarea riscurilor care apar ca urmare a modificării circumstanţelor şi condiţiilor. De
asemenea, să revizuiască periodic rezultatele actuale ale riscurilor în raport cu estimările anterioare
pentru a evalua şi îmbunătăţi acurateţea şi eficacitatea procesului de administrare a riscurilor;
7) să evalueze posibile modalităţi de reducere a riscurilor. Raportarea către organul de
conducere trebuie să includă propunerea măsurilor adecvate de reducere a riscurilor.
Banca trebuie să dezvolte o cultură privind riscurile, integrată la nivel de ansamblu al băncii,
bazată pe o deplină înţelegere a riscurilor cu care se confruntă banca şi a modului în care acestea
sunt administrate, având în vedere toleranţa/apetitul la risc al băncii, să dezvolte o cultură privind
riscurile prin politici, exemple, comunicare şi instruire a personalului în legătură cu
responsabilităţile privind asumarea riscurilor şi administrarea riscurilor.
Fiecare persoană din cadrul băncii trebuie să fie pe deplin conştientă de responsabilităţile
sale în legătură cu administrarea riscurilor. Responsabilitatea administrării riscurilor nu trebuie
limitată la nivelul specialiştilor în domeniul riscurilor sau al funcţiilor de conformitate, de audit
intern şi administrare a riscurilor. Subdiviziunile băncii, sub supravegherea organului de
conducere, sunt, în primul rând, responsabile pentru administrarea zilnică a riscurilor, având în
vedere toleranţa/apetitul la risc al băncii, în conformitate cu politicile, procedurile şi rezultatele
controalelor băncii.
Organul de conducere trebuie să dedice timp suficient pentru examinarea problemelor legate
de administrarea riscurilor.
15
 O cultură solidă privind riscurile trebuie să ţină cont, cel puţin, de următoarele principii:
1) tonul de sus (tone from the top): organul de conducere este responsabil de stabilirea şi
comunicarea la nivelurile de jos a valorilor de bază şi a aşteptărilor băncii. Organul de conducere
şi persoanele care deţin funcţii-cheie trebuie să contribuie la comunicarea internă personalului
băncii a valorilor de bază şi a aşteptărilor. Personalul trebuie să acţioneze în conformitate cu toate
legile şi reglementările aplicabile şi să alerteze cu promptitudine nerespectarea observată în cadrul
sau în afara băncii. Organul de conducere trebuie să promoveze în permanenţă, să monitorizeze şi
să evalueze cultura de risc a băncii, să analizeze impactul culturii de risc asupra stabilităţii
financiare, a profilului de risc şi a guvernanţei robuste a băncii şi să facă schimbări acolo unde este
necesar;
2) responsabilitate: personalul relevant de la toate nivelurile trebuie să cunoască şi să
înţeleagă valorile fundamentale ale băncii şi, în măsura necesară pentru rolul lor, apetitul la risc şi
capacitatea de risc. Personalul trebuie să fie capabil să îşi îndeplinească rolurile şi să fie conştient
de faptul că va fi tras la răspundere pentru acţiunile lor în legătură cu comportamentul riscant al
băncii;
3) comunicare şi contestare efectivă:- o cultură solidă a riscurilor trebuie să promoveze un
mediu de comunicare deschis şi o contestare efectivă în care procesele de luare a deciziilor
încurajează o gamă largă de opinii, permit testarea practicilor curente, stimulează o atitudine critică
constructivă a personalului şi promovează un mediu de implicare deschis şi constructiv la nivel de
întreaga bancă;
4) motivaţie: stimulentele adecvate trebuie să joace un rol-cheie în alinierea
comportamentului de asumare a riscurilor la profilul de risc al băncii şi la interesul pe termen lung
al acesteia.
Politicile privind administrarea riscurilor trebuie să fie transpuse în regulamente şi
reglementări interne secundare, făcându-se distincţie între regulile generale aplicabile întregului
personal şi regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal şi trebuie să includă, cel
puţin, cerinţe privind:
1) procedurile de administrare a riscurilor, adaptate dimensiunii şi naturii activităţilor băncii,
care vor include identificarea şi evaluarea permanentă a poziţiilor asumate de risc, monitorizarea
şi controlul riscurilor, inclusiv aferente activităţilor externalizate şi tranzacţiilor din afara
bilanţului;
2) procesul de ajustare a procedurilor de administrare a riscurilor în funcţie de modificarea
profilului de risc al acesteia şi de evoluţiile de pe piaţă;
3) limitele expunerii la risc prevăzute pentru ansamblul activităţilor, precum şi pentru fiecare
activitate semnificativă în parte şi/sau sucursală care să reflecte profilul de risc ales, din perspectiva
raportului dintre riscurile acumulate şi profitul obţinut pe care banca îl consideră acceptabil în
condiţiile asigurării continuităţii activităţii în mod eficient şi prudent. Limitele stabilite la nivelul
activităţilor şi/sau sucursalelor trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de ansamblu al băncii;
4) procedurile de autorizare a operaţiunilor ce pot fi afectate de riscuri, ţinând cont de
responsabilităţile organului de conducere şi ale personalului băncii aferente gestionării riscurilor;
5) măsurile necesare pentru a minimiza şi limita expunerile la riscurile care afectează
realizarea obiectivelor băncii şi/sau stabilitatea acesteia;
6) resursele suficiente ale băncii (inclusiv resursele tehnice şi umane) pentru dirijarea
riscurilor.
Banca va identifica profilul de risc, determinând obiectivele pentru fiecare risc, va asigura o
monitorizare sistematică a conformării activităţii cu politicile şi procedurile stabilite pentru
administrarea riscurilor, precum şi raportarea, după caz, către organul corespunzător a încălcărilor
constatate şi înlăturarea acestora.
În cazul unui nivel înalt al expunerii la risc şi/sau utilizării unor metode neadecvate de
dirijare a riscului, banca este obligată să întreprindă măsuri de corectare, care vor cuprinde, cel
puţin, următoarele:
1) perfecţionarea sistemelor de informare şi de estimare a expunerii la risc;
16
 2) reducerea nivelului riscului;
3) aplicarea altor măsuri sau o combinare a acestor măsuri în funcţie de situaţia concretă,
starea şi condiţiile existente în bancă.
Banca este obligată să dispună de politici şi proceduri documentate aferente programului de
simulări de criză care va include, cel puţin, următoarele aspecte:
1) tipurile de simulări de criză şi scopul principal al fiecărei componente a programului;
2) frecvenţa exerciţiilor de simulări de criză şi criteriile în funcţie de care acestea variază;
3) detaliile metodologice ale fiecărei componente, inclusiv definirea scenariilor relevante şi
rolul raţionamentelor profesionale ale personalului implicat la toate etapele de desfăşurare;
4) totalitatea ipotezelor de aplicare a şocurilor şi acţiunilor de remediere prevăzute, bazate
pe scop, tip şi rezultat al simulărilor de criză, inclusiv o evaluare a fezabilităţii acţiunilor de
remediere în situaţii de stres.
Pentru fiecare repriză a simulărilor de criză, banca trebuie să documenteze ipotezele şi
elementele fundamentale ale exerciţiului. Acestea vor include raţionamentele şi hotărârile care
stau la baza scenariilor alese şi sensibilitatea rezultatelor în funcţie de tipul şi severitatea
scenariilor. O evaluare a unor astfel de ipoteze trebuie efectuată de către bancă în mod regulat sau
în funcţie de evoluţia condiţiilor externe.
Banca va utiliza simulările de criză în calitate de instrument de diagnostic pentru înţelegerea
profilului său de risc şi de instrument anticipativ în cadrul procesului intern de evaluare a
corespunderii nivelului fondurilor proprii şi lichidităţilor la riscuri (evaluarea modului în care
profiturile şi/sau fondurile proprii sunt afectate de situaţii de criză, evaluarea riscurilor într-o
manieră anticipativă). Simulările de criză vor fi folosite în combinaţie cu alte instrumente de
administrare şi control al riscurilor, iar rezultatele trebuie să fie considerate în procesul de luare a
deciziilor la nivelul corespunzător de management, inclusiv deciziile strategice de afaceri ale
consiliului şi ale organului executiv.
Metodologia simulărilor de criză trebuie să acopere toate domeniile de activitate supuse
riscurilor şi riscurile aferente acestor domenii şi să includă un spectru larg de scenarii, inclusiv
scenarii anticipative (ale evenimentelor ce ar putea avea loc), cu scopul de a lua în considerare
interacţiunile la nivel de bancă şi sistem. În acest context, simulările de criză urmează a fi elaborate
în vederea identificării riscurilor la nivel de sistem, inclusiv refluxul masiv al depozitelor,
expunerile faţă de anumite grupuri de persoane aflate în legătură, sectoare economice, expuneri
interbancare etc.
Banca trebuie să determine toate riscurile care pot fi supuse simulărilor de criză, efectuând
analize ale naturii şi compoziţiei portofoliilor băncii, precum şi ale mediului în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea. În funcţie de riscurile identificate, banca stabileşte factorii de risc care vor
fi utilizaţi pentru simulările de criză. În acest context, programul simulărilor de criză va conţine
cel puţin următoarele:
1) analiza domeniilor de afaceri, tipurile de risc, precum şi componentele separate ale
portofoliilor şi liniilor de afaceri;
2) interdependenţa dintre riscuri;
3) un mecanism flexibil care va permite modelarea unei varietăţi de simulări de criză pe orice
domeniu de activitate, tip de risc, eveniment posibil sau client important;
4) date care reflectă activităţile băncii în vederea obţinerii unei imagini complexe referitor
la rezistenţa băncii la potenţialele şocuri.
Banca este obligată să identifice punctele vulnerabile ale factorilor de risc din cadrul
simulărilor de criză, inclusiv de risc macroeconomic, de credit, financiar, în contextul
evenimentelor externe care pot afecta profitabilitatea, solvabilitatea, concentraţiile de risc
neidentificate, potenţialele interacţiuni între tipurile de risc care ar putea ameninţa viabilitatea
băncii sau conformitatea cu cadrul de reglementare.
Banca trebuie să poată justifica alegerea factorilor de risc pentru simulările de criză, iar
rezultatele trebuie utilizate pentru determinarea toleranţei la risc a băncii şi stabilirea unor limite

17
la expuneri în vederea fundamentării opţiunilor strategice referitor la planificarea de afaceri pe
termen lung, inclusiv planificarea fondurilor proprii şi a lichidităţilor.
Simulările de criză trebuie să fie bazate pe evenimente excepţionale, dar plauzibile.
Simulările de criză trebuie să permită simularea şocurilor ce nu au avut loc anterior şi sunt menite
de a evalua soliditatea modelelor la posibilele schimbări ale mediului economic şi financiar. La
alegerea simulărilor de criză, banca trebuie să ţină cont de următoarele:
1) simulările de criză trebuie să se efectueze pe portofolii şi tipuri de risc în funcţie de
schimbările şi corelaţia dintre riscurile identificate pentru un anumit portofoliu;
2) simulările de criză trebuie să se efectueze la diferite niveluri de severitate şi probabilitate
de materializare;
3) scenariile de stres trebuie să fie dinamice şi să includă apariţia simultană a evenimentelor
în întreaga bancă. Dezvoltarea unui portofoliu de scenarii ipotetice, care va include şi un scenariu
bazat pe evoluţiile istorice relevante ale parametrilor de risc;
4) în cazul scenariilor istorice, simulările de criză trebuie să fie bazate pe scenarii
excepţionale, dar plauzibile pe parcursul unei anumite perioade, utilizând, dacă este posibil, date
înregistrate pe parcursul unui întreg ciclu economic;
5) banca trebuie să înţeleagă cât de sever pot fi afectate fondurile proprii de profitabilitatea
viitoare sau lipsa acesteia şi cum va face faţă unei situaţii de criză precum cea simulată.
Simulările de criză trebuie efectuate cu o periodicitate stabilită de bancă, dar nu mai rar
decât o dată pe an. Simulările de criză pot fi efectuate şi ad hoc pentru scopuri specifice. La
determinarea frecvenţei efectuării simulărilor de criză, banca va ţine cont, cel puţin, de
următoarele:
1) obiectivele şi scopul programului privind simulările de criză;
2) scopul simulărilor de criză;
3) complexitatea băncii şi a sectorului bancar;
4) schimbările semnificative în mediul în care banca îşi desfăşoară activitatea sau în profilul
de risc al acesteia;
5) disponibilitatea datelor externe necesare pentru a efectua simulările de criză.
Banca trebuie să determine orizontul de timp pentru efectuarea simulărilor de criză în
conformitate cu scadenţa şi lichiditatea poziţiilor supuse simulării, acolo unde este cazul.
Banca trebuie să utilizeze date veridice, exacte, suficient de granulate, actuale şi
reprezentative pentru efectuarea simulărilor de criză. Resursele informatice trebuie să fie robuste
şi corespunzătoare obiectivelor programului simulărilor de criză. Sistemele IT trebuie să permită
extragerea, procesarea şi raportarea informaţiei utilizate în simulări de criză, asigurând calitatea
adecvată a acesteia.
Banca trebuie să asigure o verificare, cel puţin o dată pe an, dacă simulările de criză sunt
adecvate situaţiei la zi şi, în special, dacă ipotezele privind profilul de risc şi mediul în care îşi
desfăşoară activitatea rămân valabile în timp. În acest sens, banca verifică relevanţa următoarelor
elemente:
1) sfera de cuprindere a expunerilor asupra cărora se aplică simulările de criză;
2) oportunitatea ipotezelor;
3) adecvarea sistemului de administrare a informaţiei;
4) integrarea în cadrul procesului de administrare al băncii, inclusiv claritatea liniilor de
raportare;
5) politica de aprobare a procesului de desfăşurare al simulărilor de criză, inclusiv în cazul
modificărilor;
6) relevanţa, acurateţea şi integritatea datelor încorporate în procesul de desfăşurare al
simulărilor de criză;
7) calitatea formalizării procesului de desfăşurare al simulărilor de criză.
Organul de conducere al băncii are responsabilitatea finală asupra cadrului instituţional
privind simulările de criză. Consiliul băncii trebuie să aprobe cadrul general privind simulările de
criză, iar organul executiv trebuie să aprobe modalitatea de proiectare a analizelor şi a simulărilor
18
de criză pe baza scenariilor determinate, trebuie să participe la revizuirea şi identificarea
potenţialelor scenarii de criză, precum şi să contribuie la implementarea strategiilor de atenuare a
riscului.
Atât consiliul băncii, cât şi organul executiv trebuie să ia în considerare rezultatele simulărilor de
criză şi să analizeze implicaţiile rezultatelor simulărilor de criză asupra apetitului la risc al băncii
şi limitelor acestuia, planificarea financiară şi de fonduri proprii, de lichiditate, riscului de
finanţare, planificarea de urgenţă şi planificarea de remediere şi rezoluţie. Rezultatele simulărilor
de criză trebuie să fie utilizate în procesul de gestiune a portofoliilor băncii, procesele de aprobare
a noilor produse ale băncii şi să sprijine orice alte procese de luare a deciziilor la nivelul băncii.
Banca trebuie să includă procesul aferent simulărilor de criză în calitate de parte integrantă
a cadrului de administrare a riscurilor şi să dispună de linii clare de raportare şi comunicare, într-
un format comprehensiv. Procesul de raportare a rezultatelor simulărilor de criză presupune, cel
puţin, următoarele:
1) rezultatele simulărilor de criză trebuie să fie raportate organelor de conducere în timp util
pentru a lua măsuri adecvate şi cu frecvenţa corespunzătoare;
2) rapoartele privind rezultatele simulărilor de criză trebuie să furnizeze organului de
conducere o imagine de ansamblu asupra riscurilor la care banca este sau ar putea fi expusă;
3) rapoartele privind rezultatele simulărilor de criză trebuie să atragă atenţia asupra riscurilor
potenţiale, să prezinte principalele ipoteze ale scenariilor şi să furnizeze recomandări pentru
măsuri sau acţiuni de remediere.
Organul de conducere al băncii va lua măsuri în funcţie de nivelul expunerii la risc
determinat de simulările de criză, precum şi în funcţie de obiectivele şi de toleranţa la risc stabilite.
Banca, după caz, poate lua măsuri precum:
1) revizuirea setului de limite;
2) utilizarea tehnicilor de diminuare a riscului;
3) reducerea expunerilor sau a activităţii în anumite sectoare, ţări, regiuni geografice sau
portofolii;
4) revizuirea politicii de finanţare;
5) adecvarea fondurilor proprii şi a lichidităţii;
6) implementarea planurilor de redresare.
Banca va formaliza informaţiile aferente procesului privind simulările de criză, care vor
include cel puţin sfera de cuprindere a expunerii, ipotezele-suport, responsabilităţile organului de
conducere şi a celor ce sunt responsabili pentru cadrul simulărilor de criză de zi cu zi, liniile de
raportare şi tipurile de măsuri ce urmează a fi luate.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare constă din mai multe etape

Prima etapă – identificarea riscului- presupune identificarea poziţiilor de risc care pot afecta
rezultatul băncii;

A doua etapă – cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte

negative asupra rezultatului bancar. Pentru a cuantifica riscurilor, instituţiile bancare utilizează
parametri statistici, precum: varianta fluxurilor de numerar, ce rezultă dintr-o operaţiune şi
covarianţele cu fluxuri de numerar, ce rezultă din alte operaţiuni. În practică, este, uneori, dificilă
caracterizarea tutor poziţiilor riscante prin valori statistice, deoarece nu toate activităţile bancare
generează fluxuri de numerar.

Metodele de evaluare a riscului, care în modul general, pot fi clasificate astfel:

19
 I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul
modelelor matematice şi urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de
decizie. Această metodă este cea mai sigură, însă cea mai complicată.
II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii şi indicatori, este aplicată de
majoritatea băncilor, cu toate că, în cazul Republicii Moldova, evaluarea prin această
metodă se reduce mai des la menţinerea normativelor obligatorii impuse de Banca
Naţională a Moldovei, însă cerinţele Băncii Naţionale sunt elaborate pentru riscuri
specifice şi urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit
de scopul gestiunii riscurilor efectuate de o bancă comercială. Din acest motiv, banca
îşi va stabili un set suplimentar de indicatori, adiţionali celor oficiali, care vor estima
valoarea expunerii băncii la diverse riscuri.
III. Metoda-analitică, ce presupune analiza riscurilor atît pentru fiecare operaţiune în
parte, cît şi a totalităţii riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de
risc, ele fiind grupate în funcţie de anumite criterii.

IV. Controlul riscurilor

Controlul riscurilor vizează mininimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru

expunerile care au fost identificate pentru fiecare categorie de riscuri. Controlul riscurilor,
componentă a gestiunii acestora, utilizează tehnici specifice fiecărei categorii de risc: tehnici de
gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului pentru riscul de piaţă; titrizarea creditelor
pentru riscul de lichiditate; calitatea produselor bancare, analiza creditelor neperformante pentru
riscul operaţional etc. Este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt respectate şi
dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate. Sarcina controlului bancar este axată, mai ales,
pe prevenirea producerii riscurilor. Prin control sunt identificate situaţiile de risc potenţial la toate
nivelel de gestiune ale băncilor.

4. Eliminarea sau evitarea riscurilor

Această etapă presupune realizarea prealabilă a identificării şi cuantificarea riscurilor şi

apoi îndepărtarea cauzelor care le produc.

În acest sens, băncile pot utiliza diverse metode:

- reproiectarea activităţilor asociate şi a fluxurilor de operaţii;

- eliminarea produselor considerate riscante sau ale căror proceduri operaţionale sunt puţin
cunoscute (exemplu, instrumentele derivate).

Dacă banca a apreciat corect cheltuielile şi veniturile asociate riscurilor, această etapă poate
avea efect favorabil asupra reducerii costurilor totale; în caz contrar, pot fi eliminate produse care
ar putea genera venituri în viitor.

5. Finanţarea riscurilor

Din perspectiva gestiunii riscurilor bancare, finanţarea presupune atît acoperirea riscurilor,
cît şi transferul acestora.

20
 Cele două metode sunt adecvate tutor situaţii diferite:

– acoperirea riscurilor este funcţională în cazul riscurilor cu frecvenţa şi amplitudine a

expunerii previzibile sau atunci cînd nu există asigurări de piaţă;
– transferul riscurilor este adecvat cînd expunerea la risc este mai puţin previzibilă sau cînd
pagubele potenţiale sunt grave, funcţionarea metodei presupunînd existenţa pieţelor de
asigurări convenţionale.
În cazul care riscurile, datorită dimensiunii lor pot fi controlate prin cele două metode,
sunt necesare identificarea şi evaluarea gradului de risc pentru ca managerul să cunoască
expunerea potenţială. Acoperirea (reţinerea) riscurilor se poate face prin următoarele tehnici:

– elaborarea unui program formal de finanţare pe baza prognozelor referitoare la pierderile

anticipate;
– prelevări de fonduri de rezervă pentru pierderi din creditare;
– trecerea pierderilor pe cheltuieli sau acoperirea din capital.
Dincolo de incertitudinea asociată veniturilor pe care o generează, programul de
autofinanţare poate constitui un mesaj pozitiv pentru pieţele financiare.

Acoperirea riscurilor trebuie să se facă pe baza a două criteria:

– acoperirea unor familii de riscuri;

– existenţa unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea riscurilor.
Transferul riscurilor se face prin asigurare sau prin operaţiuni cu instrumente derivate,
fiind utilizabil în cazul riscurilor cu pierderi grave sau cînd riscurile nu pot fi identificate sau
evaluate precis.

Teoretic, transferarea riscurilor ar trebui să fie tehnica de ultimă instanţă însă practic
aceasta este utilizată prioritar.

Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă esenţială a

managementului bancar global, banca poate comunica pieţelor financiare eficacitatea sa în
gestiunea patrimoniului financiar, cu efecte de sinergie asupra atitudinii favorabile a pieţelor.

Avînd în vedere importanţa majoră a administrării riscurilor bancare, activitatea băncilor

este supusă din partea BNM a unor normative şi indici economici obligatorii. Dirijarea riscurilor
se efectuează printr-un complex de măsuri organizaţionale la primirea deciziilor, prin elaborarea
instrucţiunilor privind diferite direcţii de activitate. În Băncile sunt create şi funcţionează
Comitetul ALCO, Comitetul de credit, sunt realizate sisteme de delimitare a împuternicirilor,
create Direcţii de administrare a riscurilor, Comitetul pentru administrarea riscurilor operaţionale
şi securitate informaţională.

21