Sunteți pe pagina 1din 21

UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ”

CLUJ-NAPOCA

MASTERAT „MANAGEMENT sI AFACERI”

CURSUL „MANAGEMENTUL RISCULUI”

Managementul riscurilor bancare

Cuprins:

I. Consideratii cu privire la riscurile în activitatea bancara:

- Riscul – realitate inerenta a activitatii bancare

- Obiectivele managementului riscurilor

- Organizarea bancilor pentru monitorizarea riscului bancar

- Directii de orientare a bancilor românesti pentru gestionarea eficienta a


riscurilor în perioada de tranzitie

II. Riscurile Bancare în cadrul B.C.R. si Necesitatea Supravegherii Prudentiale:

- Analiza riscului de creditare

- Analiza riscului de lichiditate

- Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital

- Analiza riscului ratei dobânzii

- Analiza riscului valutar

I. Managementul Riscurilor Bancare

UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA RISCURILE ÎN ACTIVITATEA


BANCARĂ

Riscul – realitate inerenta a activitatii bancare


Afacerile economice se desfasoara în conditiile existentei a numeroase riscuri
deoarece relatiile furnizor - beneficiar au un caracter complex,evolutiile care au loc pe piete
sunt adesea contradictorii si imprevizibile,iar economiile nationale si economia mondiala se
caracterizeaza prin fenomene de instabilitate.
Procesul decizional se realizeaza deci,în acest domeniu,de cele mai multe ori în
conditii de risc si incertitudine,astfel încât agentii economici nu au siguranta ca prin afacerile
încheiate vor obtine rezultatele scontate.
Asupra definirii notiunii de risc nu exista o unanimitate de pareri în rândul
specialistilor.Prezentam în continuare câteva din aceste defnitii:
"Riscul reprezinta posibilitatea de a obtine rezultate favorabile sau nefavorabile într-o
actiune viitoare exprimata în termeni probabilistici."

sau

"Riscul este un eveniment viitor si posibil a carui producere ar putea provoca


anumite pierderi."

sau

"Riscul este definit si ca probabilitatea aparitiei unei pierderi în cadrul unei


tranzactii economice ca rezultat al producerii unor evenimente si fenomene imprevizibile."
Notiunea de risc este inseparabil legata de cea de rentabilitate si pierdere.
Rezultatul unei afaceri este deci sub influenta factorilor aleatori ce o însotesc în toate
etapele desfasurarii ei,indiferent de domeniul de activitate.

Societatile bancare îsi desfasoara activitatea într-un mediu economic complex, marcat de
un dinamism tot mai accentual,în conditiile intensificarii competitiei.

În ultimul timp,bancile si-au extins activitatea atât pe piata nationala cât si pe cea
internationala,ceea ce a condus la o crestere accentuata a incertitudinilor,ca urmare a
dificultatilor în previzionarea cu acuratete a evoluţ 16316x2311q ;iei viitoare a activelor si
pasivelor,implicit a veniturilor si cheltuielilor aferente.

Variabilele generatoare de risc bancar care,într-o abordare globala,permit un


management integrat al riscului sunt determinate de:

• Evolutiile macroeconomice,în principal dinamica PIB pe total si pe


componente,evolutia ratei inflatiei,precum si utilizarea instrumentelor de politica monetara.

• Modificarile intervenite în legislatia economica în general si în cea financiar-bancara


în special,care se repercuteaza asupra eficientei si sigurantei activitatii bancare.

• Situatia politica si economica actuala si de perspectiva a tarii,cu implicatii asupra


serviciului datoriei externe.
• Perturbatii provocate de deficientele structurii organizatorice a bancii,pregatirea
necorespunzatoare a personalului,realizarea unor operatiuni ineficiente sau insuficient
supravegheate care pot genera pierderi.

• Luarea unor decizii financiare cu efecte negative asupra masei creditului,ratei


dobânzii,lichiditatii sau capitalului propriu al
bancii.

Având în vedere ca riscul este o realitate permanenta,însotind toate afacerile bancii,el


se manifesta sau nu în functie de conditiile care i se creaza.

Adoptarea deciziilor în functie de corelatia rentabilitate-risc si prognoza indicatorilor


care o influenteaza reprezinta o problema centrla a managementului bancar,care vizeaza trei
elemente importante:

1. Utilizarea unor metodologii viabile pentru analiza rezultatelor bancii.


2. Identificarea cailor de evaluare a profiturilor si a riscurilor aferente asumate de banca.
3. Cunoasterea si controlul relatiei de interdependenta risc-profit.

În activitatea de conducere si supraveghere a riscului bancar se recomanda folosirea


unei metodologii care utilizeaza o procedura în patru etape:

a.) Identificarea si analiza riscului.

b.) Controlul sau eliminarea riscului.

c.) Asumarea riscului.

d.) Transferul riscului.

Aceasta metodologie porneste de la idea ca riscul este un fenomen inerent


operatiunilor bancare,care induce efecte negative asupra activitatii bancii, prin deteriorarea
calitatii afacerilor,diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi si afectarea
functionalitatii bancii.

Managementul riscurilor apare ca functie a raportului risc-profit, existând din acest


punct de vedere doua strategii clasice:

• Asumarea constienta a unor riscuri mari,atunci când obiectivul privind nivelul de


profit,este foarte ridicat.

• Abordarea unei atitudini prudente,concentrata pe minimizarea riscului,acceptând


câstiguri mici,dar sigure.

Monitorizarea atenta a factorilor potentiali de risc trebuie integrata în strategia si


managementul societatilor bancare,care tin atât de siguranta proprie,cât si de calitatea
mediului de afaceri în care opereaza acestea.
Calitatea activitatii desfasurate de orice entitate bancara poate fi cauza,dar si efect al
producerii unor riscuri,iar implicatiile sale depasesc sfera strict economica,având conotatii
sociale importante.

Obiectivele managementului riscurilor

În orice institutie bancara,managementul riscurilor reprezinta responsabilitatea


conducerii sale superioare si a conducerii executive.

Principalele obiective ale unui sistem de management al riscurilor vireaza:

• Stabilirea unei definitii larg acceptate a notiunii de “risc” si a tipurilor de risc,care sa


determine elaborarea unei “harti a riscurilor” bancii.

• Evaluarea cuprinzatoare si continua a surselor existente si potentiale de riscuri


interne si externe.

• Stabilirea unor responsabilitati clare în domeniul managementului riscurilor (de sus


în jos,în ierarhie) si a sistemului de raportare (de jos în sus),pentru a evita
confuziile,suprapunerea eforturilor sau pierderilor din vedere a unor aspecte importante.

• Asigurarea transparentei,printr-un sistem cuprinzator de informare a


conducerii,precum si printr-un sistem de monitorizare si raportare,prin care sa se prezinte,sa
se analizeze si sa se comunice expunerile efective,câstigurile si pierderile care trebuie
cunoscute si stocate pentru referiri viitoare.

• Elaborarea unui sistem de masurare a performantei financiare care sa i-a în


considerare pierderea prevazuta (costul activitatii),pierderea neprevazuta(masurarea
riscurilor),alocarea de capital pe fiecare categorie de risc acolo unde este posibil,precum si
veniturile ajustate pentru fiecare risc(rentabilitatea capitalului ajustat cu riscurile).

• Evaluarea în functie de piata a costului capitalului,a ratei minime de rentabilitate si a


posibilitatilor si limitelor cresterii organice a expunerilor de risc.

• Definirea si utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor si de management al


portofoliului.

• Elaborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei anticipate de


neperformanta.

• Stabilirea preturilor produselor si serviciilor,luând în considerare toate elementele


mentionate anterior.

• Identificarea înclinatiei/tolerantei în asumarea riscurilor si stabilirea limitelor de


expunere în concordanta cu aceasta.

• Elaborarea unui cadru conceptual consistent,prin care sa se stabileasca obiectivele si


sa se evalueze performantele unitatilor operative,produselor,relatiilor cu clientii si salariatii.
• Instalarea,în toate domeniile de activitate ale bancii a unor planuri de recuperare în
caz de dezastre si/sau a unor planuri de continuitate a activitatii,actualizarea si testarea cu
regularitate a acestor planuri.

• Analiza permanenta a realizarilor si esecurilor sistemului de management al


riscurilor,separat de desfasurarea activitatii.

• Asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor în domeniul


neutralizarii si controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare.

Organizarea bancilor pentru monitorizarea


riscului bancar
În plan general,strategia unei banci confirma faptul ca structurile organizatorice sunt
cele care sustin în mod direct realizarea obiectivelor proprii.Fara structuri adecvate,strategiile
si politicile bancii fie ca nu au sanse de realizare,fie realizarea lor va fi foarte mult încetinita.

Acest lucru este valabil si în domeniul riscului bancar.Banca trebuie sa adopte politici
corespunzatoare în planul organizarii sale pentru a monotoriza în mod eficient fiecare
categorie de risc în parte si,în mod integrat,întreg sistemul de riscuri care însoteste activitatea
bancara.

Atunci când ne referim la domeniul organizatoric,avem în vedere doua zone distincte:

• Organizarea sistemului propriu de norme si proceduri capabile sa creeze cadrul normativ


propriu care,aplicat în procesul de derulare a operatiunilor bancare si a afacerilor contractate
cu clientela proprie sa asigure evitarea sau minimizarea riscurilor în anumite conditii date.

• Organigrama bancii,care trebuie sa asigure compartimente si departamente adecvate


supravegherii si monitorizarii riscului bancar.

Directii de orientare a bancilor românesti pentru gestionarea eficienta a riscurilor în perioada


de tranzitie

Sistemul bancilor comerciale românesti s-a format si a început sa se consolideze din


1990.Optimizarea managementului riscurilor bancare reprezinta un obiectiv obligatoriu al
politicilor de dezvoltare durabila,atât la nivelul fiecarei banci în parte,cât si la nivel
global.Concomitent,însa,potentialul operational înca redus al pietie de capital,al pietei
secundare a titlurilor de stat,precum si al pietelor specifice pentru executarea garantiilor.

Una din conditiile necesare pentru un management eficient al riscurilor bancare


consta în stabilirea de structuri organizatorice adecvate,bazate pe o conceptie clara din
punctul de vedere al responsabilitatilor,monitorizarii si controlului în acest domeniu.

Ca în orice afacere,managementul riscului bancar este responsabilitatea Consiliului de


Administratie si a Comitetului de Directie care reprezinta managementul executiv.Obiectivul
fundamental al Consiliului de Administratie vizeaza tratarea riscurilor într-o maniera care sa
maximizeze veniturile actionarilor,concomitent cu minimizarea potentialelor daune,având în
vedere în acelasi timp protejarea intereselor clientilor si personalului propriu.

Cadrul organizatoric stabilit imperativ prin legea bancara creaza premisele unei
activitati eficiente de management al riscurilor,dar prevederile legale nu au caracter
limitativ.Pe lânga structura stabilita prin lege,orice banca îsi poate constitui,în conditiile
respectarii legalitatii,si alte comitete care abordeaza anumite laturi ale riscului bancar,astfel
încât,acesta sa fie monotorizat si controlat în cele mai bune conditii.

O alta directie importanta pentru diminuare impactului negativ al riscurilor


bancare consta în diversificarea acestora.

Mentinerea unei structuri “granulare” a portofoliului de plasamente presupune


realizarea unui echilibru optim al activelor dupa gradul de risc.În acest sens,consideram ca o
structura asiguratorie a plasamentelor trebuie sa fie construita pe investitii cu risc minim în
proportie de cca 30%,pe cele cu risc mediu-cca 30%,iar plasamentele cu risc ridicat care sunt
si cele mai rentabile,sa detina cca 40% din total.Concomitent,bancile trebuie sa urmareasca în
mod consecvent diversificarea resurselor atrase,în general,si a sistemului de depozite,în
special.

Analiza,în timp real,a diferentei dintre plasamentele si resursele cu scadenta ramasa în


anumite intervale de timp reprezinta un instrument de lucru eficient pentru supravegherea
lichiditatii pe termen scurt,mediu si lung.

Având în vedere faptul ca riscul poate fi identificat,monitorizat si diminuat,dar


niciodata eliminat complet,bancile trebuie sa dezvolte un set de politici generale (în functie de
prevederile legale si reglementarile bancii centrale),politici specifice (limite de expunere pe
ramuri si sectoare de activitate,pe zone si unitati teritoriale).Consideram ca limiile directoare
pentru diminuarea riscului de credite al bancilor comerciale trebuie sa urmareasca:

• Analiza viabilitatii si realismului afacerilor creditate.

• Obtinerea de garantii acoperitoare.

• Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite si provizionarea corespunzatoare.

• Asigurarea împotriva riscului la institutii specializate (Fonful Român de Garantare a


Creditelor pentru Întreprinzatorii Privati,Fondul de Garantare a Creditului
Rural,Eximbank,societati de asigurare-reasigurare).

• Dispersia riscului prin sindicalizarea împrumuturilor mari cu alte societati bancare.

• Stabilirea unor limite de expunere pe ramuri de activitate,pe baza unor modele


proprii de analiza.

Managementul riscurilor bancare devine un test de competenta si competivitate pentru


realizarea unui sistem bancar viabil si performant,compatibil din punctul de vedere al
performantelor cu standardele economiilor de piata dezvoltate.
II. Riscurile Bancare în cadrul B.C.R. si Necesitatea Supravegherii Prudentiale

Analiza riscurilor bancare,în cadrul B.C.R.,presupune în primul rând,abordarea cât


mai completa a principalelor categorii de riscuri interne,respectiv:

1. Riscul de creditare.
2. Riscul de lichiditate.
3. Riscul de solvabilitate.
4. Riscul ratei dobânzii.
5. Riscul valutar.

1.Analiza riscului de creditare

Principala operatiune efectuata de catre bancile comerciale este acordarea de


credite,care se situeaza ,ca pondere,pe primul loc în cadrul plasamentelor totale.Maniera în
care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta,într-un mod
hotarâtor,dezvoltarea economica la nivel local sau national.Pe de alta parte,orice banca îsi
asuma,într-o oarecare masura,riscuri atunci când acorda credite si toate bancile înregistreaza
în mod curent pierderi atunci când unii debitori nu îsi onoreaza obligatiile.Oricare ar fi nivelul
riscurilor asumate,pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si
gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere,cea mai importanta functie a managementului bancar este de
a controla si analiza calitatea portofoliului de credite,deoarece slaba calitate a creditelor
constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.

Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre


rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor,astfel încât cele cu probleme sa fie
detectate si corectate (în limita posibilitatilor) în timp.

Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se


repeta,parcurgând mai multe momente,dintre care se detaseaza doua:

• Momentul ce precede acordarea creditului si care include,în principal,analiza


financiara a clientului,respectiv analiza interna,la care se aduc în completare si aspecte
nefinanciare.

• Etapa acordarii si post-acordarii creditului,care presupune o atenta supraveghere a


clientului beneficiar de împrumut,a modului în care se ramburseaza ratele de credit si
dobânzile.

Analiza se concentreaza asupra eventualelor modificari ale calitatii portofoliului de


credite,fata de momentul acordarii împrumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca
pentru derularea acestora,datorita unor factori imprevizibili.
Exista câteva conditii reglementate de care orice banca trebuie sa tina seama
permanent.Ele sunt reglementate,fie de catre Banca Nationala în virtutea functiei sale de
supraveghere bancara,fie de propriile norme si proceduri.

Este cunoscut ca normele bancare românesti stabilesc unele restrictii în acordarea


creditului de care,ca orice banca comerciala,si Banca Comerciala Româna tine seama si îsi
face prin aceasta prisma propriile verificari de încadrare în aceste prevederi.De exemplu:

• Împrumuturile acordate de o societate bancara unui singur debitor nu pot


depasi,cumulate,20% din capitalul si rezervele bancii.

• Regiile autonome pot contracta credite în proportie de cel mult 20% din veniturile
brute realizate în anul precedent,pentru acoperirea cheltuielilor curente,în conditiile în care
mijloacele acestora nu sunt suficiente în decursul unui an.

• Suma totala a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori


nivelul fondurilor proprii ale bancii.

• Toate creditele si scrisorile de garantie si orice alte angajamente în lei si valuta pe


termen scurt,mediu si lung,acordate unui agent economic,indifferent de forma de organizare si
de natura capitalului social,nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale
agentului economic respective.Capitalurile proprii ale agentului economic reprezinta capitalul
social si primele de capital,diferentele din reevaluare,rezervele,fondul de dezvoltare,alte
fonduri,profitul nerepartizat reportat din anii precedenti,subventiile pentru investitii si
provizioanele reglementate.

• Clientii inclusi în programele guvernamentale speciale de restructurare si redresare


financiara,banca le va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste
programe.

Toate aceste elemente constituie prevederi si proceduri anti-risc pe care banca le


analizeaza permanent si asupra carora face o evaluare globala,menita sa limiteze
expunerea,chiar în conditiile în care restrictiile legale sunt respectate.

Analiza calitatii portofoliului de credite se face în contexul luarii în calcul si a acestor


elemente de expunere,pâna la bariera reglementata în principal prin normele bancii centrale.

Banca Comerciala Româna acorda o atentie speciala analizei si clasificarii


portofoliului de credite si pentru protectia împotriva riscului,prin constituirea de provizioane
specifice de risc.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac având în vedere si evaluarea performantelor


financiare ale împrumutatului,precum si serviciul datoriei acestuia,respectiv a capacitatii sale
de a-si onora datoriile la scadenta.

Agentii economici sunt clasificati în 5 categorii (A,B,C,D,E),în vederea determinarii


performantelor lor financiare.
Categoria A – performantele financiare sunt foarte bune si permit achitare la scadenta
a dobânzii si a ratei.Totodata,se prefigureaza si mentinerea în perspectiva a performantelor
fianciare la nivel ridicat.

Categoria B – performantele financiare sunt bune sau foarte bune,dar nu pot mentine
acest nivel în perspectiva mai îndelungata.

Categoria C – performantele financiare sunt satisfacatoare,dar au o evidenta tendinta


de înrautatire.

Categori D – performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate în


intervale scurte.

Categoria E – performantele financiare arata pierderi si exista perspectiva clara ca nu


pot fi platite nici ratele,nici dobânzile.

Aceasta încadrare a agentilor economici se face pe baza analizei financiare,ce permite


atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile,care se coroboreaza cu rezultatele analizei
criteriilor necuantificabile.Serviciul datoriei,potrivit normelor Bancii Comerciale
Române,este apreciat astfel:

• Bun – în situatiile în care ratele si dobânzile sunt platite la scadenta sau cu o


întârziere maxima de 7 zile.

• Slab – când ratele si dobânzile sunt platite cu o întârziere de pâna la 30 de zile.

• Necorespunzator – în situatia în care ratele si dobânzile sunt platite cu o întârziere de


peste 30 de zile.

În analiza destinata aprecierii serviciului datoriei si a calitatii portofoliului de


împrumuturi,bancile se confrunta cu situatii în care unitatile beneficiaza de mai multe
categorii de credite (lei,valuta,termen scurt,termen lung,etc.) si în care trebuie aplicate
proceduri acoperitoare pentru unitatile proprii.

Metodologiile B.C.R. stipuleaza ca serviciul datoriei unui agent economic fata de


banca va fi unic si se va stabili în functie de modul de achitare a datoriilor împrumutatului
(credite si dobânzi),indiferent daca acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valuta.

De asemenea,serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea


mai mare a creditelor si/sau dobânzilor neplatite.De exemplu,un împrumut poate avea,în
cadrul categoriei credite pentru capital de lucru,rate nerambursate si dobânzi neachitate mai
vechi de 30 de zile în suma de 20.000.000 lei,în timp ce ratele si dobânzile neachitate aferente
creditului pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar au o vechime de pâna la 7 zile si
totalizeaza 50.000.000 lei.De asemenea,agentul economic înregistreaza dobânzi neachitate
pâna la 30 de zile aferente unui credit în valuta.În situatia de fata,serviciul datoriei va fi
determinat de restanta cea mai veche – de 20.000.000 lei – si nu de celelalte datorii mai
recente,chiar daca sumele sunt mai mari.În acest exemplu,serviciul datoriei va fi
necorespunzator.
În politica de creditare,banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei
activitati.Astfel,banca nu acorda credite:

• Agentilor economici cu pierderi,fara perspectiva de redresare.

• Agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor


circulante sau a investitiilor.

• Unitatile economice reorganizate sau lichidate,potrivit legii nr.64/1995.

Trebuie amintit,ca persoanele care se afla în relatii speciale cu banca intra într-un
regim special de analiza si aprobare.

Pentru asemenea persoane,deciziile de aprobare a împrumuturilor le ia numai


Consiliul de administratie,baza unui raport al directiilor de specialitate.

În acelasi timp,normele Bancii Nationale obliga la asigurarea evidentei acestor


împrumuturi în “Registrul împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relatii speciale cu
banca” si la tinerea evidentei soldurilor curente si restante.

În urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei,creditele sunt


clsificate astfel:

• Standard – acele credite care nu implica deficiente si riscuri,rambursarea lor


facându-se la timpul si termenele prevazute,respectiv credite acordate unor clienti
solvabili,pentru afaceri bune.

• În observatie – acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare


foarte bune,dar care,în anumite perioade de timp,întâmpina greutati în rambursarea ratelor
scadente si dobânzilor aferente.Pentru acesti clienti,banca estimeaza o scadere a profiturilor
lor în viitor,ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale,a
reducerii cererii de produse pe piata,a altor probleme de natura tehnica,organizatorica,de
personal.

• Standard – sunt creditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza


rambursarea datoriei,ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficientele creditului
nu sunt corelate pe parcurs.

• Îndoielnice – sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate,iar garantiile lor sunt


incerte.

• Pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite bancii,ceea ce face ca înregistrarea


lor în continuare ca active bancare sa nu fie garantata.

Serviciul datoriei,în combinatie cu performantele financiare,permite încadrarea


creditului în cele 5 grupe de calitate.

Bun Slab Necorespunzator


Serviciul
datoriei

Performantele

financiare
A Standard În observatie Substandard
B În observatie Substandard Pierdere
C Substandard Îndoielnic Pierdere
D Îndoielnic Pierdere Pierdere
E Pierdere Pierdere Pierdere

O forma de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizionare


în cadrul B.C.R.,rglementat de normele în vigoare,este destinat protejarii capitalului
bancii,protejarii depozitelor persoanelor fizice si juridice,acoperirii eventualelor credite cu
incertitudini în recuperare.

Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat,în curs de derulare
la unitatile bancii,si sunt destinate acoperirii eventualelor credite care,în urma analizei
performantelor financiare ale împrumutatilor si a serviciului datoriei,prezinta incertitudine în
recuperarea lor.

În vederea determinarii provizioanelor specifice de risc,expunerea bruta a


debitorului,respectiv soldul creditelor pe termen scurt,mediu si lung,în lei si valuta (echivalent
lei),curente si restante si dobânzile aferente acestora înregistrate la 30 iunie sau 30
decembrie,poate fi micsorata doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi:garantii de la
Guvernul României sau de la B.N.R.,garantii de la banci înregistrate în unele tari din categoria
A nominalizate de B.N.R. în cadrul limitelor de risc acceptate,depozite plasate la
B.C.R.,garantii de la alte banci din România în cadrul limitelor de risc acceptate,colaterale
non-cash acceptate de banca.

Expunerea neta se determina diminuând volumul creditelor angajate si dobânzilor


aferente cu valoarea reala a garantiilor ,stabilita în functie de posibilitatea de valorificare a
acestora pe piata,chiar daca,în unele cazuri,aceasta este diferita de valoarea din evidenta
contabila.

O atentie deosebita se acorda evaluarii corecte si reale a riscului de creditare si


dobânzilor aferente,precum si a posibilitatilor certe de valorificare a garantiilor avute în
vedere la acordarea creditelor,astfel încât volumul provizioanelor constituite sa fie acoperitor
pentru creditele si dobânzile incerte.

Daca valoarea reala (de piata) a garantiilor constituite este acoperitoare pentru
expunerea bruta,expunerea neta va fi zero si,în acest caz,nu vor fi constituite provizioane.

In vederea administrarii riscului general de credite,rezultat din activitatea de


creditare,banca are obligatia sa constituie rezerva generala pentru riscul de credit,în limita de
2% din soldul creditelor acordate existent la sfârsitul anului,în conformitate cu Normele
nr.10/1995 ale B.N.R..
Banca constituie provizioane specifice de risc,în conformitate cu Normele B.N.R.
nr.3/1994 pentru urmatoarele categorii de credite si dobânzile aferente acestora:

a) Credite ,,pierderi” – în limita a 100% din soldul acestora.

b) Credite ,,îndoielnice” – în limita a 50% din soldul acestora.

c) Credite ,,substandard” – în limita a 20% din soldul acestora.

d) Credite ,,în observatie” – în limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele ,,standard” nu se constituie provizioane.

În vederea limitarii riscurilor în activitatea de creditare si pentru a mentine în


permanenta un nivel minim de solvabilitate,banca îsi constituie provizioane specifice de
risc,în urma clasificarii creditelor în functie de calitatea lor.

În B.C.R.,constituirea si înregistrarea pe cheltuieli a provizioanelor specifice de risc se


face centralizat,de catre Directia contabilitatii generale,în termen de 30 de zile de la data
stabilita pentru depunerea de catre societatile bancare a raporturilor financiar-contabile
întocmite pentru 30 iunie si bilantul contabil la 31 decembrie.

Referitor la rezerva generala pentru riscul de credit,aceasta este destinata acoperirii de


pierderi din credite numai daca au fost epuizate toate celelalte masuri de recuperare a
creditelor si acoperire a pierderilor.

2.Analiza riscului de lichiditate

Lichiditatea reprezinta abilitatea bancilor de a-si onora obligatiile financiare


asumate.Ea exprima capacitatea activelor de a fi transformate rapid si cu cheltuieli minime în
moneda lichida (numerar sau disponibil în contul curent).

De fapt,lichiditatea bancara este o problema de gestiune a pasivelor si activelor


bancare care au grade diferite de lichiditate.

Riscul de lichiditate pentru o banca este expresia însasi a probabilitatii pierderii


capacitatii de finantare a operatiunilor curente,aspect de o importanta deosebita pentru
banca,interesata atât de lichiditateacolateralului oferit de dobitori,cât si de managementul
propriei activitati.

Un nivel de lichiditate necorespunzator poate duce,în situatia unei reduceri neasteptate


a numerarului,la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri
mari,reducând astfel probabilitatea bancii si determinând,în ultima instanta,insolvabilitatea.

Pe de alta parte,o lichiditate excesiva duce la scaderea rentabilitatii activelor


(profit/active) si la performante financiare slabe.

Mentinerea unei lichiditati adecvate de modul în care piata percepe situatia financiara
a bancii.Daca imaginea bancii se deterioreaza,ca urmare a unei pierderi importante în
portofoliul de credite,va apare o cerere mare de lichiditate.În aceste conditii,banca va putea
atrage fonduri de pe piata numai cu costuri foarte mari,înrautatindu-se astfel situatia
veniturilor.Ca urmare,o deteriorare a imaginii bancii pe piata poate avea consecinte serioase
asupra pozitiei lichiditatii.

Principalele cauze care determina aparitia riscului de lichiditate sunt urmatoarele:

• Situatia economiei reale.

• Indisciplina financiara a agentilor economici.

• Dependenta de evolutia pietei financiare.

• Necorelarea scadentelor la dopezite si credite.

Apreciem ca sarcina esentiala a managementului bancar este de a estima si acoperii în


mod corect nevoile de lichiditate bancara.Pe termen lung,rentabilitatea bancii poate fi afectata
negativ daca banca detine în portofoliu prea multe active financiare lichide fata de nevoile
sale.Pe de alta parte,prea putine lichiditati pot crea probleme financiare severe,mai ales pentru
bancile mici,putând genera chiar falimentul bancii.

Mentinerea unui grad adecvat de lichiditate de catre toate bancile este extrem de
importanta si pentru minimizarea riscului sistemic,datorat riscului de contagiune prin
decontarile interbancare.

Analiza riscului de lichiditate se face în teritoriu,în cadrul sucursalelor bancii,precum


si în centrala B.C.R.,la Directia de trezorerie.La nivelul sucursalelor se analizeaza sursele de
lichiditate si destinatia acestora.

În cadrul Directiei de trezorerie,din centrala B.C.R.,analiza lichiditatii presupune:

• Gestionarea pozitiei monetare.

• Gestionarea pozitiei lichiditatii.

• Elaborarea si analiza raportului de lichiditate.

Gestionarea pozitiei monetare presupune evaluarea,la un moment dat,a activelor


lichide.

Pentru o întelegere corecta a pozitiei monetare este importanta cunoasterea


principalelor sale componente,care sunt:

a) Numerarul,format din moneda metalica si bancnote aflate la ghisee si în


tezaur,care se estimeaza si analizeaza,pe baza volumului de încasari si plati zilnice în numerar
(graficul de încasari si plati în numerar).

b) Disponibilul în contul de rezerva la B.N.R.,respectiv rezerva minima obligatorie

c) Disponibilul la alte banci,respective depozitele constituite de B.C.R. pe piata


interbancara.
d) Sume de încasat de la alte banci,care reprezinta sumele în transit la alte
banci,valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca depuse la bancile
corespondente.

În afara de disponibilul în contul de rezerva la B.N.R. si a disponibilului la alte


banci,pentru care se bonifica dobânzi,celelalte componente ale pozitiei monetare nu aduc
venituri bancii.Analiza pozitiei monetare presupune urmatoarele:

• Asigurarea încadrarii în nivelul minim al rezervei obligatorii.

• Identificarea si luarea în calcul a tuturor tranzactiilor importante care afecteaza


soldul contului curent.

• Efectuarea tuturor operatiunilor necesare pentru contracararea influentei tranzactiilor


asupra pozitiei monetare.

Actualizarea permanenta a pozitiei monetare a bancii este esentiala.Chiar daca


valoarea rezervelor minime obligatorii este cunoscuta înca de la începutul zilei,pozitia
monetara variaza puternic în tot cursul zilei,în functie de natura si volumul operatiunilor
curente.

Pozitia monetara este analizata atât la bancile mari,cât si la cele mici.La bancile
mari,pozitia monetara este influentata doar de numarul trazactiilor zilnice de valoare
semnificativa.În acest caz,actualizarea se poate face în timp real.

Un alt element al riscului de lichiditate,care trebuie analizat si gestionat corect,este


pozitia lichiditatii,care reprezinta diferenta între volumul activelor lichide si cel al pasivelor
volatile.În practica trezoreriei B.C.R.,pozitia lichiditatii se determina,de regula,în vederea
depistarii nevoilor de lichiditate pe termen scurt.

Pentru a estima pozitia lichiditatii se pot anticipa 2 situatii,si anume:

1. O crestere mai rapida a nevoilor de credite fata de volumul depozitelor si rezulta o


nevoie suplimentara de lichiditate pe termen lung,care se poate reduce prin diminuarea marjei
lichiditatii sau prin împrumut.

2. O crestere a necesarului de credite mai lenta decât cea a depozitelor,rezultând un plus


de lichiditate pe termen lung,care poate fi folosit pentru majorarea marjei lichiditatii sau
pentru finantarea plasamentelor bancare.

Analiza riscului de lichiditate continua,în cadrul trezorerie B.C.R.,cu elaborarea si


analiza raportului de lichiditate.

Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei,care


reflecta evolutia masei monetare.El se elaboreaza la nivelul centralei,în lei si în valuta,pe baza
informatiilor transmise de subunitati,având periodicitate zilnica si lunara.

Raportul de lichiditate global influenteaza în mod direct deciziile cu privire la:

• Asigurarea lichiditatii bancare.


• Diminuarea riscului de lichiditate si altor tipuri de risc bancar.

• Adoptarea politicii de dobânzi.

• Introducerea de produse si servicii bancare noi,urmarind în permanenta concurenta.

Componentele principale ale raportului de lichiditate sunt structurate pe 2 grupe:

a) Grupa elementelor generatoare de lichiditate – sursele (intrari).

b) Grupa elementelor consumatoare de lichiditate – destinatii (iesiri).

Elementele generatoare de lichiditate (intrari) sunt:

• rambursari de credite acordate de banca clientilor.

• dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de banca.

• depozite plasate de banca la alte banci si ajunse la scadenta.

• dobânzi de încasat aferente depozitelor scadente plasate la alte banci.

• contravaloarea în lei a valutei vândute clientilor prin operatiuni de arbitraj.

• contravaloarea în lei a valutei vândute pe piata interbancara.

• rascumpararea certificatelor de trezorerie.

Elementele consumatoare de lichiditate (iesiri) sunt:

• rezerva minima obligatorie.

• depozite afunse la scadenta ale persoanelor fizice,juridice,precum si ale institutiilor


publice.

• certificate de depozit ajunse la scadenta.

• dobânzi de platit aferente depozitelor si certificatelor de depozit ajunse la scadenta.

• depozite atrase de pe piata interbancara,ajunse la scadenta.

• depozite de platit aferente depozitelor atrase de pe piata interbancara,ajunse la scadenta.

• contravaloarea în lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj.

• contravaloarea în lei a valutei cumparate de pe piata interbancara.

• achizitionarea certificatelor de trezorerie.


Analizând sursele de lichiditate,banca poate actiona în vederea unei gestionari corecte
a lichiditatii,utilizând noi tehnici si instrumente financiare.

Una dintre aceste metode consta în achizitionarea de titluri (obligatiuni) emise cu o


optiune de cumparare înainte de scadenta la un pret fix,cunoscut dinainte.În acest fel,se
elimina,riscul de piata la lichidarea titlului si se mareste lichiditatea obligatiunilor.Atunci când
se considera necesar,obligatiunile pot fi vândute emitentului care s-a obligat sa le rascumpere
si valoarea încasata este certa.

Banca mai poate folosi si piata de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate
(mai ales pe termen lung) prin emisiuni proprii de obligatiuni sau piata monetara în sens larg
pentru emisiunea de titluri pe termen scurt.

În concluzie,prin gestionarea eficienta a lichiditatii,banca poate diminua riscul de


lichiditate,precum si influentele negative generate de interdependenta dintre acesta si celelalte
categorii de riscuri.

Dintre modalitatile de reducere a riscului de lichiditate,pe care le consideram utile,se


numara urmatoarele:

• diversificarea sistemului depozitelor.

• utilizarea resurselor complementare.

• obtinerea garantiilor de stat la creditele problema.

• urmarirea si controlul echilibrului active – pasive.

Filozofiea manageriala este foarte importanta pentru strategia bancii de acoperire a


nevoilor de lichiditate.În baza ei se stabilesc normele interne si reperele impuse în mod
implicit sau explicit de conducerea bancii,salariatilor.

O prima norma ar fi cea care se refera la masura în care banca depinde de surse
volatile (de exemplu:împrumuturi de pe piata),masura în care banca este dispusa sa depinda
de astfel de surse.Din acest punct de vedere,se poate aprecia ca o banca ce apeleaza rareori
sau deloc la surse împrumutate,bazându-se exclusiv pe activele lichide proprii,este o banca cu
o filozofie manageriala conservatoare.

Sunt si banci care adopta o filozofie agresiva,utilizând împrumuturile de pe piata drept


sursa permanenta,cu o pondere de peste 10% în total bilant.În acest caz,banca este dependenta
de piata pentru continuarea activitatii.De aceea,conducerea trebuie sa fie prudenta în
gestionarea globala a riscurilor pentru ca,în aceste conditii,imaginea bancii devine esentiala
pentru viitor la sursele de împrumut.

Riscul de lichiditate este asociat cu riscul ratei dobânzii întrucât activele riscante
sunt ,,imperfect lichide”.Banca nu poate lichida aceste active fara a lua în consideratie riscul
unei pierderi cauzate de schimbarile privind nivelul ratelor de dobânda.

Masurarea riscului de lichiditate se realizeaza,în cadrul B.C.R.,cu ajutorul unui set de


indicatori.
3.Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital

Din punct de vedere contabil,capitalul reprezintadiferenta între totalul activelor si


totalul obligatiunilor,aceasta concretizându-se în valoarea investitiei actionarilor.În sectorul
bancar,conceptul de capital difera de cel de capital contabil prin aceea ca include anumite
surse prevazute de reglementarile bancare internationale,preluate si în Normele nr.2-4/1994
ale Bancii Nationale a României.

Breton C. Leavitt,de la Federal Reserve System Board of Governors,evidentia 4


functii importante ale capitalului bancar,respectiv:

• protejarea deponentilor neasigurati în caz de insolvabilitate si lichidare.

• absortia pierderilor neanticipate, într-o proportie suficienta pentru a mentine încrederea


în banca.

• restrictionarea,în termeni de reglementare,a expansiunii nejustificate a activelor.

Alti specialisti resping consideratiile lui Levitt privind prima functie a capitalului
bancar,apreciând ca aceasta ar consta în asigurarea încrederii în baca a deponentilor si
autoritatilor de supraveghere,astfel încât sa nu fie fortata sa intre într-o lichidare
costisitoare.Orice masura privind dimensiunea necesara a capitalului,pentru mentinerea
încrederii în banca a deponentilor,beneficiarilor de credite,actionarilor si celorlalte parti
interesate este imprecisa si poate oscila sub impactul conditiilor economice si de
reglementare.

În conformitate cu Normele nr.2/24.02.1994 ale B.N.R.,fondurile proprii ale unei


societati bancare sunt constituite din 2 categorii de capital:

• capitalul propriu.

• capitalul suplimentar.

Pentru evitarea riscurilor de capital (Normele B.N.R. nr.4/24.02.1994),bancile trebuie


sa mentina în permanenta un grad corespunzator de solvabilitate.Relatia dintre capitalurile
bancii si risc este invers proportionala.Cu cât acestea sunt mai mari,cu atât riscul asumat de
banca este mai mic.

Banca Comerciala Româna este preocupata în mod deosebit de structura si marimea


capitalurilor sale,în masura sa-i asigure o functionare normala si o protectie impotriva riscului
în general,fapt care se confirma prin realizarea consecventa a unor indici de adecvare a
capitalului cu mult peste nivelul minim stabilit prin reglementarile prudentiale în domeniu.

Cauzele majore care determina riscul de solvabilitate vizeaza:o politica a dobânzilor


necorelata cu relatiile existente în economie (variatie a ratei dobânzii),un volum si o calitate
necorespunzatoare a portofoliului de credite.
În vederea reducerii inflatiei factorilor de risc,asupra activitatii desfasurate de
trezoreria B.C.R.,un rol important revine gestionarii corecte si eficiente a lichiditatii si unei
politici de dobânzi echilibrate.

Caile principale de reducere a inflatiei factorilor de risc sunt urmatoarele:

• majorarea capitalului propriu.

• diminuarea,pe cât posibil,a riscului de portofoliu.

• crearea de rezerve (provizioane) pentru creantele îndoielnice.

În cadrul B.C.R.,cresterea substantiala a capitalului propriu s-a produs în anul


1998,când capitalul social s-a majorat cu dividentele din profitul net al anului 1997 cuvenite
actionarilor,precum si cu rezervele si fondurile constituite din profit.

4.Analiza riscului ratei dobânzii

Modificarile neasteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbari semnificative în


profitabilitatea unei banci si în valoarea de piata a capitalului sau.Depinzând de
caracteristicile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii,modificarile ratei dobânzii
pot determina cresterea sau scaderea venitului net din dobânzi si valorii de piata a activelor si
pasivelor.

Astfel,daca ratele dobânzilor cresc peste nivelul asteptat,cheltuielile cu dobânzile


aferente depozitelor unei banci vor creste mai mult decat veniturile din dobânzile aferente
activelor,în asa fel încât venitul net din dobânzi si valoarea bancii scad.Daca ratele dobânzilor
scad sub nivelul anticipat,diferenta dintre venitul din dobânzi si cheltuielile cu dobânzile va fi
mai mare si valoarea bancii va creste corespunzator.

Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii,sub
influenta unei modificari adverse a nivelului dobânzilor pe piata.Putem considera riscul ratei
dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variatia nivelului ratelor
dobânzii.

Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobânzii se afla sub influenta unor factori
endogeni (importanti pentru gestionarea riscului,în sensul ca,actionându-se asupra lor se poate
minimiza expunerea la risc) si a unor factori exogeni (determinati de evolutia conditiilor
macroeconomice).

Exemple de factori endogeni,care determina aparitia riscului ratei dobânzii,sunt:

• strategia bancii.

• structura activelor si pasivelor bancare.

• volumul si valoarea creditelor.

• calitatea portofoliului de credite.


• esalonarea scadentelor creditelor.

• scadenta fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni,care influenteaza aparitia riscului ratei dobânzii,putem


enumara:

• mediul economic existent.

• politica economica,monetara,financiar-valutara,practicata de autoritati.

• necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului.

• evolutia pietei interbancare.

• factori de ordin psihologic

Riscul ratei dobânzii are 2 componente esentiale si anume:

• riscul venitului,care exprima riscul realizarii unor pierderi în ceea ce priveste venitul net
din dobânzi,ca urmare a sincronizarii imperfecte a miscarii ratelor dobânzilor la
împrumuturile acordate.

• riscul investitiei,care este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al
unor modificari neasteptate ale ratei dobânzii.

Analiza riscului ratei dobânzii porneste de la clasificare activelor si pasivelor


bancare,dupa cum urmeaza:

• active si pasive cu dobânzi fixe,care difera ca scadente si conditii de renumerare.

• active si pasive cu dobanzi variabile,care au perioade de reevaluare a dobânzii mai mari


sau baze de indexare diferite.

În cadrul Bancii Comerciale Române,acest tip de risc este analizat de Directia de


trezorerie si este urmarit pe baza prognozelor privind modificarile ce pot interveni în nivelul
dobânzilor.

Banca are permanent în vedere variatia dobânzilor de pe piata,pentru a nu influenta


negativ pozitia marjei nete,care se determina prin compararea dobânzilor active si pasive.

Practic,banca procedeaza la modificarea dobânzilor pentru clienti,atât la credite,cât si


la depozite,odata cu modificarea ratei dobânzii pe piata,ceea ce permite neutrelizarea riscului
ratei dobânzii.

De asemenea,B.C.R. limiteaza riscul ratei dobânzii,ce poate decurge din situatia


posturilor bilantiere cu dobânda fixa,prin echilibrarea depozitelor cu scadenta mai mica de 1
an cu activele în acelasi regim de dobânda.
Evolutia activelor si pasivelor cu dobânda fixa este urmarita de banca pentru o
administrare corespunzatoare a riscului,în situatia în care intervin modificari ale pozitiilor
respective.

Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul


fundamental,constând în obtinerea unei marje a dobânzii cât mai mare si mai stabila în timp.

Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobânzii consideram ca ar trebui parcursi


urmatorii pasi:

• gestionarea marjei dobânzii.

• calculul si analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii.

• gestionarea pozitiei bancii.

5.Analiza riscului valutar

Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variatie a cursului valutar
pe piata sa duca la diminuarea profitului net al bancii sau probabilitatea ca o variatie a
cursului valutar pe piata sa influenteze negativ marja dobânzii bancare.

În cadrul Bancii Comerciale Române,riscul valutar este administrat de departamentele


autorizate ale bancii,pe baza analizarii permanente a sumei pozitiilor nete deschise în toate
monedele.

Situatia neta pe fiecare valuta este revizuita si modificata în functie de conditiile din
economia internationala,urmarindu-se sa se evite,pe de o parte,expunerea la riscul valutar
datorita necorelarii scadentelor activelor cu cele ale pasivelor si,pe de alta parte,situatia în
care ratele dobânzilor în valuta ar putea depasi nivelul pietei.

Banca Comerciala Româna si-a structurat un sistem de lucru cu bancile corespondente


pe baza limitelor de expunere aprobate si revizuite periodic.Aceste limite se stabilesc pentru
toate categoriile de banci,atât straine,cât si din tara,fiind correlate cu evolutia institutiei si
pozitia valutei în tara în care respective banca îsi are centrala.

Consideram necesar,pentru diminuarea riscului valutar,sa se elaboreze prognoze de


evolutie,care sa permita structurarea adecvata pe valuta a activelor si pasivelor în
devize,pentru asigurarea stabilitatii de ansamblu a portofoliului de depozite si plasamente
valutare ale bancii.

În cadrul B.C.R.,atributiile de gestionare a riscului valutar revin Directiei de


trezorerie,unde se tine o evidenta clara a miscarilor de valuta,se fac operatiuni de
vânzare/cumparare de valuta.Arbitrajul are un rol determinant în acest sens,prin executarea
tranzactiilor.

În concluzie,analiza riscului valutar presupune,în principal:

• ajustarea periodica a pozitiilor valutare pentru a echilibra pozitiile lungi si scurte.


• acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode si tehnici specifice,în special a
intrumentelor derivate.

Pentru realizarea celor 2 etape de analiza a riscului trebuie parcursi urmatorii pasi:

• definirea si identificarea periodica a tipului de expuneri care pot afecta banca.

• evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare
valuta,în contextul volatilitatii anticipate a pietelor valutare.

• controlul riscului valutar prin:formularea politicii valutare a bancii,desemnarea


persoanelor autorizate sa angajeze operatiunile valutare,determinarea procedurilor de
expunere la risc,stabilirea limitelor de expunere.

• executarea tranzactiilor propriu-zise.

Analiza standard de risc, la Banca Comerciala Româna, este un proces continuu,care


vizeaza gestionarea globala a riscurilor,impusa de existenta relatiilor de interdependenta
dintre dife