Sunteți pe pagina 1din 19

UNIVERSITATEA PETRE ANDREI

FACULTATEA DE ECONOMIE
MASTER OPERAŢIUNI ŞI MANAGEMENT BANCAR

RISCUL DE CREDIT
CUPRINS:

CAPITOLUL I.............................................................................................................................................2
RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE.........................................................................................2
1.1 Prezentare generală............................................................................................................................2
1.2. Modalităţi de gestionare a riscului de credit.....................................................................................3
1.3. Indicatori utilizaţi pentru evidenţierea riscului global de credit.......................................................6
CAPITOLUL II............................................................................................................................................8
REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT IN ROMÂNIA................................................................8
2.1 Expunerea la riscul de credit..............................................................................................................9
2.2 Acordurile Basel I şi Basel II..........................................................................................................15
Bibliografie :..............................................................................................................................................18

CAPITOLUL I

RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

1.1 Prezentare generală

2
In întreaga activitate de creditare banca trebuie să respecte întocmai prevederile Legii bancare
nr.58/1998 republicată în Monitorul Oficial partea I nr. 78/24.01.2005, Legii nr. 312/2004 privind
statutul Băncii Naţionale a României, a normelor, instrucţiunilor şi regulamentelor BNR în calitatea sa
de bancă centrală cu atribuţii de reglementare în domeniile monetare, de credit, valutar şi de plăţi,
precum şi propriile norme şi instrucţiuni de lucru.
Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismul afacerilor în
vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi
lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii. Determinarea capacităţii
de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinaciare ale afacerilor, atât din
perioadele expirate cât şi din cele viitoare. Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază
prudenţa bancară principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a bancii.
Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care se bazează
decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanţă cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât
mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştinţă de cauză.
Riscul unui plasament bancar poate fi definit prin valorile probabile ale rentabilităţii viitoare ale
activului investit, iar managementul bancar, având în vedere complexitatea factorilor economico-sociali,
trebuie să ţină seama de risc si incertitudine ca percepere aproximativă a evenimentelor posibile, gradul
de incertitudine fiind măsurat prin distribuţia de probabilitate fără a se ţine seama şi de probabilităţile de
apariţie.
Riscul de credit – numit şi risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului este cel
mai important risc cu care se confrunta banca. El constă în probabilitatea de a pierde din nerespectarea
de către clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate să fie totală sau parţială. Acest risc
creşte odată cu numărul de clienţi, cu volumul creditului acordat şi cu nivelul ratei dobânzii. In gestiunea
acestui risc, băncile urmăresc întocmirea şi analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de
diviziune a riscului şi caută să-şi diversifice portofoliul de credite.
Riscul de credit înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă cât şi în alte
tranzacţii iniţiate pentru clienţii băncii, cum sunt: emiterea de scrisori de garanţie,
deschiderea/confirmarea de acreditive, avalizarea, scontarea unor efecte de comerţ prezentate de clienţi,
investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, alte facilităţi acordate clienţilor.

1.2. Modalităţi de gestionare a riscului de credit

3
Gestiunea riscurilor activităţii bancare de creditare presupune atât identificarea şi analiza riscurilor
şi a factorilor de influenţă, cât şi un studiu statistic de măsurare a riscurilor care afectează activitatea
bancară de creditare. Studiul statistic oferă o imagine completă şi riguroasă a probabilităţii ca
neprevăzutul să se producă, iar activitatea de creditare bancară să devină riscantă.
Gestionarea riscului de credit se poate realiza înainte de a lua decizia de creditare şi spunem că
avem de a face cu o gestionare a priori sau după ce s-a luat aceasta decizie, când gestionarea este a
posteriori.
Gestionarea a priorii a riscului de credit constă în a lua acele măsuri şi a stabili acele criterii de
acordare a creditului astfel încât să se evite pierderile sau acestea să fie minime. In principal sunt vizate
următoarele aspecte:
o falimentul unui debitor să aibă consecinţe minime asupra băncii ;
o plafonarea creditului acordat către un singur client, în funcţie de soliditatea sa financiară.
Aici trebuie remarcat că există astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care
autorităţile monetare şi de credit plafonează angajamentele băncii în funcţie de fondurile
sale proprii ;
o diversificarea riscurilor pentru ca în cazul în care acestea se manifestă, impactul negativ
la nivelul băncii să fie minim.
Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizează în primul rând urmărirea creditului si în caz
de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optimă a garanţiilor. Tot aici putem
include şi furnizarea de informaţii statistice, pentru a ajuta în cazul gestionării a priori, la stabilirea unor
criterii de creditare. Această gestionare creşte în importanţă în cazul acordării creditului sub forma unei
linii de creditare. In acest caz, banca urmăreşte respectarea angajamentelor debitorului şi în baza
acestora permite eliberarea de noi tranşe de credit.
In scopul evaluării şi diminuării riscului în activitatea de creditare se va avea în vedere politicile
generale de diminuare a riscului de credit şi se referă atât la clienţii persoane juridice cât şi la persoanele
fizice sau persoanele aflate în relaţii speciale cu banca, şi privesc, în principal, următoarele:
o Volumul şi structura creditelor (lei/valută, maturităţi) este determinată de volumul şi structura
resurselor de creditare atrase de la clientelă, fiind interzisă acordarea de credite pe termen de
peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de cca 30% din soldul mediu permanent
al acestor disponibilităţi ;
o Limitarea accesului la credite a agenţilor economici cu datorii restante către bugetul statului şi
bugetul asigurărilor sociale de stat al căror mod de plată nu a fost reglementat ;

4
o Nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, comunicate
lunar de Direcţia Generală de Metodologie şi Management al Riscurilor unităţilor bancare
teritoriale pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare ;
o Suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii; în
vederea stabilirii expunerilor mari, banca monitorizează în permanentă expunerea faţă de clienţii
săi care au calitatea de debitori unici, precum şi expunerea faţă de primii 100 de clienţi ai băncii ;
o Toate creditele, scrisorile de garanţie şi orice alte angajamente în lei şi valută pe termen scurt,
mediu şi lung acordate unui agent economic nu pot depăşi de 12 ori capitalurile proprii ale
agentului economic respectiv. Prin capitalurile proprii ale agentului economic, se intelege
capitalul social si primele legate de capital, diferentele din reevaluare, rezervele, fondurile,
rezultatul reportat din anii precedenţi, rezultatul exerciţiului, subvenţiile pentru investiţii,
provizioanele reglementate, precum şi aportul intreprinzătorului individual (ct.108), dacă există
angajamentul scris, în forma autentică, privind menţinerea acestuia pe toată durata creditării.
o Regiile autonome pot contracta credite în proporţie de cel mult 20% din veniturile brute realizate
în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piaţă, în aceeaşi limită, pentru acoperirea
cheltuielilor curente, atunci când mijloacele acestora sunt insuficiente în decursul unui an.
o Valoarea totală a împrumuturilor angajate de autorităţile administraţiei publice locale nu poate
depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate de acestea pe durata anului fiscal în care
se face împrumutul (venituri curente, venituri din capital şi venituri cu destinaţie specială).
o In cazul clienţilor incluşi în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare
financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste
programe, cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de organele abilitate.
o Acordarea de credite şi eliberarea de scrisori de garanţie în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi
lung pentru subunităţile fără personalitate juridică, care potrivit actelor de constituire aparţin
unor regii autonome, societăţi comerciale, sau altor unităţi centrale care se constituie ca un singur
debitor, se va efectua de către sucursalele judeţene, sucursalele şi agenţiile băncii în limita
competenţelor stabilite, numai după obţinerea avizului scris de la Direcţia Generală de
Metodologie şi Management al Riscurilor din Centrala băncii, din care să rezulte că sunt
îndeplinite condiţiile de acordare, competenţele de semnare a contractului de credite şi de gajare
în favoarea băncii a unor bunuri din patrimoniu economic.
Pentru o mai bună gestionare a riscului în activitatea de creditare, banca îşi stabileşte limite de
risc pentru fiecare client al său faţă de care înregistrează expunere.

5
Limita de risc reprezintă nivelul maxim potenţial la care se poate expune banca faţă de un singur
debitor, provenind din credite, scrisori de garanţie, avaluri, efecte de comerţ scontate, investiţii în acţiuni
şi alte valori mobiliare, alte facilităţi, fiind stabilită de bancă pe baza tuturor informaţiilor financiare şi
nefinanciare disponibile în raport cu debitorul respectiv.
Limita de risc are caracter confidenţial, utilizându-se numai pentru uzul intern al băncii, de către
persoanele autorizate, în contractele de credite/garanţii care se incheie între bancă şi clienţii săi
înscriindu-se datele aferente tranzacţiilor aprobate în cadrul limitelor de risc stabilite.
Stabilirea limitelor de risc se face pe baza analizei interdependente a aspectelor financiare şi
nefinanciare care caracterizează activitatea clientului, a reputaţiei de care acesta se bucură în
comunitatea de afaceri internă şi internaţională.
Stabilirea limitelor de risc are la bază analiza cash flow-ului previzionat, fundamentat pe baza
contractelor certe şi potentiale, cât şi pe capacitatea de rambursare a clienţilor.
In activitatea de acordare a creditelor şi eliberare a scrisorilor de garanţie bancară pentru
operaţiuni comerciale şi/sau necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmări
încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de ţară.
Din acest punct de vedere tarile au fost impartite in grupe de risc în funcţie de situaţia politică şi
economică recunoscută pe plan mondial.
La calculul cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, instituţiile de credit pot
utiliza, pentru determinarea valorii ponderate la risc a expunerilor, abordarea standard sau, cu aprobarea
Băncii Naţionale a României, abordarea bazată pe modele interne de rating.
Analiza expunerii la riscul de credit se desfăşoară atât la nivelul global al portofoliului de credit,
cât şi la nivelul dosarelor de credit şi urmăreşte identificarea problemelor specifice activităţii de
creditare atât din punct de vedere al managementului de sucursală (organizare, orientare comercială,
expunere la riscul de credit) cât şi din punct de vedere executiv (profesional şi procedural).

1.3. Indicatori utilizaţi pentru evidenţierea riscului global de credit

Evidenţierea riscului global de credit se poate realiza cu ajutorul unor indicatori. Aceştia pot da
informaţii cu privire la calitatea portofoliului de credite şi la evoluţia acestuia.

6
Indicatorii de măsurare a riscului global de creditare cuprind indicatori de structură, de dinamică şi
indicatori relativi.
Indicatorii de structură sunt exprimaţi procentual şi cuprind :
• structura activelor bancare (SAB) se determină după relaţia:
A/ P
SAB= *100 (2.6)
TA

unde:A - active;
P - plasamente;
TA - total active.
• ponderea creanţelor totale (PCT) în total active:
CT
PCT= *100 (2.7)
TA

unde:CT - creanţe totale;


TA - total active.
• pondrea creditelor (PC) dintr-un anumit tip în total active:
CI
PC= *100 (2.8)
TA

unde:CI - credite de investiţii


TA - total active.
• ponderea creditelor restante (PCR) sau neperformante în total credite sau total active:
CR
PCR= *100 (2.9)
TA

unde:CR - credite restante;


TA - total active.
• gradul de îndatorare pe termen lung (GI) :
PT
GI= *100 (2.10)
CP

unde:PT - pasive totale;


CP - capital propriu.

Indicatorii dinamicii calculaţi ca raport între două nivele înregistrate la momente diferite se
utilizează pentru caracterizarea în timp a variaţiei medii relative. Se calculează dinamica fondului de
rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite care exprimă modul în care sunt anticipate
evoluţia expunerii la riscul de creditare astfel cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se

7
constituie provizioane este mai mare cu atât banca anticipează pierderi mai mari iar calitatea
portofoliului de credite se diminuează. Se mai poate calcula şi dinamica activelor, a creditelor totale
interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerata.
Indicatorii relativi corelează activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare dând o expresie
cantitativa raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri astfel :
• ponderea profitului net (PPN) în total credite neperformante :
PN
PPN= *100 (2.11)
CN

unde: PN - profit net;


CN - credite neperformante.
• ponderea fondului de rezervă (PFR) în total credite neperformante:
FR
PFR= *100 (2.12)
CN

unde: FR - fond de rezervă;


CN - credite neperformante.

Identificarea depăşirii limitelor pentru unii din aceşti indicatori ca urmare a monitorizării atente a
acestora face posibilă semnalizarea în avans a apariţiei unor probleme pe parcursul procesului de
creditare.

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT IN ROMÂNIA

8
2.1 Expunerea la riscul de credit

Creditele şi plasamentele se clasifica în următoarele categorii:


- standard;
- în observaţie;
- substandard;
- îndoielnic;
- pierdere.
Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:
a) serviciul datoriei : capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca
număr de zile de întârziere la plata de la data scadenţei.
b) performanţa financiară : reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii financiare a unei
entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (lichiditate,
solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (calitatea managementului, a acţionariatului, a
garanţiilor). Categoriile de performanţă financiară sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a
calităţii acesteia.
c) iniţierea de proceduri judiciare : hotărârea de către instanţă a începerii procedurii de faliment
sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau juridice.

Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul
de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizioane:

9
Standard In observaţie Substandard Indoielnic Pierdere

0 0,05 0,2 0,5 1

Aceşti coeficienţi se aplică la o baza de calcul determinată prin deducerea din expunerea băncii
faţă de debitor a garaţiilor accceptate de către BNR, însă deducerea se calculează doar dacă nu s-au
iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90 de zile.
Coeficienti de deducere din expunerea băncii faţă de entitatea de risc :
0,5 pentru :
- ipoteci în favoarea băncii de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea altor creditori,
asupra locuinţelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt date în chirie de către acesta ;
0, 8 pentru :
- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de dezvoltare multilaterala sau ale
Băncii Europene de Investiţii ;
- titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterala sau de către Banca Europeană de
Investiţii;
- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor locale din România, ale
administraţiilor regionale sau locale din ţările din categoria A ;
1 pentru :
- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei publice centrale de specialitate
a statului român sau ale BNR ;
- titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului român sau de BNR ;
- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor publice centrale, băncilor
centrale din ţările din categoria A sau ale Comunităţilor Europene ;
- titluri emise de administraţiilor publice centrale, băncile centrale din ţările din categoria A sau
ale Comunităţilor Europene ;
- depozite colaterale plasate la banca însăşi ;
- certificate de depozit sau instrumente similare emise de banca însăşi şi încredinţate acesteia.
Pe baza coeficienţilor de deducere se determină expunerea ajustată( expunerea băncii faţă de
debitor din care se scade valoarea garanţiilor).
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR impune
următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:

10
- nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a
expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca nu poate
depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate de banca personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia,
nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.
Prin expunere se înţelege orice angajament asumat de bancă faţă de un singur debitor, în lei şi
valută, indiferent dacă este efectiv sau potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului,
încluzând, fără a se limita la acestea:
- credite;
- efecte de comerţ scontate;
- investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare;
- efecte de comerţ avizate;
- garanţii emise;
- acreditive deschise sau confirmate;
- plafoanele de expunere aprobate pentru operaţiunile de factoring în lei;
- alte angajamente.
In conformitate cu prevederile Legii bancare nr.58/1998, "la acordarea creditelor, băncile
urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. In acest scop,
băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare".
Dupa natura lor, garanţiile pot fi:
a) Garanţii reale;
b) Garanţii personale ;
c) Garanţii intrinseci.
Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al
debitorului în vederea asigurării executării obligaţiei asumate. Bunul constituit drept garanţie este
protejat de la urmărirea celorlalţi creditori chirografari - a căror creanţa nu este însoţită de nici o formă
de garanţie reală sau personală, sau garanţia are un grad de prioritate inferior celui al băncii - fiind, deci,
destinat urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate.
Garanţiile reale conferă creditorului garantat:

11
- dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv
se va asigura mai intai satisfacerea integrală a creditorului garantat şi numai ceea ce prisoseşte va servi
satisfacerii pretenţiilor celorlalţi creditori;
- drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla,
în măsura necesară satisfacerii creanţei garantate.
Garanţiile reale sunt:
- garanţii reale mobiliare (gajul propiu-zis - ce poate fi la rândul sau cu deposedarea debitorului
de bunul afectat drept garanţie sau ţară deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie);
- garanţii reale imobiliare (ipotecă);
Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe
persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plăteasca acestuia datoria
debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el insuşi.
Formele de garanţii personale aplicabile conform reglementărilor în legislaţia românească, sunt:
- fidejusiunea (cauţiunea) ;
- garanţiile prezentate sub formă de scrisori de garanţie emise de bănci, instituţii financiare şi de
asigurări şi autorităţi administrative (ministere), companii inter(naţionale) ce au această competenţă;
- garanţiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiază pe ideea de
fidejusiune (de exemplu: garanţia constituită de o terţă persoană pentru acoperirea eventualelor pagube
ce ar fi cauzate unui agent economic de către un gestionar .
Garanţiile intrinseci se referă la garanţiile incluse în caracteristicile operaţiunii înseşi şi care nu
fac obiectul înregistrării în posturile în afara bilanţului( de exemplu : valorile primite în pensiune simplă,
titluri primite în pensiune livrată, etc).
Cesiunea de creanţă - deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau personale - întrucât
este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisa a
creditelor acordate de bancă şi a dobânzilor aferente. Prin rezultatul sau, cesiunea de creanţă asigură, ca
orice garanţie, recuperarea creanţelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu respectarea întocmai a
prevederilor legale în vigoare.
Pentru aplicarea permanentă a prudenţei bancare, ca principiu fundamental ce caracterizează
activitatea băncii, unităţile bancare teritoriale vor accepta, în funcţie de situaţia concretă a fiecărui
solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garanţii (mix de garanţii) dintre cele prezentate:
- garanţii necondiţionate de la Guvernul Romaniei ;
- garanţia bancară;

12
- depozitul bancar (cash-ul colateral);
- contractul de asigurare pentru neplată ratelor de credit şi a dobânzilor aferente (asigurarea de
risc financiar);
- cesiunea de creanţă;
- ipotecă;
- contractul de garanţii reale mobiliare, reglementat de Legea nr.99/1999;
- fidejusiunea (cauţiunea);
- garanţia de firmă (companie);
- planul de afaceri;
- alte garanţii.
La gestiunea globală a riscului de credit un rol important este jucat de existenţa şi respectarea
unor reglementari de prudenţă bancară în domeniul angajării băncii în operaţiuni de plasament şi, în
special, în operaţiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste reglementari sunt:

1. expunerea maximă faţă de un singur debitor – în conformitate cu normele româneşti, o bancă poate
să acorde credite unui singur client în limita maximă a 20 % din fondurile sale proprii (mai mult în
ţări dezvoltate). Această reglementare actionează în sensul limitării pierderilor băncii în cazul în care
clientul devine insolvabil.
2. expunerea maximă agregată – încadrează volumul creditelor mari acordate de bancă la maximum 8
ori fondurile sale proprii. Se consideră credit mare atunci când totalitatea angajamentelor faţă de un
singur debitor depăşeste 10 % din fondurile proprii ale băncii.
3. constituirea provizioanelor specifice de risc în funcţie de calitatea creditelor acordate – băncile sunt
obligate să-şi constituie comisioane la un nivel procentual faţă de valoarea creditului în funcţie de
calitatea creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc două criterii de apreciere:
performanţele financiare ale debitorului şi serviciul datoriei.
Limitarile cu privire la expuneri nu se aplică potrivit legii valorii calculate ca diferenţa între
valoarea expunerii instituţiei de credit faţă de debitor şi produsul între valoarea expunerii şi următoarele
procente :
0% pentru :
- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de
administraţiile centrale şi băncile centrale ale ţărilor din zona A( ţările membre ale
OECE şi România) şi faţă de Comunităţile Europene ;

13
- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate de administraţiile centrale şi
băncile centrale ale ţărilor din zona A şi de Comunităţile Europene ;
- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de
administraţiile centrale şi băncile centrale ale ţărilor din zona B( ţări care nu sunt în zona
A), exprimate şi finanţate în moneda naţională a împrumutatului ;
- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate cu titluri emise de
administraţiile centrale şi băncile centrale din zona A sau de Comunităţile Europene sau
sub formă de depozite colaterale în numerar plasate de instituţia împrumutatoare,
certificate de depozit sau instrumente similare emise de instituţia de credit şi încredinţate
acesteia.
20% pentru :
- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de
administraţiile locale şi regionale şi instituţiile de credit( sume care nu constituie fonduri
proprii ale acestor instituţii de credit) din ţările din zona A ;
- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate de către administraţiile locale şi
regionale şi instituţiile de credit din ţările din zona A ;
- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de
administraţiile locale şi regionale şi instituţiile de credit( sume care nu constituie fonduri
proprii ale acestor instituţii de credit) din ţările din zona B cu scadenţa reziduala < = 1 an
de zile.
50% pentru :
- împrumuturi garantate cu ipoteci în favoarea instituţiei de credit de ranguri superioare
ipotecilor instituite în favoarea altor creditori asupra unor proprietăţi rezidenţiale ;
- împrumuturi garantate în opinia BNR cu participaţii în societăţi finlandeze din domeniul
locativ.
100% pentru :
- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ ale instituţiei de credit altele decât cele
menţionate mai sus.
După primul criteriu, performanţele financiare ale debitorului, creditele pot fi încadrate într-una
dintre următoarele cinci categorii:
o categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune şi permit rambursarea şi plata
dobânzilor la scadenţă.

14
o categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar fără certitudinea
că acestea pot fi menţinute în viitor;
o categoria C – performanţele financiare sunt satisfacatoare, dar prezintă o tendinţă de
înrăutăţire ;
o categoria D – performanţele financiare sunt reduse şi cu o tendinţă de ciclicitate ;
o categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi incapacitate de rambursare.
Performanţele financiare ale unui debitor pot fi evidenţiate şi prin rating. Ratingul reprezintă o
apreciere sub forma unei note sau a unui calificativ, acordată debitorului în baza unei analize
economico-financiare efectuată de agenţia de rating.
Al doilea criteriu, serviciul datoriei, poate fi apreciat ca:
o bun – daca ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu întârzieri de maxim 7 zile ;
o slab – daca ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere cuprinsă între 7 si 30 zile ;
o necorespunzător – daca ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 zile.

2.2 Acordurile Basel I şi Basel II

Primul acord Basel a fost instituit în 1988 pentru a coordona reglementările globale din sectorul
financiar - bancar şi pentru a institui cerinţele minime de capital în scopul eliminării ameninţărilor venite
din partea băncilor cu politici de capital instabile.
De la introducerea primului acord, activităţile din sectorul bancar (prin prisma practicilor de
management al riscului sau abordările privind supervizarea şi pieţele financiare) au trecut printr-o serie
de transformări majore. Tehnicile avansate de management al riscului au evoluat spre soluţii mai
specializate de tratare a riscurilor. Un punct slab al primului acord Basel este relativa inflexibilitate în
adresarea acestor noi provocări. In încercarea de a elimina limitările acestui acord, Comitetul Basel a
decis conceperea unei noi versiuni: Basel II.
Cele patru obiective principale din spatele Basel II sunt:
o Asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar la nivel global;
o Ajungerea la un nivel de competitivitate egală;
o Furnizarea unei abordări mai competitive pentru abordarea riscurilor şi promovarea celor
mai bune practici în managementul riscurilor;
o Furnizarea unei abordări aplicabile la nivel global în procesul de evaluare a capitalului.

15
Evaluarile BRI şi CE au stabilit ca Basel I reprezintă un cadru insuficient de flexibil pentru a
surprinde întreg spectrul profilului de risc al instituţiilor de credit, deoarece:
o utilizează un număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor
(0%, 20%, 50% şi 100%) ;
o instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient de dezvoltate (nu se recunosc ca
diminuatoare de risc de credit garanţiile oferite de administraţiile locale şi regionale, entităţi din
sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate) ;
o Basel I nu prevede modalităţi şi proceduri complexe de supraveghere a instituţiilor de credit.
Basel II reprezintă o provocare pentru sistemul bancar european. In condiţiile în care Basel I este
depăsit de realităţile prezentului, BCBS (Basel Committee on Banking Supervision) a sesizat necesitatea
unui nou acord, şi a intrat în rolul său de promotor al stabilităţii bancare, reglementând situaţia.
Sistemul bancar, deseori zguduit de crahuri, a simţit nevoia să se autoprotejeze încă din deceniul
al treilea al secolului XX, dar numai după ce fenomenul globalizării economiei mondiale şi-a înteţit
ritmul dezvoltării şi, sub influenţa apariţiei petrodolarilor, s-a reuşit constituirea unui for colocvial, care
să deţină o autoritate larg recunoscută.
In 1974 a avut loc la Basel prima reuniune a comitetului pentru supraveghere bancara – BCBS –
Basel Committe on Banking Supervision, organism constituit din reprezentanţii băncilor centrale şi
forurilor de reglementare din SUA, Japonia, Canada, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia (adică
grupul G7) + Elveţia, Suedia, Olanda, Belgia şi Luxemburg.
Primele reglementări au avut un caracter mai mult de împărţire regională a sferelor de influenţă,
ceea ce a condus la o nemulţumire cvasi-generală, ajungându-se în 1988 la un prim acord de
reglementare propriu-zisă a pieţei monetare.
Acordul Basel I (1988) a stabilit o cuantificare a riscului de expunere a băncilor, cea mai
importantă reglementare fiind aceea de stabilire a unui prag de 8% pentru raportul dintre capitalul
propriu şi expunerea unei bănci. Practic s-a pus problema performanţei în gestionarea portofoliului de
credite.
In contextul maturizării metodologiilor de calcul al riscului şi a ignorării riscului operaţional în
Acordul Basel I, dar şi a dezvoltării de către marile consorţii bancare a unor soluţii proprii de evaluare a
riscurilor bazate pe metode probabilistice, care estimează pierderile potenţiale aferente riscului de credit,
de piaţă şi operaţional, s-a ajuns la necesitatea unui nou acord. După consultarea instituţiilor bancare
direct vizate de noul acord timp de câţiva ani, la sfârşitul anului 2003 a apărut Acordul Basel II.

16
Basel II permite băncilor să opteze între un model de bază - în care calculul porneşte în principal
de la factori cantitativi – şi mai multe modele avansate care pun accentul pe factorii calitativi ai
portofoliului şi permit adaptarea în funcţie de necesităţi pentru fiecare bancă în parte. Concomitent
acordul presupune şi modificarea organizării interne, prin stabilirea de noi proceduri şi prin definirea
nivelelor de responsabilitate.
Acordul Basel II utilizează un concept bazat pe trei piloni (“three pillars”): cerinţe minime de
capital, supravegherea sistemului şi disciplinară bancară, cu scopul de stabilitate financiară a sistemului.
Primul pilon are în vedere majorarea capitalului băncii în concordanţă cu trei elemente
principale ale riscului: riscul de creditare, riscul operaţional şi riscul de piaţă. La acest nivel se iau în
considerare doar aceste trei riscuri, apreciindu-se că restul riscurilor nu pot fi cuantificate.
Al doilea pilon – supravegherea sistemului – oferă băncilor centrale mai multe instrumente de
lucru faţă de cele din acordul precedent. Deasemenea se reglementează cadrul pentru celelalte riscuri la
care trebuie să faca faţă băncile, precum riscul de lichiditate, riscul legislativ, etc.
Al treilea pilon – disciplină bancară - obligă băncile la o transparenţă superioară, fiind creat
pentru a permite sistemului bancar să aibă o mai bună reprezentare a situaţiei generale a băncii din punct
de vedere al riscului total la care este expusă. Informaţiile care sunt obligatorii de publicat vor fi exacte
şi detaliate. Metodele de raportare se vor uniformiza prin întroducerea la nivelul sistemului bancar a
Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară.
Schimbările sunt fundamentale, Basel II reprezintă un moment de cotitură atât în practică, cât şi
în teoria managementului de risc. Noul acord desfiinţează graniţele naţionale, reglementând la nivel
global şi eliminând tentaţia - şi poate tendinţa - băncilor de a avea un portofoliu de o calitate mai redusă.
Pentru aplicarea modelelor mai avansate este necesar că băncile să aibă la dispoziţie baze de date
pe perioade mai lungi de timp, care să stea la baza fundamentării indicatorilor. De exemplu, pentru
metoda IRB utilizată pentru evaluarea riscului de credit, pentru calculul PD (probability of
default/probabilitatea de neplata), băncile au nevoie de date pentru 5 ani, iar pentru LGD (loss given
default/pierderea datorata neplatii) sau EAD (exposure at default/expunerea la neplata) date pentru 7
ani.
Aplicarea noilor reglementări necesită însă investiţii. Conform unui studiu realizat de firmă de
consultanţă Ernst & Young împreună cu revista The Economist asupra a peste 300 de banci europene
(din care trei româneşti), costul mediu al implementării va fi de 70 milioane de dolari. Băncile mici, care
nu vor opta pentru modelul de bază vor cheltui mai puţin, probabil sub 50 milioane de dolari, fiind dat
de exemplu un grup bancar din Grecia care a estimat costurile undeva între 25 şi 35 de milioane dolari.

17
Problema costurilor este însă foarte complexa, implicând pe de o parte investiţii continue în IT,
dar şi de şcolarizarea personalului în managementul riscului.
Basel II se aplică începând cu 1 ianuarie 2007. Totuşi, pentru anul 2007 băncile pot să exercite
opţiunea de a aplica în continuare Basel I, termenul limită fiind aşadar 1 ianuarie 2008.
Băncile au deja în desfaşurare proiecte de implementare a noilor reglementări, care se desfăşoara
cu maximă atenţie, ştiind foarte bine ca autorităţile de supraveghere – am numit aici BNR în cazul
României – vor sancţiona prompt orice derapaj. In fapt acestea nu sunt posibile, activitatea fiecărei bănci
fiind auditată de firme cu renume internaţional.
Este evident că Basel II are o influenţă importantă a supra viitorului economic al ţării, în primul
rând printr-o creditare corectă, productivă. Dar acesta reprezintă doar unul dintre noile instrumente care
vor acţiona asupra României având rolul de însănătoşire a creşterii economice.
Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), a declarat că
dezvoltarea fondurilor de garantare şi aplicarea regulamentului Basel II vor determina reducerea
costurilor de finanţare atât pentru bănci cât şi pentru beneficiarii împrumuturilor.
"Provizioanele pe care le constituie băncile vor scadea pentru că se aplică principiul substituirii bonităţii
beneficiarului cu cea a garantului. De asemenea, cerinţele de capital ale băncilor se vor reduce ca urmare
a calităţii de diminuator de risc de credit a garanţiilor emise de fond", a precizat Georgescu la un
seminar pe tema fondurilor de garantare. Prim-viceguvernatorul a adăugat că, în baza garanţiilor oferite
de fonduri, se vor reduce provizioanele constituite de bănci şi cerinţele de capital.
Reglementările Basel II recunosc garanţiile în funcţie de calitatea emitentului şi de contractul de
garantare, care nu trebuie să conţină clauze potrivit cărora fondurile de garantare să poată reduce
valoarea garanţiei, să o anuleze sau să crească nivelul costurilor. Spre deosebire de Basel II,
reglementările Basel I, aflate în vigoare în prezent, nu recunosc garanţiile oferite de fonduri.
Implementarea Basel II va conduce la:

• dezvoltarea pieţei agentiilor de rating;


• dezvoltarea bazelor de date statistice şi a metodelor econometrice pentru fundamentarea
modelelor interne ale băncilor.

Bibliografie :

18
1. Dedu Vasile, ’’Gestiune bancara’’, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

2001
2. www.bnro.ro
3. www.cadranpolitic.ro

19