EVALUAREA RISCULUI GLOBAL DE

CREDIT ŞI TEHNICI DE PROTECŢIE A BĂNCILOR

COMERCIALE ÎMPOTRIVA ACESTUIA. CAZUL B.C.R.

Mr.lect.univ. Leontin STANCIU

Abstract
The commercial banks are continuously exposed to some risks connected to
their present operations; their facing different risks can be inherent to the usual
activities or to an additional exposure, generated by the wish to register a greater
profit than the one registered in normal conditions.
In order to diminish the effects of these risks, the commercial banks can protect
themselves by means of using some specific techniques that are presented within this
article.

1. Evaluarea riscului global de credit

Băncile comerciale se confruntă cu o serie de riscuri legate de
operaţiunile lor curente, iar expunerea acestora la risc poate fi o expunere
inerentă activităţii obişnuite sau o expunere suplimentară, generată de
dorinţa de a obţine profit mai mare decât cel normal. În cazul primei
expuneri este vorba de riscuri pure, iar în cel de-al doilea caz de riscuri
speculative. În funcţie de gama de operaţiuni bancare ce pot genera riscuri,
acestea din urmă pot fi [1]:
– riscuri financiare (afectează direct gestiunea bilanţului şi includ:
riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de piaţă şi riscul de faliment);
– riscuri de prestare asociate operaţiunilor din sfera serviciilor
financiar-bancare (includ riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul
produsului nou şi riscul strategic);
– riscuri ambientale (sunt generate de faptul că băncile operează
într-un mediu concurenţial, strict reglementat de autoritatea bancară şi într-
un mediu economic care are propria sa dinamică).
Riscul de credit (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau
risc de nerambursare) exprimă probabilitatea încasării efective, la
scadenţă, a fluxului de numerar anticipat, determinat de creditare. El este
asumat de toate băncile şi poate genera probleme serioase atât băncii în
cauză, cât şi întregului sistem bancar, dacă expunerea la risc este
substanţială. De aceea, strategia fiecărei bănci trebuie să includă programe
şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare, în general, şi a celor de
creditare, în special. Minimizarea expunerii la risc, alături de maximizarea
rentabilităţii, respectarea reglementărilor bancare şi a celor generale
constituie obiective principale ale managementului bancar.
Decizia de creditare se bazează pe elemente de anticipare din
activitatea debitorului (realizarea cash-flow-ului previzionat şi a unor
indicatori financiari), ceea ce implică evaluarea riscului şi acceptarea lui în
cunoştinţă de cauză. În consecinţă, riscul nu poate fi evitat, ci doar
prevenit şi diminuat.
Pe lângă normele de prudenţialitate şi de limitare a riscului de credit,
emise de B.N.R., fiecare societate bancară reglementează şi gestionează
acest risc conform normelor şi procedurilor proprii de management al
riscurilor.
Politicile de diminuare a riscului de credit, promovate de către B.C.R.,
au în vedere limitarea accesului la credite al agenţilor economici care au
rezultate financiare nesatisfăcătoare, desfăşoară activităţi în sectoare
economice cu probleme sau au datorii nereglementate faţă de alţi creditori.
La acordarea creditelor, B.C.R. are în vedere permanent principiul că
prima sursă, de rambursare a creditului o constituie capacitatea
împrumutatului de a genera lichidităţi, iar ultima sursă garanţiile materiale.
În scopul evaluării şi al diminuării riscului în activitatea de creditare,
de regulă, banca nu acordă credite:
– agenţilor economici care înregistrează pierderi şi nu au perspective
de redresare, cu excepţia cazurilor în care, prin acte normative, s-a
reglementat altfel;
– agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la
finanţarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare
(investiţii);
– agenţilor economici care au datorii faţă de bancă, trecute de aceasta
în afara bilanţului şi care nu prezintă programe viabile de redresare, în
măsură să asigure recuperarea rapidă a creanţelor;
– agenţilor economici pentru care s-a instituit procedura de
reorganizare sau de faliment, cu excepţia cazurilor în care instanţa
judecătorească hotărăşte că pot fi acordate credite în vederea reorganizării
şi a redresării activităţii debitorului;
– agenţilor economici ale căror datorii au fost predate spre
valorificare la A.V.A.S. şi care nu şi-au reglementat modul de achitare a
datoriilor respective.
În cadrul Legii nr. 58/1998, cu modificările şi completările ulterioare
şi a normelor de prudenţialitate şi de limitare a riscului de credit în
activitatea bancară, emise de B.N.R., sunt definiţi o serie de termeni
necesari evaluării riscului de credit, precum: capital propriu, fonduri
proprii, expunere brută, expunere netă, expunere mare, un singur debitor,
entitate de risc, grup şi persoane aflate în relaţii speciale cu banca.
Principalele reglementări pentru diminuarea riscului de credit sunt
următoarele:
– nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile
proprii ale băncii* (de la 1 iulie 2004, expunerea faţă de un singur debitor a
crescut la 25% din fondurile proprii, conform art. 9 din Normele B.N.R.
nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerile mari ale
instituţiilor de credit, publicate în Monitorul Oficial nr. 51 din 21 ianuarie
2004);
– suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncii (o expunere mare reprezintă cel puţin 10% din
fondurile proprii ale băncii);
– valoarea totală a împrumuturilor angajate de autorităţile
administraţiei publice locale nu poate depăşi 5% din totalul veniturilor
estimate a fi încasate de acestea pe durata anului fiscal în care se face
împrumutul;
– creditele (expunerea totală) acordate persoanelor aflate în relaţii
speciale cu banca nu vor putea depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
– constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1%
din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare,
existent la sfârşitul anului, în scopul administrării şi a riscului general de
credit, rezultat din ansamblul activităţii de creditare.
B.N.R. limitează riscul de creditare şi prin intermediul indicatorului de
solvabilitate, calculat fie ca raport între nivelul fondurilor proprii şi
expunerea netă aferentă activelor bilanţiere şi elementelor din afara
bilanţului, fie ca raport între mărimea capitalului propriu şi expunerea netă.
În primul caz, limita minimă a indicatorului este de 12%, iar în al doilea
caz, de 8%.
Pentru a limita riscul de credit şi a se încadra permanent în limitele
stabilite de B.N.R. pentru indicatorul de solvabilitate, B.C.R. asigură
evidenţa conturilor de activ şi a celor de pasiv rectificative aferente
acestora, pe entităţi de risc şi, în cadrul acestora, pe fiecare produs de care
beneficiază aceasta, cu defalcare pe toate sumele aferente produsului
respectiv.
Prin intermediul Normelor nr. 8/1999, B.N.R. a stabilit gradele de risc
de credit, în următoarele rubrici distincte: „Grad de risc de credit 0%“;

*
Conform art. 6 din Normele B.N.R. nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al
băncilor
„Grad de risc de credit 20%“; „Grad de risc de credit 50%“; „Grad de risc
de credit 100%“.
Încadrarea creditelor într-unul din gradele de risc menţionate anterior
se face în funcţie de entitatea de risc căreia i s-a acordat creditul sau de
garanţiile aferente. De exemplu, dacă un credit este acordat unui agent
economic şi garantat de Ministerul Finanţelor Publice, gradul de risc de
credit este 0% datorită garantului. În cazul unui credit acordat unei
persoane fizice, care a garantat cu o ipotecă pe un imobil – proprietate
personală, gradul de risc de credit este 50%.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, cu modificările şi
completările ulterioare, ale Regulamentului Băncii Naţionale a României
nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi a plasamentelor, constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, ale
Normelor metodologice nr. 12/2002, băncile, persoanele juridice române,
sunt obligate ca în scopul protejării capitalului băncii, precum şi a
depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi a acoperirii eventualelor credite
care prezintă certitudini în recuperare, să constituie provizioane specifice
de risc de credit şi dobândă. De asemenea, în conformitate cu prevederile
Regulamentului B.N.R. nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezintă
capacitatea debitorului de a-şi onora datoriile la scadenţă şi se exprimă ca
număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei, iar performanţa
financiară evidenţiază potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei
entităţi economice şi se determină pe baza datelor din situaţiile financiare
periodice.
Iniţierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puţin una
dintre următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanţelor: • darea
de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului; •
declanşarea procedurii de executare silită.
Creditele şi plasamentele băncilor sunt clasificate lunar prin aplicarea
simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanţa financiară şi
iniţierea de proceduri juridice, în următoarele categorii: • standard; în
observaţie; • substandard; • îndoielnic şi • pierdere [2].
Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi cele criteriile de
clasificare a creditelor se stabileşte astfel:
– pentru sectorul nebancar:
1. dacă nu au fost iniţiate proceduri judiciare:
Performanţa
financiară
A B C D E
Serviciul
datoriei
 În
0-15 zile Standard Substandard Îndoielnic Pierdere
observaţie
În
16-30 zile Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere
observaţie
31-60 zile Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere
61-90 zile Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
minim 91 de
Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
zile

2. dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele acordate

sectorului nebancar, indiferent de performanţa financiară a clienţilor, se
consideră credite „pierdere“;

– pentru sectorul instituţiilor de credit:

1. dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare:
Performanţa financiară
A
Serviciul datoriei
0-7 zile Standard
minim 8 zile Pierdere

2. dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele sunt clasificate

ca şi credite „pierdere”
De la sfârşitul anului 2006 băncile din Uniunea Europeană se vor
alinia prevederilor Noului Acord de la Basel (Basel II), care vor fi
obligatorii şi pentru ţările aflate în procesul de aderare la Uniunea
Europeană, aşa cum este România.
Propunerile privind arhitectura Acordului Basel II se bazează, pe trei
piloni strâns legaţi între ei, respectiv: • cerinţe minime de fonduri
proprii (volumul fondurilor proprii trebuie să se situeze la un nivel
acceptabil; evaluarea riscurilor se face prin prisma ratingurilor interne şi
externe; luarea în calcul a riscurilor operaţionale); • procesul de
supraveghere prudenţială (solvabilitatea trebuie să corespundă profilului
de risc; supraveghetorii trebuie să evalueze calitatea modelelor de
gestionare a riscurilor; deţinerea de fonduri proprii trebuie să depăşească
nivelurile minime); • disciplina de piaţă (băncile trebuie să comunice
informaţii despre: nivelul fondurilor proprii, practicile de gestionare a
riscurilor şi profilul de risc) [3].
Definirea fondurilor proprii şi nivelul minim al indicatorului de
adecvare a capitalului au rămas la fel ca în cazul lui Basel I. Însă, spre
deosebire de acordul anterior, în calculul cerinţelor minime de capital a
fost introdus, pe lângă riscurile de credit şi de piaţă şi riscul operaţional.
 Ceea ce s-a modificat substanţial a fost faptul că pentru a evalua
riscul de credit, băncile pot să opteze între două metode: metoda
standardizată şi metoda bazată pe ratinguri sau sisteme interne de
notare. În cazul metodei standardizate, ponderile de risc sunt atribuite de
instituţii externe de rating care, pentru a fi recunoscute de către autorităţile
naţionale de supraveghere trebuie să îndeplinească anumite criterii.
Noutatea faţă de prevederile Acordului Basel I constă în introducerea celei
de-a cincea clase de risc – 150%, pentru activităţile foarte riscante, şi în
creşterea flexibilităţii. Astfel, dacă în cazul lui Basel I, pentru toate
creditele acordate se aplica o pondere de risc universală de sută la sută,
prin metoda standardizată a Noului Acord, ponderile de risc conferite
creditelor acordate oscilează între 20% şi 150%, în funcţie de
solvabilitatea şi performanţa fiecărei firme. În cazul celei de-a doua
metode, bazate pe ratinguri sau sisteme interne de notare, ponderile de risc
atribuite creditelor acordate vor fi stabilite chiar de către băncile
comerciale. În această situaţie fiecare bancă comercială, inclusiv B.C.R.,
va trebui să dezvolte sisteme performante de măsurare a riscului de
credit, bazate pe observaţii istorice şi modele probabilistice şi validate de
către autorităţile de supraveghere bancară. Avantajul principal al
metodei bazate pe ratinguri sau sisteme interne de notare constă în faptul
că oferă o mai bună corelaţie între profilul de risc şi fondurile proprii
alocate. Studiile efectuate în acest sens sugerează că, în ciuda faptului că
necesită o infrastructură sofisticată şi baze de date pe perioade lungi de
timp, cerinţele minime de capital solicitate sunt mai reduse decât prin
aplicarea metodei standardizate.
În scopul alinierii la prevederile Acordului Basel II, B.C.R. determină
necesarul de capital prin înmulţirea activelor ponderate cu gradul de risc
de credit, cu procentul de 12%.
De asemenea, activitatea băncii este împărţită pe unităţi de afaceri –
corporate şi retail –, iar necesarul de capital se calculează atât pentru
expunerea aferentă unităţilor de afaceri, cât şi pentru infrastructura care le
susţine (active fixe, numerar etc.).
Până la 1 ianuarie 2007, B.C.R. îşi va construi baza de date, deoarece
determinarea coeficienţilor de alocare pentru cele trei riscuri se bazează pe
datele aferente unei perioade istorice de 3-5 ani.
 2. Tehnici de protecţie a băncilor împotriva riscului de credit.
Cazul B.C.R.
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit,
aferent unui credit sau plasament, presupune parcurgerea următoarelor
etape:*
– determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc
de credit, astfel:
♦ prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor
acceptate a fi luate în considerare în cazul unui credit clasificat în
categoriile „standard“, „în observaţie“, „substandard“, „îndoielnic“ şi
„pierdere“, în situaţia în care nu s-au iniţiat proceduri judiciare şi în
situaţia în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al
datoriei de cel mult 90 de zile;
♦ prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de
garanţii, în cazul unui credit clasificat în categoria „pierdere“, în situaţia în
care cel puţin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un
serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum şi în cazul unui
plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;
– aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul
obţinute (corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi coeficienţii de
provizionare este următoarea: standard – 0; în observaţie – 0,05;
substandard – 0,2; îndoielnic – 0,5; pierdere – 1).
– Stabilirea performanţei financiare a solicitanţilor de credite are la
bază un sistem de analiză şi clasificare a acestora în cinci categorii, după
cum urmează:
– categoria „A“ – performanţele financiare prezente şi prognozate,
sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei de
credit;
– categoria „B“ – performanţele financiare sunt bune sau foarte
bune, dar acest nivel nu se poate menţine într-o perspectivă mai
îndelungată;
– categoria „C“ – performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o
evidentă tendinţă de înrăutăţire;
– categoria „D“ – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o
evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
– categoria „E“ – performanţele financiare arată pierderi şi există
perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele de credit, nici dobânzile.

*
Conform art. 9 din Regulamentul nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor
specifice de risc de credit
 Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice
nebancare, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci
categorii de performanţă financiară, se efectuează cu ajutorul ratingurilor
de credite.
Îmbinând analiza factorilor cantitativi cu cei calitativi, ratingul de
credite reprezintă un calificativ exprimat numeric, utilizat atât la nivel
individual (pentru fiecare solicitant de credite), cât şi pentru evaluarea
calităţii portofoliului de împrumuturi al unei unităţi bancare teritoriale sau
al unei bănci. Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel
mai slab 5, nivelul acceptabil fiind de până la 3 [4].
Sistemul de rating de credite al B.C.R. este de tip
bi-dimensional, deoarece coroborează rezultatele analizei criteriilor
cantitative (cuantificabile) cu cele calitative (necuantificabile) ale
clienţilor. În cadrul criteriilor cantitative (cuantificabile), stabilite pentru
clienţii corporate, se includ: indicatorii de bonitate înregistraţi de aceştia
(lichiditatea patrimonială, solvabilitatea patrimonială, profitabilitatea,
gradul de îndatorare), unele criterii de natura trendului cifrei de afaceri, al
ponderii exportului în cifra de afaceri realizată de client, precum şi al
sursei de rambursare. Criteriile calitative (necuantificabile), stabilite
pentru clienţii corporate, se bazează pe analiza calităţii acţionariatului,
managementului, gradului de îndeplinire a condiţiilor de eligibilitate, a
strategiei adoptate de client, a condiţiilor de piaţă în care-şi desfăşoară
activitatea clientul, pe auditarea raportărilor contabile şi pe natura
colateralelor.
Pentru determinarea ratingului de credite pentru un client corporate se
procedează astfel:
– se evaluează fiecare indicator cantitativ şi calitativ;
– se determină ratingul de credit cu relaţia:
14
CR = ∑ (gs ⋅ Cr 1K5 ) ,
i =1
unde: gs = greutatea specifică atribuită fiecărui criteriu; Cr1...5 = numărul
criteriului de rating îndeplinit; CR = ratingul de credit
– se stabileşte performanţa financiară a clientului în funcţie de
ratingul de credit obţinut, conform corespondenţei din tabelul de mai jos.

Tabelul nr. 1
Corespondenţa dintre ratingul de credit
şi performanţa financiară a unui client corporate
Ratingul de credite Performanţa financiară
1,00 – 1,80 A
 1,81 – 2,60 B
2,61 – 3,40 C
3,41 – 4,20 D
4,21 – 5,00 E

Ratingul de credit se calculează pentru toţi clienţii corporate aflaţi în

portofoliu, pe baza situaţiilor financiare anuale, iar în cursul anului cu
ocazia acordării/revizuirii creditelor. De asemenea prin determinarea
ratingului de credit se urmăreşte cunoaşterea reală şi obiectivă a calităţii şi
a structurii de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii şi
diferenţierea nivelurilor de risc în cadrul acestuia.
La nivelul B.C.R., ratingul de credite reprezintă un obiectiv dinamic,
fiind supus revizuirii periodice. Cel puţin o dată pe an, în funcţie de
obiectivele strategice ale băncii, de situaţia reală a portofoliului de
împrumuturi şi de evoluţiile pieţei, la propunerea Direcţiei de Management
al Riscurilor şi Metodologie, managementul de top al B.C.R. aprobă
ratingul de credite acceptabil pentru bancă pe anul următor, cu defalcare pe
sucursalele judeţene.
La nivelul unităţilor bancare teritoriale unde ratingul de credite propus
este mai bun decât cel existent, noile credite propuse spre aprobare trebuie
să vizeze numai clienţi şi afaceri foarte bune, concomitent cu iniţierea unor
măsuri eficiente pentru recuperarea creanţelor de la clienţii care au un
rating inferior.
Introducerea acestui sistem de rating de credite, pe de o parte asigură
un instrument util pentru creşterea calităţii portofoliului de credite, iar pe
de altă parte, constituie o reacţie de adaptare a B.C.R. la realităţile tot mai
complexe ale mediului în care operează, prin diminuarea potenţialului de
risc aferent portofoliului de împrumut.
Apreciez că punctul vulnerabil al ratingului de credite utilizat de
către B.C.R. îl constituie subiectivitatea care se poate manifesta în
cuantificarea criteriilor calitative. De exemplu, în cuantificarea calităţii
acţionariatului, respectiv a prestigiului de care se bucură în comunitatea de
afaceri (criteriul 8 cu pondere 8%), precum şi a experienţei, capabilităţii şi
abilităţii managementului (criteriul 9 cu pondere 10%), factorul subiectiv
are o influenţă de 18% în ratingul final acordat. Consider că o variantă mai
obiectivă a ratingului de credite ar fi determinarea de ratinguri separate
pentru cele două categorii de criterii (calitative şi cantitative), ponderile
acordate criteriilor fiind redimensionate la 100% pentru fiecare grupă de
criterii. Rezultatul final se poate stabili alegând una din cele două variante:
– calificativul final să fie dat de scorul cel mai mic dintre cele
acordate categoriilor de criterii;
 – se stabileşte o nouă pondere a celor două grupe de criterii, astfel
încât criteriile cantitative să aibă o pondere mai mare decât cele 58%,
obiectivizând calificativul final.
Pentru o mai bună gestionare a riscului în activitatea de creditare,
B.C.R. îşi stabileşte limite de risc pentru un eşantion reprezentativ de
clienţi faţă de care aceasta înregistrează expunere. Limita de risc reprezintă
un instrument de monitorizare permanentă a riscului din operaţiuni de
creditare şi alte operaţiuni/produse similare creditului, în scopul
identificării, al evaluării şi al controlului influenţei negative a factorului de
risc de credit asupra rezultatului financiar al băncii. Totodată, limita de risc
este şi un instrument de previziune şi planificare a managementului, de la
nivel de unitate bancară şi până la vârf, cu ajutorul căruia banca îşi
stabileşte pentru o perioadă viitoare de timp (6 luni) la cât se poate expune
(ca nivel maximal) faţă de fiecare din principalii săi clienţi corporate,
indiferent dacă aceştia vor solicita sau nu produse bancare în perioada
respectivă.
Reprezentând nivelul maxim potenţial (riscul maxim) până la care
banca se poate expune faţă de un singur debitor/debitor unic, limita de risc
nu trebuie confundată cu expunerea băncii faţă de un client corporate la un
moment dat. Expunerea băncii evidenţiază suma angajamentelor asumate
de bancă prin contracte încheiate cu clientul şi evidenţiate în bilanţ sau în
afara acestuia şi nu poate depăşi limita de risc aprobată.
Limitele de risc se stabilesc atât pe baza analizei fluxului de lichidităţi
previzionat, cât şi pe baza analizei interdependente a aspectelor financiare
şi nefinanciare ce caracterizează activitatea clientului corporate. De
asemenea, limitele de risc se stabilesc pe total şi pe structură şi includ atât
riscurile directe, cât şi cele indirecte aferente, după cum urmează: limita de
risc directă acoperă riscul de credit implicat de creditele şi scrisorile de
garanţie de care beneficiază clientul, de operaţiunile de schimb valutar la
termen şi de operaţiunile de capital; limita de risc indirectă acoperă riscul
de credit indirect faţă de un client, risc ce derivă din operaţiunile de
factoring şi scont efectuate de către bancă.
La stabilirea limitelor de risc, banca are în vedere ratingul de credit
aferent categoriei respective de împrumutaţi. În funcţie de numărul de
puncte rezultat, banca a stabilit cinci categorii de risc – de la categoria I,
care are cel mai scăzut grad de risc până la categoria cu cel mai mare grad
de risc –, fiecărei categorii de risc fiindu-i atribuite următoarele tendinţe:

Categoria de risc Rating de credit Tendinţe

I 1,00 – 1,80 Majorare semnificativă
II 1,81 – 2,60 Majorare
 III 2,61 – 3,40 Menţinere
IV 3,41 – 4,20 Reduceri şi uneori menţinere
V 4,21 – 5,00 Reducere semnificativă

Nivelul limitei de risc se stabileşte în funcţie de tendinţe, rezultate ca

urmare a aplicării scoringului, analiza fiind coroborată cu nivelul cifrei de
afaceri realizate de către client şi cu posibilitatea acestuia de a genera
fluxuri de numerar pozitive etc. Detalierea şi agregarea informaţiilor
financiare şi nefinanciare pe baza cărora se determină limitele de risc sunt
incluse în Fişa de risc, care se completează pentru fiecare client corporate.
Limitele de risc care pot fi atribuite unui client corporate sunt cu atât
mai mari cu cât performanţele economico-financiare şi aspectele
nefinanciare sunt mai bune şi atrag după sine un scoring mai bun.
Lipsa de informaţii privind nivelul de expunere a clienţilor a
reprezentat o problemă importantă cu care s-au confruntat băncile
comerciale româneşti în deceniul trecut. Asociaţia Română a Băncilor nu a
reuşit să determine o colaborare între bănci, chiar dacă au existat unele
reglementări legale privind limitarea deschiderii de conturi la mai multe
bănci, în special pentru agenţii economici incluşi în programe de
restructurare şi redresare economico-financiară. De aceea era absolut
necesar să existe un centru de gestiune a informaţiilor de risc bancar pentru
scopurile utilizatorilor, în condiţiile păstrării secretului bancar.
Începând cu anul 2000, în cadrul B.N.R., s-a înfiinţat Centrala
Riscurilor Bancare (C.R.B.), care primeşte de la băncile comerciale
raportări privind debitorii cărora li s-au acordat credite sau în numele
cărora băncile şi-au asumat angajamente. Debitorii raportaţi sunt persoane
fizice sau juridice non-bancare rezidente, al căror risc individual este cel
puţin egal cu limita de raportare. C.R.B. organizează şi gestionează, pe
baza informaţiilor de risc bancar transmise de băncile comerciale
următoarele fişiere: Registrul Central al Creditelor (R.C.C.), care conţine
informaţiile de risc bancar transmise de bănci, prelucrate şi difuzate de
către C.R.B. în vederea valorificării de către utilizatori, în condiţiile
păstrării secretului bancar şi Registrul Creditelor Restante (R.C.R.), care
este un fişier alimentat lunar de R.C.C. cu informaţii de risc bancar
referitoare la debitori (persoane recenzate) şi la creditele restante ale
acestora faţă de întregul sistem bancar din România.
Lunar, C.R.B. transmite fiecărei bănci comerciale informaţii
referitoare la riscul global pentru fiecare debitor, raportat de aceasta, ceea
ce reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România faţă de
debitorul respectiv.
 Înainte de acordarea oricărui produs tip credit unui client corporate,
indiferent de nivelul expunerii totale a B.C.R. faţă de clientul respectiv,
este obligatorie consultarea informaţiei de risc bancar înscrise în arhiva
C.R.B. Utilizarea acestei informaţii îmbunătăţeşte capacitatea B.C.R. de a
monitoriza şi controla direct expunerile şi riscurile în relaţia cu fiecare
client şi, mai mult, de a determina situaţia financiară a clienţilor potenţiali
şi comportamentul lor în ceea ce priveşte serviciul datoriei. B.C.R.
monitorizează situaţia expunerii faţă de primii 100 de clienţi şi de cei care
reprezintă debitorii unici, expunerile mari şi angajamentele persoanelor
aflate în relaţii speciale cu banca.
Pentru împrumuturi şi alte facilităţi acordate de bănci clienţilor lor, cu
valoare individuală sub limita de raportare, se folosesc informaţiile oferite
de către Biroul de Credit.
În practica bancară, pe lângă instrumentele financiare derivate
(futures pe cursul de schimb şi pe rata dobânzii, forward pe cursul de
schimb, forward rate agreements şi swap pe devize şi pe rata dobânzii)
care sunt utilizate pentru diminuarea/transferul riscurilor aferente ratei
dobânzii şi cursului de schimb valutar, de către fiecare bancă comercială,
inclusiv B.C.R., se pot folosi şi produsele derivate de credit. Acestea sunt
instrumente financiare utilizate de instituţiile financiar-bancare, din ţări cu
o economie de piaţă dezvoltată, în scopul diminuării/transferului riscului
de credit al portofoliului de plasamente.
Având în vedere faptul că utilizarea produselor derivate de credit
constituie o componentă importantă a managementului riscurilor din
activitatea de creditare a băncilor din economia de piaţă, precum şi
probabilitatea introducerii acestora în viitorul apropiat şi în România,
vom prezenta în continuare două tipuri de produse derivate de credit:
credit default swap şi credit-linked note. De asemenea, această prezentare
are în vedere faptul că, în măsura în care produsele derivate de credit vor
fi reglementate de B.N.R., ele vor face parte din practica financiar-
bancară din România şi vor fi utilizate în mod curent de ofiţerii de credite
şi personalul cu atribuţii în domeniul arbitrajului din B.C.R. ca instrument
eficace pentru diminuarea/transferul celui mai important risc bancar,
respectiv riscul de credit.
Produsul derivat credit default swap reprezintă un contract prin care
o parte (vânzătorul protecţiei) este de acord să plătească o sumă
prestabilită unei alte părţi (cumpărătorul protecţiei) în situaţia apariţiei
unei pierderi financiare, determinate de producerea unui anumit eveniment
de credit, reflectat de neplata obligaţiilor aferente unui debitor al acestuia
(entitatea de referinţă).
 De regulă, aceste obligaţii sunt reprezentate de credite angajate de
clienţi sau obligaţiuni emise de aceştia şi angajate de cumpărătorul
protecţiei şi sunt denumite obligaţii de referinţă.
Principalele caracteristici ale unui produs credit default swap sunt
similare celor aferente unui contract de asigurare sau de garanţie. Astfel,
cumpărătorul protecţiei achită o primă vânzătorului protecţiei şi primeşte
în contrapartidă asigurarea plăţii creditului sau a valorii obligaţiunilor
achiziţionate în situaţia producerii evenimentului de credit, respectiv în
cazul în care beneficiarul iniţial nu-şi achită obligaţiile de referinţă faţă de
banca sau instituţia financiară creditoare. Totodată, principala diferenţă
dintre produsul credit default swap şi un contract de asigurare sau garanţie
constă în faptul că, în acest caz, operaţiunea se face fără ca beneficiarul
creditului să ştie despre efectuarea ei, astfel încât relaţiile tradiţionale cu
acesta să nu fie afectate.
Schematic, circuitul unui produs derivat credit default swap se
prezintă astfel:

Plata la producerea evenimentului de credit

Cumpărătorul Vânzătorul
protecţiei protecţiei
Prima

Obligaţia de
referinţă

Atât valoarea contractului credit swap, cât şi cea a primei aferente

depind de mai mulţi factori: • ratingul creditului aferent debitorului
(entitatea de referinţă); • maturitatea produsului de credit derivat; •
numărul şi tipurile evenimentelor de credit incluse în contract;•
probabilitatea de neplată aferentă vânzătorului protecţiei şi entităţii de
referinţă şi • alte riscuri incluse în contract (de pildă, riscul ratei dobânzii
şi riscul valutar).
În practica financiară internaţională există şase tipuri principale de
evenimente de credit care pot fi incluse într-un contract credit default
swap, respectiv: • falimentul entităţii de referinţă; • neplata obligaţiilor
contractuale (rate de credit şi dobânzi) ale entităţii de referinţă, chiar şi
după o anumită perioadă de amânare prestabilită;
• repudiere (negare)/moratoriu; • restructurarea intervenită asupra
obligaţiei de referinţă; • lipsa (nedeclararea) obligaţiei şi • accelerarea
obligaţiilor.
Cu cât numărul evenimentelor de credit incluse în contract este mai
mare, cu atât mai ridicat va fi nivelul de protecţie şi, implicit, costul
contractului (prima).
La încheierea documentaţiei aferente contractului de credit default
swap se definesc, în mod expres, evenimentele de credit care intră sub
incidenţa contractului.
La producerea unui eveniment de credit, cumpărătorul protecţiei
trebuie să anunţe vânzătorul protecţiei, iar decontarea obligaţiilor conform
clauzelor contractuale se poate efectua fizic sau cash. Decontarea fizică
implică livrarea obligaţiei de referinţă a debitorului către vânzătorul
protecţiei, iar acesta din urmă achită în contrapartidă sumele prevăzute în
contractul credit default swap.
Schematic, decontarea fizică aferentă acestui tip de contract, care se
face după apariţia unui eveniment de credit, se prezintă astfel:
Plata la producerea evenimentului de credit
Cumpărătorul Vânzătorul
protecţiei protecţiei

Achitarea obligaţiilor contractuale aferente unui produs derivat credit

Livrarea obligaţiei
defaultObligaţia
swap se poate efectua şi integral în numerar. Valoarea de decontare
livrabilă
(netă) în numerar se determină ca diferenţă între valoarea de referinţă (cea
prevăzută în contract) şi valoarea finală a obligaţiei de referinţă, după
deducerea efectelor evenimentului de credit.
Utilizarea acestui instrument financiar prezintă avantaje pentru ambele
părţi implicate, cum ar fi: • permite cumpărătorului protecţiei să diminueze
sau să elimine riscul de credit asociat expunerii faţă de o entitate de
referinţă, fără să vândă sau să transfere obligaţia respectivă; •
cumpărătorul protecţiei poate obţine o diminuare a expunerii agregate la
risc a portofoliului propriu, având ca efect îmbunătăţirea indicatorilor de
adecvare a capitalului; • oferă vânzătorului de protecţie posibilitatea de a
deţine o expunere faţă de un credit şi o entitate de referinţă care să aibă
relaţii tradiţionale de creditare cu acesta; • vânzătorul de protecţie nu
trebuie: să suporte finanţarea împrumuturilor, să stabilească şi să menţină
relaţii de afaceri cu entitatea de referinţă şi să aibă o infrastructură
operaţională necesară administrării obligaţiilor de referinţă.
Produsul derivat credit-linked note este un contract prin care o parte
(emitentul) emite o notă (scrisoare, bilet la ordin) către cealaltă parte
(investitorul), a cărei valoare este determinată în funcţie de un anumit activ
(credit, obligaţiune etc.), denumit obligaţia de referinţă, aferent unei terţe
părţi (entitatea de referinţă), care de regulă este un debitor al emitentului
notei. În contrapartidă, investitorul transferă o sumă de bani egală cu
valoarea notei respective către emitentul acesteia şi primeşte în schimb,
periodic, un cupon (dobândă), urmând ca la scadenţă nota să fie
răscumpărată de emitent la o valoare care va reflecta şi va fi influenţată de
eventualele evenimente de credit apărute pe perioada derulării contractului
respectiv.
În aceste condiţii, emitentul notei, pe de o parte obţine o finanţare pe
care o utilizează pentru efectuarea de plasamente, iar pe de altă parte îşi
asigură riscul de neplată asociat unui debitor al său. În situaţia în care
debitorul său nu-şi achită obligaţiile contractuale, la scadenţa notei el va
rambursa investitorului suma rămasă, diminuată în funcţie de eventualele
evenimente de credit apărute în perioada respectivă.
La rândul său, investitorul îşi asumă două riscuri: primul este faţă de
emitent, care dacă intră în incapacitate de plată nu-şi va mai onora
obligaţiile contractuale la scadenţa notei, iar al doilea risc este faţă de
entitatea de referinţă (respectiv faţă de persoana fizică sau juridică
creditată de emitentul notei), deoarece dacă ratingul de credit/standingul
acesteia se înrăutăţeşte în perioada respectivă, valoarea de răscumpărare a
notei va fi diminuată în mod corespunzător.
Schematic, circuitul unui produs credit-linked note se prezintă astfel:
Plata valorii de emisiune a
notei
Emitent Investitor
Plata la scadenţă a valorii
de răscumpărare a notei
Prima

Obligaţia de
referinţă

În schimbul asumării riscurilor aferente acestei operaţiuni, investitorul

primeşte un cupon (trimestrial, semestrial, anual), calculat pe baza unei
rate de dobândă, stabilite în corespondenţă cu dobânda LIBOR sau alte
rate de dobândă utilizate ca etalon, dar care poate fi superior sau inferior
acesteia. Astfel, emitentul notei plăteşte investitorului o sumă peste costul
normal de finanţare şi care, în esenţă, reprezintă prima aferentă acoperirii
riscurilor debitorului (entitatea de referinţă). Acest produs derivat este un
instrument financiar care trebuie răscumpărat de către emitent la o dată
specificată în viitor, iar valoarea sa iniţială se poate modifica până la
răscumpărare.
Valoarea de răscumpărare a notei evidenţiază orice eveniment de
credit înregistrat de către entitatea de referinţă (beneficiarul creditului),
deoarece suma de răscumpărare reprezintă diferenţa între valoarea iniţială
şi valoarea finală a obligaţiei de referinţă, care reprezintă reevaluarea
valorii iniţiale în funcţie de eventualele evenimente de credit intervenite pe
parcursul contractului.
La încheierea documentaţiei aferente contractului credit-linked note,
sunt definite în mod expres evenimentele de credit care conduc la
răscumpărarea notei la o valoare inferioară celei de emitere.
Investitorul, în produsul credit-linked note, este echivalent cu un
vânzător de protecţie, deoarece în schimbul unei prime (cupon, dobândă)
acceptă să preia riscul deteriorării calităţii obligaţiei de referinţă, situaţie în
care va suporta o pierdere.
Acest produs derivat prezintă avantaje atât pentru emitentul notei, cât
şi pentru investitor, aşa cum ar fi: y operaţiunea furnizează un mecanism
eficient pentru transferul riscului de credit către investitor; y deoarece
valoarea de emisiune a notei a fost achitată de către investitor, nu există
riscul ca vânzătorul protecţiei să fie în incapacitate de plată; y asigură
emitentului notei o reducere a expunerii agregate la risc a portofoliului la
plasamente şi a gradului de risc al obligaţiei de referinţă; y permite
investitorului să-şi diversifice plasamentele şi facilitează, totodată, accesul
la noi pieţe; y oferă investitorilor posibilitatea de a-şi asuma riscul de
credit faţă de entitatea de referinţă pentru o perioadă agreată, stabilită în
funcţie de politica proprie de plasamente.

Note bibliografice

[1] Iuga, Iulia, Riscul în activitatea de creditare bancară. În: Revista de

Finanţe, Bănci, Asigurări, nr. 3, martie 2005, p. 51.
[2] Roşca, Teodor, Monedă şi credit, ediţia a II-a, Alba Iulia, Editura
Altip, 2003, pp. 353-354.
[3] Trenca, I., Ioan, Tehnica bancară – principii, reglementări, experienţă,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, pp. 218-219.
[4] ***, Norma metodologică a Băncii Comerciale Române, nr. 1/2004
privind creditarea persoanelor juridice.