CAPITOLUL 1.

OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ECONOMICE

1.1. Obiectul analizei economice

Pentru a putea face faţă exigenţelor impuse de o dezvoltare continuă precum şi pentru a putea
face predicţii asupra desfăşurării viitoare a evenimentelor, firma este nevoită să utilizeze, pentru a-şi
cunoaşte cu exactitate potenţialul, un ansamblu de tehnici şi metode specifice, reunite în ceea ce s-a
numit, ca ştiinţă, de-a lungul timpului – analiza activităţii economice – şi, mai recent, analiza -
diagnostic.
Însemnătatea analizei economice ca ştiinţă economică decurge din faptul că, studiind relaţiile
cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei
economice.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea
ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice,
economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele sistemului “întreprindere” pot fi
permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză continuă.
Analiza economică poate fi definită ca fiind o disciplină economică de sinteză, ale cărei
caracteristici decurg din faptul că abordează probleme de natură economică, preluând o serie de
categorii economice şi de metode de la alte discipline înrudite din domeniul ştiinţei managementului,
având menirea de a creşte eficienţa economică a activităţilor (firmelor) supuse analizei.
Analiza economică are un puternic caracter multidisciplinar, determinat de integrarea sa în
ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific, de utilizarea, în acest context, a unor concepte,
modele, metode şi tehnici din alte discipline (matematică, statistică, psihologie, marketing, cibernetică,
contabilitate) pe care le adaptează şi le foloseşte într-o manieră sistemică specifică, corespunzătoare
particularităţilor şi condiţiilor concrete ale analizei.
Din această perspectivă se spune despre analiza economică că este, înainte de toate, o ştiinţă a
interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informaţii ce trebuie culese, tratate, prelucrate. În
condiţiile unor informaţii fiabile şi corecte, formularea unor judecăţi de valoare pertinente depinde atât
de măsura în care analistul stăpâneşte teoria economică, cunoaşte realitatea obiectivă cât şi de
experienţa acumulată de acesta.
Ca disciplină ştiinţifică, analiza economică reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi
instrumente care asigură, prin studierea mecanismului de formare şi de modificare a fenomenelor
economice prin descompunerea lor în elemente componente, depistarea factorilor de influenţă, tratarea

1
informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia
unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu
concurenţial foarte dinamic.
Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de transformare
proprie, de autoreglare şi o anumită sinergie (prin sinergie înţelegând posibilitatea mobilizării resurselor
disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această capacitate este necesară pentru că, în
intervalul de timp dintre momentul când transformarea din mediu este cunoscută, şi momentul când
sistemul economic este pregătit să facă faţă, mediul economic nu stă pe loc, este într-o continuă
evoluţie. Apar noi transformări, astfel încât, atunci când noul sistem este gata să funcţioneze, datele sunt
din nou modificate iar organismul economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat şi de
nepregătit. În acest amplu proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a
condiţiilor de supravieţuire, de consolidare sau dezvoltare a activităţii, după caz.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea firmei în
înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de
menţinere şi dezvoltare a firmei, într-un mediu concurenţial; de asemeni, analiza face obiectul
preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari- bancari, interesaţi în realizarea unor
acţiuni de cooperare cu firma respectivă. Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl
constituie studierea complexă la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă
de timp, în folosirea resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care
le-au determinat, în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la dezvoltarea şi
perfecţionarea activităţii economice.

Analiza - diagnostic; diagnostic economico - financiar

Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei activităţi a
acesteia, pe baza informaţiilor cantitative obţinute prin analiza economică.
Metoda analizei - diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical şi
urmăreşte descrierea structurii şi funcţionalităţii unui sistem economic, caracterizarea cât mai exactă a
stării sale informaţional-decizionale, evidenţierea aspectelor pozitive şi a celor de disfuncţionalitate, în
vederea formulării globale a unor strategii şi modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea
performanţelor sale, luând în considerare şi influenţa factorilor perturbatori din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea.
Una din metodele utilizate pentru efectuarea diagnosticului unei firme constă în a aprecia
modalităţile de manifestare a funcţiilor acesteia şi a stabili :
- concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic înconjurător, precum şi
atuurile – punctele forte – ale firmei, şi, mai ales, potenţialul promiţător de dezvoltare a acesteia);

2
 - concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiaşi mediu, deficienţele – punctele
slabe – ale firmei).
Funcţiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt :
- funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii(diagnostic juridic);
- funcţia comercială (diagnostic comercial) are menirea de a găsi soluţii la unele probleme cum
sunt :
- care sunt potenţialii furnizori?
- cum îşi onorează obligaţiile fiecare?
- care sunt preţurile şi tendinţa lor în perspectivă?
- care din materialele(mărfurile) necesare sunt deficitare sau vor avea un astfel de
caracter?
- care este situaţia stocurilor şi ce politică trebuie adoptată?
- care sunt tipurile de produse (activităţi), ponderea lor şi care este ritmul de înnoire?
- şi întrebările pot continua (privind piaţa, clienţii, concurenţa, etc)
- funcţia de producţie (diagnosticul producţiei – efectuează analiza portofoliului de
produse/servicii şi formulează întrebări legate de tipurile de produse (activităţi), ponderea lor, ritmul de
înnoire, caracteristicile producţiei (prestaţiei), controlul proceselor, organizarea controlului de calitate
etc.;
- funcţia de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de : structura
personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forţei de muncă etc.
- funcţia economică (diagnostic financiar – contabil) - face obiectul expres al analizei financiare,
realizată pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere.
Acest diagnostic pune în evidenţă: situaţia patrimoniului prin prisma echilibrului financiar,
lichidităţii şi solvabilităţii firmei, eficienţa proceselor prin analiza rezultatelor (analiza veniturilor, a
cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a rentabilităţii), precum şi oportunităţile şi pericolele financiare ale
medilui ambiant.
Sursa principală a informaţiilor privind modul în care se realizează obiectivele firmei, cuprinse
în scenarii şi programe, este evidenţa economică şi financiar-contabilă. Subsistemul financiar-contabil
trebuie să alimenteze factorii de decizie cu informaţii furnizate oportun şi operativ, să semnaleze factorii
şi cauzele care generează perturbaţii în buna desfăşurare a activităţilor. Totodată, compartimentele
administrative trebuie să asigure cadrul necesar gestionării resurselor şi a fondurilor în concordanţă cu
normele legale.
Atribuţiile analizei economice vizează găsirea unor soluţii în următoarele domenii:
1. Descoperirea şi folosirea rezervelor interne
Rezervele, în general, reprezintă posibilităţi nefolosite într-un anumit domeniu de activitate. În
cadrul societăţilor comerciale pot fi posibilităţi de a spori producţia, cifra de afaceri, productivitatea, de-

3
a îmbunătăţi calitatea produselor, de a reduce costurile, de a creşte profitul e.t.c., legate nemijlocit de
modul în care se folosesc resursele materiale, umane şi financiare ale societăţii. Rezervele interne sunt
create în urma găsirii unor soluţii care duc la utilizarea mai bună a resurselor existente, şi care pot fi
folosite pentru dezvoltarea viitoare a activităţii societăţii comerciale.
Rezervele interne pot fi grupate pe criterii de clasificare astfel:
a) după elementele procesului de producţie sunt rezerve privind folosirea:
- forţei de muncă
- utilajelor
- mat. prime, materiale, resurse financiare e.t.c.
b) funcţie de locul de formare sunt rezerve ce se formează la nivelul :
- locului de muncă
- secţiei
- liniei de fabricaţie
- întreprinderii
- ramurii economice
- economiei nationale
c) după efectul produs sunt rezerve folosite pentru :
- creşterea producţiei
- creşterea cifrei de afaceri
- creşterea productivităţii
- reducerea cheltuielilor etc
d) după sursa formării sunt rezerve care provin din:
- folosirea formelor şi a metodelor perfecţionate de organizare a activităţii
- înlăturarea pierderilor şi cheltuielilor neaducătoare de profit
e) prin comparaţie sunt rezerve faţă de :
- perioadele anterioare
- rezultatele stabilite prin programe
- alte societăţi comerciale
f) după timpul de descoperire şi folosire sunt rezerve:
- curente
- de perspectivă
g) după posibilităţile de măsurare sunt rezerve :
- cuantificabile (utilaje, echipament, materii prime)
- necuatificabile (resurse naturale, progresul tehnic)
h) după gradul de cunoaştere rezervele sunt:
- cunoscute

4
 - necunoscute
- latente
i) după contribuţia la descoperirea şi folosirea rezervelor interne:
- rezerve create prin efortul propriu al societăţii comerciale
- rezerve independente de efortul societăţii comerciale
2. Controlul îndeplinirii planurilor şi a programelor
Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării analiza activităţii economice are şi
caracter de control. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor obţinute în scopul asigurării
îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate prin planul de afaceri. Se parcurg trei etape:
- stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;
- determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;
- corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat;
Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei societăţii
comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin:
- descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;
- înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;
- promovarea factorilor cu efecte pozitive.
3. Furnizarea informaţiilor necesare previziunilor
Rolul analizei activităţii economice la elaborarea prognozelor este deosebit de însemnat pentru
că managementul nu este posibil fără anticiparea evoluţiei unor indicatori. În funcţie de previziuni se
organizează şi corelează o serie de activităţi care asigură racordarea permanentă a societaţii comerciale
la cerinţele diverse şi în continuă modificare ale pieţei.
Exemplu: analiza dinamicii cifrei de afaceri pe perioadele anterioare oferă informaţii pentru
elaborarea unor previziuni ale evoluţiei indicatorului respectiv, în funcţie de care se vor organiza şi
corela activităţile de aprovizionare cu mărfuri, de extindere sau restrângere a suprafeţelor de vânzare, de
dimensionare a resurselor umane etc.

4. Creşterea profitului (rentabilităţii).

Profitul constituie mobilul oricărei activităţi economice iar maximizarea lui reprezintă obiectivul
principal al agentului economic şi criteriul principal de apreciere a rentabilităţii activităţii lui. Analiza
activităţii economice prin informaţiile oferite contribuie la proiectarea şi organizarea unor activităţi care
să asigure creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri în condiţiile minimizării costurilor şi maximizării
profitului, care majorează şi rata rentabilităţii.
5. Fundamentarea deciziilor care au ca obiectiv performanţa economică
Cele mai importante decizii pe care managerii le iau au ca orientare principală performanţa, iar
calitatea acestora depinde de calitatea analizei economice, făcînd astfel din analiza activităţii economice

5
etapă a procesului decizional. În cadrul acestui proces se examinează fiecare din soluţiile posibile, se
apreciază consecinţele, se evaluează rezultatele pe baza cărora se aleg soluţiile care prezintă cea mai
mare siguranţă în realizarea obiectivului urmărit.

1.2. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii; tipuri de analiză economică

Dicţionarul explicativ al limbii române1 arată termenul de analiză ca provenind din limba
franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul
sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse2, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis” are
înţelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor care
compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.
Se poate afirma aşadar că analiza, ca metodă de cunoaştere, este bazată pe descompunerea sau
desfacerea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, pe stabilirea factorilor care îl determină,
pe stabilirea relaţiilor de cauzalitate, descoperindu-se legile formării şi desfăşurării lor, formulându-se
pe baza acestora decizii privind evoluţia lui viitoare.
Necesitatea analizei rezultă din faptul că nici o ştiinţă nu se poate dispensa de instrumentul
analizei ca metodă de cercetare şi cunoaştere a fenomenelor ; mai mult decât atât, în procesele
manageriale, analiza economico-financiară apare ca instrument indispensabil în fundamentarea
deciziilor. Motivaţia efectuării analizei o constituie satisfacerea, cel puţin, a următoarelor două cerinţe:
 cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei; din această perspectivă se
spune că analiza economică prezintă o “hartă a realităţii”;
 informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele, eficienţa
utilizării resurselor.
Pe baza informaţiilor oferite de acest demers, se poate realiza un diagnostic al firmei, motivat la
rândul lui de :
- stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelaţiilor dintre acestea;
- stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanţelor;
- identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;
- fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.
Tipurile de analiză economică ce se întâlnesc în activitatea practică sunt variate şi sunt
clasificate în funcţie de diferite criterii astfel:
1. După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenului întâlnim:
- analiza postfactum sau postoperatorie (analiza diagnostic, analiza realizării obiectivelor);
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed Academiei, 1975, pg. 34;
2
Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Ed. Larousse, Paris, 1993, pg. 69;

Descartes emite următorul precept de analiză „ Divizarea fiecărei dificultăţi pe care o voi examina, în atâtea părţi, câte sunt
posibile şi necesare, pentru a le rezolva mai bine.” (în „Discours de le méthode”) citat de G.Lavalette, Strategii de creştere,
Ed Economică, Bucureşti, 1999, pg. 308;

6
 - analiza previzională sau prospectivă care presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui
fenomen economic sau manifestarii factorilor.
2. Din punct de vedere al numărului însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative ale
fenomenului distingem:
- analiza calitativă ce urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii care sunt
de aceeaşi natură cu fenomenul şi îl determină;
- analiza cantitativă care presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative
exprimate prin greutate, suprafaţă, grad, volum, număr, durată.
3. După nivelul la care se desfăşoară analiza, distingem:
- analiza microeconomică, desfăşurată la nivelul individului sau la scara intreprinderii şi
elementelor ei ca sistem;
- analiza macroeconomică care studiază fenomenele la niveluri agregate: ramură, economie
naţională, economie mondială.
4. După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:
- analiza statică, ce studiază fenomenele la un moment dat relevând relaţiile dintre elementele şi
factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat:
- analiza dinamică, ce cercetează fenomenele economice în mişcare, relevând poziţia lor într-un
şir de momente.
5. După orizontul de timp pe care se desfăşoară:
- analiza pe termen scurt;
- analiza pe termen lung.
6. După natura fenomenelor distingem:
- analiza economică;
- analiza tehnico-economică;
- analiza socio-economică;
- analiza eco-economică.
7. În funcţie de delimitarea obiectului analizat:
- analiza pe ramuri;
- analiza pe unităţi organizatorice (intreprindere, secţii, sectoare, etc.)
- analiza pe probleme (cifra de afaceri, valoarea adăugată, productivitatea, salariile, lichiditatea
etc.).
8. După sfera de cuprindere şi finalitate:
- analiza globală – cuprinde un ansablu de metode care permit cunoaşterea, înţelegerea şi
explicarea funcţionării întreprinderii ca sistem, permiţând orientarea activităţii pe coordonate care să
asigure ameliorarea performanţelor.

7
 - analiza expresă – impusă de necesitatea reglării operative a disfuncţionalităţilor apărute în
activitatea firmei;
- analiza funcţională – orientată spre investigarea modului de realizare a funcţiilor întreprinderii
şi spre soluţionarea problemelor specifice.
9. După circumstanţele în care se realizează:
- analiza în context de criză – vizează identificarea cauzelor dificultăţilor întâlnite,
fundamentarea deciziilor şi pregătirea măsurilor corective;
- analiza în context de dezvoltare generală – se încadrează în procedura generală de control
permanent a activităţii.
Această clasificare are caracter convenţional, ea putând fi completată şi cu alte tipuri de analize.

1.3. Conţinutul procesului de analiză

Analiza activităţii economice presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea (prin comparaţie) a anumitor fapte
(abateri), fenomene, rezultate;
Delimitarea se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ, utilizând anumite metode de evaluare
şi calcul.
2. Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat (descompunerea pe
elemente), permiţând detalierea şi separarea factorilor de influenţă. Factorii se stabilesc în mod
succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect (prin intermediul celor cu
acţiune directă) şi aşa mai departe, până la stabilirea cauzelor finale (primare).
3. Stabilirea corelaţiilor (legăturilor) dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi dintre diferiţii
factori care acţionează, determinându-se astfel, relaţia cauză-efect.
Parcurgerea celor trei etape dă posibilitatea elaborării de modele relaţionale ale fenomenelor
analizate.
4. Măsurarea influenţelor factorilor (ca element central al analizei) asupra abaterii fenomenului
studiat. Sunt determinate astfel mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului
analizat, sunt măsurate posibilităţile (rezervele) interne, creîndu-se posibilitatea aprecierii cât mai
exacte a rezultatelor, interpretarea şi caracterizarea complexă a stării fenomenului.
5. Sintetizarea rezultatelor analizei, elaborarându-se concluziile şi aprecierile asupra activităţii
din sfera cercetată.
6. Elaborarea măsurilor menite să îmbunătăţească activitatea, să asigure valorificarea optimă a
resurselor, să contribuie la realizarea (menţinerea) avantajului concurenţial.
În legătură cu noţiunile utilizate se dau următoarele explicaţii:


noţiunea de abatere se bazează pe ideea că evaluarea unui rezultat sau a unei performanţe economice are utilitate doar dacă
în prealabil a fost determinată o performanţă “normală”).

8
 - elementele = reprezintă părţi componente ale fenomenului studiat;
- factorii = reprezintă acele forţe motrice care provoacă sau determină un fenomen;
- cauzele = reprezintă fenomene care, în anumite condiţii, provoacă şi explică apariţia unui
fenomen (fie însuşi fenomen analizat, fie un factor care acţionează asupra acestuia);
- cauzele finale = sunt ultimele cauze descoperite în procesul de analiză.
Spre exemplu:
1. Delimitarea obiectului analizei : Cifra de afaceri (Ca)
2. Descompunerea pe factori de influenţă :
(1) Ca = f(Np,Wa,L,S,z,wz,h,wh) unde,
Np = numărul de personal; Wa= productivitatea anuală a muncii;
L = nr. locurilor de muncă; S = coeficientul schimburilor;
z = nr. de zile lucrate/pers.; wz = productivitatea zilnică;
h = nr. de ore lucrate/zi; wh = productivitatea orară;
(2) Ca = f(S, d , gi, di, ), în care:
S = suprafaţa comercială;
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială;
gi = structura suprafeţei comerciale(ponderea fiecărui sector de activitate în suprafaţa totală);
di = desfacerea pe fiecare sector de activitate;

3. Stabilirea legăturilor, a corelaţiilor (construirea de modele de relaţii):

(1) Ca = Np  Wa = ( L  S ) x (z  wz) = ( L  S )  z  ( h  wh )
n

(2) Ca = g i  di
Sd  S i 1

100

1.4. Poziţia analizei - diagnostic în managementul firmei

Realizarea funcţiilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii
(planificare, antrenare, organizare, coordonare, control) iar fiecare dintre aceste atribute se realizează
prin intermediul unui anumit tip de analiză. Analiza diagnostic necesară managementului firmei are în
vedere acele aspecte susceptibile de a ameliora gestiunea şi rezultatele întreprinderii urmărindu-se
astfel3:
- Creşterea: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada supusă analizei şi care a fost
ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului de activitate;
- Rentabilitatea: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă creşterea a
fost însoţită de o rentabilitate sufucientă;

3
Silvia Petrescu, Diagnostic economic – financiar, Ed. Sedcom Libris, Laşi, 2004, pg. 15;

9
 - Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată, în
contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil;
- Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă există un
risc de faliment crescut sau nu.

1.5. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare

Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie privind modul
de studiere a unui obiectiv (fenomen, proces) în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra formei sau
alcătuirii acestuia.
Procedeul este latura practică de executare a unui lucru, de studiere a unei activităţi sau de
prelucrare a datelor unui proces de cercetare, deci concretizarea metodei.
În cadrul analizei economico-financiare îşi găsesc locul o serie de metode şi procedee specifice
sau împrumutate (comune) din alte ştiinţe. Se disting, în funcţie de cele două laturi fundamentale ale
analizei (calitativă şi cantitativă), următoarele metode:

1. Metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului, depistarea legăturilor
cauzale;
2. Metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea influenţelor elementelor sau
factorilor care explică fenomenul.

1. Metode ale analizei calitative

1.1. Diviziunea sau descompunerea rezultatelor
Această metodă constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în elementele lor
componente, stabilind contribuţia lor la modificarea totală a fenomenelor studiate şi localizarea în timp
şi spaţiu a provenienţei rezultatelor şi a cauzelor acestora.
În analiza economico-financiară se disting:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor prin care se localizează contribuţia diferitelor
unităţi de timp la formarea rezultatului total şi se evidenţiază abateri de la tendinţa generală de
manifestare în timp a fenomenului;
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor care semnalează locurile unde efectul obţinut
nu corespunde condiţiilor create, unde există posibilităţi de îmbunătăţire a activităţii;
- diviziunea pe părţi sau elemente componente asigură cercetarea laturilor esenţiale ale formării
şi dezvoltării acestuia.
1.2. Gruparea
Ca metodă de cercetare a analizei, gruparea separă colectivitatea cercetată pe categorii omogene
de unităţi, după variaţia unuia sau mai multor caracteristici alese în funcţie de scopul cercetării şi de

10
natura fenomenului studiat (de ex. gruparea forţei de muncă pe categorii, vechime, sex, meserii,
calificare, stabilitate etc.).
1.3. Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economice şi
financiare prin prisma unui criteriu de referinţă şi în stabilirea de asemănări şi deosebiri între acestea.
Analiza are astfel posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice, nu ca mărimi în
sine, ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi ritmurile de
dezvoltare a acestora. În cadrul firmelor se utilizează următoarele categorii de comparaţii:
- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);
- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate sau ale
altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente);
- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde, clauze
contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau soluţii
tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:
- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei(indicatorii comparaţi sa aibă acelaşi
conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp(an, semestru, trimestru, lună etc.).
Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următorelor categorii de indicatori: indicatori
absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi.
Pentru exemplificare vom folosi indicatorii absoluţi şi relativi, aceştia fiind cei mai utilizaţi la
nivelul unităţilor economice.
I. Indicatori absoluţi
a) Abaterea absolută a fenomenului(  F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al
bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a
indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute dintre nivelul
indicatorului din perioada curentă(1) şi cea de bază(0). Arată în mărimi absolute cu câte unităţi s-a
modificat(a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de bază.
Din punct de vedere statistic reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două valori ale unei serii
dinamice:
- cu bază fixă:  F= Ft – F0
- cu bază în lanţ  F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute( r F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv al
fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în condiţiile

11
volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere(Iq). Se determină cu ajutorul
relaţiei:
r F = F1- F0  Iq
II. Indicatori relativi
a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului
economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de câte ori
indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul(comparat) din periada
curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual. Dacă se calculează pentru două perioade
succesive indicele este cu bază în lanţ.
Ft
- cu bază fixă: I Ft / 0  (100)
F0

Ft
- cu bază în lanţ: I Ft / t 1  (100)
Ft 1

b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul comparaţiei
care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În dinamică arată
procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de nivelul indicatorului în
perioada de bază(cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada curentă faţă de cea de bază).
- cu bază fixă:
F F  F0 F
I Ft / 0   100  t  100  t  100  100  I F  100
F0 F0 F0

- cu bază în lanţ:
F F  Ft 1 F
I Ft / t 1   100  t  100  t  100  100  I F  100
Ft 1 Ft 1 Ft 1

1.4. Modelarea fenomenului studiat

Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă a unor laturi şi aspecte ale
realităţii, în care, prin abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se face o sinteză de un anumit
fel, o generalizare.
Modelul oferă o descriere simplificată si fundamentată a sistemului sau procesului pe care îl
reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe bază de ecuaţii, tehnici conceptuale etc., care
facilitează analiza în vederea descoperirii unor relaţii şi legiţăti foarte greu de găsit pe alte căi.
Modelele pot fi: materiale, imaginare, funcţionale (cibernetice), structurale, euristice (de
cercetare), de acţiune, deductive, inductive, analitice, simbolice etc.
Folosirea în analiză a modelelor presupune:
- definirea obiectului analizei si a nivelului la care se poate realiza;

12
 - precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora se construieşte
modelul;
- stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de analiză calitativă,
care vor fi puse în evidenţă atunci când este necesar;
- stabilirea restricţiilor şi respectiv a criteriilor de eficienţă;
- construirea modelului care, predominant în analiză, este un model economico-matematic,
exprimat sub formă de ecuatii, inegaliţăti, funcţii de producţie etc

2. Metode ale analizei cantitative

Prin aceste metode are loc măsurarea relaţiilor factorial – cauzale, determinându-se mărimea,
sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând posibilitatea interpretării
complexe şi materializării stării fenomenului, în vederea identificării şi valorificării rezervelor interne.
În analiză se utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice în funcţie de scopul
analizei, de tipul de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor fenomenului studiat.
Dintre aceste metode, importante pentru analiza economică sunt: metoda substituirii factorilor,
metoda balanţieră, metoda calculului matricial, metoda ABC, metoda corelaţiilor, metoda cercetărilor
operaţionale etc.
2.1. Metoda substituirii valorii factorilor(metoda substituirilor în lanţ)
Această metodă se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist, care iau forma matematică de
produs sau de raport între factori.
„Principiul de bază al metodei substituirilor în lanţ constă în considerarea, în cazul unui fenomen
dependent de n factori, a unui singur factor variabil şi n-1 factori invariabili, apoi a doi factori variabili
şi n-2 factori invariabili şi aşa mai departe”.4
La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:
1. aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport, se face
în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură şi factori
calitativi;
2. substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu
factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei cu influenţă
indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân neschimbaţi(condiţia de
“caeteris paribus)”;

4
Mihai Ţarcă, Tratat de statistică aplicată, E.D.P., Bucureşti, 1998, p. 782;
 
. condiţia “caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este presupusă
constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia “caeteris paribus” funcţionează, pentru
că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu
variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi
lung este progresul tehnic.

13
 3. valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare(ceea ce
înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de
comparaţie).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei funcţii
Y= f(x).
Se disting următoarele situaţii :
- în cazul relaţiei de produs între factori:
R=a  b  c ; unde R = fenomenul supus analizei; a,b,c = factorii de influenţă
Avem următoarele notaţii :
R 0 = a0 b0  c0; pentru perioada de bază
R1 = a1  b1  c1; pentru perioada curentă
Valoarea modificării totale R este:
R = R1 - R0 = (a1  b1  c1) - (a0  b0  c0)
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:
- influenţa modificării factorului “a” :
Ra = a1  b0  c 0 - a0  b0  c0 = ( a1 - a0) b0  c0
- influenţa modificării factorului “b” :
Rb = a1  b1  c 0 - a1  b0  c0 = ( b1 - b0) a1  c0
- influenţa modificării factorului “c” :
Rc = a1  b1  c 1 - a1  b1  c0 = ( c1 - c0) a1  b1
Modificarea totală:
R = Ra + Rb + Rc
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (IR),
determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:
a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului economic
cercetat:
R1 R  R0
IR  IR  100   100  100  1  100
R0 R0

în care:
Ra
- influenţa modificării factorului “a”: IRa   100
R0

Rb
- influenţa modificării factorului “b” : IRb  R  100
0

Rc
- influenţa modificării factorului “c” : IRc   100
R0

14
 Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de comparaţie a
rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.
b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în lanţ:
( I 1  I 2  I 3  .........  I n )
IR  unde i = indicele factorului respectiv.
100 n 1
În exemplul relaţiei cu trei factori:
I a  Ib  Ic
IR 
100 2
I a  Ib  Ic
IR   100
100 2
Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:
- influenţa factorului “a”: IRa = Ia - 100
I a  Ib
- influenţa factorului “b”: IRb   Ia
100
Ia  Ib  Ic Ia  Ib
- influenţa factorului “c”: IRc  
100 2 100
- în cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a dependeţei
este corespunzător următoarei ecuaţii:
a
R , pentru care:
b
a1 a 0
modificarea totală: R = R1 - R0 = 
b1 b0

Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea trebuie
să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare se diferenţiază în funcţie de locul pe care îl
ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la numărător sau la numitor).
Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:
 dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
- influenţa factorului “a”
a1 a 0
în mărimi absolute: R (a )  
b0 b0

în mărimi relative: IR (a )  I a  100

- influenţa factorului “b”
a1 a1
în mărimi absolute: R (b)  
b1 b0

Ia
în mărimi relative: IR(b)   100  I a
Ib

15
 Modificarea totală R = R(a) + R(b)
 dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:
- influenţa factorului “b”
a0 a0
în mărimi absolute: R (b)  
b1 b0
1
în mărimi relative: IR(b)  I  100  100
b

- influenţa factorului “a”

a1 a 0
în mărimi absolute: R(a )  
b1 b1

Ia
în mărimi relative: IR(a )   100  I a
Ib

Modificarea totală R = R(b) + R(a)

2.2. Metoda balanţieră sau metoda input – output

Această metodă se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului studiat există relaţii
de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie
(balanţiere) deterministe, este următorul:
R = a + b - c.
Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor
efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl au în
formula care modelează depedenţa (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R=a+b–c
Modificarea totală R= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 )
- influenţa modificării factorului ”a” :
Ra = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ;
- influenţa modificării factorului “b“:
Rb = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ;
- influenţa modificării factorului “c” :
Rc = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = - ( c1 – c0 ) ;
Modificarea totală R = Ra + Rb + Rc ;
Se utilizează, cu precădere, la analiza elementelor balanţei mărfurilor, a balanţei materialelor, a
stabilirii volumului producţiei marfă vândută şi încasată, valorii adăugate, a balanţelor financiare ş.a.

16
 2.3. Metoda calculului matricial se aplică, de asemenea, în cazul relaţiilor funcţionale de
produs sau raport între rezultatul economic cercetat şi factorii săi de influenţă. Separarea influenţelor
factorilor prin această metodă va ţine seama de ordinea de intercondiţionare a factorilor. Spre exemplu,
la stabilirea valorii produselor vândute
CA = (qi  pi),
în care:
CA = volumul valoric al vânzărilor de produse (cifra de afaceri)
qi = cantitatea de produse vândute
pi = preţurile de vânzare
Pe baza datelor iniţiale şi efective se formează:
 matricea A, care conţine cantitatea din perioada iniţială (a11; a12) şi cea efectivă (a21; a22);
 matricea B, care conţine preţurile de vânzări din perioada iniţială (b11; b12) şi cea efectivă (b21; b22);
Prin înmulţirea matricei A cu matricea B se obţine matricea C, respectiv volumul valoric al
vânzărilor de produse:
Abaterea totală faţă de nivelul de comparaţie a valorii producţiei vândute:
C = C1 - C0 = C22 - C11
din care:
- influenţa modificării cantităţii de produse vândute: C21 - C11
- influenţa modificării preţurilor de vânzare: C22 - C21
C = C21 - C11 +C22 - C21 = C22 - C11
Această metodă prezintă un interes sporit datorită adaptării, cu uşurinţă, la prelucrarea
electronică a datelor, conferind analizei un grad ridicat de detaliere, operativitate şi eficienţă.
2.4. Metoda corelaţiei se utilizează în cazul relaţiilor de tip stocastic între fenomenul analizat
şi factorii săi de influenţă. Pentru adaptarea acestei metode la cerinţele analizei activităţii economice
este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat (y) şi a
factorilor săi de influenţă: x1, x2 ....... xn
b) determinarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene si factori, şi a formei lor matematice,
adică stabilirea ecuaţiei de regresie care poate fi de tip:
 liniar y(x) = a + bx ( ex. legătura dintre volumul desfacerilor de mărfuri şi veniturile băneşti
ale populaţiei);
 hiperbolic y(x) = a + b/x (legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe şi volumul veniturilor);
 parabolic y(x) = a+bx+cx2 (corelaţia dintre structura mijloacelor fixe şi cifra de afaceri la
1.000 lei mijloace fixe)
 exponenţial y(x) = a  bx (cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe)

17
în care: y = caracteristica dependentă
x = caracteristica independentă
a,b,c = parametrii ecuaţiilor.
c c) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate;
d) stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în vederea
evidenţierii factorilor esenţiali de cei neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie ( rxy ) :
n yx   x   y
yx 
[ n  x 2  ( x ) 2 ]  [ n  y 2  (  y ) 2 ]

în care:
x,y = indicatorii analizaţi;
n = numărul datelor cuprinse în cercetare
Coeficientul de corelaţie poate lua valori între -1 şi +1, semnul “+” arătând o corelaţie directă,
iar semnul “-“ o corelaţie inversă, aproprierea de “1” arătând o legătură intensă între variabila
independentă şi cea dependentă.
e. evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficientului de
determinaţie ( dyx ), simplu sau multiplu:
1
dyx =
b(
n
 yx x  y )
y y2

în care: b = coeficientul de regresie;

n = numărul unităţilor economice analizate;
y y2 = dispersia lui y

Notă: Domeniul de aplicare a coeficientului de corelaţie este cel al prognozelor privind evoluţia
fenomenelor economice şi sociale.
2.5. Cercetările operaţionale
Ca metodă de analiză cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale de tip
stocastic şi reprezintă un ansamblu de metode folosite în adaptarea deciziilor atunci când intervin
numeroşi factori de influenţă.
Elementele principale care caracterizează cercetările operaţionale sunt:
- cercetarea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;
- aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de interdependenţă, de exprimare a
lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau factor;
- raţionalizarea deciziilor, pe baza datelor sistemului informaţional şi a analizei ştiinţifice,
postoperativă şi previzională.
Metodele utilizate se grupează astfel:

18
 - determinist: programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria jocurilor, teoria
drumului critic;
- probabiliste: lanţurile Markov, teoria firelor de aşteptare, metode PERT;
- simulative: metoda Monte Carlo etc.
2.6. Alte metode
- metode matematice: calculul diferenţial, derivatele etc.
- metode sociologice: mai ales în analiza resurselor umane ( chestionarul si interviul ) etc.
- metoda calculului marginal
Lista metodelor şi procedeelor de analiză şi diagnostic nu este exhaustivă. Totodată,
fundamentarea concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea singulară a
uneia sau alteia dintre metode prezentate. Chiar dacă pentru un anumit tip de diagnostic este prioritatră
o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte instrumente de investigare, astfel încât să se
asigure pertinenţa demersului.

1.6. Tendinţe moderne în analiza diagnostic

1.6.1 Calculul marginal în analiza economică

1.6.1.1 Marginalismul şi începuturile calcului economic
1.6.1.2 Calculul marginal în analiza economică – valenţe şi limite

1.6.1.1 Marginalismul, sau cum a mai fost numit “ revoluţia marginalistă”, apare în anii ’70 ai
sec XIX, când trei autori, Stanley Jevons (1835 – 1882, Anglia), Leon Walras ( 1834 – 1940, Franta ) şi
Carl Menger ( 1840 – 1921, Austria ), formulează principiile economiei neoclasice, descoperind noi
instrumente de analiză, utilizate într-o măsură mai mare sau mai mică, de întreaga economie de după
această revoluţie.
Autorii neoclasici, spre deosebire de cei clasici, formulează cel mai adesea ipoteza unei oferte
date de “ factori de producţie “, studiind modul în care agenţii economici pot proceda pentru cea mai
bună utilizare posibilă a unui factor de producţie, disponibil în cantitate fixă, încercând să dea răspuns la
întrebări de genul: Care este modul în care poate acţiona un anumit consumator (industrial sau casnic),
care dispune de un buget fix, pentru a se plasa în cea mai bună situaţie posibilă? Cum trebuie să
acţioneze un producător, o întreprindere pentru a obţine profitul cel mai ridicat dintr-un buget dat ?
Prin răspunsurile date, noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei schimbări a
obiectului de analiză şi a cadrului temporal avut în vedere.
Se au în vedere trei aspecte :
- primul priveşte natura capitalului, chiar definirea termenului.

19
 Dacă pentru clasici, capitalul apare clar ca un avans de bani operat de capitalişti, avans pe care
caută să-l recupereze după ce l-au sporit, pentru neoclasici, capitalul este o unealtă de producţie
( factor de producţie), un ansamblu de instrumente , fizic definite.
- al doilea aspect se referă la opoziţia ce se manifestă la nivelul teoriei valorii, unde, spre
deosebire de susţinătorii teoriei obiective a valorii care afirmă că munca este singura măsură reală care
poate servi la aprecierea si compararea valorilor tuturor mărfurilor, neoclasicii apelează la valoarea
estimativă (apreciată, aproximativă) pe care omul o ataşează diferitelor bunuri dorite, în funcţie de
aptitudinile acestora de a satisface nevoile de consum, calitatea si raritatea lor, situându-se pe poziţia
cumpărătorilor, a celor care apreciază valoarea de schimb prin utilitatea produselor si prin solvabilitatea
cererii lor (clasicii se situează pe poziţia producătorului care doreşte să-şi acopere prin preţ cheltuielile
si să-şi asigure obşinerea profitului).
- al treilea aspect priveşte repartiţia venitului global.
Pentru clasici, există o confruntare a claselor sociale (capitalişti, muncitori, proprietari funciari):
repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs; rolul muncii, al forţei de
muncă, pare esenţial, dacă nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus. Neoclasicii au o abordare în
factori de producţie ( pământ, capital, muncă), fiecare din aceştia primind o remunerare a cărei
denumire diferă (renta, salariul, profitul si dobânda), dar al căror principiu de determinare este identic.
Are loc o schimbare de denumire şi de problematică; pentru clasici, renta este percepută de către
proprietarii funciari, profitul de către capitalistii întreprinzători, salariul de către muncitori. În optica
neoclasică, factorii de producţie, pământul, capitalul, munca, sunt cei remuneraţi.
Numele de marginalism vine de la importanţa pe care toţi adepţii acestui curent o acordă
raţionamentului numit la margine, considerându-se că ei au pus bazele calculului economic raţional. Se
disting trei mari curente( şcoli):
1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale.
Autori: C. Menger( ), E. von Bohm- Bawerk( 1851-1914) şi F. von Wieser(1851-1926).
După 1920 se formează ceea ce s-a numit în mod convenţional neomarginalismul, în cadrul
căruia se dezvoltă teoria calculului economic; reprezentativ este F. von Hayek(1899) care a dus la
dezvoltarea după 1970 în SUA a şcolii” anticipărilor raţionale”.
2. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului general
Reprezentanţi: L.Walras(1834-1910), Vilfredo Pareto(1848-1923), A. Cournot(1801-1877),
J.R.Hichs(n. 1904)
3. Şcoala de la Cambridge şi teoria echilibrului parţial
Reprezentanţi: A. Marshall(1842-1924); a elaborat instrumente de analiză utilizate în mod curent
de toti economiştii;
A.C.Pignon(1877-1959)

20
Notă: pentru informaţii suplimentare a se consulta următorii autori: Abraham Frois- Economie Politică;
Mark Blaug – Economie Politică în retrospectivă

1.6.1.2. Calculul marginal în analiza economică

În concepţia marginaliştilor utilitatea nu trebuie considerată la nivelul cantităţii totale
consumate, ci doar la nivelul ultimei unităţi ce poate fi achiziţionată, în condiţiile unor resurse
economice limitate şi scumpe, numită şi utilitatea adiţională (marginală) care cu cât este mai ridicată cu
atât asigură o valoare mai mare produsului (mărfii) respective. Conceptul de utilitate marginală
coordonează comportamentul consumatorului raţional în economia de piaţă şi asigură un instrument de
analiză foarte precis - analiza la margine (marginală).
Esenţa marginalismului în analiza economică constă în aceea că, în determinarea unei alegeri
optime privind consumul de resurse şi rezultatul total, nu se iau în considerare mărimile categoriilor
economice prin ele însele, ci se au în vedere variaţiile lor, considerate din ce în ce mai mici. Astfel,
analiza economică este permanent ancorată în realitate, urmărind fenomenul în evoluţia sa şi înlocuind
în calculul economic valorile medii cu valorile marginale (adiţionale) care se adaugă ritmic, pe măsura
creşterilor mici ale fenomenului cauză.
Avantajele oferite de analiza marginală decurg din faptul că, bazându-se pe variaţiile valorilor
categoriilor cercetate, acestea pot face obiectul calculului diferenţial, pretându-se la studii de
optimizare, apte de a fi tratate prin intermediul modelării matematice, legătura dintre fenomenul-cauză
şi fenomenul-efect fiind redată prin ecuaţii, iar evoluţia fenomenului în timp fiind reprezentată prin
curbe.
Principiul fundamental în analiza marginalistă este principiul de maximalizare (maximizare). Ca
formalizare matematică este vorba de problema căutării maximului unei funcţii, presupunându-se că
funcţiile utilizate vor fi continue şi derivabile ( existenţa unor discontinuităţi nu introduce în analiză
decât o dificultate secundară).
Analiza marginală se referă atât la producător pentru care presupune că încearcă să-şi
maximizeze profitul cu respectarea unor restricţii, cât şi la consumator pentru care presupune că, acesta
caută să-şi maximizeze utilitatea ţinând seama de bugetul total de care dispune. Se presupune că
producătorul încearcă să-şi maximizeze profitul ( aceasta este de fapt ideea cea mai simplă si cea mai
admisă în mod curent) sub constrângerea unui volum determinat de resurse: aceasta înseamnă că, ţinând
cont de totalul resurselor financiare de care dispune ( fie că este vorba de resursele proprii pe care deţine
sau de sumele pe le-a putut împrumuta), el se loveşte de anumite limite, constrângeri, atât economice
cât si tehnice.
Acest lucru îl determină pe producător să se comporte raţional (un producător se comportă
raţional atunci când, ţinând seama de resursele pe care le deţine, ia decizia de a produce acea marfă
care-i permite cea mai bună valorificare a acestora), regulile de gestiune a resurselor pentru ca acesta să-

21
şi poată maximiza profitul vor avea în vedere faptul că valoarea bunurilor nu depinde de costul de
producţie (concepţia obiectivă a valorii) ci de utilitatea acestora, valoarea fiindu-le conferită de
consumatorul final (concepţia subiectivă a valorii). În acest caz, utilitatea nu trebuie considerată la
nivelul cantităţii totale consumate, ci doar la nivelul ultimei unităti ce poate fi achiziţionată, în condiţiile
unor resurse economic limitate şi scumpe. Aceasta este utilitatea adiţională (marginală) care asigură
valoarea mai mare cu cât este mai ridicată.
Analiza marginalistă impune definirea şi delimitarea unor noţiuni cum ar fi: valoarea medie,
valoarea marginală, elasticitatea unei funcţii.
Conceptul de valoare medie exprimă variaţia funcţiei y pe un interval de valori al lui x, de obicei
de la 0 la o anumită valoare selectată [0,x ]:
Y = f(x); ÿ = y/x = f(x)/x;
Conceptul de valoare marginală exprimă variaţia funcţiei y “la margine”, care corespunde unor
variaţii foarte mici ale lui x, pornind de la o valoare dată. Această valoare se exprimă prin raportul
creşterilor absolute astfel:
Ym = y/x =( yi+1 – yi /xi+1- xi ;
Din punct de vedere matematic este vorba de derivata parţială a funcţiei y în raport cu
argumentul considerat(x); valoarea marginală devine:
Ym = lim(y/x) = f’(x);
Astfel, la limită, valoarea marginală devine egală cu derivata funcţiei y în raport cu variabila x.
Conceptul de marginal definit pentru variaţii continue ale funcţiei este aproximativ echivalent cu
conceptul de adiţional şi exprimă modificarea funcţiei aferentă modificării cu o unitate a argumentului.
Concepte operante în analiza marginală:
1. Productivitatea marginală(Wm) a unui factor de producţie este sporul de producţie care se
obtine prin utilizarea unei unităti suplimentare de factor de producţie, în condiţiile în care folosirea
celorlalţi factori de producţie rămâne neschimbată (condiţia caeteris paribus).
Wmi = Q/Xi
Legătura dintre valoarea medie şi marginală a productivităţii se exprimă astfel: atât timp cât
productivitatea marginală este superioară productivităţii medii, randamentul factorului este crescător, în
caz contrar, el capătă caracter descrescător. Cu alte cuvinte, dacă valoarea medie depăşeşte limita valorii
marginale, se declanşează acţiunea unei legi, cunoscută sub denumirea de” lege a randamentelor
(productivităţilor) marginale descrescânde a factorilor de producţie”, potrivit căreia orice suplimentare a
masei unui factor peste o limită dată, menţinând constante valorile celorlalte, se va solda cu sporuri de
producţie din ce în ce mai mici.( vezi Toader Gherasim, Microeconomie, vol. 1, pg. 175 – 182 si
următoarele)
2. Costul marginal este o mărime care arată cu câte unităţi monetare creşte sau scade costul total
atunci când volumul producţiei creşte sau scade cu o unitate.

22
 Cm = C/Q;
Pentru ca costul mediu(CM = C/Q; în care C-costul total- este o funcţie de Q) să fie minim,
condiţia necesară este ca prima sa derivată să fie nulă:
CM=C/Q; dC/dQ=QC’- C/Q2 = 0  QC’ – C = 0  QC’ = C  C’=C/Q= CM
unde C’ = cost marginal
Această concluzie ( cost marginal = cost mediu) este foarte importantă atunci când se urmăreşte
optimizarea structurii factorilor de producţie şi maximizarea profitului unei întreprinderi.
Relaţia dintre costuri (totale, medii, marginale) se poate exprima astfel: - In general, curba
costului mediu este descrescătoare atât timp cât costul marginal este inferior costului mediu si
crescătoare pe intervalul de variaţie în care costul marginal este superior celui mediu. Altfel spus, în
situaţiile în care costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul fabricării unei unităţi
suplimentare de marfă este mai coborât decât costul mediu al unei unităţi de marfă existente, ceea ce va
determina o reducere a costului mediu unitar aferent producţiei majorate, o astfel de influenţă ( pozitivă)
pe care costul marginal o exercită asupra costului mediu devenind nulă în momentul în care cele două
costuri sunt egale. De îndată ce producţia unei unităţi suplimentare de marfă se realizează cu un spor de
cheltuială (cost marginal) mai mare decât costul mediu al unei unităţi de marfă existente, producţia
marginală va avea ca efect creşterea costului mediu (influenţa asupra acestuia transformându-se deci din
pozitivă în negativă).
În mod asemănător, în ipoteza în care funcţia costului total este liniară, de forma:
C = cv  Q + Cf
unde:
cv - cost variabil dependent de volumul producţie
Cf – cost fix- constant
C’ = dC/dQ = cv
3. Venitul marginal (Vm ) se defineşte ca fiind creşterea înregistrată în totalul venitului prin
vânzarea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de produs:
Vm(Cam) =  Ca/Q;
Deoarece în mod curent o firmă trebuie să vândă la preţul pieţei, ea nu poate modifica nivelul
acestuia indiferent ce ar întreprinde. Maximizarea profitului are loc atunci când costul marginal este
egal cu preţul. Dacă preţul este în acelasi timp venitul marginal, atunci cu aceste trei mărimi se poate
calcula profitul sau pierderea cu fiecare unitate suplimentară de produs precum şi producţia de echilibru,
care maximizează profitul. Dacă preţul produsului este constant, atunci venitul marginal este chiar
preţul acestuia.
Se apreciază că o regulă de bază pentru o firmă este că ea trebuie să producă numai dacă ar
pierde mai mult neproducând. Dacă nu produce nimic va avea o pierdere operaţională egală cu costurile
fixe. Circumscrisă obiectivului de maximizare a profitului firma va avea în vedere:

23
 Regula 1: Nu trebuie să producă dacă veniturile totale din producţia sa nu sunt mai mari sau
egale cu costul total variabil; opţiunea de a produce , trebuie să se producă după relaţia: Vt  Cv;
Regula 2: presupunând că firma este îndreptăţită să producă, va fi profitabil ca ea să-şi extindă
producţia atâta timp cât venitul marginal este mai mare decât costul marginal şi să păstreze această
extindere până când : Vm = Cm.
Aceste două reguli pot fi reformulate în trei condiţii necesare pentru ca o firmă să-şi maximizeze
profitul:
a) Preţul să fie cel puţin la fel de mare cu costul variabil mediu ( condiţia de egalitate asigură
supravieţuirea pe o perioadă scurtă de timp):
p  Cvmediu
b) Venitul marginal să fie cel putin egal cu costul marginal:
Vm  Cm
Zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, corespunde
intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului marginal;
c) Să se realizeze acel volum de activitate care corespunde într-un grafic, intersecţiei dintre
curba costului marginal si curba venitului marginal.
Această din urmă regulă stabileşte, conform principiilor marginaliste, un al doilea punct de
echilibru, într-un model neliniar al pragului de rentabilitate, punct care indică mărimea optimă a
volumului producţiei şi, implicit, al desfacerilor, pentru care firma îşi maximizeasză profiturile. Acest
model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi sensul schimbărilor
survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu modificările intervenite în
volumul total al producţiei.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil pare a fi limitat doar de capacitatea de
producţie instalată, adică de cantitatea si calitatea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, în care
s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea si menţinerea – pe perioade mai îndelungate de timp – a acestei limite, are
ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un moment dat, firma să
înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului – în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de
întreţinere şi reparaţii, cât şi a salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar făcut
( regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale mai frecvente,
intervenţii preventive – efectuate la perioade mai scurte de timp – de reglare şi de întreţinere a utilajelor;
stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii muncii, sau efectuării de ore
şi/sau schimburi suplimentare etc.).

24
 Se adaugă la acestea modificările intervenite în mediul exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în
condiţiile existenţei unei puternice concurenţe. Schimbarea raportului cerere- ofertă, în detrimentul
celei din urmă, va conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident,
diminuarea marjei brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de
producţie.
În aceste condiţii, evidenţierea celui de-al doilea punct de echilibru, marchează sfârşitul zonei de
profitabilitate maximă a unei firme, zonă încadrată de dreapta venitului marginal şi de curba costului
marginal.
Decizia de a proceda la creşterea volumului de producţie peste acest nivel, poate fi justificată –
numai în cazul întreprinderilor puternice – de adoptare a unei strategii agresive de piaţă, cu scopul
penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.( vezi Revista Finanţe, Credit,
Contabilitate nr. 1 şi 2 1999).
Elasticitatea funcţiei în raport cu argumentul este definită ca fiind sensibilitatea funcţiei la
modificarea argumentului şi se calculează ca raport al modificărilor lor relative:
Ey/x = (y/y)/(x/x)  Ym /Ym în care
Ym – valoarea marginală
Ym – valoarea medie
În calculul economic prezintă importanţă semnul si valoarea elasticităţii, deoarece semnul (+)
sau (-) arată sensul legăturii între y şi x iar valoarea  1 sau 1
reflectă gradul de elasticitate ( rigiditate) a funcţiei faţă de argument.
Câteva situaţii pot fi evidenţiate în acest context:
1) Din punct de vedere al semnului elasticităţii:
a) Elasticitatea pozitivă corespunde unor evoluţii în acelasi sens a celor două variabile:
Ey/x > 0, în cazul creşterii ambelor variabile ( y/y >0; x/x >0), sau al reducerii lor (
y/y <0; x/x <0).
În acest caz, valoarea medie şi marginală au acelasi semn (+) sau (-).
b) Elasticitatea negativă arată evoluţii în sens invers ale celor două variabile:
Ey/x < 0 , în cazul (y/y) > 0, ( x/x) < 0, sau (y/y) < 0, (x/x) > 0, creşterea argumentului
antrenând reducerea funcţiei şi invers.
Semnul celor două valori, medie si marginală este diferit, una dintre ele putând să crească în
cazul reducerii celeilalte si invers.
2) Având în vedere valoarea elasticităţii,
a) Ey/x = 1, care corespunde unor modificări echiproporţionale a celor două variabile:
y/y = x/x;
Această echiproporţionalitate se regăseşte şi în egalitatea valorii medii şi marginale Ym = Ym;

25
 b) Ey/x < 1, care reflectă modificări neproporţionale de forma
y/y < x/x, sau o inegalitate de forma Ym < Ym ;
Este cazul în care funcţia y este relativ rigidă în raport cu argumantul x, valoarea sa marginală
fiind inferioară valorii medii.
c) Ey/x > 1, care reflectă modificări neproporţionale de forma :
y/y > x/x, sau o inegalitate de forma : Ym > Ym ;
Funcţia y este relativ elastică în raport cu variabila x, valoarea sa marginală fiind superioară celei
medii.
d) Ey/x = 0, arată o rigitate maximă ( elasticitate minimă) a funcţiei y fată de x, adică y/y = 0, în
condiţiile în care variabila x are anumite variatii.
Este cazul în care valoarea marginală este nulă : Ym = 0;
e) Ey/x   ,ceea ce corespunde unei funcţii infinit elastice, deoarece deşi argumentul nu mai
are nici o modificare ( x = 0 ), acesta rămânand constant, funcţia are o variaţie diferită de 0. Este cazul
în care valoarea marginală creşte în timp ce valoarea medie scade mult, îndepărtându-se de prima.
Sintetizând, se pot reţine ca esentiale următoarele avantaje oferite de utilizarea analizei
marginale:
- simplificarea calculelor de cost si preţ, cu conditia ca, prin sistemul de contabilizare al
cheltuielilor, să se evidenţieze şi costurile semivariabile;
- renunţarea la relativismul alocării costurilor indirecte( fixe) pe fiecare unitate de produs; se
evită astfel “supraîncărcarea” unor articole si “subîncărcarea” altora, procedură care conduce la aberaţii
ce vizează: ponderea costurilor de realizare ale produselor în structura totală de producţie; evaluarea
stocurilor de producţie neterminată şi/sau de produse finite; estimarea profiturilor totale obtenabile si a
rentabilităţii de ansamblu a firmei; compararea situaţiilor economico-financiare înregistrate pentru
diferite perioade de timp;
- anticiparea, rapidă şi precisă, a efectelor cauzate de eventualele modificări ale structurii
producţiei sau ale factorilor exogeni (de mediu);
- asigurarea atât a competitivităţii produselor, cât şi a rentabilităţii activităţii economice, prin
posibilitatea reală de practicare a unor preţuri similare cu cele de pe piaţă, fără a înregistra pierderi.
Dificultatea aplicării metodei provine din complexitatea calculelor matematice ce trebuie
efectuate şi din faptul că pentru firmele cu activitate complexă, aplicarea conceptului marginalist
necesită o evidenţă riguroasă a consumurilor de resurse, corespunzător diferitelor niveluri ale activităţii.

26