CAPITOLUL 1 ASPECTE TEORETICO-

CONCEPTUALE ALE ANALIZEI ECONOMICO-

FINANCIARE

amiliarizarea studenţilor cu noţiunile de eficienţă economică, analiză

economică, analiză de gestiune, analiză financiară, factori de influenţă (factori
cantitativi, factori calitativi), modele de analiză, descompunerea fenomenelor în
factori, ordine de intercondiționare (de analiză), relaţia cauză-efect, evidenţierea,
evaluarea şi valorificarea rezervelor interne
2. Punerea în evidenţă a necesităţii, obiectului de studiu şi obiectivelor analizei
economico-financiare
3. Cunoaşterea etapelor şi conţinutului procesului de analiză şi a tipurilor de
analiză
4. Crearea deprinderilor privind construirea unor modele performante de analiză
a fenomenelor care se derulează în interiorul unei entităţi economice:
5. Dezvoltarea abilităţilor de a interpreta rezultatele obţinute în urma
cuantificării influenţelor asupra factorilor, precum şi a capacităţii de a desprinde
concluzii pertinente privind fenomenele cercetate

1.1. Necesitatea si obiectivele analizei economico-

financiare

Necesitatea analizei economico-financiare a entităţii reiese cel puţin din

următoarele considerente:
 în primul rând, sporirea eficienţei întregii activităţi a entităţii constituie un obiectiv
central al analizei economico-financiare. Acest obiectiv se realizează prin cunoaşterea
postfaptică, curentă şi previzională a evoluţiei sistemului cibernetic al entităţii

1
economice, a rezervelor sale interne, precum şi a cauzelor care determină apariţia şi
amplificarea acestora.
 în al doilea rând, scopul analizei economico-financiare este de cunoaştere a esenţei
fenomenelor şi proceselor ce se derulează în mediul microeconomic, în scopul
descoperirii legităţilor care guvernează portofoliul de afaceri al entităţii economice.
 în al treilea rând, analiza economico-financiară, prin metodele şi procedeele sale,
constituie un instrument indispensabil activităţii manageriale a firmelor, întrucât oferă
soluţii practice în vederea prevenirii şi înlăturării factorilor cu acţiune distructivă, şi
crearea, pe această bază, a condiţiilor manifestării neîngrădite a factorilor cu influenţă
pozitivă.

Obiectul analizei economico-financiare. Definirea conceptului de analiză

În Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul analiză provine din limba
franceză şi are un dublu înţeles. În primul rând, prin verbul a analiza (fr. analyser) se
înţelege „ a cerceta un întreg, un fenomen etc. examinând fiecare element în parte”. În al
doilea rând, substantivul analiză (fr. analyse) înseamnă „o metodă ştiinţifică de cercetare
care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte”. În literatura
economică de specialitate, există numeroase opinii în legătură cu definirea termenului de
analiză.
Într-o accepţiune mai largă, efectuând o sinteză a acestor opinii putem spune că
analiza, în general, reprezintă o cale de cercetare ştiinţifică a comportamentului
fenomenelor şi proceselor ce se derulează în natură şi societate. Cercetarea analitică
presupune descompunerea fenomenului sau procesului în componentele sale, stabilirea
relaţiilor de coordonare şi subordonare dintre acestea, precum şi a împrejurărilor care le
generează, le întreţin sau le anihilează apariţia. Prin generalizarea concluziilor, analiza se
completează cu sinteza, care este o metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată
pe trecerea de la esenţă la aparenţă de la particular la general, de la simplu la complex.
Analiza economică evidenţiază comportamentul fenomenelor şi al proceselor ce
se derulează în mediul economic, prin utilizarea unor metode de investigare generale sau

2
specifice acesteia. Analiza economică are două componente şi anume: analiza stării
economice (de gestiune) şi analiza stării financiare.
Analiza stării economice (de gestiune) pune în evidenţă gradul de utilizare
intensivă şi extensivă a resurselor în procesul combinării şi substituţiei tehnico-
economice a factorilor. Este vorba despre: analiza ofertei ca volum, structură, sortiment,
ritmicitate, nivel al calităţii, analiza asigurării şi eficienţa utilizării factorilor de producţie
(stocuri, capital fix, capital uman), analiza costurilor.
Analiza stării financiare reliefează rezervele nevalorificate ale profitabilităţii,
lichidităţii, solvabilităţii, echilibrului financiar, comportamentului la bursa de valori a
firmei şi aprecierea stării de faliment a firmelor.
În ultimii 20-25 de ani, analiza financiară a avut un dinamism accentuat datorită
mutaţiilor mediului financiar şi creşterii riscului odată cu accentuarea turbulenţelor
economico-financiare şi cu internaţionalizarea schimburilor de bunuri şi capital. Şcoala
românească de analiză are o viziune integratoare care permite abordarea problematicii
complexe a activităţii unei întreprinderi atât din punct de vedere economic cât şi
financiar. De altfel, indicatorii financiari care fac, în esenţă, obiectul de studiu al analizei
financiare nu sunt altceva decât expresia monetară a finalităţii activităţii economice. O
analiză pertinentă a situaţiei financiare obligă, fără îndoială, la implicarea unor aspecte
nefinanciare, cum sunt: timpul de lucru, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie
etc. precum şi a unor aspecte calitative: calificarea salariaţilor, calitatea produselor şi
serviciilor, calitatea comunicării interne şi externe. Cauzele dificultăţilor unei
întreprinderi nu sunt numai cauze de natură financiară, ci pot fi generate de orice tip sau
segment de activitate al întreprinderii.

Obiectivele analizei economico-financiare

În concordanţă cu consideraţiile teoretice ale conceptului, considerăm, în primul
rând, că analiza trebuie şi poate să ofere soluţii de descompunere a fenomenului şi
procesului economic în părţi componente, să studieze comportamentul acestora,
independent şi intercorelat cu alte componente, să ofere soluţii practice de combinare şi

3
substituţie a factorilor care au un rol relevant în mecanismul de funcţionare al entităţii
economice, în scopul maximizării performanţelor acesteia.
În al doilea rând, analiza stării economice şi financiare trebuie să studieze mişcarea,
transformarea fenomenelor şi a proceselor economice din interiorul firmei sub aspect
calitativ şi cantitativ, static şi dinamic, să evidenţieze factorii endogeni şi exogeni,
cauzele şi consecinţele influenţei acestora asupra mecanismului de funcţionare al
întreprinderii.
În al treilea rând, analiza economico-financiară trebuie să ofere soluţii practice
cuantificării, pe de-o parte, a eforturilor entităţii economice, iar pe de altă parte, a
efectului pe care aceasta îl va înregistra în economia competiţională.
Nu în ultimul rând, analiza economico-financiară studiază realitatea obiectivă prezentă
sub forma stării fenomenelor şi a proceselor din mediul microeconomic, prin prisma
corelaţiei cauză-efect. Astfel, factorul care într-o ecuaţie de cercetare (model de analiză)
constituie cauza modificării stării unui fenomen, într-o altă ecuaţie poate să se
transforme în fenomen de investigat.

1.2. Conţinutul şi etapele procesului de analiză a

activităţii economice

Activitatea practică de analiză economico-financiară este strâns legată de

activitatea de control şi conducere a întreprinderilor. Fără o analiză economică şi
financiară este de neconceput realizarea obiectivelor organelor de control.
Realizarea obiectivelor conducerii întreprinderii, fundamentarea deciziilor
privind planificarea, urmărirea şi reglarea activităţii economice a întreprinderii se
bazează pe concluziile analizei economico-financiare, legate de factorii şi cauzele
modificării rezultatelor economice şi financiare, de soluţiile oferite de analiză, pentru
prevenirea şi înlăturarea lor. Nivelul eficienţei economice a activităţii de analiză –
decizie – control depinde de: metodele de cercetare, de calităţile, experienţa, pregătirea
profesională a persoanelor, dar mai ales de modul de a gândi al acestora. Principalele
etape sunt:

4
a). Întocmirea planului de analiză presupune precizarea scopului analizei economico-
financiare, obiectivele principale ce trebuie atinse, problemele cheie de cercetat pentru
realizarea scopului, ordinea executării lor, locul desfăşurării analizei, perioada de timp
analizată, perioada cât se desfăşoară analiza, baza informaţională a analizei, stabilirea
echipei de analiză, eventualele colective mixte pentru probleme şi repartizarea sarcinilor
pe personal. Tot cu ocazia definitivării planului de analiză, echipa se informează asupra
situaţiei economico-financiare a întreprinderii, asupra obiectului activităţii acesteia,
asupra particularităţilor tehnologice şi organizatorice.
b). Culegerea şi selectarea informaţiilor asigură baza de date necesare analizei.
Purtătorii de informaţii economice ale evidenţei economice sau alte informaţii constituie
principalele surse informaţionale care pot fi folosite de analiză. Constatările directe,
sesizările clienţilor, materialele de profil economic din presă, procesele verbale ale
organelor de control, actele normative, instrucţiunile elaborate de ministerul Finanţelor,
corespondenţa cu ministerul de resort şi subunităţile întreprinderii pot oferi informaţii
care ajută la atingerea obiectivelor analizei. Selectarea informaţiilor economice în
funcţie de scopul urmărit, utilizarea informaţiilor economice reprezentative, apelarea la
mai multe surse de culegere a informaţiilor economice, gruparea şi clasificarea
informaţiilor culese uşurează desfăşurarea analizei economico-financiare.
c). Verificarea informaţiilor culese are menirea de a asigura baza informaţională în
concordanţă cu realităţile din economia întreprinderii şi se referă la: Verificarea formei
de prezentare a purtătorilor de informaţie; Verificarea calculelor indicatorilor
economico-financiari comparativ cu normele legale evidenţiază eventualele erori de
calcul şi anomalii între diferiţi indicatori economico-financiari; Verificarea de fond a
informaţiilor economice se referă la urmărirea veridicității acestora, la concordanţa
evidenţei economice cu realitatea practică din întreprindere.
d). Analiza propriu-zisă a informaţiilor economico-financiare. Prelucrarea
informaţiilor economico-financiare cu ajutorul procedeelor analizei economico-
financiare presupune efectuarea unei analize postfaptice, curente şi prospective. Prin
analiza postfaptică şi curentă se urmăresc posibilităţile de reale ale întreprinderii faţă de

5
 CAPITOLUL 2 METODOLOGIA ANALIZEI
COMPETIŢIONALE

Obiective:
1. Optimizarea performanţelor firmelor intrate în competiţie
2. Calcularea indicatorilor pe baza cărora se pot face ierarhizări a firmelor.
3. Obţinerea unor contracte în funcţie de rezultatele competiţiei.

2.1. Procedeele analizei stării concurenţiale a entităţilor

economice

procedeul indicatorului sintetic

procedeul matricei comparaţiilor (procedeul aprecierii
comparative multicriteriale)
procedeul distanţei (firma etalon)
procedeul ierarhizării finale a firmelor
Metodologia de analiză a stării concurenţiale a entităţilor economice
1. Procedeul indicatorului sintetic. Este o modalitate de ierarhizare a firmelor, în care
mărimea indicatorului se determină fie ca o medie geometrică, fie ca o medie aritmetică
ponderată a indicilor criteriilor (indicatorilor) de performanţă a firmelor.
a). În primul caz, calculul indicatorului sintetic nu ţine cont de importanţa economică a
indicatorilor economico-financiari selectaţi, în funcţie de care se face ierarhizarea, şi
atunci avem de-a face cu un indicator sintetic global. Calculul indicatorului se poate
realiza :
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în acelaşi sens (fie de max., fie de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic global este următoarea:
n
S gk  n
I
i 1
ik

Sgk – reprezintă valoarea indicatorului sintetic global al firmei „k”

6
Ijk – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei
„k”
n – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă selectate
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în sensuri diferite (şi de max., şi de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic global este următoarea:
m

I i (max ) k unde: m+p=n

S gk  n
i 1
p

I
j 1
j (min ) k

Ii(max)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al

firmei „k”, iar acest indicator (criteriu) se optimizează prin maxim
Ij(min)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „j” a
firmei „k”, iar acest indicator se optimizează prin minim
m – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
maxim
p – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
minim.
Ierarhizarea firmelor se realizează în ordinea descrescătoare a valorii
indicatorului sintetic astfel determinat.
2. Procedeul matricei comparaţiilor (procedeul aprecierii comparative multicriteriale)
constă în evaluarea performanţelor firmelor cu ajutorul unei matrici în care liniile
reprezintă criteriile de performanţă selectate, iar coloanele reprezintă locul ocupat de
fiecare firmă „k”, în ordinea descrescătoare/crescătoare, în funcţie de nivelul realizat al
indicatorului (criteriului) de performanţă selectat şi de modul de optimizare al acestuia.
în acest caz se calculează astfel:
a).Cazul în care nu se ţine cont de importanţa economică a criteriilor selectate, se
procedează astfel:
- fiecărui loc „j” i se atribuie în ordine descrescătoare un punctaj
1 1 1 1
l j { , , , ,......}
2 4 8 16

7
- starea economico-financiară globală a firmei se determină ca o sumă ponderată a
numărului de apariţii pe locul „j” a firmei „k” şi punctajul lj acordat acelui loc, astfel
obţinându-se un indicator de stare global.
m n
S gk   l j   nij( k )
j 1 i 1

Sgk – reprezintă valoarea indicatorului de stare global al firmei „k”

lj – reprezintă punctajul acordat locului ocupat de firma „k”
nij(k ) - reprezintă numărul de apariţii a firmei „k” pe fiecare din cele j = 1, m locuri

m – numărul locurilor (nr. coloanelor matricei)

n – numărul indicatorilor de performanţă selectaţi (nr. liniilor matricei)
Ierarhizarea firmelor se efectuează în ordinea descrescătoare a valorii
indicatorilor de stare, astfel calculaţi.
3. Procedeul distanţei (firma etalon. În acest caz, pentru fiecare indicator (criteriu) de
performanţă, se alege drept etalon valoarea maximă/minimă a indicelui indicatorului
analizat, considerându-se baza de comparaţie egală cu 1 sau cu 100%. Distanţa dintre
firma analizată şi firma etalon va permite ierarhizarea firmelor. Această distanţă se va
calcula astfel:
a). În cazul în care nu se ţine cont de criteriile de performanţă selectate, se va calcula un
indicator global al distanţei.
2
I ik
 (1
n
Dg k  )
i 1 I ei
Dgk – reprezintă valoarea indicatorului distanţei globale a firmei „k”
Ijk – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei
„k”
Iei – reprezintă valoarea (maximă sau minimă) indicelui indicatorului ales drept etalon
din şirul „i” al indicatorului analizat
4. Procedeul ierarhizării finale a firmelor constă în atribuirea de puncte în ordine
descrescătoare pentru locurile stabilite prin cele trei procedee prezentate anterior. Locul

8
final al fiecărei firme „k” se determină prin însumarea acestor puncte, iar ierarhizarea se
realizează în ordinea descrescătoare a scorului obţinut.
3
L fk   Pik
i 1

Lfk – reprezintă locul final ocupat de firma „k”

Pik – reprezintă punctajul aferent locului „i” al firmei „k”, punctaj stabilit printr-un
procedeu prezentat anterior
i – reprezintă numărul procedeelor utilizate în ierarhizare

2.2. Metodologia de analiză a stării interne a entităţilor

economice

Reflectarea stării economico-financiare a firmelor poate fi realizată prin aplicarea

principiilor şi regulilor matematice în procesul de construcţie a unor modele de analiză
competitivă. În cadrul acestui proces, un rol decisiv revine stabilirii modalităţilor de
intercondiţionare a factorilor de influenţă a fenomenelor care determină ordinea de
analiză a acestora.
Ordinea de analiză este ordinea inversă evoluţiei reale a fenomenului analizat.
Pentru a justifica această afirmaţie aducem câteva argumente: 1.analiza studiază
fenomenele de la general la particular, de la aparenţă la esenţă, de la complex la simplu;
2.atunci când dorim să obţinem factori agregaţi, aplicând proprietăţile înmulţirii de
asociativitate şi comutativitate, dacă se păstrează ordinea de analiză, se păstrează şi
conţinutul economic al factorilor, dacă nu se ţine cont de ea, atunci se pierde şi
conţinutul economic al factorilor agregaţi; 3.în cadrul ordinii de analiză, întotdeauna
prima dată se analizează factorii cantitativi şi apoi factorii calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai fenomenului analizat, se exprimă
în unităţi de măsură fizice, naturale şi sunt factori extensivi, practic limitaţi în timp şi
spaţiu. Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură u fenomenul analizat, ei dau esenţa

9
 CAPITOLUL 3. UTILIZATORII RAPOARTELOR DE
ANALIZĂ ECONOMICO -FINANCIARĂ

Obiective
1.Definirea analizei economice, prin care se poate face distincţia între cele două
componente: analiza stării economice (de gestiune) şi analiza stării financiare,
2.Cunoaşterea rolului, importanţei, obiectivelor şi funcţiilor analizei
economice în cadrul mecanismului de funcţionare a entităţii;
3. Necesitatea rapoartelor de analiza pentru diverse categorii de utilizatori.
Un loc important în cadrul capitolului îl ocupă descrierea procedeelor care, prin
reunirea lor, formează metodologia analizei, şi sunt foarte importante în ceea ce priveşte
construirea modelelor de analiza şi cuantificarea influenţelor factorilor asupra
fenomenelor, constituind în acelaşi timp instrumente indispensabile managementului
entităţii în scopul luării unor decizii privind creşterea eficienţei economice.

3.1 Clasificarea utilizatorilor

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiză se împart în două categorii, şi

anume: utilizatorii interni, adică managerii firmei; utilizatorii externi, adică creditorii,
investitorii, partenerii comerciali (furnizorii, clienţii) ai firmei şi statul.
Managerii firmei, indiferent de nivelul lor ierarhic, monitorizează în permanenţă
activitatea firmei. Informaţiile furnizate de analiza economico-financiară trebuie să stea
la baza fundamentării deciziilor operative, curente şi strategice viitoare privind
traiectoriile de urmat: expansiunea sau restrîngerea portofoliului de afaceri, gestionarea
serviciului datoriei în parametrii proiectaţi etc.
Creditorii firmei acordă împrumuturi pentru investiţii şi pentru activitatea
curentă. Fundamentarea deciziei de creditare se face în mod diferit în funcţie de tipul

10
împrumutului, astfel: pentru împrumuturile pe termen scurt, creditorul este interesat de
lichiditatea firmei, adică de capacitatea acesteia de a face faţă plăţilor pe termen scurt;
pentru împrumuturile pe termen lung, creditorul este interesat de starea de solvabilitate
financiară şi rentabilitate economică.
Investitorii achiziţionează acţiuni ale firmei având un scop dublu: să încaseze un
dividend mai mare decât rata dobânzii pe piaţa financiară; să speculeze valoarea titlurilor
la Bursă. În acest sens ei sunt interesaţi de rentabilitatea financiară şi de cotaţia titlurilor
la Bursă.
Partenerii comerciali ai firmei (furnizorii şi clienţii) urmăresc scopuri diferite în
utilizarea informaţiilor furnizate de analiză, astfel:
- furnizorii sunt interesaţi, pe de o parte, de măsura în care firma îşi poate achita datoriile
conform clauzelor contractuale, iar, pe de altă parte, de menţinerea ca un clien fidel.
- clienţii sunt interesaţi de vandabilitatea firmei, adică de măsura în care aceasta poate
să-şi onoreze obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte livrarea/prestarea
produselor/serviciile, şi dacă firma va rămâne un potenţial furnizor în viitor.
Statul, prin organele sale financiare specializate, este interesat de analiza corectă
a activităţii firmei în vederea încasării impozitelor şi taxelor în conformitate cu legislaţia
financiar-fiscală în vigoare. Statul îşi asumă riscul neîncasării la termen a obligaţiilor
financiar-fiscale ale agentului economic.

3.2 Importanţa informaţiilor oferite de analiza

economico-financiară.

Toţi utilizatorii prezentaţi anterior, folosesc atât informaţiile furnizate de analiza

postfaptică, cât şi de cea curentă. De aceea, orice partener al firmei este interesat să
cunoască trendul vânzărilor precedente, a cheltuielilor, a profitului, a cash-flow-ului şi a
duratei de recuperare a investiţiei. În plus, o analiză a poziţiei curente a firmei
evidenţiază ce active sunt utilizate în afaceri, ce datorii trebuie achitate, care este starea
monetară a firmei, care este raportul între creanţe şi obligaţii şi cât de actualizat este
patrimoniul firmei. Potenţialul viitor al unei firme poate fi evaluat cu ajutorul unor
metode şi instrumente de predicţie a comportamentului în afaceri a firmei. În acest sens,

11
 CAPITOLUL 4 ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE
A ENTITĂŢII ECONOMICE

Obiective
1. Cunoaşterea informaţiilor furnizate de bilanţ-componentă a situaţiilor financiare,
2. Însuşirea metodologiilor de analiză - diagnostic a acestuia,
3. Înţelegerea necesităţii fiecărui aspect analizat pentru conturarea unei analize a poziţiei
financiare cât mai pertinente
4. Exemplificarea cifrică a evoluţiei poziţiei financiare pe baza indicilor cu baza în lanţ
(cazul concret al unei societăţi comerciale, perioada 5 ani).
5. Calculul şi interpretarea ratelor de structură ale activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii, compararea rezultatelor cu valorile medii pe ramuri de activitate şi cu
intervalele de siguranţă.
6. Calculul şi interpretarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, echilibru financiar, a
ratelor de rotaţie, compararea rezultatelor cu valorile medii pe ramuri de activitate şi cu
intervalele de siguranţă.
7. Stabilirea punctelor forte şi a punctelor slabe în ce priveşte stabilitatela financiară.
modalităţile de finanţare a activităţii, gestiunea patrimoniului, a evoluţiei şi structurii
elementelor de active,datorii, capitaluri proprii

4.1.Analiza de ansamblu a poziţiei financiare

Raportarea informaţiilor produse de contabilitatea financiară se face cu ajutorul

situaţiilor financiare, care, potrivit Legii contabilităţii, art. 26, sunt obligatoriu a se
întocmi de către toate persoanele juridice care au obligativitatea să conducă o
contabilitate în partidă dublă.

12
 În România, pe lângă situaţiile financiare anuale întocmite de unităţile
economice, acestea au obligativitatea întocmirii unor raportări semestriale formate din:
Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii; Rezultate financiare; Date
informative.
Întrucât aceste raportări semestriale prezintă situaţia resurselor controlate de
întreprindere şi a rezultatelor la finele primului semestru în aproximativ aceeaşi structură
ca situaţiile financiare anuale vom prezenta numai structura şi componenţa situaţiilor
financiare anuale. Întreprinderile din România, au obligaţia să întocmească situaţiile
financiare anuale respectând prevederile O.M.F.P. nr. 3055/2009 în funcţie de
îndeplinirea anumitor criterii aşa zise „de mărime”.
Astfel, dacă se depăşesc limitele a două dintre următoarele criterii: total active:
3.650.000 euro; cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro; număr mediu de salariaţi în
cursul exerciţiului financiar: 50.
Entităţile sunt obligate la a întocmi: Bilanţ; Cont de profit şi pierdere; Situaţia
modificărilor capitalului propriu; Situaţia fluxurilor de trezorerie; Note explicative
la situaţiile financiare anuale.
Entităţile care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de
mărime prevăzute anterior întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:
Bilanţul prescurtat; Contul de profit şi pierdere; Note explicative la situaţiile
financiare anuale simplificate. Opţional se pot întocmi situaţia modificărilor
capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie.
Poziţia financiară a unei întreprinderi este reprezentată conform Standardelor
Internaţionale de Contabilitate (în prezent Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară-IFRS) de relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale sale.
Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de bilanţul propriu-
zis dar, în completare, şi celelalte elemente ale situaţiilor financiare pot furniza
informaţii utile relativ la aceste elemente. Este vorba despre „Situaţia modificărilor
capitalurilor proprii” precum şi o parte importantă din notele explicative ca de exemplu:
„Activele imobilizate”, „Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli”, ”Repartizarea

13
profitului”, „Situaţia creanţelor şi datoriilor”, „Principii, politici şi metode contabile”,
„Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari”.
Analiza poziţiei financiare se poate defalca astfel: a). Analiza de ansamblu a
poziţiei financiare b). Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii.
Primul pas în analiza poziţiei financiare îl reprezintă analiza de ansamblu a
poziţiei financiare în cadrul căreia vom pune în evidenţă evoluţia şi mutaţiile structurale
produse în cadrul structurilor poziţiei financiare respectiv în cadrul activelor, datoriilor
şi capitalurilor proprii pe baza informaţiilor puse la dispoziţie prin situaţiile financiare.
Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea situaţiilor financiare pe mai
multe exerciţii financiare succesive.

4.2. Analiza evoluţiei poziţiei financiare

Se bazează pe calculul unor indici în care posturile din bilanţ se exprimă sub
forma modificărilor procentuale faţă de: valoarea aceluiaşi post dintr-un an de bază,
considerat 100 % pentru indicii cu baza fixă; sau succesiv pentru perioada precedentă, în
cazul indicilor cu baza în lanţ.
A. Analiza dinamicii activelor
Aşa cum rezultă şi din schema de bilanţ prezentată mai sus activele sunt
structurate în trei mari categorii şi anume: I.Activele imobilizate; II.Activele
circulante; III.Cheltuieli înregistrate în avans. Analiza dinamicii activelor presupune
adâncirea analizei pe grupele de active şi în cadrul lor pe elemente componente.
I. Activele imobilizate. Activele imobilizate reprezintă acea parte a activelor pe care
întreprinderea intenţionează să le deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare de 1
an) şi care nu se consumă la prima lor utilizare. Activele imobilizate se structurează în:
Imobilizări necorporale; Imobilizări corporale; Imobilizări financiare.
1. Imobilizările necorporale. O imobilizare necorporală este un activ
identificabil nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de
producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru
scopuri administrative.

14
 În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: Cheltuielile de constituire;
Cheltuielile de dezvoltare; Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi
alte valori similare; Fondul comercial; Alte imobilizări necorporale. Analiza în
dinamică a imobilizărilor necorporale vizează:
IIC > 100% ceea ce înseamnă un ritm superior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile
de imobilizări de la un an la altul.
IIC = 100% ceea ce înseamnă un ritm constant al intrărilor faţă de ieşirile de imobilizări
de la un an la altul.
IIC < 100% ceea ce înseamnă un ritm inferior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile
de imobilizări de la un an la altul.
În general pentru întreprinderile româneşti se constată atât o pondere redusă a
imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor cât şi o tendinţă de scădere a valorii
acestora ca urmare a amortizării lor.
2. Imobilizările corporale sunt active imobilizate care: a). sunt deţinute de o
persoană juridică pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; b).
sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an; şi c). au valoare mai mare
decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. În prezent limita minimă este
de 1800 lei.
Imobilizările corporale cuprind terenuri, construcţii, utilajele, instalaţiile,
mijloacele de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică etc.
Caracteristica generală a imobilizărilor necorporale şi corporale (mai puţin a terenurilor)
este faptul că valoarea lor se recuperează prin amortizare pe durata de viaţă utilă.
Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii unei imobilizări necorporale şi/sau
corporale prin includerea în cheltuielile curente a unei cote părţi din valoarea activului
care se amortizează.
3. Imobilizările financiare reprezintă titluri de valoare pe care întreprinderea
intenţionează să le deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare de 1 an) şi din
deţinerea cărora întreprinderea doreşte obţinerea unor venituri de natură financiară (sub
formă de dobânzi sau dividende) şi, în cazul în care sunt reprezentate de acţiuni,

15
exercitarea unui control sau a unei influenţe notabile asupra emitentului. Ele cuprind
titlurile de participare, interese de participare deţinute, alte titluri imobilizate şi creanţele
imobilizate. În general o sporire a acestor imobilizări (IIF > 100) reprezintă o angajare a
resurselor întreprinderii în activitatea altor firme.
II. Activele circulante. În categoria activelor circulante se cuprind acele active care:
a).sunt achiziţionate sau produse pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi
se aşteaptă a fi realizate în termen de maxim 1 an; b). este reprezentat de creanţe aferente
ciclului de exploatare; c).este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror
utilizare nu este restricţionată. În categoria activelor circulante se cuprind: Stocurile;
Creanţele; Investiţiile financiare pe termen scurt; Casa şi conturi la bănci
1. Stocurile sunt active circulante: deţinute pentru a fi vândute pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii; în curs de producţie în vederea vânzării în aceleaşi
condiţii ca mai sus; sub forma de materii prime, materiale şi alte consumabile ce
urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.
În cadrul stocurilor se cuprind:
Stocurile de materii prime şi materiale sunt formate din:materii prime, materialele
consumabile , Materialele de natura obiectelor de inventar, Stocurile aflate la terţi.
Stocurile de produse finite sunt formate din formate din: produsele, Stocuri de mărfuri
şi ambalaje , Stocurile aflate la terţ.
Stocuri de producţie în curs de execuţie care reprezintă producţia care nu a trecut prin
toate fazele procesului tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi recepţiei
tehnice sau necompletate în întregime. Totodată, în cadrul producţiei în curs de execuţie
se cuprind, de asemenea, lucrările şi serviciile, precum şi studiile în curs de execuţie sau
neterminate.
2. Creanţele. Creanţa în general reprezintă dreptul unei creditor de a solicita
unui debitor o sumă de bani sau anumite bunuri sau servicii.Principalele categorii de
creanţe, clasificate în raport de categoriile de terţi cu care întreprinderea întreţine relaţii
economice, sunt:
Creanţele comerciale care cuprind: Creanţele faţă de furnizori, Creanţele faţă de
clienţi,Creanţele reprezentate de efectele comerciale (cambii, bilete la ordin) de primit.

16
Creanţele legate de grup care includ: Sume de încasat de la societăţi din cadrul
grupului, Sume de încasat din interese de participare
Creanţele faţă salariaţi reprezentate de: Avansurile din salarii acordate angajaţilor
(chenzina I); Imputaţiile stabilite pentru angajaţi precum şi diverse alte sume de încasat
de la salariaţi.
Creanţele faţă de buget reprezentate de impozite şi taxe de recuperat de la buget
(impozite şi taxe plătite în plus).
Creanţele faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de împrumuturile acordate
acţionarilor/asociaţilor (în acest caz pe termen scurt) şi de dobânzile de încasat aferente.
Alte creanţe care includ creanţele faţă de alţi debitori reprezentate de diverse creanţe
care nu pot fi încadrate în cazurile de mai sus, rezultate, de exemplu, din cedarea
activelor imobilizate, din vânzarea obligaţiunilor etc.
Informaţii detaliate privind creanţele faţă de grup, faţă de buget, faţă de salariaţi
şi alte creanţe le găsim în Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor” deoarece în bilanţ
valorile lor sunt raportate într-un singur post bilanţier. Analiza în dinamică a volumului
creanţelor trebuie apreciată prin prisma categoriilor de creanţe, ca elemente componente,
astfel:
3. Investiţii financiare pe termen scurt sunt titlurile de valoare (acţiuni,
obligaţiuni etc.) achiziţionate de întreprindere în scop speculativ (pentru revânzarea lor
cât mai rapidă cu un preţ mai mare decât costul de achiziţie) sau în scopul anulării lor
(posibilă numai în cazul acţiunilor sau obligaţiunilor proprii).
4. Casa şi conturi la bănci. În această categorie intră activele care se regăsesc în
forma de „bani” sau sunt uşor transformabile în bani (mai poartă denumirea de numerar
şi echivalente de numerar) astfel: Valorile de încasat; Disponibilităţile din contul curent;
Numerarul şi alte valori; Acreditivele; Avansurile de trezorerie. Investiţiile financiare
pe termen scurt împreună cu casa şi conturile la bănci reprezintă activele care se
regăsesc în forma de numerar sau echivalente de numerar şi formează trezoreria
întreprinderii. (mai poartă denumirea de numerar şi echivalente de numerar).
Dacă un nivel scăzut al disponibilităţilor băneşti reprezintă o situaţie
nefavorabilă, la fel de nefavorabilă este şi situaţia în care firma are la dispoziţie pentru o

17
durată mai mare de timp un volum al disponibilităţilor mai mare decât necesarul curent.
Acest lucru înseamnă: imobilizări de lichidităţi şi neangajarea lor în afaceri; lipsa unei
politici de plasamente care să asigure , pe de-o parte menţinerea valorii banilor iar pe de
altă parte realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi şi/sau din
vânzarea titlurilor de plasament la preţuri mai mari decât cele de achiziţie.
III. Cheltuieli înregistrate în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de
asigurare şi alte asemenea achitate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare.În
general o creştere a cheltuielilor în avans reprezintă o direcţionare a surplusului monetar
spre obţinerea unor beneficii viitoare.
Activele circulante împreună cu cheltuielile înregistrate în avans formează
activele curente ale întreprinderii şi reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă
datoriilor curente, capacitate exprimată în cadrul lichidităţii generale a întreprinderii
denumită şi fond de rulment sau capital de lucru. Creşterea activelor curente comparativ
cu exerciţiul precedent consolidează starea de lichiditate financiară generală a
întreprinderii.
B. Analiza dinamicii datoriilor
Obligaţiile întreprinderii faţă de terţi sunt grupate în bilanţ astfel:
I. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de 1 an
II. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an
III. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
IV. Venituri în avans
Categoria cea mai mare a obligaţiilor întreprinderii este reprezentată de datoriile
întreprinderii iar din punctul de vedere al informării utilizatorilor este foarte importantă
separarea acestora în:
I. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de 1 an (datorii pe termen scurt);
II. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an (datorii pe termen lung).
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt atunci când: se aşteaptă să
fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al persoanei juridice; sau este
exigibilă în termen de 12 luni de la data recunoaşterii ei. Toate celelalte datorii trebuie
clasificate ca datorii pe termen lung.

18
 La sfârşitul exerciţiului financiar întreprinderile trebuie să menţină în situaţiile
financiare clasificarea datoriilor pe termen lung purtătoare de dobândă în această
categorie chiar şi atunci când acestea sunt exigibile în 12 luni dacă: a). termenul iniţial
a fost pentru o perioadă mai mare de 12 luni; şi b). există un acord de refinanţare
sau de reeşalonare a plăţilor, care este încheiat până la data respectivă.
Similar creanţelor şi datoriile sunt generate în relaţiile cu terţii şi în funcţie de
natura lor în contabilitate se clasifică astfel:
1) Datorii financiar-bancare reprezentate de: Împrumuturi din emisiunea de
obligaţiuni,Creditele bancare şi dobânzile de plătit aferente.
2) Datorii comerciale reprezentate de: Datoriile faţă de, Datoriile privind efectele
comerciale de plătit,Datoriile faţă de clienţi.
3) Datorii legate de grup: Împrumuturile primite de la societăţi din cadrul grupului şi
de eventualele dobânzi aferente; Sume datorate privind interesele de participare
4) Datorii faţă de salariaţi reprezentate de:Salariile nete cuvenite angajaţilor;
Indemnizaţiile şi ajutoarele de acordat în diverse situaţii precum şi alte datorii în
legătură cu salariaţii.
5)Datoriile faţă de buget (stat) reprezentate de impozitele, taxele şi contribuţiile de
plătit către buget.
6) Datoriile faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de: Împrumuturile primite de la
acţionari/asociaţi şi dobânzile de plătit aferente; Dividendele de plătit
acţionarilor/asociaţi; Sumele de plătit în cazul retragerii sau excluderii unui
acţionar/asociat.
7)Alte datorii unde includem datoriile faţă de alţi creditori reprezentate de obligaţii ale
întreprinderii care nu se încadrează în nici o categorie de mai sus.
Analiza în dinamică a datoriilor (atât sub 1 an cât şi peste 1 an) trebuie
realizată pe categoriile de datorii, existând particularităţi de interpretare a rezultatelor
aferente fiecărei categorii:
III. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reprezintă pasive cu exigibilitate
incertă şi se constituie pentru elemente cum sunt: litigiile, amenzile şi penalităţile,
despăgubirile, daunele şi alte datorii incerte; cheltuielile legate de activitatea de

19
service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia acordată clienţilor;
alte provizioane.
Un provizion pentru riscuri şi cheltuieli este recunoscut dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: există o obligaţie curentă generată de un eveniment
anterior; este probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea obligaţiei respective; şi
suma poate fi estimată credibil.
Valoarea constituită ca provizion trebuie să reprezinte cea mai bună estimare la
data bilanţului a costurilor necesare stingerii obligaţiei curente. Aceste provizioane
reprezintă în fapt surse la dispoziţia întreprinderii până în momentul producerii riscurilor
pentru care s-au constituit, neavând o scadenţă determinată. Din aceste motive, în
analizele financiare această categorie este asimilată categoriei capitalurilor proprii ca şi
surse prin definiţie cu o scadenţă nedeterminată.
IV. Veniturile în avans. În această categorie sunt cuprinse: 1. Subvenţiile pentru
investiţii; 2. Veniturile înregistrate în avans
Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sumele primite cu titlu gratuit şi care au un
caracter nerambursabil pentru acordarea cărora, principala condiţie este ca întreprinderea
beneficiară să cumpere, construiască sau achiziţioneze active cu ciclu lung de fabricaţie
şi/sau de utilizare. Sunt asimilate subvenţiilor pentru investiţii donaţiile primite de
imobilizări necorporale, corporale şi în curs precum şi plusurile constatate la inventariere
pentru categoriile respective de active.
Veniturile înregistrate în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de
asigurare şi alte asemenea încasate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare.
Pe baza informaţiilor detaliate în note această categorie de venituri în avans se va
detalia pe venituri înregistrate în avans şi subvenţii pentru investiţii punând în evidenţă
astfel valenţe informaţionale suplimentare, necesare utilizatorilor analizei financiare.
C. Analiza dinamicii capitalurilor proprii
Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele
întreprinderii după deducerea datoriilor acestora. Dacă avem în vedere recunoaşterea
capitalurilor proprii mai puţin cea a rezultatelor (despre care vom vorbi în paragraful
următor) aceasta se face în momentul în care sunt generate beneficii economice pentru

20
întreprindere dar care nu vor fi recunoscute ca venituri (în rezultat) pentru a nu putea fi
distribuite acţionarilor sub formă de dividende.
1. Capitalul social reprezintă contribuţia acţionarilor/asociaţilor într-o întreprindere.
Capitalul social poate fi:Capital social subscris nevărsat; Capital social subscris vărsat.
2. Primele legate de capital apar în cazul operaţiunilor de majorare a capitalului social
şi reprezintă diferenţa dintre valoarea echivalentului primit în schimbul
acţiunilor/părţilor sociale şi valoarea nominală a lor.
3. Rezervele din reevaluare care reprezintă plusul de valoare obţinut în cazul
reevaluării imobilizărilor corporale.
4. Rezervele care reprezintă acea parte din capitalurile proprii care se constituie în
principal din profitul obţinut de o întreprindere pe care acţionarii/asociaţii consimt să-l
lase la dispoziţia întreprinderii (să-l capitalizeze) sau, în cazuri excepţionale, din alte
surse (cum ar fi primele legate de capital, rezervele din reevaluare etc.).
5. Rezultatul exerciţiului care reprezintă diferenţa între veniturile unui exerciţiu şi
cheltuielile aceluiaşi exerciţiu. Rezultatul exerciţiului se calculează lunar, cumulat de la
începutul exerciţiului, iar la sfârşitul exerciţiului el poate fi: Profit sau Pierdere. Se
apreciază favorabil o obţinere de profitului net iar în dinamică o creştere a acestuia
deoarece această categorie reprezintă principala cale de autofinanţare a întreprinderii.
Referitor la explicarea dinamicii repartizării profitului analistul financiar va
utiliza informaţiile suplimentare furnizate de Nota 3 „Repartizarea profitului” respectiv
repartizarea acestuia pe principalele destinaţii: rezerve legale, acoperirea pierderii
contabile sau dividende precum şi partea din profit rămasă nerepartizată.
6. Rezultatul reportat care reprezintă: Profitul care încă nu a fost repartizat pe
destinaţii; sau Pierderea care încă nu a fost acoperită.
Patrimoniul public care reprezintă partea din patrimoniul regiei constituită din bunurile
proprietate publică pe care regia le are în administrare. Se evidenţiază distinct de
patrimoniul regiei.Capitalurile proprii plus patrimoniul public reprezintă totalul
capitalurilor întreprinderii.

21
 CAPITOLUL 5 ANALIZA LICHIDITĂŢII ŞI
SOLVABILITĂŢII ENTITĂŢII ECONOMICE

OBIECTIVE:
1.Aprofundarea înţelegerii rolului primordial al acestor indicatori
2.Vizarea capacităţii de plată pe termen scurt şi lung
3.Cum se poate face faţă plaţilor scadente
În sens general lichiditatea şi solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii
de a face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe termen scurt
în timp ce solvabilitatea vizează coordonatele pe termen lung.

5.1. Analiza lichidităţii întreprinerii

A. Abordări generale. După părerea noastră lichiditatea reprezintă capacitatea

elementelor de active curente de a se transforma în lichidităţi pentru a face faţă datoriilor
imediat scadente. Starea de lichiditate este influenţată de o serie de factori cum ar fi: o
viteză de rotaţie a creanţelor care depăşeşte viteza de rotaţie a datoriilor; o viteză de
rotaţie a stocurilor în creştere; fluxuri de numerar pozitive din activitatea de exploatare,
investiţii şi finanţare.
B. Modele de analiză a lichidităţii întreprinderii. Deşi o analiză completă a
lichidităţii necesită utilizarea bugetelor de numerar, analiza acestei categorii financiare
se poate face în mod rapid utilizând structurile bilanţiere. Principalele forme ale
lichidităţii sunt: Lichiditatea generală;
Lichiditatea intermediară ;
Lichiditatea efectivă

22
Lichiditatea generală reprezintă capacitatea activelor curente (ACR) de a face faţă
datoriilor curente ale întreprinderii (DCR). O.M.F.P. nr. 3055/2009 numeşte această rată
„Lichiditatea curentă.”
ACR = Ac + Cav ; DCR = DTS + Vav, unde: Ac reprezintă activele circulante;
Cav reprezintă cheltuielile în avans; DTS reprezintă datoriile întreprinderii cu scadenţă
sub 1 an; Vav reprezintă veniturile în avans. Lichiditatea generală se prezintă sub două
forme:
Lichiditatea generală în formă absolută (LG):
  0, excedent de lichiditat e generala
LG = ACR -DCR 
  0, echilibru general al lichiditat ii

  0, deficit de lichiditat e generala

Lichiditatea generală în formă relativă (RLG):

  100 %, acoperire excedentar a a datoriilor
RLG = ACR x100 
DCR   100 %, acoperire echilibrat a a datoriilor i

  100 %, acoperire deficitara a datoriilor

Rata lichidităţii generale va trebui să evolueze în jurul valorii de 200 %, deci în

cadrul unui interval de siguranţă financiară de RLG  150 %, 250 %.
Lichiditatea intermediară evidenţiază capacitatea activelor curente mai puţin stocurile
(în calitate de elementul de activ cel mai puţin lichid) de a face faţă datoriilor curente ale
întreprinderii. Şi aceasta se prezintă sub două forme:
Lichiditatea intermediară în formă absolută (LI):
  0, excedent de lichiditat e intermedia ra
LI = (ACR-S) -DCR 
  0, echilibru general al lichiditat ii

  0, deficit de lichiditat e intermedia ra
Lichiditatea intermediară în formă relativă (RLG):
  100 %, acoperire intermedia ra excedentar a
RLI = ACR - S x100 

DCR  100 %, acoperire intermedia ra echilibrat a

  100 %, acoperire intermedia ra deficitara

Analiştii americani apreciază însă un interval de siguranţă mai restrâns al acestei

rate şi anume de 80 %, 100 % .
Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile scadente. Se
prezintă sub două forme.
Lichiditatea efectivă în formă absolută (LE):

23
   0, trezorerie excedentar a
LE = TR -DCR 
  0, echilibru de trezorerie

  0, trezorerie deficitara

Lichiditatea efectiva în formă relativă (RLE):

  100 %, acoperire excedentar a de trezorerie
RLE = TR x100 
DCR   100 %, acoperire integrala de trezorerie

  100 % , , acoperire deficitara de trezorerie

Se apreciază un nivel favorabil al lichidităţii cuprins în intervalul de siguranţă

financiară de RLE  50 %, 100 % .

5.2. Analiza solvabilităţii întreprinderii

A. Abordări generale. Conform IFRS solvabilitatea se referă la disponibilităţile

de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze
angajamentele financiare scadente. În linii generale, relativ la definirea noţiunii de
solvabilitate, putem sintetiza următoarele: 1. Solvabilitatea se referă la gradul de
acoperire a creditelor; 2. Reprezintă gradul în care întreprinderile fac faţă obligaţiilor de
plată; 3. Solvabilitatea reprezintă o stare a echilibrului financiar care pune în evidenţă
mărimea capitalurilor în raport cu mărimea creditelor
B. Modele de analiză a solvabilităţii întreprinderii. Principalele modele ale
solvabilităţii generale sunt: Solvabilitatea generală; Solvabilitatea exprimată sub
forma ratelor de dependenţă financiară; Solvabilitatea exprimată prin gradul de
acoperire a dobânzilor.
Solvabilitatea generală reprezintă capacitatea întreprinderii de a rambursa la scadenţă
ratele curente pentru datoriile pe termen mediu şi lung rămase de achitat contractate faţă
de bănci şi alte instituţii financiare. Se prezintă sub două forme.
Solvabilitatea generală absolută (SG):
  0, excedent de solvabilit ate
SG = ABr -RC 
  0, echilibru de solvabilit ate
, unde

  0, deficit de solvabilit ate

- ABr reprezintă activul bilanţier recalculat adică activul bilanţier rămas după deducerea
datoriilor curente ale întreprinderii. Activul bilanţier recalculat se poate determina şi pe
baza lichidităţii generale anterior determinate astfel:ABr = AI +LG unde: AI reprezintă

24
valoarea activelor imobilizate ale întreprinderii; LG reprezintă lichiditatea generală; RC
reprezintă ratele curente aferente datoriilor financiar bancare pe termen mediu şi lung
rămase de achitat.

Solvabilitatea generală în formă relativă (RSG)

  100 %, excedentar a de solvabilit ate
RSG = AB r 
RC
x100   100 %, , echilibru de solvabilit ate

  100 % insolvabil itate

Intervalul de siguranţă financiară în cadrul căruia se apreciază un nivel favorabil

al solvabilităţii generale este RSG  80 %, 180 % .
Ratele de dependenţă financiară exprimă gradul de solvabilitate al întreprinderii
putând fi exprimate sub diverse forme astfel:
Rata autonomiei financiare totale (RAFT) pune în evidenţă gradul în care
întreprinderea poate face faţă obligaţiilor de plată şi se determină astfel: ,

RAFT 
CPR
x10 0
,
PB

unde: - CPR reprezintă capitalul propriu al întreprinderii;

- PB reprezintă pasivul bilanţier.
Analizând în dinamică se apreciază favorabil o creştere a acestui indicator,
intervalul de siguranţă financiară acceptat fiind de RAFT  30 %, 100 %.
Rata stabilităţii financiare (numită şi rata solvabilităţii patrimoniale) pune în evidenţă
capacitatea investiţională a întreprinderii şi se calculează după relaţia:
CPM
RSF  x10 0
PB
iar CPM = CPR+PV+DTL+SI
unde: - CPM reprezintă capitalurile permanente ale întreprinderii;
- PV reprezintă provizioanele întreprinderii;
- DTL reprezintă datoriile pe termen mediu şi lung şi
- SI reprezintă subvenţiile pentru investiţii

25
 În dinamică este apreciată favorabil o creştere a ratei solvabilităţii patrimoniale
faţă de anul precedent iar intervalul de siguranţă financiară apreciat de specialişti este
RSF  80 %, 100 % .
.Rata autonomiei financiare la termen (RAFTM) pune în evidenţă gradul de finanţare a
întreprinderii pe seama resurselor pe termen mediu şi lung şi se calculează astfel:
CPR
RAFTM  x100
CPM

Se apreciază favorabilă o evoluţie ascendentă a acestui indicator intervalul de siguranţă

financiară fiind de RSF  50 %, 100 %.
O legătură între rata stabilităţii financiare, rata autonomiei financiare la termen şi
rata autonomiei financiare totale poate fi stabilită astfel:
CPR CPR CPM RAFTM x RSF
RAFT  x100  x x100 
PB CPM PB 100

Se poate constata din relaţia de mai sus că rata autonomiei financiare la termen şi
rata stabilităţii financiare influenţează direct proporţional rata autonomiei financiare
totale.
O altă formă de exprimare a solvabilităţii generale este cu ajutorul gradului de acoperire
al dobânzilor în cadrul indicatorului:
Rata de acoperire a dobânzilor (RADOB) care exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi acoperi dobânzile bancare, s-a determinat astfel:
RBDI
RADOB  x100
CHD

unde: - RBDI reprezintă rezultatul brut al exerciţiului înainte de deducerea dobânzilor şi

a impozitului pe profit. Acest indicator se poate determina astfel:
RBDI = RNE + IP+CHD,
iar - RNE reprezintă rezultatul net al exerciţiului;
- IP reprezintă impozitul pe profit;
- CHD reprezintă dobânzile bancare exigibile în anul curent.
Este apreciat ca favorabil un nivel al indicatorului în creştere şi desigur o
acoperire integrală a dobânzilor.

26
 CAPITOLUL 6 ANALIZA PERFORMANŢELOR
FINANCIARE

Obiective:
La finalul parcurgerii acestui curs ve-ţi dobândii:
1. Înţelegerea exprimării sintetice prin performanţe financiare
2. Informaţii despre Contul de profit şi pierdere
3. Analiza principalilor indicatori de performanţă financiară
Într-o exprimare sintetică prin performanţe financiare se înţelege veniturile,
cheltuielile şi rezultatele financiare ale unei întreprinderi. Informaţii despre aceste
structuri financiare sunt oferite în principal de Contul de Profit şi Pierdere însă o parte
din notele explicative vin să completeze informaţiile privind performanţele
întreprinderii. Ne referim aici cel puţin la notele obligatorii de întocmit potrivit
reglementărilor actuale în vigoare şi anume: „Analiza rezultatului din exploatare”,
„Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari”. Analiza
performanţelor financiare se poate defalca astfel: În funcţie de obiectivele urmărite în
cadrul analizei performanţei financiare acest aspect poate fi tratat astfel: a). Analiza de
ansamblu a performanţei financiare; b).Analiza performanţelor financiare pe baza
indicatorilor de rentabilitate financiară şi economică; c). Analiza rentabilităţii
investiţiilor de capital.

6.1. Analiza de ansamblu a performanţelor financiare

În cadrul acestui capitol vizăm urmatoarele aspecte: analiza pe nivele a

performanţelor financiare; analiza a evoluţiei performanţelor financiare; analiză a
structurii performanţelor financiare.

27
6.2. Analiza pe nivele a performanţelor financiare

Pe baza informaţiilor furnizate de Contul de Profit şi Pierdere analiza

performanţelor financiare se adânceşte pe patru niveluri, şi anume: nivelul de exploatare;
nivelul financiar; nivelul extraordinar; nivelul global.
A) Nivelul de exploatare. În cadrul acestei analize a performanţelor se pune în evidenţă
volumul activităţii principale (de bază), adică a activităţii de exploatare utilizând un
sistem de indicatori specifici calculaţi pe baza Contului de Profit şi Pierdere.
1. Cifra de afaceri netă evidenţiază dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de o
societate comercială în relaţie cu diferiţi parteneri. Fiind un indicator de volum, cifra de
afaceri netă reflectă atât latura comercială a unei firme producătoare (prin producţia
vândută) (Qv), cât şi volumul activităţii desfăşurate de o firmă axată pe vânzări (prin
vânzările de mărfuri) (VM), subvenţiile din exploatare aferente cifrei de afaceri netă
(SE) si reducerile comerciale acordate (Ra) CAN  VM  Qv  SE-Ra
2. Producţia exerciţiului (QE) evidenţiază dimensiunea activităţii comerciale a unei firme
productive atât în relaţia cu terţii (clienţii) prin producţia vândută şi variaţia producţiei
stocate (±ΔQs), pe de-o parte, cât şi în relaţia cu sine însăşi prin producţia de imobilizări
(Qi), pe de altă parte. QE = QV ±ΔQS + Qi
3. Marja comercială (MC) reprezintă valoarea nou creată în sfera comerţului, de
societăţile de profil, cât şi de societăţile comerciale care desfăşoară activitate de comerţ
prin magazinele proprii. Indicatorul se determină ca diferenţă între veniturile rezultate
din vânzarea mărfurilor (VM) şi cheltuielile privind mărfurile (CD) adică: MC = VM – CD
Relaţia dintre marja comercială şi vânzările de mărfuri poate fi pusă în evidenţă cu
ajutorul Ratei marjei comerciale (RMC) exprimă în fapt procentul de adaos comercial
practicat de întreprindere după relaţia:
RMC = MC
x100
VM

Indicatorul se poate determina pe baza rubricilor distincte existente în formularul de

Cont de Profit şi Pierdere.
4. Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productivă
desfăşurată de o societate comercială într-o perioadă determinată de timp respectiv

28
durata exerciţiului financiar. Marja industrială se determină ca diferenţă între producţia
exerciţiului (QE) pe de-o parte, şi cheltuielile cu materiile prime, materiale, energie
(CM) şi cheltuielile privind prestaţiile externe (Lt) pe de altă parte, astfel:
MI = QE – [ CM + Lt ]
5. Valoarea adăugată (VA) reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială în
decursul unei perioade de timp determinate, de obicei durata exerciţiului financiar.
Valoarea adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale şi a marjei industriale
(VA = MC + MI).
Valoarea adăugată este cel mai sintetic indicator de rezultate care exprimă volumul
activităţii unei întreprinderi şi spre deosebire de ceilalţi indicatori de volum prezentaţi
mai sus prezintă avantajul de a reflecta doar volumul a ceea ce s-a produs efectiv în
întreprindere, făcând abstracţie de intrările din afară.
6. Rezultatul din exploatare (RE) diferă de rezultatul brut al exploatării prin faptul că
ţine cont de politica de amortizări şi provizioane promovată de entitate deci este un
rezultat net de amortizări şi provizioane. Se calculează ca diferenţă între veniturile din
exploatare (VE) şi cheltuielile de exploatare (CE) astfel:
  0 rezulta profit din activitate a de exp loatare
RE = VE-CE  0 rezulta pierdere din activitate a de exp loatare

Rezultatul de exploatare evidenţiază rentabilitatea economică a unei întreprinderi,
corespunzătoare activităţii normale, curente a acesteia. Analiza indicatorilor prezentaţi
care exprimă performanţele activităţii de exploatare se poate adânci utilizând procedeele
deterministe punând astfel în evidenţă cauzele ce au determinat pe de-o parte
sporirea/diminuarea veniturilor iar pe de altă parte sporirea/diminuarea cheltuielilor.
B) Nivelul financiar evidenţiază fluxurile financiare ale unei societăţi comerciale. Se
calculează ca diferenţă între veniturile financiare (VF) şi cheltuielile financiare (CF),
adică:
  0 rezulta profit din activitatea financiara
RF = VF-CF 
 0 rezulta pierdere din activitatea financiara
Rezultatul financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea unei
întreprinderi la nivelul fluxurilor financiare. Printr-o analiză detaliată, în dinamică se pot

29
explica modificările de rezultate financiare prin prisma modificărilor diferitelor
categorii de venituri şi cheltuieli.
C) Nivelul extraordinar pune în evidenţă prin indicatorii săi specifici fluxurile
financiare din operaţiuni extraordinare. Aceste tip de operaţiuni are un caracter
întâmplător, el neputând fi luat în calcul pentru aprecierea performanţelor viitoare ale
unei întreprinderi, atât datorită lipsei de regularitate în apariţii cât şi datorită sensului
foarte alternant (profit/pierdere).
Rezultatul extraordinar (REX) se calculează ca diferenţă între veniturile
extraordinare (VEX) şi cheltuielile extraordinare (CEX), şi anume:
REX = VEX-CEX   0 rezulta profit din activitate a extraordin ara

 0 rezulta pierdere din activitate a extraordin ara

Rezultatul extraordinar este un indicator care evidenţiază rentabilitatea unei

întreprinderi la nivelul fluxurilor extraordinare. În mod analog se poate realiza o analiză
detaliată în dinamică şi pentru această categorie de rezultate.
D) Nivelul global al activităţii evidenţiază cu ajutorul unui sistem de indicatori
rezultatele intermediare şi finale ale activităţii agenţilor economici. În acest sens
distingem: rezultatul curent; rezultatul brut total; rezultatul brut înainte de deducerea
dobânzilor şi impozitului pe profit; rezultatul net al exerciţiului; capacitatea de
autofinanţare; capacitatea de autofinanţare netă.
1. Rezultatul curent (RC) indică rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv şi
normal care exprimă sintetic performanţele economice şi financiare ale întreprinderii. El
nu include rezultatele extraordinare care au o natură neobişnuit, normale, repetitive.
RC = REXP + RF
1. Rezultatul brut al exerciţiului (RBE) însumează nivelul general de performanţă al
celor trei paliere ale activităţii entităţii.
RBE = RE + RF + REX = RC + REX,
unde: RBE reprezintă rezultatul exploatării;
RF reprezintă rezultatul financiar;
REX reprezintă rezultatul extraordinar;

30
 CAPITOLUL 7 ANALIZA FLUXURILOR DE
TREZORERIE

A treia componentă a situaţiilor financiare pe lângă Bilanţ şi Contul de Profit şi

Pierdere o reprezintă Situaţia fluxurilor de trezorerie. Conform reglementărilor actuale
în vigoare acest document este obligatoriu de întocmit de către întreprinderile mari,
celelalte întreprinderi puând întocmi opţional un astfel de raport
A. Definire. Prin fluxuri de trezorerie sau de numerar înţelegem creşterea sau
descreşterea de numerar şi echivalente de numerar pe parcursul unui exerciţiu financiar.
Potrivit IAS 7 „Situaţiile fluxurilor de numerar” numerarul cuprinde disponibilităţile
băneşti şi depozitele la vedere. Echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe
termen scurt, extrem de lichide care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de
numerar şi care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.
Obiective:
La finalul parcurgerii acestui capitol ve-ţi dobândii:
1. Înţelegerea conceptelor de fluxuri de trezorerie
2. Informaţii despre Situaţia fluxurilor de trezorerie
3. Modalităţi de calcul a fluxurilor de trezorerie

Situaţia fluxurilor de numerar este utilă atât pentru nevoile interne, manageriale cât şi
pentru nevoile utilizatorilor externi (investitori, creditori etc.) astfel:
- Managementul utilizează „Situaţia fluxurilor de trezorerie” pentru a determina gradul
de lichiditate al întreprinderii, pentru a stabili politica de dividende şi pentru a planifica
nevoile de investiţii şi finanţare.
- Pentru utilizatorii externi (în special investitori şi creditori) documentul este util pentru
a determina capacitatea întreprinderii de a-şi gestiona fluxurile de trezorerie, de a genera
în viitor lichidităţi, de a-şi achita datoriile, de a plăti dividende şi dobânzi etc. De
asemenea acest document explică diferenţele dintre profitul net reflectat prin Contul de
Profit şi Pierdere şi fluxurile nete de lichidităţi generate de activitatea de exploatare şi

31
mai mult prezintă efectele monetare şi nemonetare ale activităţilor de investiţii şi de
finanţare desfăşurate în decursul unui exerciţiu financiar.
În ambele cazuri avantajele Situaţiei fluxurilor de numerar sunt majore:
- Informaţiile sunt necesare la stabilirea capacităţii unei întreprinderi de a genera
numerar şi echivalente de numerar pe cele trei categorii de activităţi: exploatare,
investiţii, finanţare
- Se dă posibilitatea dezvoltării unor modele de evaluare şi comparare a valorii
actualizate a fluxurilor de numerar viitoare ale diferitelor întreprinderi
- Sporeşte gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din exploatare între diferite
întreprinderi deoarece se elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite
pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente.

7.1. Modalităţi de construire a fluxurilor de numerar.

În acest sens sunt utilizate două metode: metoda directă şi metoda indirectă de calcul a
fluxurilor de numerar. Diferenţa între ele constă doar în modul de construire a fluxurilor
aferente activităţii de exploatare prin metoda directă realizându-se dezideratul utilizând
fluxurile de încasări şi plăţi în timp ce metoda indirectă porneşte în calculul fluxurilor de
la rezultatul net pe care îl ajustează corespunzător astfel:
- cu modificările survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile din
exploatare;
- cu elementele nemonetare cum ar fi: amortizarea, provizioanele, impozitele amânate,
pierderile şi câştigurile în valută nerealizate, profiturile nerepartizate ale întreprinderilor
asociate şi interesele minoritare;
- toate celelalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de numerar din
investiţii şi finanţare.

32
CAPITOLUL 8 ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

OBIECTIVE:
1. Continuarea activităţii fără să fie întreruptă de evoluţia riscului
2. Atribuirea entităţii un scor legat de evoluţia sau involuţia activităţii
3. Determinarea stării de sănătate a entităţii

Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze

activitatea întreprinderii. În sens restrâns, riscul de faliment constă în posibilitatea ca
întreprinderea să intre în incapacitate de plată pe termen lung respectiv sa nu-şi mai
poată continua activitatea. În sens general, cunoaşterea anumitor rate permite detectarea
riscului de faliment al unei întreprinderi. Metoda scorurilor se bazează însă pe un calup
de rate (indicatori) determinaţi statistic care ponderaţi cu anumiţi coeficienţi în cadrul
unui model matematic pot determina cu o anumită probabilitate starea de sănătate
viitoare a întreprinderii. Astfel, se atribuie întreprinderii analizate o notă Z numită
„scor”. Între modelele cele mai cunoscute amintim: modelul Altman, modelul Canon-
Holder, modelul Băncii Centralei Franţei.

8.1. Modelul Altman.

Modelul „Z” de predicţie a falimentului firmelor

a apărut în S.U.A. în anul 1968 fiind dezvoltat ulterior, în
anul 1977, de profesorul Altman. Cu ajutorul acestui
model Altman a reuşit să prevadă aproximativ 75 % din
falimentele unor firme cu aproximativ doi ani înainte de
producerea acestora. Calculul variabile z se face pe baza
următoarei ecuaţii:

33
 Z = 1,2 X1 + 1,4 X2 + 3,3 X3 +0,6 X4 +0,999 X5
Indicatorii consideraţi reprezentativi în acest model şi între care există o
puternică interdependenţă sunt:
1. Flexibilitatea firmei (variabila x1) indică capacitatea firmei de a se adapta
modificărilor condiţiilor mediului exterior firmei şi se determină ca raport între
capitalului circulant (Cc) în total active (AB) adică:
Cc FR
X1  
AB AB
Capitalul circulant (Cc) sau fondul de rulment (FR) se pot determina prin două
modalităţi:
2. Rata autofinanţării activelor totale (variabila x2) determinată ca raport între
profitul reinvesit (PRI) şi activul bilanţier (AB).
PRI
X2 
AB
Prin profit reinvestit înţelegem partea din profitul net al exerciţiului (RNE) care rămâne
după repartizarea de dividende acţionarilor (DIV):
PRI = RNE – DIV
3. Rata rentabilităţii economice (variabila x3) exprimă în contextul acestui
model cât rezultat net de impozit şi dobânzi generează activele întreprinderii. Se
determină ca raport între profitul înainte de plata dobânzilor şi a impozitelor
(RBIT) şi activul bilanţier (AB):
RBIT ; RBIT = RBE+CHDOB,
X3 
AB

unde: RBE reprezintă rezultatul brut al exerciţiului;

CHDOB reprezintă cheltuielile cu dobânzile bancare
4. Capacitatea de îndatorare a firmei (variabila x4) exprimă măsura în care
datoriile firmei (DT) sunt acoperite de capitalul social vărsat (CSV).
CSV
X4 
DT

34
 5. Randamentul activelor (variabila x5) indică măsura în care activele (AB)
contribuie la obţinerea veniturilor din activitatea de bază adică a cifrei de afaceri
nete (CAN).
CAN
X5 
AB
Ierarhizarea firmelor funcţie de variabila Z se face astfel:
Dacă z > 3 atunci firma este solvabilă;
Dacă z  1,8,3) atunci firma are dificultăţi financiare, dar îşi poate
redresa activitatea în măsura în care adoptă o strategie corespunzătoare;
Dacă z < 1,8 atunci falimentul firmei este iminent.

8.2. Modelul Conan - Holder.

Modelul aparţine analiştilor francezi J. Conan şi M. Holder şi se bazează pe analiza

„lichiditate-exigibilitate”. În acest caz calculul variabile Z se bazează pe următoarea
ecuaţie:
Z= 16 X1 +22 X2 -87 X3 -10 X4 +24 X5
Indicatorii selectaţi în acest model sunt:
1. Rata lichidităţii intermediare (X1) determinată ca raport între activele curente
(ACR) diminuate cu stocurile (S) şi datoriile curente ale întreprinderii (DCR).
ACR - S
X1 
DCR

2. Rata stabilităţii financiare (X2) reprezintă ponderea capitalurilor permanente

(CPM) în totalul pasivului bilanţier (PB).
CPM
X2 
PB
3. Gradul de finanţare a vânzărilor din surse externe (X5) se determină ca raport
între cheltuielile financiare (CF) şi cifra de afaceri netă a întreprinderii. (CAN).
CF
X3 
CAN

4. Gradul de remunerare a personalului (X4) se calculează ca raport între cheltuielile

cu personalul (CP) şi valoarea adăugată (VA).

35