MICROECONOMIE: CURENTE ECONOMICE

1. CURENTUL FIZIOCRAT: reprezentantul cel mai de seamă fiind F.

Quesnay , care a efectuat prima analiză a procesului economic de ansamblu,
publicată în faimosul său “Tablou economic” (1758).
Modelul, în primul rând, are în vedere trei tipuri de clase sociale. În primul
rând, avem clasa de proprietari, deoarece aceștia erau proprietarii terenurilor
care au fost exploatate. În al doilea rând avem clasa productivă, care era
alcătuită din muncitorii care lucrau pământul proprietarilor. La fel ca, în cele
din urmă, avem clasa sterilă. Această clasă sterilă era alcătuită din negustori
și artizani, pe care Quesnay le considera clasa sterilă, deoarece aceștia nu
considerau comerțul și industria ca o sursă de bogăție.
Aceste trei clase, Quesnay le-a considerat pe cele trei și singurele motoare
economice existente. Din acest motiv, Quesnay consideră, de asemenea, că
fluxurile de producție se nasc odată cu prima clasă, proprietarul, întrucât,
parțial, ea deține celelalte două motoare de comerț, deținând proprietatea
singurei surse de bogăție: pământul.
Acest tabel economic conceput de Quesnay a fost considerat prima
formulare precisă a modului în care o economie are sisteme interdependente.
În acest sens, datorită tabelului proiectat de Quesnay, a apărut ceea ce este
cunoscut sub numele de efect multiplicator. Multiplicatorii se nasc din a
vedea cum variază diferitele variabile făcându-le să interacționeze între ele,
adăugând cantități marginale fiecărei variabile și văzând comportamentul
lor.

De aceea, mulți economiști consideră tabloul economic al lui Quesnay ca

fiind adevărata origine a efectului multiplicator.
Fiziocrația este un curent de gândire economică care s-a născut în Franța
spre deosebire de mercantilism. Din acest motiv, se naște respingerea
comerțului pe care o are școala fiziocratică. Mercantilismul este un curent
care se bazează pe comerț și pe acumularea de materiale prețioase precum
argintul și aurul. Pentru Quesnay și fiziocrați, pe termen lung, acest comerț a
generat conflicte doar cu alte țări, deoarece au existat manipulări și abuzuri,
potrivit lui Quesnay, în comerțul dintre țări; generând tensiuni inutile care au
dus la conflicte armate.
Întrucât Franța avea puține materii prime, Quesnay a simțit că nu este
pregătită să găzduiască un sistem industrial competent, ceea ce l-a
determinat să își concentreze eforturile asupra dezvoltării unui model pentru
ceea ce Franța a prezentat din abundență: pământul. Și asta a făcut școala
fiziocratică. Acest lucru și-a bazat modelul economic pe exploatarea
pământului ca singură sursă de bogăție, astfel încât tabloul său economic se
bazează pe pământ ca singurul generator de avere netă, precum și pe
muncitor ca principal beneficiar.

1.Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea

antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-
lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa “Avuţia
naţiunilor” (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De
aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era
cunoscută sub denumirea de Economie politică.
Adam Smith a fosr un reformator si nu numai pe taram economic, dar si
politic si chiar socio-psihologic. Este considerat pe drept cuvant parintele
economiei politice moderne. Scotian de origine, a fost profesor de filozofie
morala la Universitatea din Glasgow. Inspirit de gandirea fiziocratilor
francezi a publicat in 1776 cartea sa de capatai: "Avutia natiunilor.
Cercetarea asupra naturii si cauzelor ei".

Principalele coordonate ale conceptiei economice a lui Adam Smith sunt:

Conceptia cu privire la bogatia natiunii si

factorii cresterii ei;

Teoria "mainii invizibile";

Teoria valorii, teoria banilor, teoria capitalului,

teoria repartitiei, teoria avantajului absolute in

comertul international.
Obiectivul principal al preocuparilor teoretice a lui Adam Smith il constituie
"bogatia nationala". El defineste bogatia nationala drept "totalitatea
bunurilor marfa de care dispune o natiune la un moment dat".
Sursa bogatiei este munca, productia de bunuri materiale (serviciile fiind
considerate neproductive)

Sporirea bogatiei depinde de cresterea numarului de muncitori productivi si

de cresterea productivitatii muncii, in cele din urma de extinderea diviziunii
muncii.

Susa bogatiei nationale este, in conceptia lui Adam Smith, si cresterea

capitalului.
3. Ricardo a citit Bogăția națiunilor (1776) a lui Adam Smith când avea vreo
douăzeci de ani. Acest lucru a stârnit un interes pentru economie care i-a
durat toată viața. În 1809, Ricardo a început să își scrie propriile idei în
economie pentru articole de ziar.

În Eseul său privind influența unui preț scăzut al porumbului pe profiturile

stocului (1815), Ricardo a articulat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de
legea randamentelor diminuate. (Acest principiu a fost de asemenea
descoperit simultan și independent de Malthus, Robert Torrens și Edward
West).

În 1817 David Ricardo a publicat Principiile economiei politice și

impozitării. În acest text, Ricardo a integrat o teorie a valorii în teoria sa de
distribuție. Încercările lui David Ricardo de a răspunde la probleme
economice importante au dus economia la un nivel fără precedent de
rafinament teoretic. El a conturat sistemul clasic mai clar și mai consecvent
decât oricine înainte. Ideile sale au devenit cunoscute sub numele de Școala
„Clasică” sau „Ricardiană”. În timp ce ideile sale au fost urmate, acestea au
fost încet înlocuite. Cu toate acestea, chiar și astăzi există programul de
cercetare „neoricardian”.
4. Thomas Malthus s-a născut în 1766. După standardele epocii sale sau de
orice fel, el a fost un academic foarte educat. Prin comerț, a fost un
economist și om de știință a populației, precum și un cleric.
Primele preocupări ale clasicilor s-au îndreptat în mod cert către problema
creşterii economice. Modelul elaborat de Adam Smith şi dezvoltat de
Malthus avea un subînţeles agrar. În timp ce pământurile erau libere,
umanitatea a cunoscut o creştere fără limite. Când se producea excesul de
populaţie avea o cale de scăpare prin emigrare sau prin desţelenirea unor
pământuri. Toţi indivizii în felul acesta puteau să obţină prin munca lor, o
producţie suficientă pentru a supravieţui şi a-şi întreţine familia.
El a prezis că va apărea o incapacitate a resurselor (în special a alimentelor)
de a ține pasul cu creșterea creșterii populației la nivel mondial.
Malthus a văzut sărăcia, foamea și lipsa unei producții alimentare suficiente
pentru a hrăni toți oamenii lumii ca o parte inevitabilă a experienței umane.
În conformitate cu standardele mai puțin seculare ale minții științifice în
timpul vieții sale, el credea că acest aranjament a fost pus în aplicare de
Dumnezeu pentru a împiedica oamenii să fie leneși.

Ideile sale s-au îndreptat împotriva înțelepciunii predominante la acea

vreme, ceea ce era că, cu suficiente legi și structuri sociale adecvate,
ingeniozitatea umană putea depăși orice nivel de boală, foame, sărăcie și așa
mai departe.

De fapt, Malthus nu a reușit să prevadă progresele tehnologice care au

permis umanității să țină pasul cu creșterea exponențială a populației (cel
puțin până acum). Drept urmare, cel puțin din a doua decadă a secolului
XXI, predicțiile lui Malthus nu au fost luate în considerare în realitate.
5. John Stuart Mill este ultimul mare liberal clasic şi primul liberal modern.
La Mill se pot găsi preocupări şi pentru distribuirea echitabilă a veniturilor
sau pentru rolul comunităţii în viaţa socială. Există însă şi cealaltă faţetă,
teoretizarea libertăţii individuale; este latura atât de bine ilustrată în eseul
Despre libertate, apărut în 1859. Aici teza centrală constă, în fond, în aceea
că individul este suveran asupra lui însuşi, asupra propriului trup şi spirit.
Mill denunţă orice tiranie asupra individului, fie ea şi tirania majorităţii. Mill
a fost o personalitate multilaterală: a scris tratate de economie şi de logică, a
dezvoltat filozofia utilitaristă şi filonul tradiţiei empiriste engleze.
6. Jean-Baptiste Say: "Tratatul privind economia politică"; Principii de
metodologie; Teoria reproducerii
Legea lui Say (Say’s law) sau legea debușeelor a fost elaborată de către
economistul francez Jean-Baptiste Say în 1803. Acesta a afirmat în 1803, în
tratatul său de economie politică, că „oferta își creează propria cerere”.
Practic, această lege afirmă că veniturile obținute din vânzarea unor produse
sunt folosite pentru achiziția altora, deci cele dintâi creează cerere pentru
altele. Astfel, legea lui Say afirmă că veniturile generate din vânzarea
producției din trecut sunt sursa pentru cererea din producția curentă.
7. Keynesianismul reprezintă un curent în gândirea economică
(macroeconomie), apărut în secolul XX, introdus de economistul britanic
John Maynard Keynes. Acesta a pledat pentru o politică activă în favoarea
sectorului public în economie, realizat nu numai prin acțiuni de tip
monetarist ale băncilor naționale [1], dar și printr-o politică fiscală energică
-- ambele măsuri fiind menite să reprezinte o contrapondere la ceea ce el
considera ineficiența relativă a sistemului economic privat, și a ciclurilor
economice generate de acesta.

Keynesianismul a fost inițiat în lucrarea Teoria generală a ocupării forței de

muncă, a dobânzii și a banilor (1936).

Keynesianismul a constituit baza teoretică a lucrărilor publice inițiate în anii

'30 de guvernele american și german ca soluție împotriva crizei economice.
Și-a câștigat mulți adepți pe plan mondial după cel de-al doilea război
mondial, dar a pierdut teren ca urmare a stagflației din anii '70. Prim-
ministrul britanic Gordon Brown l-a invocat în sprijinul unei mai energice
politici de intervenție a statului după criza economică din 2007.
8. Socialismul științific, numit și marxism, este un curent în cadrul
ideologiei socialiste ale cărui principii au fost elaborate de Karl Marx și
Friedreich Engels. Lucrarea în care ambii autori și-au făcut publice ideile a
fost Manifestul comunist, publicat în 1848.

Antecedentul acestui curent a fost socialismul utopic. Această ideologie a

fost răspunsul la Revoluția Industrială și la condițiile slabe de muncă și de
viață ale muncitorilor de la acea vreme. În cele din urmă, a fost o încercare
de a pune capăt exploatării omului de către om.
Marx și Engels au studiat teoria elaborată de susținătorii socialismului
utopic, au analizat în profunzime realitatea socială a vremii și au privit
mișcările revoluționare care au avut loc în timpul comunei de la Paris din
1848.
Două dintre cele mai importante elemente teoretice ale socialismului
științific sunt Materialismul istoric și Materialismul dialectic. Scopul lui
Marx, Engels și adepții lor a fost de a crea o societate fără clase, în care să
nu existe nici exploatatori, nici exploatați. Pentru aceasta, mijloacele de
producție trebuiau să rămână în mâinile statului.
Revoluția industrială a însemnat o transformare absolută în relațiile de
muncă și sociale. Aceste schimbări au avut loc mai întâi în Anglia, la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, apoi s-au răspândit în restul Europei.

Apariția proletariatului industrial, muncitorii care au început să lucreze în

noile fabrici, a dus la promulgarea de noi teorii sociale. Autori precum
Charle Fourier, Joseph Proudhon sau Robert Owen, printre alții, au scris
despre cum să îmbunătățim condițiile lucrătorilor. Astfel s-a născut așa-
numitul socialism utopic
9. Economia neoclasică se referă la o abordare generală în economie care
pune accentul pe determinarea prețurilor, a producției și a distribuției
veniturilor în cadrul piețelor, prin intermediul cererii și ofertei. Conform lui
G.Grellet [necesită citare], un economist francez.
eoria neoclasică se întemeiază pe date de pornire și un model de
comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene: este vorba
despre scările de preferință ale agenților economici și despre cantitățile
factorilor de producție la începutul unei perioade. Maximizarea obiectivelor
agenților, în condițiile constrângerii, din cauza datelor de pornire constituie
singura regulă de comportament al agenților. Aceasta se exprimă pe piață
prin intermediul funcției ofertei și cererii. Funcționarea pieței permite să se
stabilească nivelul cererii, ofertei, prețurilor și folosirii (factorilor de
producție și forței de muncă).

Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor școli economice,

astfel că există mai multe păreri privind semnificațiile acestui curent. Totuși
este recunoscut că bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de
Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) și Robert Barro
(Harvard). Ea se aseamănă mult cu abordarea clasică în privința sublinierii
rolului salariilor și prețurilor flexibile, dar vine și cu ceva nou, așa numitele
așteptări raționale, prin care se cauta să se dea o explicație unor constatări de
genul curbei Phillips.
Potrivit teoriei economice neoclasice:
prețurile și salariile sunt flexibile
oamenii se folosesc de toate informațiile disponibile
Aceste două postulate reprezintă esența concepției neoclasice despre
activitatea macroeconomică.

Prima parte a acestei concepții se apropie de ipoteza clasică a flexibilității

prețurilor și salariilor, ceea ce înseamnă pur și simplu că ele se ajustează
rapid pentru a echilibra cererea și oferta.

Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de

progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistica și teoria
comportamentului în condiții de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze
oamenii își formează așteptările pe baza celor mai bune informații aflate la
baza lor. Astfel statul nu-i poate păcăli pe cetățeni deoarece ei sunt bine
informați și au acces la aceleași informații ca funcționarii publici.
10. In cercetarea operațională, teoria așteptării studiază caracteristicile
fundamentale ale sistemelor susceptibile de a genera fenomene de așteptare
din cauza solicitării unui anumit tip de serviciu de către un număr de
„unități” cu sosiri aleatoare.

Fără a fi o teorie matematică propriu-zisă (deoarece nu există o axiomatizare

specifică și nici teoreme proprii), teoria așteptării studiază o colecție de
modele reprezentative cu un grad cât mai mare de generalizare. Criteriile de
clasificare a acestor modele sunt:

a) legea probabilistică a venirilor (repartiția numărului de sosiri în unitatea

de timp, repartiția timpului dintre cele două sosiri etc)
b) numărul firelor de așteptare
c) numărul stațiilor de serviciu
d) disciplina așteptării (regulile de care dispun unitățile la așteptare).
Fenomenele studiate au un caracter aleator, dea ceea teoria așteptării
folosește metode de investigație ale statisticii matematice, mai ales elemente
ale teoriei proceselor stochastice.