Liberalismul economic.

Fiziocrații Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, doctrina

mercantilistă este din ce în ce mai contestată. Reglementările autorităților îngrădesc tot
mai mult activitatea economică a noii clase – burghezia – încurajată inițial de suveran,
urmărind să-și consolideze poziția și să-și asigure sprijin financiar. Spre mijlocul
secolului al XVIII-lea, noul context intelectual este marcat de ideile filosofice (John
Locke, Montesquieu) care susțineau existența drepturilor naturale ale individului pe
care societatea și, mai ales, suveranul nu ar trebui ca să le încalce. Pentru filosofi,
legea naturală era legea unui Dumnezeu bun care dorea ca omul, pe care l-a lăsat liber,
să fie fericit. Existența drepturilor naturale face ca economia să fie ea însăși, guvernată
de mecanisme naturale carpe ar trebui lăsate să funcționeze libere, fără niciun amestec
din partea statului. Aceasta este condiția ca o economie să funcționeze și să prospere.
Tot în această perioadă, burghezia devine o pătură socială tot mai puternică și nu mai
are nevoie de aceeași susținere și protecție din partea Gina Ioan Doctrine economice
contemporane 23 suveranului. În acest context apare doctrina liberalismului economic
care se opune oricărei forme de intervenție a statului în economie. Începuturile
revoluției industriale au făcut ca la nivelul economiei reale să apară noi procese și
fenomene care au transformat din plin societatea din acel timp. Capitalul trece din
sfera circulației în sfera producției, devine astfel capital productiv, se dezvoltă
inițiativa privată care stă la baza libertății de acțiune a agenților economici. Pilonii pe
care se sprijină doctrina liberală sunt: a. viața economică se desfășoară într-un climat
liberal, guvernată de legi naturale; b. proprietatea privată reprezintă fundamentul pe
care se dezvoltă interesele economice ale indivizilor, fiind principala motivație; c.
homo Oeconomicus nu este îngrădit în acțiunile sale, urmărindu-și propriul interes
într-un sistem social bazat pe diviziunea muncii; d. climatul economic este dominat de
o concurență pură și perfectă fără intervenții din partea statului. Agenții economici
sunt ghidați de o mână invizibilă. Aceste principii, precum și credința în existența unei
ordini naturale date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice apărută în
jurului anului 1750, în Franța, și anume fiziocrația (gr. guvernarea naturii). Mulți
exegeți împărtășesc aceeași părere, și anume că fiziocrații s-au constituit în prima
școală economică având o doctrină (ordinea naturală) și un crez (supremația naturii)
proprii precum și un conducător de școală. Printre cei mai de seamă reprezenanți ai
fiziocraților amintim pe: François Quesnay, Mercier de la Rivière (1720–1793),
Guillaume François Le Trosne (1728– 1780), Nicolas Baudeau (1730–1792); Du Pont
de Nemours (1739–1817), Marquis de Mirabeau (1715–1789), Vincent de Gournay
(1712–1759). În crezul lor (supremația naturii) au fost conduși de principiul laissez-
faire11 ce va deveni alături de mâna invizibilă a lui Adam Smith una din emblemele
liberalismului economic. Prin valorile pe care le-au cultivat și s-au sprijinit în demersul
lor, fiziocrații au oferit o nouă dimesniune științei economice. Pentru fiziocrați,
libertatea, sprijinită pe proprietatea privată, este intrinsecă ordinii naturale și nu poate
exista fără cunoaștere și fără responsabilitate. Pentru ei, omul poate fi liber numai prin
cunoaștere, este liber în acțiunile întreprinse, dar răspunzător pentru faptele sale. Cel
mai bun stat pentru fiziocrați era acel stat care promovează reguli conform ordinii
naturale și asigură climatul necesar pentru a se desfășura concurența liberă. În cadrul
gândirii fiziocrate, preocuparea principală era aceea de a afla ce este bogăția și cum
poate fi ea sporită, preocupare pe care am întâlnit-o și la mercantiliști și care ne va
însoți mereu până în zilele noastre. Fiziocrații împreună cu liderul lor de necontestat,
medicul regelui Ludovic al XV-lea, François Quesnay (1694-1774) au inițiat un
program de 11 fraza "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même", (în
traducere lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau lăsaţi lucrurile
să-şi urmeze cursul firesc) îi este atribuită fiziocratului Vincent de Gournay Gina Ioan
Doctrine economice contemporane 24 relansare și dezvoltare a agriculturii, singurul
sector menit să contribuie semnificativ la creșterea bogăției unei națiuni. Întregul
edificiu al fiziocraților s-a bazat pe supremația naturii, fiind convinși că numai natura
poate crea, omul doar transformă și adună ceea ce natura oferă. Pentru fiziocrați, a
aduna nu era același lucru cu a înmulți. Doar natura poate înmulți prin agricultură,
vazută ca o resursă regenerabilă, deoarece era singura care poate oferi necontenit
bunuri consumabile. Tot ceea ce rezultă este bogăție, iar diferența dintre prețul
produselor agricole și costul lor de producție reprezintă pentru fiziocrați produsul net.
Agricultura era vazută ca singura ramură productivă, comerțul și industria erau
considerate necesare, dar sterile, neproductive. Comerțul și industria puteau degaja
venit pentru comercianți și muncitori atât cât se le asigure subzistența, dar nu erau
capabile să degaje și excedent. Eroarea fiziocraților precum că doar agricultura este
singura ramură productivă are o explicație foarte simplă. Concepția lor avea un
substrat teologic în sensul că natura este darul lui Dumnezeu, deci și producția
agricolă, doar Dumnezeu putând ca să creeze. În comerț și industrie, creația era a
omului, iar omului, potrivit convingerilor fiziocrate, nu-i stă în putere să creeze ceva.
O altă eroare de care fiziocrații sunt acuzați este aceea că au confundat utilitatea cu
valoarea. În climatul dominat de concurență liberă, enunțat de ei, prețurile se formau
prin confruntarea cererii și a ofertei pe piață. Iar pe piață se găseau măfuri produse nu
numai în agricultură, ci și mărfuri produse în industrie, erau și comercianții cu
produsele lor, deci toate prețurile erau subordonate aceluiași joc economic. Acest lucru
demonstrează că fiziocrații au tratat valoarea prin intermediul utilității. De fapt,
produsul net de care vorbesc fiziocrații reprezintă utilitatea mărfurilor (diferența
pozitivă dintre utilitatea creată și cea consumată). Dimpotrivă, valoarea reprezintă
venitul net (diferența dintre prețul de vanzare și costul produselor)12 . Ce înseamnă
producția pentru fiziocrați? Iată o întrebare la care răspunsurile acestora nu i-au
mulțumit pe exegeți, fapt ce a condus la ideea că producția, era pentru ei o noțiune
vagă. Produsul net poate fi creat și în industria extractivă? Ei spun că poate fi creat
produs net cu două condiții: materia să fie furnizată, fară ca acest lucru, însă, să
conducă la epuizarea ei. Comerțul, în gândirea fiziocrată, nu mai este văzut ca și
mijloc de îmbogățire ca la mercantiști. Comerțul exterior, ca și cel intern, nu produce
nici o bogăție, deoarce presupune echivalența mărfurilor schimbate. Este un joc cu
sumă nulă, câștigul unei națiuni este pierderea alteia. “Fiecare națiune comercială se
laudă că se îmbogățește în urma comerțului exterior. Este întradevăr un lucru uimitor
crezând că se îmbogățesc unele de la altele. Trebuie 12 Popescu Gheorghe, p.107 Gina
Ioan Doctrine economice contemporane 25 să admitem, că acest câștig așa cum îl văd
ele, este un lucru remarcabil, căci fiecare câștigă și nimeni nu pierde”13 . Politica
fiziocraților în schimburile comerciale a fost una antimercantilistă și anticolbertistă.
Mercantiliștii susțineau exporturile și importurile produselor de lux și descurajau
schimburile cu produse agricole pentru a se menține cât mai scăzute prețurile
produselor agricole și, implicit, pentru a se ieftini forța de muncă. Mercier de la
Rivière vedea comerțul ca un rău necesar, importurile trebuie făcute doar pentru acele
bunuri care nu se pot produce în interiorul țării, iar exporturile doar pentru acele bunuri
care sunt de prisos în țară. Libertatea comerțului era un principiu fundamental în
doctrina fiziocrată, deoarece contribuie la satisfacerea nevoilor și variază plăcerile.
Libertatea comerțului duce la formarea prețului corect pe piață. În opinia lui François
Quesnay “abundența și ieftinătatea nu-i bogăție, lipsa și scumpetea e sărăcie, dar
abundența și scumpetea e îmbelșugare” 14 . Cea mai însemnată contribuție a doctrinei
fiziocrate la gândirea economică, este de departe Tabloul economic (fig.1) realizat de
François Quesnay în două versiuni, una în 1758 și alta, mai completă, în 1766.
Varianta reprodusă cel mai mult este cea a tabloului tipărit la Versailles în 1758. Chiar
dacă doctrina fiziocrată este considerată a fi deficitară în ceea ce privește consistența
logică și detaliile, aceasta a simțit nevoia de a construi primul model teoretic pentru
studiul și analiza variabilelor economice. Astfel, gândirea fiziocrată a adus contribuții
majore în analiza interdependețelor, atât la nivel microeconomic, dar mai ales la nivel
macroeconomic. Figura 1 Tabloul economic Menționat de câteva ori în Avuția
Națiunilor, de către Adam Smith, Tabloul economic a lui Quesnay a stârnit admirația
lui Marx spunând că 13 Gide Charles, Rist Charles, A history of economic doctrines
from the time of the physiocrats to the present day , disponibil la
https://archive.org/details/historyofeconomi00gideiala 14 Popescu Gheorghe, p.109
Gina Ioan Doctrine economice contemporane 26 “această încercare, făcută în a doua
treime a secolului al XVIII-lea, în perioada copilăriei economiei politice, reprezintă o
idee genială, fără îndoială cea mai genială idee din câte a formulat până acum
economia politică” 15 . În demersul său, Quesnay consideră că produsul net al unui
stat are la bază exclusiv munca productivă (lucrătorii din agricultură). Produsul net
este obținut în condițiile liberei concurențe, proprietății private și a libertății prețurilor.
Societatea este împărțită în trei clase sociale între care se realizează circulația bunurilor
și repartiția veniturilor: clasa productivă, clasa proprietarilor și clasa neproductivă sau
sterilă. Clasa productivă era formată din fermieri și muncitorii din agricultură și avea
sarcina de a plăti renta proprietarilor de pământ și de a transforma darurile naturii.
Clasa proprietarilor reprezenta clasa celor care încasau impozitele și rentele, clasă care
se afla deasupra tuturor: proprietării de pământ, suveranul, biserica. Clasa
neproductivă sau sterilă era reprezentată de comercianți, industriași și toți cei care nu
lucrau în agricultură. Clasa proprietarilor avea rolul esențial în a da startul circuitului
productiv. Teoria reproducției a lui Quesnay se sprijină pe cei trei factori de producție:
pământul, munca și capitalul. Cheltuielile necesare procesului de producție sunt
denumite “avansuri” de către fiziocrați. Avansurile funciare sunt cheltuielile pe care le
fac proprietarii de pământ pentru introducerea pământului în circuitul economic. Ele
sunt făcute o singură dată și se amortizează complet. Avansurile anuale sunt investițiile
făcute de clasa productivă (semințe, îngrășăminte, hrana animalelor) care pot fi
identificate cu capitalul circulant. Avansurile primitive care pot fi asimilate capitalului
fix și reprezintă cheltuielile făcute de către fermieri pentru achiziționarea mijloacelor
fixe necesare în agricultură și a animalelor de muncă. Pentru că avansurile primitive se
uzează, fiziocrații prevăd o amortizare a acestora de 10% din valoarea totală. Fascinat
de modul de gândire a lui Quesnay în elaborarea Tabloului economic, Marx remarcă
faptul că circulația banilor apare ca fiind în totalitate determinată de circulația și
reproducția mărfurilor, adică de procesul de circulație a avansurilor. Avansurile anuale
ale clasei productive sunt de 2 miliarde, iar avansurile anuale ale clasei sterile sunt în
valoare de 1 miliard. Punctul de plecare în teoria reproducției îl reprezintă plată rentei
în valoare de 2 miliarde către proprietarii pământului. Aceștia din urmă cumpără de la
fiermieri mijloace de subzistență în valoare de 1 miliard, astfel încât clasa productivă
primește înapoi 1 miliard. Tot proprietarii de pământ cumpără produse manufacturate
în valoare de 1 miliard de clasa sterilă. Se face astfel trecerea de la circulație la
consum. Acum, clasa sterilă deține 2 miliarde (1 15 Karl Marx, Friedrich Engels,
Opere, vol.26, partea I, Teoria plusvalorii, Editura Politică București, 1980, p.329 Gina
Ioan Doctrine economice contemporane 27 miliard avansul anual și 1miliard primit de
la proprietarii funciari) pe care-i va cheltui pe bunuri de subzistență de la clasa
productivă. La sfârșitul acestui circuit complet, realizat între cele trei clase existente,
cele 2 miliarde se află din nou în posesia fermierilor. În cele din urmă pentru inițierea
următorului ciclu de producție, clasa productivă folosește 1 miliard pe avansuri
primitive necesare înlocuirii capitalului fix. În tabloul realizat de Quesnay observăm o
circulație completă între cele trei clase și două circulații incomplete între două clase
(clasa productivăproprietari și clasa productivă-clasa sterilă). Produsul net realizat și
pus în circulație este alcătuit din: • 3 miliarde deținute de clasa productivă,
reprezentând bunuri de subzistență achiziționate de celelalte două clase; • 2 miliarde
deținute de clasa sterilă (produse manufacturate și avansuri primitive); • 2 miliarde
deținute de fermieri pentru plata rentei către proprietari. În total, în circulație există 7
miliarde, dintre care 5 miliarde sunt puse în circulație de către clasa productivă și 2
miliarde de către clasa sterilă. Chiar dacă Quesnay, în analiza sa, pleacă de la o serie
de ipoteze cum ar fi constanța prețurilor, produsul social nu circulă și în interiorul
claselor, echivalența schimbului, este ignorată productivitatea muncii, meritul său
rămâne acela de reda aspectele fundamentale ale reproducției capitalului și ale
repartiției veniturilor între cele trei clase sociale. Fiziocrații au teoretizat nu numai
interdependențele dintre diferitele clase ale economiei, dimpotrivă ei au încercat să
cuantifice și dimensiunea acestor interdependențe. Un asemenea demers l-a inspirat
mai târziu pe economistul rus Wassily Wassilyevich Leontief în elaborarea unui model
de echilibru general folosind analiza input-output (balanța legăturilor dintre ramuri)
pentru care în 1973 primește premiul Nobel pentru economie. Pentru fiziocrați cea mai
importantă funcție a statului era aceea de a respecta proprietatea și ordinea naturală. În
cadrul acestei sarcini, statul trebuia să asigure cadrul normal în care economia să
funcționeze în siguranță. Pe lângă instrucție și siguranța publică, statul trebuia să
realizeze și lucrări publice în vederea valorificării optime a resurselor dăruite de
natură. Pentru toate aceste lucruri, statul avea nevoie de venituri. Sursa veniturilor,
considerau fiziocrații, nu putea fi decât surplusul bogăției, produsul net. Tabloul
economic al lui Quesnay ne dezvăluie că beneficiarii produsului net erau proprietarii
funciari, de aceea ei erau și singurii plătitori de impozit. A impune impozite și celor
două clase, însemna a diminua masiv producția anului viitor. Clasa sterilă trebuia
scutită de impozit deoarece venitul său nu asigura decât subzistența membrilor săi, iar
clasa productivă, de asemenea, deoarece venitul realizat de către aceasta stătea la baza
reproducției avansurilor anuale. Un nivel al impozitului de 30% era considerat
suficient de către fiziocrați ca statul să-și poată acoperi cheltuielile. În ceea ce privește
modalitatea de plată a acestui impozit, fiziocrații au găsit soluții ce favorizau Gina Ioan
Doctrine economice contemporane 28 clasa proprietarilor de pământ (plătitorii de
impozit). Raționamentul fiziocraților consta în faptul că nimeni nu va simți acest
impozit pentru că nimeni, în realitate, nu-l va plăti. De ce? Pentru că la achiziționarea
terenului se scade 30% din valoarea acestuia, exact cuantumul impozitului. În cadrul
gândirii economice, fiziocrația este considerată a fi primul demers cu adevărat
științific. Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat economia la un singur
sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii care au subordonat
viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală dată de Dumnezeu). În
același timp, ei au fost primii gânditori care au intuit importanța producției, chiar dacă
preponderent agricolă. Încercând să combată punctul de vedere mercantilist referitor la
faptul că bogăția se reduce doar la stocul de metale prețioase, fiziocrații au fost primii
gânditori care au văzut în bogăție totalitatea bunurilor. În pofida erorilor de care sunt
acuzați, fiziocrații au fost primii gânditori care au analizat echilibrul la nivelul unei
economii naționale. Cei care le urmează, reprezentanții școlii clasice, ignoră o analiză
la nivel macroeconomic, concentrându-se pe microeconomie și pe conceptul abstract
în jurul căruia se construiește întregul edificiul clasic – Homo Oeconomicus. Abia cu
Leon Walras (Elemente de Economie politică pură, 1873) care folosește în cercetarea
sa instrumente microeconomice și, mai târziu, cu Karl Marx se reiau analizele asupra
echilibrului la nivel macroeconomic. Jacques Turgot (1727–1781), deși respinge ideea
fiziocraților precum că singura ramură productivă este agricultura, opunându-se
oricărei forme de dogmatism, este considerat unul dintre reprezentanții Școlii
fiziocrate. Considerând analiza lui Quesnay irațională, Turgot încearcă să-i redea o
anumită suplețe logică plecând însă, de la o teorie a capitalului total opusă școlii
fiziocrate. Pentru Turgot, capitalul nu există doar în agricultură, ci reprezintă o bogăție
acumulată folosită în procesul de producție și care trebuie să stea la baza profitului,
denumit capital real. Una din marile contribuții a lui Turgot a fost faptul că a evidențiat
rolul major al capitalului în creșterea economică. După opinia sa, singura modalitate de
a acumula capital era aceea de a nu se consuma tot ce se produce, deoarece economiile
realizate în prezent se transformă în investiții (stau la baza capitalului) în viitor. În
Reflecții asupra modului de formare și distribuire a bogăției (1766) analizează
interdependențele dintre rata de rentabilitate și rata dobânzii pentru diferite tipuri de
investiții, observând că rata dobânzii este influențată de oferta și cererea de capital.
Pentru Turgot, deși ratele de rentabilitate pot varia, el consideră că într-o economie de
piață caracterizată de circulația liberă a capitalului, ratele de rentabilitate tind să devină
egale. Gina Ioan Doctrine economice contemporane 29 Turgot distinge între prețul de
piață al unui bun determinat de cerere și ofertă și prețul natural. Pentru el, prețul
natural este acela care se formează în condițiile unor “industrii” competitive și a unei
realocări a resurselor. Tot el recunoaște, înaintea lui Adam Smith, importanța
diviziunii sociale a muncii în evoluția și prosperitatea economică. Referitor la
producție, teoria lui Turgot este diferită de cea a fiziocraților. Chiar dacă numai
pământul este productiv, pentru o creștere a produsului net resursele naturale trebuie
transformate de munca omului și Turgot este de părere că munca trebuie inclusă în
fiecare etapă a procesului de producție. Producția se realizează în timp și necesită mai
multe etape și, prin urmare, concluzionează J. Turgot, cei mai importanți factori de
producție sunt pământul, munca și timpul. În ceea ce privește randamentul capitalului,
este primul economist care vorbește de legea randamentelor descrescânde în
agricultură. El observă că randamentele capitalurilor nu sunt proporționale. La început,
randamentele sunt în creștere până ating un punct de maxim după care fecunditatea
naturii se epuizează și randamentele sunt descrescătoare16 . Fără a avea la îndemână
terminologia specifică, este primul gânditor care analizează fenomenul în termeni de
productivitate marginală, punând bazele legii randamentelor neproporționale. O altă
contribuție remarcabilă a lui Turgot în ceea ce privește gândirea economică a fost fără
îndoială lucrarea Value and Money din păcate neterminată. În demersul său științific,
Turgot, asemenea Școlii Austriece de mai târziu, folosește ca metode de cercetare,
aproximările succesive și abstracția. El dezvoltă, mai întâi, o economie de tip Crusoe,
extinsă ulterior la o economie de 2 persoane, 4 persoane și apoi la o piață completă. În
cadrul economiei de tip Crusoe, Turgot surprinde în mod magistral că singurul individ
nu numai că conferă valoare diferitelor bunuri economice, ci și compară și alege între
ele în funcție de valoarea lor și în raport cu nevoile sale. Mai mult decât atât, Crusoe
nu numai că compară și alege între bunurile destinate consumului prezent, ci și între
consumul prezent și acumularea acestora pentru un consum viitor17 . Acest lucru ne
conduce la ideea că Turgot consideră că există o scară subiectivă a valorilor pentru
fiecare individ. Extinzându-și teoria (de tip praxiologic), Turgot este convins că nici un
schimb nu poate avea loc dacă fiecare individ nu oferă o valoare mai mare bunului de
care are nevoie decât celui care-i prisosește, în final câștigul pentru fiecare parte fiind
egal, deoarece fiecare schimbă o valoare egală pe altă valoare. Școala clasică de
economie 16 Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori,
vol.1, Ed.Fundației Academice Gh.Zane, Iași, 1996 17 Gordon David, The Turgot
Collection Writings, Speeches, and Letters of Anne Robert Jacques Turgot, LvMI,
2011 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 30 Școala de clasică de economie
acoperă mai mult de 100 de ani de gândire economică fiind aproape exclusiv engleză
sub raportul reprezentaților săi cei mai de seamă. Termenul de economie clasică a fost
folosit pentru prima data de Marx în opera sa Capitalul, pentru a descrie operele
scriitorilor englezi și scoțieni care au căutat în permanență să explice cadrul general al
modului de producție capitalist. Cele trei mai opere pe care școala clasică se sprijină
sunt Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam
Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii (1817) scrisă de David Ricardo și
Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill. Așa cum am menționat,
clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții economice, de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870), ideea dominantă a școlii fiind
aceea că piața funcționează cel mai bine dacă este lăsată liberă, fără intervenția statului
în mecanismul său. Dezvoltarea economică nu poate fi generată decât de eficiența
piețelor libere care, prin jocul prețurilor, ghidează ca o mână invizibilă cea mai bună
alocare a resurselor. De altfel, circumstanțele istorice ale apariției acestei doctrine au
fost confruntarea dintre instituțiile libere și valorile moștenite din Evul Mediu. Cu mult
înainte de apariția liberalismului, chiar și în perioada preclasică, gânditorii au fost
preocupați mai mult de natura etică a procesului economic și mai puțin de o analiză a
acestuia. Perspectiva clasică a imprimat un suflu nou dezbaterilor economice. Chiar
dacă problemele economice abordate nu au fost noi (ele fiind ridicate atât de
mercantilismul englez, cât și de fiziocrații francezi), gânditorii clasici le-au abordat
dintr-o altă perspectivă, dându-le în același timp și o altă interpretare. John Locke
(1632-1704), filosof și om politic englez, consideră că puterea politică este puterea
naturală, precum și dreptul natural al fiecărui individ dintr-o colectivitate cedată unui
organism central care este în măsură să protejeze aceste drepturi mult mai bine decât ar
putea fiecare individ în parte. Dar, cum orice guvern are menirea de a aduce bunăstarea
colectivității, atunci când n-o face, el trebuie înlocuit, iar comunitatea are obligația
morală de a se revolta. De asemenea, Locke este de părere că ordinea morală a
dreptului natural capătă virtuți de auto-întreținere, iar autoritățile și guvernul trebuie să
contribuie la această ordine morală. Un adept al ideilor lui Locke în Franța este
Étienne Bonnot L`Abbé de Condillac (1715-1780), un om de o vastă cultură, care prin
susținerea principiilor liberale influențează profund economia liberală clasică (Adam
Smith) și în special pe cea franceză (Jean Baptiste Say). Deși un apropiat al liderului
Școlii fiziocrate, François Quesnay, el respinge ideea că agricultura este singura
ramură productivă considerând că avuția națională reprezintă totalitatea bunurilor de
care dispune o țară. De asemenea, consideră că este Gina Ioan Doctrine economice
contemporane 31 nevoie ca economia să pășească pe un târâm mult mai logic și, în
același timp, coerent, din punct de vedere științific. Deși publicată tot în anul 1776 (ca
și Avuția Națiunilor), cartea sa Le Commerce et le Gouvernement îi inspiră deopotrivă
atât pe Adam Smith, cât și pe Jean Baptiste Say. În această carte, Condillac reflectă
asupra valorii lucrurilor, asupra prețului și a variațiilor acestora, asupra pieței,
salariului, dreptului de proprietate etc. În ceea ce privește valoarea lucrurilor, autorul
consideră că un bun sau o marfă are valoare atunci când satisface o nevoie și este lipsit
de valoare atunci când acesta nu servește la nimic. De aceea, în opinia sa un lucru nu
are valoare pentru că el costă, lucrul respectiv costă, tocmai pentru faptul că el are
valoare. Abordând valoarea din perspectiva utilității, Condillac, alături de Turgot și de
Say, este considerat precursor al școlii neoclasice precum și al școlii psihologice de
economie. Reflecțiile asupra valorii îl conduc pe Condillac spre o teorie a prețului. În
opinia sa, prețul adevărat este acela care se formează pe piață din interacțiunea
nestingherită a cererii și a ofertei, evident numai în cadrul unei economii de piață
libere. Gândirea economică din această perioadă, pe care o numim clasicism a fost
puternic influențată de climatul intelectual al timpului respectiv. Adam Smith, alături
de alți clasici, au asociat ordinea economică cu universul fizic al mecanicii
newtoniene. Deciziile economice, în opinia școlii clasice, erau guvernate de anumite
legi, cunoscute pe de o parte indivizilor care acționează, dar aflate, pe de altă parte,
dincolo de controlul direct al acestora. Obiectivul principal al clasicilor era acela ca
subiecții economici să cunoască în profunzime principalele caracteristici ale acestor
legi pentru a-și orienta acțiunile spre cel mai bun scop. Pentru clasici ordinea naturală
reprezintă principalul instrument de luptă împotriva reglementărilor și intervenției
statului în economie, altfel spus împotriva sistemului mercantilist. ADAM SMITH
(1723-1790) Adam Smith, denumit și părintele economiei, s-a născut în Scoția, în
orașul Kirkcaldy în iunie 1723. El devine cunoscut, odată cu publicarea cărții Avuția
națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776), carte care este considerată
biblia economiei. La vârsta de 15 ani, este admis la Universitatea din Glasgow, unde
studiază filosofia morală cu renumitul profesor Francis Hutcheson. La 17 ani câștigă o
bursă care-i permite să studieze la Oxford, unde rămâne vreme de 6 ani, după care se
întoarce în Scoția. În 1751 este numit profesor de filosofie morală la Universitatea din
Glasgow. În 1759, Adam Smith publică lucrarea Teoria sentimentelor morale, o carte
de referință pentru vremea sa (ar trebui să fie și pentru timpurile de Gina Ioan Doctrine
economice contemporane 32 astăzi), dar din păcate umbrită ulterior de Avuția
națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei. În Teoria sentimentelor morale
găsim nucleul filosofic al gândirii lui Adam Smith, nucleu pe care îl găsim și în Avuția
Națiunilor, și în care se concentrează, de această dată, întregul sistem de gândire
economică a autorului. De aceea, aceste două mari lucrări se completează reciproc,
întregesc, dau valoare și forță edificiului științific smithian. Obișnuiți să vorbim despre
egoismul (din punct de vedere economic) omului economic caracterizat de Smith în
Avuția Națiunilor, pierdem din vedere faptul că același individ, oricât de egoist ar fi,
are în natura lui ceva ce-l face să se intereseze de soarta celorlalți semeni. Așa își
începe Adam Smith cartea Teoria sentimentelor morale, în capitolul 1 intitulat “Despre
simpatie”. Ideea centrală a acestei cărți, este aceea că toate acțiunile morale ale omului
reprezintă un produs al naturii sale ca individ social. La baza ideilor sau acțiunilor
noastre morale nu stă vreun anumit motiv, ci tocmai psihologia socială care ne face să
identificăm regulile de bază privind prudența, etica, justiția care sunt necesare nu
numai pentru supraviețuirea noastră ca individ, ci și a societății în ansamblul său.
Conduita morală, privită atât din perspectiva bunăvoinței față de ceilalți semeni, cât și
din perspectiva iubirii de sine, este, la Adam Smith, principala motivație a acțiunii
umane. Metafora mâinii invizibile apare pentru prima data la Adam Smith în Teoria
Sentimentelor Morale și nu semnifică doar un argument în favoarea pieței libere și
împotriva intervenției statului. Atunci când vorbește de libertatea de acțiune, o face cu
convingerea că aceasta este una din sursele progresului, dar și una din sursele
inegalităților sociale. Referindu-se la cei bogați care sunt animați, în mod natural, de
interese egoiste, crede cu tărie că acestea sunt ghidate de o mână invizibilă, cu scopul
de a împărți cu cei săraci din ceea ce le prisosește, contribuind, fără ca ei să aibă în
intenție acest lucru, la binele și progresul societății. De asemenea, în partea a II-a din
Teoria Sentimentelor morale, Smith ne spune că fiecare om este înzestrat de natură cu
sentimente (gratitudine, aversiune) care promovează existența continuă a speciei și a
societății noastre. Este ca și cum o mână invizibilă ne ghidează în tot ceea ce facem. La
Smith, moralitatea este naturală, făcând parte din structura fiecărei ființe umane.
Sentimentele oamenilor: de durere, plăcere, tristețe sunt procese afective ce derivă din
durerea, plăcerea sau tristețea altora (nu în aceeași măsură, evident). Pe lângă
descrierea fenomenelor și realităților, Adam Smith folosește atât în Avuția Națiunilor
cât și în Teoria sentimentelor morale, abstractizarea ca metodă de cercetare științifică.
În Teoria sentimentelor morale, conceptul abstract în jurul căruia Adam Smith
construiește, este spectatorul imparțial. Acest spectator imparțial, în viziunea lui
Smith, este conștiința, responsabilă în formarea judecăților morale și care, prin
simpatie și empatie, ghidează fiecare Gina Ioan Doctrine economice contemporane 33
om, să construiască, prin experiență, un sistem de reguli care stau la baza unui
comportament de moralitate. În anul 1764, renunță la catedra de la Universitatea din
Glasgow și devine tutorele viitorului duce de Buccleuch. Împreună cu acesta,
călătorește în Franța, unde rămâne timp de trei ani, perioadă în care îi cunoaște pe
Jacques Turgot și pe François Quesnay. Totodată, această perioadă, în afara
oportunităților de călătorie, îi aduce și mult timp liber. Într-o scrisoare adresată
prietenului său, David Hume, în anul 1764, Smith îi mărturisește că a început să scrie o
carte ca să mai treacă timpul18 . Este vorba despre Avuția națiunilor. Cercetare asupra
naturii și cauzelor ei, care va deveni biblia economiei politice, iar autorului însuși îi va
aduce titlul de părintele economiei. După 12 ani de muncă, în 1776, Adam Smith
finalizează lucrul și aduce în lumina tiparului cea mai frumoasă și completă carte de
economie politică din toate timpurile, așa cum o numesc exegeții în domeniu. Dincolo
de importanța cărții în cadrul gândirii economice, titlul acesteia poate fi considerat cea
mai simplă și, în același timp, completă definiție a economiei. De asemenea, opera lui
Adam Smith a influențat puternic mari reprezentanți ai gândirii economice: David
Ricardo, Thomas Malthus, Jean Baptiste Say, Ludwig von Mises etc. Capitalismul
modern își are izvorul în cartea lui Adam Smith și, deși nu-i putem ignora pe Ricardo,
Marx, Keynes, trebuie să recunoaștem că și după 240 de ani, Avuția națiunilor
fascinează în continuare cercetătorii din cadrul teoriei și practicii economice. De ce
cartea lui Adam Smith este așa de importantă și continuă să fascineze și astăzi, știut
fiind că autorul nu a plecat de pe un teren gol? Cărți de teorie economică s-au scris și
înaintea lui Adam Smith. Lui Smith nu îi sunt străine lucrările lui Jacques Turgot,
François Quesnay sau lucrarea lui Adam Anderson Originile comerțului, apărută în
anul 1762. Mai mult decât atât, un alt scoțian, James Steuart publică în anul 1767
lucrarea An Inquiry into the Principles of Political Economy, considerată la vremea
respectivă cel mai sistematic tratat de economie politică, în care autorul abordează
probleme de natură economică pe care le găsim și în Avuția Națiunilor. Citind cartea
lui James Steuart, identificăm punctul de vedere al autorului asupra problemelor
abordate cu cel al mercantiliștilor. De aceea, probabil, cartea An Inquiry into the
Principles of Political Economy nu o găsim citată de Adam Smith în lucrarea sa,
autorul Avuției Națiunilor declarându-se, încă de la început, unul dintre cei mai
vehemenți critici la adresa mercantilismului. Revenind la întrebarea anterioară, putem
spune că, pe de o parte, succesul cărții se datorează în primul rând stilului accesibil,
lejer, cu multe exemple, cititorului nefiindu-i necesară o formație economică și, în al
doilea rând, titlului cărții, Avuția Națiunilor, expresie care dăinuie și astăzi la fel de
plină de forță și semnificație. Adam Smith și-a structurat Avuția Națiunilor în 5 cărți:
18 Barber J. William, A History of Economic Thought, (1967) Penguin, 2002, p.21
Gina Ioan Doctrine economice contemporane 34 • Cartea I (11 capitole) – Despre
cauzele îmbunătățirii forțelor productive ale muncii și despre ordinea conform căreia
produsele sale sunt distribuie natural diferitelor categorii de oameni; • Cartea a II-a (4
capitole) – Despre natura, acumularea și întrebuințarea capitalului; • Cartea a III-a (4
capitole) – Despre progresul diferit al bogăției la diferite națiuni; • Cartea a IV-a (9
capitole) – Despre sistemele de economie politică; • Cartea a V-a (3 capitole) – Despre
venitul suveranului sau al statului. Pentru o radiografie cât mai corectă a societății
timpului său, Adam Smith folosește ca metodă de cercetare științifică, pe lângă
descrierea fenomenelor și realităților, și abstractizarea. Astfel, conceptul abstract în
jurul căruia își construiește edificiul științific este Homo Oeconomicus. Pentru el,
Homo Oeconomicus reprezintă, din punct de vedere abstract, agentul economic liber,
caracterizat prin: • raționalitate, trăsătură naturală a omului, ceea ce-l conduce pe
individ spre scopul final, adică obținerea unui nivel maxim al utilității sau al profitului
cu ajutorul unui efort minim; • egoism, din punct de vedere economic, ceea ce îl
determină pe individ să urmărească realizarea propriului interes; • altruism, din punct
de vedere moral. Adam Smith este convins că la Homo Oeconomicus, pe lângă
egoismul economic “există evident unele principii în natura sa care îl fac să se
intereseze de soarta celorlalți” 19; • libertate de acțiune care are la bază inviolabilitatea
proprietății private. Orice limită adusă libertății, îl îndepărtează pe individul rațional de
scopul urmărit, maximizarea profitului și, implicit, de asigurarea bunăstării întregii
societăți; • prin desfășurarea activității într-un mediu perfect concurențial; • prin
desfășurarea activității într-un mediu social. Individul nu ar putea să-și realizeze
scopurile decât în cadrul diviziunii muncii, stabilind relații cu ceilalți indivizi. Pe scena
pieței libere, consumatorii, producătorii și proprietarii factorilor de producție
interacționează, fiecare dintre aceștia căutând optimizarea funcției de utilitate sau de
producție. Responsabilitatea alocării cât mai eficiente a resurselor pe piață o au
veniturile, prețurile și profiturile, ghidate, așa cum ne-a demonstrat Adam Smith, de o
„mână invizibilă”. Metafora „mâinii invizibile” sugerează că prin dezvoltarea
propriului interes, indivizii pot stimula economia în mod indirect conducând la
amplificarea bogăției. Totuși, Adam Smith acceptă o implicare minimă a statului cu
rolul de a stabili regulile fundamentale pentru bunul mers al pieței. 19 Smith Adam,
The Theory of Moral Sentiments. Library of Economics and Liberty, 1790, p.4
disponibil la http://www.econlib.org/library/Smith/ Gina Ioan Doctrine economice
contemporane 35 Prin urmare, Adam Smith vede piața ca un mecanism de coordonare
descentralizat care nu necesită intervenții din partea statului, „mâna invizibilă”
justificând din plin principiul “laissez-faire”. Spre deosebire de fiziocrați, Adam Smith
considera că ordinea naturală nu era dată de Dumnezeu, ea putându-se realiza și atunci
când indivizii nu urmăresc acest lucru și fiecare acționează doar în numele propriului
interes, impunându-se peste acțiunea entropică a agenților economici. Ceea ce-l
conduce pe Homo Oeconomicus spre realizarea echilibrului, spre maximă eficiență și
prosperitate este „mâna invizibilă” 20 . Lipsa prezenței statului din economie, face ca
spiritul întreprinzător să se manifeste liber și în cadrul schimburilor comerciale, „mâna
invizibilă” ghidând pe fiecare individ spre cele mai avantajoase schimburi, astfel încât
bogăția națiunii va spori rapid. Ca o concluzie, putem afirma că principiul “laissez-
faire” ocupă un loc important în cadrul dezbaterilor privind libertatea individuală și
armonia socială. Homo Oeconomicus atinge în mod natural prosperitatea și eficiența
economică, iar o eventuală intervenție din partea statului ar împiedica acest proces în
evoluția sa firească. La Smith, avuția unei țări nu reprezintă stocul de metale prețioase,
ci este rodul aptitudinilor și judecăților muncitorilor săi, iar mărimea bogăției depinde
în mare măsură de numărul oamenilor care sunt angrenați într-o muncă productivă.
Încă de la începutul cărții, autorul ne anunță că la baza progresului și avuției unei
națiuni stă munca productivă, iar pe parcursul primelor trei capitole din prima carte, ne
vorbește despre importanța diviziunii muncii. Vorbind despre importanța diviziunii
muncii, fenomen care stă la baza progresului, Adam Smith îl consideră o consecință
naturală ce decurge din înclinația omului de a face schimb. Omul are întotdeauna
nevoie de semenii săi. Dacă acesta s-ar baza doar pe bunăvoința celuilalt, ajutorul nu
va veni. Avantajele, însă, vor apărea doar atunci când oamenii se conving reciproc că
este în interesul lor propriu să facă schimb. “Nu ne așteptăm să primim bucatele pentru
cină prin bunăvoința măcelarului, a brutarului sau a berarului, ci datorită faptului că ei
își urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanității din ei, ci iubirii lor de sine –
și nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.“ 21 .
Totodată, diviziunea muncii este factorul esențial care stă la baza relațiilor sociale.
Posibilitatea fiecărui om de a face schimb din ceea ce-i prisosește, îl încurajează să-și
cultive talentul sau îndemânarea spre anumite ocupații sau meserii. Și diferențele
dintre un filosof și un samsar, ne spune Adam Smith, există ca urmare a diviziunii
muncii. “Când au venit pe lume, și filosoful și samsarul, până în primii șase sau opt ani
ai existenței lor, erau probabil foarte asemănători, și nici părinții lor, nici colegii lor de
joacă nu ar 20 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei
Române, București, 2004, p.91 21 Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura
Publica, București, 2010, p. 80 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 36 fi
putut percepe vreo diferență remarcabilă între ei. Cam pe la vârsta aceasta, ajung să fie
angrenați în ocupații foarte diferite. Diferența de talente ajunge să fie remarcată,
crescând foarte lent, până când vanitatea filosofului e dispusă să recunoască faptul că
nu există prea mari asemănări.”22 . Diviziunea muncii este principalul vector al
progresului economic și social al unei națiuni. Pentru a da forță acestei idei, Smith
exemplifică importanța acestui fenomen pe o manufactură foarte mică ce producea ace
cu gămălie. În absența diviziunii muncii, un muncitor oricât de capabil și harnic ar fi
fost, probabil ar fi făcut un ac pe zi. Dar cum procesul de producere al unui ac a fost
divizat și subdivizat în 18-20 de operațiuni, 10 muncitori puteau face într-o zi
aproximativ 48.000 de ace. Deci, în condițiile diviziunii muncii, productivitatea pe
lucrător a crescut de la 1 la 4800. Creșterea cantității de muncă și a productivității,
ambele ca efect al diviziunii muncii, se datorează, spune Adam Smith, următoarelor
circumstanțe: a. creșterii îndemânării fiecărui lucrător; b. economisirea timpului care,
în absența diviziunii muncii, ar fi irosit prin trecerea de la o etapă la alta a producerii
unui bun de către același muncitor; c. tehnologizarea procesului de producție prin
inovare. Un lucrător care se dedică unei singure operații din cadrul procesului de
producție poate găsi mai ușor o cale de a-și ușura munca, deoarece “o mare parte a
mașinăriilor folosite în manufacturile unde munca este subdivizată la maximum, au
fost la origini, o invenție a unor muncitori obișnuiți.”23 . Diviziunea muncii derivă din
schimb, iar schimbul nu poate avea loc decât pe piață. În acest caz, diviziunea muncii
depinde de dimensiunea pieței și, nu în ultimul rând, de acumularea de capital. Cu cât
este mai mare piața, cu atât au loc schimburi mai multe, iar procesul diviziunii muncii
se adâncește. Pe o piața limitată și diviziunea muncii este la fel. De exemplu, în satele
izolate ale Scoției, observă Smith, piața este de mici dimensiuni și, ca atare, fiecare
fermier trebuie să fie și măcelar și brutar și berar pentru a asigura cele necesare traiului
pentru el și familia lui. Dar, în același timp, există și meserii care nu pot fi practicate
decât în marile orașe, de exemplu, un portar nu și-ar putea găsi un loc de muncă decât
într-un mare oraș. Diviziunea muncii depinde și de acumularea de capital. O acumulare
mare de capital are ca efect angrenarea forței de muncă productive care adâncește
diviziunea muncii și toate acestea la un loc fac ca bogăția unei națiuni să se mărească.
Deși nu are nici o ezitare când vorbește despre importanța diviziunii muncii și efectele
acesteia asupra avuției unei societăți, Smith a perceput și unele limite ale acestui
fenomen. Un om care îndeplinește toată viața o singură sarcină facilă, își pierde în cele
din urmă dorința și capacitatea de cunoaștere și “va deveni pe cât de prost și de
ignorant e posibil să devină creatura umană”. 22 Ibidem, p. 82 23 Ibidem, p.74 Gina
Ioan Doctrine economice contemporane 37 Îndemânarea sa, în îndeplinirea unei
singure sarcini, va fi plătită cu prețul virtuților sale intelectuale24 . Smith avertizează
că oamenii needucați sunt oameni mutilați și deformați din punct de vedere intelectual
care nu pot fi de folos societății. De aceea, consideră că statul ar trebui să asigure o
educație minimă fiecărui cetățean. În acest sens, propune înființarea de școli unde
copiii să poată învăța contra unei taxe modice, încât chiar și cel mai modest muncitor
să aibă acces. Mai mult, consideră că profesorul ar trebui plătit parțial din bani publici
și restul din taxele elevilor, pentru a fi responsabil și să nu-și neglijeze îndatoririle,
cum s-ar putea întâmpla dacă ar fi plătit integral din banii statului. Singura sursă a
bogăției unei națiuni este munca, și anume munca productivă. Deși, pentru Smith au
importanță toți cei trei factori de producție (munca, capitalul și pământul), el atribuie
muncii rolul hotărâtor în crearea bogăției. Munca productivă este, în viziunea sa, acel
tip de muncă care creează o valoare, iar munca neproductivă nu adaugă nimic asupra
lucrului căruia este aplicată. Munca unui meseriaș adaugă valoare asupra obiectului pe
care acesta îl produce, precum și asupra profitului proprietarului, pe când munca unui
servitor nu creează nicio valoare, serviciul acestuia din urmă dispărând odată ce
sarcina este îndeplinită. De aceea, spune Smith, acela care vrea să se îmbogățească să
angajeze meseriași sau muncitori, iar acela care vrea să sărăcească să angajeze
servitori. El nu disprețuiește munca neproductivă, considerând că și aceasta merită
răsplătită ca și cea productivă. Muncitorii neproductivi, deși utili pentru societate cum
sunt: avocații, clerul, suveranul, actorii, muzicienii etc., sunt plătiți din produsul anual
al pământului și din rodul muncitorilor productivi. Pentru întreținerea muncitorilor
productivi este necesară acumularea unui volum mare de capital, acumulare care poate
avea loc și ca urmare a economisirii. Ceea ce observa Smith, în vremea lui, este valabil
și astăzi: acolo unde predomină capitalul există oameni harnici, iar acolo unde
predomină privilegiile există leneși. Raportul dintre aceste două categorii depinde de
raportul dintre capital și venit. Autorul este convins că cele mai mari rate de creștere
economică se înregistrează atunci când capitalul este distribuit proprietarilor care
economisesc și investesc. Deoarece creșterea economică este afectată de cheltuielile
mari ale statului cu munca neproductivă, consideră că este mult mai bine ca
proprietarii factorilor de producție să plătească mai puține taxe și impozite, în felul
acesta acumulând mai mult capital. Pentru ca o activitate să poată fi numită muncă
productivă trebuie să îndeplinească două condiții: 1. să producă un obiect tangibil,
condiție esențială a acumulării; 2. să creeze un surplus, condiție esențială a investiției.
24 Ibidem, p.382 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 38 Ceea ce putem
desprinde din analiza lui Smith, este faptul că rolul primordial în crearea avuției
naționale sau a venitului net îl are capitalul. Rata de creștere economică depinde de
cum este distribuit produsul net, fie pe bunuri de consum, fie pe acumulare de capital.
Cu cât este mai mare rata acumulării de capital, cu atât va fi mai prosperă națiunea.
Toată această analiză se bazează la Smith pe legea randamentelor descrescătoare.
Pentru autorul Avuției Națiunilor este lesne de înțeles că acumularea capitalului
necesită o reglementare a piețelor libere și a proprietății private. În cazul pieței libere
fără obstrucționări din partea guvernului, investițiile vor fi, sigur, alocate spre cele mai
eficiente activități, astfel încât să asigure cele mai înalte rate de creștere economică. Și,
întotdeauna, într-un sistem economic în care predomină piața liberă și, evident, un
volum ridicat al acumulării de capital, distribuția veniturilor este inegală. Analizând
munca productivă ca fiind acel acel tip de muncă care creează o valoare, Adam Smith
definește esența valorii. Deși acuzat de multe ori de inconsecvență, cei mai mulți
exegeți sunt de părere că una din cele mai importante analize smithiene este teoria
valorii. În capitolul 4 din Cartea I (Despre originea și întrebuințarea banilor), autorul
aduce în discuție, din nou, schimbul ca și caracteristică a unei întregi societăți. Fără a
intenționa să analizeze regulile care stau la baza schimbului, el este convins că de
aceste reguli depinde valoarea relativă sau valoarea de schimb a bunurilor. În așa
numitul paradox al valorii (al apei și al diamantelor), Adam Smith aduce din nou în
discuție cele două concepte ale valorii despre care vorbise și Aristotel, valoarea de
întrebuințare și valoarea de schimb. „Cuvântul VALOARE trebuie să observăm că are
două înțelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de
cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită
„valoare de întrebuințare”, alta, „valoare de schimb” [...] Lucrurile care au cea mai
mare valoare de întrebuințare au deseori o valoare de schimb mică sau nici una; și, din
contra, cele care au cea mai mare valoare de schimb adeseori au o mică valoare de
întrebuințare sau nici una. Nimic nu este mai folositor decât apa; dar cu ea nu se poate
cumpăra mai nimic; aproape nimic nu se poate obține în schimbul ei. Un diamant, din
contra, nu are aproape nici o valoare de întrebuințare; cu toate acestea, în schimbul lui,
se poate obține adeseori o mare cantitate de alte bunuri” 25 . Prin paradoxul valorii,
Smith ne comunică că valoarea de întrebuințare este esențială pentru valoarea de
schimb, dar nu o reglementează, aspect subliniat și de Ricardo și, mai târziu, de Marx.
Valoarea de întrebuințare este mai mult o problemă individuală și subiectivă, în timp
ce valoarea de schimb este una de ordin social observată mai ales pe piața bunurilor
prin prețuri. 25 Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura publica, București,
2010, p. 94 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 39 Neexistând o teorie a
utilității cererii de consum la acea vreme, Smith nu văzut nicio legătură între valoarea
de întrebuințare și preț 26 . Pe parcursul demersului său, Smith se ocupă de valoarea de
schimb, propunându-și să răspundă următoarelor întrebări: care este măsura reală a
valorii de schimb, care sunt componentele prețului real al mărfurilor, care sunt
împrejurările care duc la diferențierea prețului pieței de prețul real sau natural. În ceea
ce privește schimbul de mărfuri, Smith se străduiește să arate că există un element
comun, esențial pentru comparabilitatea acestora și pe baza căruia se înfăptuiește
schimbul. Acest element comun este valoarea. Autorul Avuției Națiunilor spune că
este scumpă o marfă care necesită multă muncă și ieftină acea marfă care necesită
muncă mai puțină sau mai puțină osteneală și, ca urmare, munca, care nu variază în
valoarea sa, poate fi mereu apreciată și comparată, ea fiind prețul real al mărfii, banii
reprezentând doar prețul nominal (de piață) al acesteia. Prin această constatare, și
anume că munca este măsura reală a valorii care stă la baza schimbului, Smith adaugă
la acest șantier incipient al ideilor despre valoare o temelie majoră care va sta la baza
teoriei valorii muncă de mai târziu. În analiza acestor concepte importante cum sunt
valoarea și sursa acesteia, Smith identifică două răspunsuri în funcție de stadiul de
dezvoltare a societății. Astfel, în perioada primitivă a societății, munca reprezintă
singura măsură a valorii de schimb. “Dacă, de exemplu, la o națiune de vânători să
ucizi un castor te costă de două ori mai multă muncă decât să ucizi un cerb, atunci un
castor ar trebui, în mod normal, să fie schimbat pe doi cerbi – sau să valoreze atât. E
normal ca un lucru care este produsul a două ore sau a două zile de muncă să valoreze
dublu față de ceva care este produsul unei ore sau al unei zile de muncă.”27 . Însă, pe
măsură ce societatea se dezvoltă și depășește perioada rudimentară, în ceea ce privește
acumularea de capital, problematica valorii devine mult mai complexă. Apar noi
factori de producție, capitalul și pământul, care alături de muncă, participă împreună la
orice proces de producție. În acest punct al teoriei sale, pe lângă analiza valorii,
dezvoltă o teorie a distribuției. De îndată ce proprietarul factorilor de producție
acumulează capital, el va folosi forță de muncă pe care o va aproviziona cu materiale și
mijloace de subzistență pentru a obține un surplus din roadele acesteia. Ceea ce-i
rămâne proprietarului după plata salariilor și a materialelor este profit. Deci, spune
Smith, valoarea pe care muncitorul o adaugă materialelor se compune din două parți:
una este plata salariilor, iar alta este profitul proprietarului, componente care se
regăsesc, evident și în prețul bunurilor. Dar în prețul anumitor bunuri, sau valoarea lor
de schimb, se regăsește uneori și a treia componentă, și anume, atunci când terenurile
devin proprietate privată, proprietarilor de pământ le revine un surplus, ce se numește
rentă. 26 Dooley C. Peter, The Labour Theory of Value, Routledge, Taylor & Francis
Group, 2005, p.112 27 Ibidem, p.107 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 40
Valoarea care se creează acum deci, se constituie din veniturile celor trei factori de
producție: salariul revine muncitorului, profitul revine capitalistului sau proprietarilor
mijloacelor de producție, iar renta revine proprietarilor de pământ. În orice societate, în
prețul unui bun sau în valoarea sa de schimb trebuie să se regăsească una, două sau
toate componentele menționate anterior. Dar deși, salariul, profitul și renta reprezintă
sursa originală a tuturor valorilor de schimb, acestea nu s-ar putea forma în absența
muncii. Deci munca rămâne izvorul valorii. Teoria valorii îl determină pe Smith să
abordeze și o teorie a prețurilor. Prețul real al oricărui bun reprezintă, ne spune Smith,
efortul pe care fiecare individ îl face pentru a-l achiziționa. Banii folosiți pentru
cumpărarea bunurilor reprezintă valoarea unui anumit volum de muncă. Toate cele trei
componente ale prețului unui bun: salarii, profit, rentă au un nivel natural. Smith aduce
în discuție prețul pieței și prețul natural, concepte identice cu ceea ce numesc
economiștii de mai târziu preț pe termen scurt și preț pe termen lung. Prețul natural
este un concept, pe care Adam Smith îl definește plecând de la distribuția veniturilor și
reprezintă centrul “în jurul căruia gravitează încontinuu prețurile tuturor bunurilor” 28
. Concret, prețul natural, ne explică autorul, este acel preț care nu este nici mai mare,
mici mai mic decât ceea ce este suficient pentru plata salariilor, rentei și profitului.
Probabil, în opinia sa, prețul natural reprezintă costul de producție. Însă, prețul efectiv
la care sunt vândute mărfurile pe piață reprezintă în accepțiunea autorului prețul real și
poate să fie mai mare, mai mic sau egal cu prețul natural. Mecanismul de formare a
prețurilor reale depinde de jocul celor două forțe de pe piață, cererea și oferta. În
analiza prețurilor, Smith introduce conceptul de cerere efectivă și cererea absolută.
Cererea efectivă este acel nivel al cererii suficient ca să absoarbă întreaga cantitate
oferită pe piață, iar cererea absolută derivă din comportamentul acelor consumatori
care-și doresc să achiziționeze o anumită marfă, dar care nu va fi niciodată adusă pe
piață. “Un om foarte sărac s-ar putea spune că are nevoie de o trăsură cu șase cai – sau
că i-ar plăcea să aibă așa ceva, dar cererea sa nu este un efectivă, iar bunul acesta nu va
fi adus niciodată la piață pentru satisfacerea unei astfel de cereri.” 29 . Prețul de piață,
deși e de dorit pentru întreprinzători ca să se situeze peste prețul natural (costul de
producție), uneori, pe perioade scurte de timp, se va situa sub prețul natural. În atare
condiții, interesele celor ce vând vor fi afectate, astfel încât aceștia vor diminua
cantitatea adusă pe piață până la limita când aceasta va fi egală cu cererea efectivă. El
consideră prețul format în jocul liber al cererii și al ofertei, în condițiile concurenței
libere ca fiind cel mai mic preț, dacă nu întotdeauna, în cel mai bun caz pentru
perioade lungi de timp, iar 28 Ibidem, p.119 29 Ibidem, p.116 Gina Ioan Doctrine
economice contemporane 41 prețul de monopol, în absența concurenței, reprezintă cel
mai ridicat preț posibil. Multe pagini din Avuția Națiunilor sunt dedicate unuia dintre
cele mai importante obiective, și anume de a demonta întru totul concepția și doctrina
mercantilistă despre bogăție, precum și despre reglementarea guvernamentală. În
cartea a IV-a, Adam Smith ne dezvăluie nucleul teoriei sale în ceea ce privește teoria
avantajelor absolute și a comerțului internațional plecând de la principiul propriului
interes și a mâinii invizibile. Smith își construiește teoria comerțului sprijinindu-se pe
noțiunile randamentelor crescătoare sau a costurilor descrescătoare, precum și a
diviziunii muncii. Forța de muncă dintr-o societate, care tinde spre progres și
bunăstare, nu poate să depășească niciodată mărimea capitalului utilizat. De aceea,
numărul lucrătorilor care pot fi angajați trebuie să fie într-o relație direct proporțională
cu capacitățile productive sau cu capitalul total. Nicio reglementare a comerțului nu
poate fi de folos, ci mai degrabă poate fi total nejustificată în sensul că o parte din
capital ar putea fi direcționat spre activități dezavantajoase pentru societate. El
consideră că ceea ce este avantajos pentru un individ, cap de familie, este avantajos și
pentru o societate. Fiecare individ, în accepțiunea lui Adam Smith, va căuta să-și
folosească capitalul pe care îl posedă în cele mai avantajoase condiții pentru că acesta
își urmărește propriul interes. Cum fiecare individ își urmărește propriul interes, deși
nu are în intenție interesul societății, “nici nu-și dă seama cât de mult îl promovează.”
30 . Orice individ care se gândește la bunăstarea sa proprie și a familiei sale, își va
direcționa eforturile în așa fel încât efectele obținute să fie maxime. Este ca și cum o
mână invizibilă îl conduce spre promovarea unui scop care nu face parte din interesele
proprii. Pentru societate, spune Smith, nu este nici bine, nici rău că individul nu
promovează bine public. Mâna invizibilă îl va conduce spre o promovare mult mai
eficientă a interesului public, decât atunci când își propune acest lucru. Fiecare individ
poate decide mult mai bine asupra propriilor sale acțiuni decât ar face-o legiuitorul. De
multe ori, în cazul monopolului, reglementările guvernamentale pot fi, fie
nefolositoare, fie chiar păguboase. În ceea ce privește avantajul absolut, Smith
consideră că fiecare individ trebuie să-și producă în casa sa acele lucruri care l-ar costa
mai mult decât dacă le-ar cumpăra din altă parte și să nu încerce să producă ceva ce l-
ar costa mai puțin dacă l-ar cumpăra. Croitorul nu va încerca să-și facă singur pantofii,
iar cizmarul nu își va croi singur hainele. Pentru croitor este mai avantajos să-și
producă singur hainele și să-și cumpere pantofii de la cizmar, iar pentru cizmar să-și
lucreze singur încălțămintea și hainele să le cumpere de la croitor. În felul aceste
fiecare obține un avantaj absolut în fața celuilalt. “Iar ceea ce reprezintă 30 Ibidem,
p.287 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 42 un comportament prudent
pentru o familie particulară, nu are cum să fie considerat un comportament nesăbuit
pentru un mare regat.”31 . La nivel de societate, cum cantitatea de forță de muncă se
află în directă legătură cu capitalul utilizat, acesta poate fi ghidat spre producerea
acelor bunuri care oferă țării respective cel mai mare avantaj absolut față de țările
vecine. Altfel spus, dacă o țară poate importa un bun mai ieftin decât ar fi dacă l-ar
produce în interior, atunci e mai bine să-l cumpere de afară contra unei părți din
produsul net. Toate acestea pot fi posibile doar într-un climat al concurenței libere. În
Scoția, de exemplu, erau cultivați struguri de foarte bună calitate iar din aceștia se
făcea vin de aceeași calitate, dar cu o cheltuială mai mare de 30 de ori decât cea la care
putea fi importat vinul dintr-o țară străină. Avantajul absolut obținut de fiecare țară va
fi dat de diferența dintre costul de producție mai mare și prețul de import mai mic.
Susținător al pieței libere și al principiului “laissez faire”, Adam Smith este de părere
că anumite reglementări trebuie impuse comerțului exterior, în cel puțin două cazuri: 1.
În primul caz, reglementarea poate exista atunci când o țară instituie taxe și interdicții
la importarea unor produse manufacturate. În consecință și cealaltă țară va proceda la
același tip de tratament în ceea ce privește produsele celeilalte țări. Experiența faptică a
demonstrat că asemenea restricții nu pot dura perioade lungi de timp și rezultatul va fi
ridicarea restricțiilor și diminuarea taxelor. Totuși, atunci când nu există vreo
posibilitate ca restricțiile să fie abrogate, aceste reglementări sunt nejustificate
deoarece fiecare țară își afectează reciproc interesele; 2. În al doilea caz, se vizează
impunerea de taxe și restricții doar pentru protejarea mărfurilor indigene. Dacă
mărfurile străine ieftine ar sufoca piața internă, ar afecta în aceeași măsură locurile de
muncă și ar diminua considerabil mijloacele de trai ale lucrătorilor, cu efecte de mare
amploare la nivelul întregii țări. Premisele pe care Adam Smith le-a așezat la baza
elaborării teoriei comerțului și a avantajelor absolute sunt următoarele32: a. principiul
maximizării eficienței; b. principiul liberei concurențe; c. principiul convertibilității
depline a banilor de hârtie. Cartea a V-a din Avuția Națiunilor este dedicată
problemelor fiscale și de datorie publică. Cea mai importantă sarcină a oricărui
suveran sau stat este aceea de a proteja întreaga societate și de a menține cadrul legal și
eficient pentru existența unei economii de piață liberă. Prin protejarea societății,
suveranul sau statul trebuie să pregătească și să întrețină o forță militară, să organizeze
o administrate corectă a justiției, să 31 Ibidem, p.288 32 Popescu Gheorghe, Evoluția
gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.174 Gina Ioan
Doctrine economice contemporane 43 organizeze și să dezvolte instituții de educație,
precum și de a construi, întreține și susține acele instituții și lucrări publice care să fie
de folos fiecărui membru al societății. Lucrările publice, consideră că nu trebuie să fie
acoperite integral din sursele veniturilor publice. Acestea pot fi gestionate de către stat,
în așa fel încât să aducă ele însele un anumit venit pentru a acoperi o parte din
cheltuieli, pentru a nu împovăra bugetul de stat. Șoselele, podurile, canalele
navigabile, monetăria, serviciile poștale etc. pot fi construite și menținute contra unei
taxe modice suportabilă de către orice cetățean. La fel vede lucrurile și în cazul
instituțiilor de educație care pot obține resurse financiare pentru a-și plăti propriile
cheltuieli. O populație instruită și educată este necesară și de folos societății în orice
moment al dezvoltării sale. Statul, în opinia lui Adam Smith, are obligația de a impune
întregii populații necesitatea de a dobândi o educație minimă. “Deși statul nu obține
niciun fel de avantaj din instruirea categoriilor inferioare de oameni, totuși acestea
merită atenția statului, pentru ca ei să nu ajungă total neinstruiți.”33 . Atunci când
instituțiile sau lucrările publice, care sunt în folosul societății, nu pot fi menținute doar
cu resurse din contribuțiile acelor membri care beneficiază de pe urma lor, cheltuielile
ar trebui suplimentate prin efortul concertat al societății prin taxe și impozite. În ceea
ce privește impunerea taxelor, Adam Smith consideră că pentru o eficiență maximă
trebuie respectate următoarele principii: 1. Fiecare cetățean trebuie să participe la
participe la bugetul de stat proporțional cu venitul obținut; 2. Taxa pe care fiecare
cetățean este obligat să o plătească trebuie să fie fixată și nu arbitrară. Tot demersul
unei plăți de taxe trebuie să fie simplu, clar și la îndemâna oricui; 3. Orice taxă trebuie
încasată, fie la o dată fixă, fie la un moment convenabil plătitorului (taxă asupra rentei
funciare sau asupra chiriei unei case); 4. Orice taxă trebuie să fie în așa fel
dimensionată încât “să scoată cât mai puțini bani din buzunarul fiecăruia.” Dacă taxele
ar fi inechitabile și sufocante pentru contribuabil pot apărea diverse situații: a. Taxele
mult prea mari și impredictibile necesită uneori un număr mare de funcționari
angrenați în colectarea lor, ale căror salarii pot absorbi o parte a acestor taxe, rezultatul
fiind perceperea de taxe suplimentare; b. taxele prea mari descurajează munca și
hărnicia; c. taxele prea mari diminuează simțitor veniturile celor care lucrează, în felul
acesta făcând dificilă întreținerea lor și a familiei; d. taxele descurajante pentru cei care
lucrează, încurajează evaziunea fiscală. Toate aceste principii ale impunerii, Adam
Smith, le consideră necesar a fi respectate, altfel “toate taxele devin adesea mai
împovărătoare pentru oameni decât sunt ele benefice pentru guvern.”34 . 33 Ibidem,
p.385 34 Ibidem, p.396 Gina Ioan Doctrine economice contemporane 44 Contribuția
lui Adam Smith la dezvoltarea gândirii și doctrinelor economice este covârșitoare. El
este primul economist care a expus într-o manieră personală ideile centrale și forțele
care guvernează o economie de piață liberă. Deși nu este lipsită de ambiguitate,
datorită faptului ca teoriile sale (asupra valorii, prețurilor, prețurilor relative, salariilor,
capitalului, distribuției veniturilor) nu sunt tratate și analizate separat, opera sa a avut o
mare influență asupra gânditorilor ce i-au urmat, fiind și punct de plecare pentru
scrierile, la fel de valoroase, ce urmau să vadă lumina tiparului peste ani. Scopul celei
mai cunoscute opere din cadrul literaturii de specialitate este acela de găsi acele
mijloace prin care societățile și indivizii pot ajunge mai repede și mai bine la bogăție,
măsurată prin efectele sale asupra creșterii economice, într-un sistem economic liber.
Sistemul economic descris de Adam Smith este unul în care guvernează libertatea
naturală care invită fiecare individ să-și urmărească propriul interes pentru că, în final,
va conduce spre bogăția națiunii și progres economic. Libertatea și alegerea
individuală, premise ale ordinii naturale într-o economie de piață liberă, reprezintă,
împreună, forța motrice a oricărei societăți în drumul său spre progres. Pentru Adam
Smith, statul nu este doar un paznic de noapte. Statul este unul puternic dar, în același
timp, limitat. Pentru ca spiritul antreprenorial să se manifeste liber este nevoie ca statul
să nu intervină în marele joc al economiei de piață. Atunci când statul se limitează la
principalele sale atribuții, de a furniza bunuri publice și de a fi un garant instituțional,
agentul economic, Homo Oeconomicus, ghidat de mâna invizibilă, acționează eficient
nu numai în folosul său, ci și în folosul binelui public, fără să intenționeze acest lucru.
Mesajul clar și simplu al Avuției Națiunilor este acela că sursa bogăției este munca
productivă, iar cheia este specializarea sau diviziunea muncii. “Această bunăstare
universală care se întinde până la păturile cele mai sărace de oameni este ocazionată, în
societățile bine guvernate, de teribila multiplicare a producției din toate domeniile, ca o
consecință a diviziunii muncii.”35 . Acolo unde domină un climat al concurenței libere
și neîngrădite, fiecare individ, nu numai că ocupă locul pe care-l merită în societate,
dar atinge și nivelul dorit de prosperitate, nu în mod egal, evident. Concurența liberă
încurajează munca și sancționează pe cei leneși, asigură dinamicitate sistemului
economic și, în același timp, oferă șanse egale tuturor. Libera concurență creează
premisele necesare ca fiecare individ să-și canalizeze eforturile spre activitățile cele
mai eficiente, îndemnându-i pe toți într-un spirit economic la raționalitate și hărnicie.
35 Ibidem, p.141 Gina Ioan Doctrine economi
Tema 2: Fiziocrații
2.1 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;
2.2 Ideile principale ale doctrinei fiziocrate;
2.3 F. Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul ,,Tabloului economic”.
2.4 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;
Fiziocraţii au fost reprezentanţii economiei politice clasice în Franţa, sau altfel spus -
precursorii liberalismului economic. Fiziocraţia este compusă din două cuvinte greci:
„Phisis” – natură, „kratos” – putere. Factorii care au dus la apariţia doctrinei fiziocrate
au fost: 1. Marea criză a sistemului feudal şi declinul economic în Franţa 2. Instituirea
cultului raţiunii şi „ordinii naturale”, are loc o zeificare a naturii, o recunoaştere a
existenţei unei „ordini naturale”. Omul încetează de a mai considerat drept o creaţie
divină, ci doar o parte componentă a naturii, comportamentul căruia este determinat de
acţiunea legilor ei eterne şi universale. Nerespectarea acestor legi se află la originea
tuturor relelor. 3. Necesitatea libertăţilor economice: Devenind o forţă economică,
burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, astfel ea doreşte o independenţă
deplină, un neamestec absolut în afacerile ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici
anumitor principii morale şi religioase, nici interesul suveranilor. Ea doreşte aplicarea
ideilor libertăţii personale, a unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică. 4.
Triumful ideilor lui Calvin: În Antichitate şi în Evul Mediu munca era socotită drept
pedeapsă pentru păcatele săvârşite sau drept un efort dezgustător, o activitate rezervată
doar pentru sclavi. Calvinismul, din contra, glorifică munca (învăţătura lui Calvin).
Treptat, de respectul societăţii începe să se bucure omul muncitor sau întreprinzătorul.
Totodată asigurându-i pe foştii ţărani, izgoniţi de pe domeniile feudale, cu un loc de
muncă, el îndeplinea şi o funcţie socială de primă importanţă. Astfel, în urma
evenimentelor enumerate mai sus, în societate apare o nouă clasă de întreprinzători,
care aveau nevoie de o doctrină economică capabilă să le justifice şi să le apere
interesele economice. Această misiune avea să-i revină liberalismului economic clasic.
Caracteristica şcolii fiziocrate: 1. Au fost primii care îşi ziceau economişti 2. Au
fondat prima şcoală a liberalismului economic 3. Au supus unei critici vehemente
ideile mercantilismului, demonstrând că izvorul avuţiei este producţia materială şi ne
sfera comerţului. 4. Au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte ca: ideea ordinii
naturale, produsul net, clasele sociale etc. 13 Reprezentanţii de bază: Anne Turgot:
1727 – 1781, ministru de finanţe în vremea lui Ludovic al XVI. În 1766 apare celebra
sa lucrare „Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”. Este considerat de unii
specialişti drept un „desident” al şcolii fiziocrate, pentru ideile sale originale. Francois
Quenay: 1694 – 1774, fondatorul şi principalul teoretician al şcolii fiziocrate. S-a
născut în familia unui ţăran francez. Devenind medic, însuşeşte foarte bine flebotomia
(alegerea unei vene pentru lăsare de sânge), folosită pe atunci pentru tratarea mai că a
tuturor bolilor. În 1730, publică un studiu asupra vaselor sangvine, dând dovadă de
măiestrie în flebotomie, scoaterea dinţilor şi asistarea la naştere, încât este invitat la
Curte unde devine medic personal al Marchizei de Pompadour, apoi şi al regelui.
Atingând vârsta de 60 ani, el începe să se intereseze de problemele economice. După
apariţia în 1758 a „Tabloului Economic” el devine părintele şcolii fiziocrate. 2.2 Ideile
principale ale Doctrinei Fiziocrate La temelia sistemului economic al fiziocraţilor se
află teoria produsului net. Criticând teza mercantiliştilor, precum că izvorul sporirii
avuţiei unei naţiuni este comerţul exterior, ei afirmă că acest izvor trebuie căutat în
agricultură, singurul domeniu în care se creează un surplus de bunuri materiale, numit
de ei, produs net, care reprezintă diferenţa dintre producţia agricolă obţinută şi
cheltuielile efectuate. Exemplu: Un bob de grâu, semănat în pământ aduce toamna o
mulţime de boabe, acelaşi lucru are loc şi în cazul creşterii animalelor. În industrie şi
în comerţ, un asemenea produs suplimentar nu se creează, de aceea aceste ramuri sunt
sterile. Este o rătăcire ce pornea de la convingerea că produsul net nu este un rezultat
al muncii ci un dar al naturii (identificată cu renta funciară). Deci, ei considerau că
numai munca din agricultură este productivă, unde se creează produsul net, iar
industria şi comerţul sunt sterile deoarece muncitorul din industrie nu măreşte valoarea
produsului ci doar îi modifică forma. Concepţia „laisser - faire” Una din tezele
teoretice de bază ale fiziocraţilor, era cea a neamestecului statului în economie. Adică,
indivizii trebuie lăsaţi să procedeze aşa cum consideră ei de cuviinţă, fără a fi
strâmtoraţi în activitatea lor de către stat. Statul procedează greşit când îi titulează pe
producători, când îi ajută, le permite ceva, iar alt ceva le interzice. Căci libertatea
economică este un drept legitim, un drept natural al omului, drept care i-a fost oferit de
către Părintele ceresc. Lozinca lor era: „Laisser – faire, laisse – passer le monde va de
lui - meme” – nu vă amestecaţi, lăsaţi lumea să-şi urmeze calea ei firească. Legile
economice Fiziocraţii credeau în existenţa lui Dumnezeu şi afirmau că de la el a fost
stabilită o anumită ordine natură de existenţă şi dezvoltare a societăţii şi a naturi, având
la bază anumite legi ce-o guvernează. Aceste legi, 14 eterne şi universale,
reglementează toate aspectele vieţii economice. Deoarece aceste legi au fost stabilite
de voinţa divină, oamenii sunt obligaţi să le cunoască şi să-şi organizeze activitatea în
deplină concordanţă cu ele. Divizarea societăţii în clase: F. Quesnay afirma că naţiunea
se reduce la trei clase de locuitori: a) Clasa producătorilor (agricultorilor), prin munca
lor scot din pământ venitul global, o parte însuşind – o ca recompensă a muncii
depuse, cealaltă (produsul net) cedând-o proprietarilor funciari. b) Clasa proprietarilor,
adică regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta dispun de produsul net. c)
Clasa sterilă sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică meseriaşii, negustorii, oamenii
profesiunilor libere etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă. Această clasă este sterilă
deoarece nu participă la crearea produsului net, ea doar transformă forma naturală a
produsului creat de agricultură. F. Quesnay distinge trei forme de proprietate: 1.
Proprietate personală – dreptul omului de a beneficia de toate calităţile fizice şi
intelectuale 2. Proprietate mobiliară – dreptul omului de a dispune de rodul muncii
sale. 3. Proprietate funciară Teoria capitalului: F. Quesnay a introdus în teoria
economică, noţiunea de capital, ca bogăţie acumulată înainte de începerea producţiei.
Spre deosebire de mercantilişti, care identificau capitalul cu banii, el arată că nu banii
ca atare, ci acele mijloace de producţie care sunt procurate pe bani constituie capitalul.
(Ei folosesc cuvântul avansuri, în loc de capital – introdus abia de A. Smith). F.
Quesnay a divizat capitalul folosit în agricultură în două categorii: a) Avansuri iniţiale
(capital fix) – cheltuieli pentru construcţii, animale, utilaje etc. b) Avansuri anuale
(capital circulant) – cheltuieli pentru procurarea seminţelor, plata muncii etc. 2.3 F.
Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul „Tabloului economic” Meritul cel mai
însemnat al fiziocraţilor constă în analiza circuitului economic, efectuată pentru prima
dată de F. Quesnay în „Tabloul Economic”. Medic de profesie Quesnay vede o
asemănare între circulaţia sângelui şi activitatea economică, rolul inimii revenindu-i,
desigur, agriculturii. Iar „sângele” economiei este „produsul net” care se mişcă sub
formă de zigzag. În „Tabloul Economic” găsim toate componentele sistemului
economic fiziocratic: produsul net, capitalul, clasele. Tabloul este împărţit în trei
coloane: Coloana centrală este rezervată proprietarilor funciari, suveranului şi a celor
ce încasează dijma, cea din stânga – producătorilor, cea din 15 dreapta – clasei sterile.
Se presupune că la începutul anului clasa productivă dispune de întreaga sumă a
venitului naţional egală cu 5 miliarde. Ea se va utiliza în felul următor: Fig. Circuitul
economic al lui Fr. Quesnay 1. 2m – pentru continuarea procesului de producţie; 2m –
pentru plata arendei proprietarilor; 1m – procurarea de produse manufacturate de la
clasa sterilă (săgeata e). 2. Clasa proprietarilor va cheltui: 1m – producţia alimentară
(săgeata a ) şi 1m – producţie manufacturieră (săgeata b). 3. Clasa sterilă va cheltui
cele 2m astfel: 1m – procurarea de materii prime (săgeata c) de la agricultori 1m –
produse alimentare (săgeata d) Ca rezultat al circulaţiei mărfurilor şi a banilor de la o
clasa la alta la sfârşitul anului se restabileşte situaţia de la începutul anului respectiv.
Anul următor procesul de producţie poate să reîncepă în aceleaşi proporţii.
Reproducţia simplă: cât s-a produs, atât s-a cheltuit Deci putem face următoarele
concluzii: 1. Au fondat prima şcoală economică şi au reorientat cercetările economice
din domeniul circulaţiei mărfurilor în cel al producţiei. 2. Au inventat teoria, termenul
şi politica „laiser - faire” 3. Au elaborat un prim model al circuitului economic Erori:
4. Afirmă că industria şi comerţul sunt sterile, unde nu se creează nici un fel de produs
5. Afirmaţia lor despre caracterul universal şi continuu al legilor economice 6. Afirmă
că o balanţă comercială pozitivă duce la sărăcirea ţării, deoarece ţara exportă mai mult
decât importă.