Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SZASZ Melinda
- ELEMENTE DE DREPT -
CUPRINS
CAPITOLUL I ............................................................................................................................................4
Introducere în studiul dreptului...................................................................................................................4
I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor.......................................................................4
I.2. Teoria generală a dreptului ...............................................................................................................5
I.3. Ştiinţele juridice istorice ...................................................................................................................5
I.4. Ştiinţele juridice de ramură...............................................................................................................6
I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare) .............................................................................................7
CAPITOLUL II...........................................................................................................................................9
Conceptul şi definiţia dreptului...................................................................................................................9
II.1. Conceptul de drept...........................................................................................................................9
II.2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului....................................................................................10
II.3. Normativitatea juridică..................................................................................................................13
II.4. Factorii de configurare a dreptului ................................................................................................14
II.5. Principiile dreptului.......................................................................................................................15
II.6. Definiţia dreptului ........................................................................................................................17
CAPITOLUL III .......................................................................................................................................19
Dreptul în sistemul reglementărilor sociale ..............................................................................................19
III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice ........................................19
III.2. Obiceiul........................................................................................................................................19
III.3. Normele de convieţuire................................................................................................................20
III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale ......................................................................................20
III.5. Morala şi normele morale ............................................................................................................21
CAPITOLUL IV .......................................................................................................................................23
Norma juridică ..........................................................................................................................................23
IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia .....................................................................23
IV.2. Structura normei juridice .............................................................................................................25
IV.3. Clasificarea normelor juridice .....................................................................................................26
CAPITOLUL V ........................................................................................................................................28
Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ........................................................28
V.1. Acţiunea normei juridice în timp .................................................................................................28
V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei................................................................30
CAPITOLUL VI .......................................................................................................................................32
Izvoarele dreptului ....................................................................................................................................32
VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale........................................32
2
VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma .........................................................................................................33
VI.3. Legea şi celelalte acte juridice .....................................................................................................34
VI.4. Precedentul judiciar .....................................................................................................................38
VI.5. Contractul normativ .....................................................................................................................39
VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică .........................................................................................................40
VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale...........................................................................40
VI.8. Izvoarele dreptului românesc.......................................................................................................40
CAPITOLUL VII......................................................................................................................................42
Raportul juridic ........................................................................................................................................42
VII.1. Conceptul raportului juridic .......................................................................................................42
VII.2. Subiectele raportului juridic .......................................................................................................43
VII.3 Conţinutul raportului juridic........................................................................................................45
VII.4. Obiectul raportului juridic ..........................................................................................................47
VII.5. Faptele juridice ...........................................................................................................................47
CAPITOLUL VIII.....................................................................................................................................49
Răspunderea juridică.................................................................................................................................49
VIII.1. Conceptul răspunderii juridice ..................................................................................................49
VIII.2. Formele răspunderii juridice .....................................................................................................50
VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice ..................................................................................................51
VIII.4. Subiectele răspunderii juridice..................................................................................................53
CAPITOLUL IX .......................................................................................................................................54
Realizarea şi interpretarea dreptului .........................................................................................................54
IX.1. Conceptul realizării dreptului ......................................................................................................54
IX.2. Formele realizării dreptului .........................................................................................................54
IX.3. Aplicarea dreptului ......................................................................................................................55
IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului.....................................................................................56
X.5. Conceptul interpretării normelor juridice......................................................................................57
X.6. Formele interpretării dreptului ......................................................................................................58
3
CAPITOLUL I
1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag. 5
4
contribuţia la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui fenomen complex, de altfel astăzi avem chiar o
disciplină filosofică distinctă şi anume “Filosofia dreptului”, aportul teoretic al acesteia fiind deosebit de
important pentru ştiinţa dreptului. Concomitent demersului filosofic şi consultaţiile şi răspunsurile unor
jurişti care au studiat şi cercetat dreptul au dus la dezvoltarea şi aplicarea sa. Însă, despre o constituire a
ştiinţei juridice ca ramură distinctă, la rândul său cu un sistem propriu, putem vorbi doar în epoca
modernă şi contemporană, în special în secolele XIX şi XX, ştiinţa dreptului cunoscând o dezvoltare
extraordinară în epoca contemporană datorită creşterii rolului dreptului în disciplinarea relaţiilor interne
şi internaţionale.
Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu
componentele acestora:
‐ teoria generală a dreptului,
‐ ştiinţele juridice istorice,
‐ ştiinţele de ramură,
‐ ştiinţele ajutătoare.
2 Cuvântul enciclopedie este de origine elenă provenind de la expresia “ev kiklios paideia” care înseamnă
învăţământ în cerc, complet. El are prin urmare, înţelesul unei ştiinţe care arată că tot ce se cuprinde într‐un
anume cerc de materie şi care astfel o determină. A se vedea Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept
raţional. Izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti, 1995, pag. 5.
5
I.4. Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele juridice de ramură s-au constituit şi dezvoltat pe măsura extinderii reglementărilor
juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Subsistemul ştiinţelor de ramură constituie, de
altfel, elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice.
Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli
juridice aparţinând diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum:
metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile
specifice fiecărei ramuri de drept.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept
corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică,
propriu ramurii respective. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de
ramură, de pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în
strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum ştiinţa dreptului civil
analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce
formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare
diviziunii dreptului public şi privat. Diviziunea dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Această
diviziune este foarte veche, chiar Ulpian 3 în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel
care priveşte situaţia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure
persoane”.
Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care
guvernează dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor.
În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în
raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil,
dreptul internaţional public.
Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc.
În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a ramurilor de drept, cât şi apariţia unor noi ramuri
juridice, de exemplu, dreptul mediului sau dreptul instituţional comunitar.
3 Ulpian – numele întreg Domitius Ulpianus, născut în Tyra, Phoenicia, jurist roman şi oficial imperal autor a
numeroase lucrări despre drept, realizate într‐o manieră clară şi elegantă. Cea mai importantă lucrare este
“Digest”, alte lucrări sunt “Libri ad sabinum” (care cuprinde 51 de cărţi care interpretează legea civilă), “Libri ad
edictum” (care cuprinde 81 de cărţi cuprinzând edicte pretoriene); în ceea ce priveşte lucrarea “Tituli ex coprope
Ulpiani, Epitome Ulpiani sau Regulae Ulpiani” aplanează suspiciuni, fără a se putea afirma cu certitudine că îi
aparţine, moare în 228 Î.Ch. ucis de un ofiţer de sub comanda sa.
6
I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare)
Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor
juridice, fiind ştiinţe de graniţă, interdisciplinare; ele au însă un rol semnificativ pentru că ajută la
cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria
disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică,
logica juridică etc.
7
VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA ŞTIINŢELOR
CAPITOLUL II
4 Eugen Popa, Petru Ciacli, Elemente de drept public şi privat, Ed. Servo‐Sat, Arad, 1998, pag. 6
5 Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag . 16
Alte termene care pot fi utilizate pentru a evoca noţiunea de drept sunt adjectivul “juridic”,
derivat din latinescul “jus”, prin care pot fi desemnate ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în
viaţa socială, alteori termenul drept fiind utilizat pentru a evoca o anumită ramură de drept, de exemplu
drept civil, sau ca adjectiv în sensul de hotărâre dreaptă, verdict drept etc., ori într-un sens metajuridic,
ca de exemplu dreptul moral al unei persoane. Atunci când se utilizează termenul de drept fără vreo altă
precizare, în general se are în vedere noţiunea de drept obiectiv.
Pentru a releva fenomenul juridic, ca fenomen social complex, vom prezenta panorama acestuia
din diferite ipostaze:
‐ planul spiritual, ideatic – în cadrul căruia se disting concepţiile, ideile, teoriile, sentimentele
despre drept, adică conştiinţa şi cultura juridică;
‐ planul normativ evocă ansamblul reglementărilor juridice, cu alte cuvinte dreptul obiectiv;
‐ planul relaţiilor sociale cu raporturile juridice se referă la drepturile şi obligaţiile juridice;
‐ planul faptic, evenimenţial cuprinde acele fapte juridice – acţiuni şi evenimente care produc
efecte juridice.
Aceste planuri nu pot exista izolat, ele se întrepătrund, şi chiar dacă nu se poate vorbi despre o
ierarhizare a lor trebuie remarcat că dreptul obiectiv formează pilonul central pentru că în jurul său
iradiază toate manifestările fenomenului juridic. Însă datorită evoluţiei umane, finalitatea supremă este
demnitatea umană motiv pentru care centrul de gravitaţie este plasat în sfera dreptului subiectiv.
Plecând de la această distincţie în drept obiectiv şi drept subiectiv, subliniem că şi în sfera
dreptului comercial, conform concepţiei clasice, există două sisteme care permit stabilirea sferei
dreptului comercial.
În sistemul denumit – sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comercianţilor, fiind un drept profesional care se aplică tuturor persoanelor care au calitatea
de comerciant.
În sistemul denumit – sistemul obiectiv – (adoptat şi de codul nostru comercial) dreptul
comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte şi operaţiuni, calificate de
lege drept fapte de comerţ. Deci în acest sistem normele dreptului comercial se aplică unei categorii de
acte juridice, fapte şi operaţiuni, şi nu unei categorii de persoane.
10
În epoca comunei primitive concomitent cu apariţia primelor forme de organizare în familie,
gintă, trib, au apărut şi primele norme de conduită, evident într-o formă rudimentară. Aceste reguli de
comportare erau respectate din motivaţii moral-religioase mistice, dar şi datorită aplicării unor sancţiuni
luate de conducerea colectivităţii respective din necesitatea supravieţuirii formei organizaţionale
respective.
Cu trecerea timpului normele evoluează şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se la dezvoltarea
socială, astfel sancţiunea care iniţial consta în răzbunarea sângelui s-a transformat treptat în expulzarea
din gintă sau trib, şi ulterior chiar sub forma răscumpărării materiale.
Însă constituirea dreptului ca entitate conturată are loc odată cu constituirea puterii publice ca
putere de stat în ţările orientului antic şi în antichitatea greco-romană, atunci apărând câteva documente
legislative care au intrat în istoria dreptului: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în
India, Legile lui Moise la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII table la romani.
În ceea ce priveşte momentul apariţiei dreptului, profesorul francez Maurice Duverger arată că
dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un
echilibru între avantajele şi dezavantajele pe care le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru între
daune şi reparaţii, între răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului.
Realitatea istorică demonstrează că dreptul este un fenomen social inerent societăţii omeneşti,
romanii exprimând această realitate prin adagiul “ubi societas, ibi jus” – unde este societate, există şi
dreptul. Totuşi cercetări mai recente asupra societăţilor arhaice relevă că diferitele forme de
reglementare în societăţile arhaice - obiceiuri, morală, religie, drept, nu coexistă în mod necesar de la
început, întrucât ar exista unele societăţi umane organizate numai pe baza obiceiurilor şi care nu
recunosc normele juridice şi de aceea vechiul adagiu latin “ubi societas, ibi jus” ar trebui reconsiderat.
Dreptul nu este static, dat odată pentru totdeauna, ci dimpotrivă ca fenomen social el este în
evoluţie istorică, purtând amprenta epocilor istorice şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor.
Ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la clasificarea dreptului; prima bazată pe
anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului fiind grupat în “sisteme”, “familii”, iar a doua
întemeiată pe sistemul cronologic grupată în “tipuri” de drept.
În teoria dreptului francez comparat s-a generalizat , cu unele nuanţări, clasificarea dreptului,
făcută de Rene David în sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând
seama de principiile filosofice promovate. Pe baza acestor criterii sistemele de drept sunt clasificate
după cum urmează:
• familia sau sistemul romano - germanic sau continental - caracterizat prin descendenţa sa
romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă decodificare, cum este dreptul
francez, cel german, cel spaniol etc.;
11
• familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat
exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături
bineînţeles, de legile scrise;
• în sfârşit, în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS si alte ţări;
• în fine, mai există o grupare, a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale)
unde s-ar încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional (înainte de
proclamarea Republicii Populare Chineze). Unii autori reduc toate aceste sisteme la trei
grupe: occidentale, socialiste şi religioase.
Cât priveşte clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă pornind de la teza caracterului
exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept: - sclavagist, feudal, burghez şi socialist
(proletar).
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului, s-ar putea distinge ca tipuri istorice de
drept după dreptul incipient din comuna primitivă:
• dreptul antic, cu unele grupe ca dreptul oriental, dreptul greco-roman;
• dreptul medieval cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european (de sorginte germanică
şi common-law), dreptul islamic, indian, chinez; întregul drept medieval este marcat de aspectul
religios şi tradiţional;
• dreptul modern, caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă;
• dreptul contemporan, care deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită
influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale; se diferenţiază in mai
multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite în
clasificarea precedentă. Astfel, am putea diferenţia următoarele grupe:
dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă, în care se include şi dreptul din
ţările foste socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept;
dreptul socialist aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist;
dreptul ţârilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice
elemente tradiţionale şi religioase cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau
hindus.
Desigur că şi această clasificare, după criteriul istoric, este relativă, convenţională. Noi am
folosit criteriul istoric, privind evoluţia societăţii. 0 altă clasificare a societăţii omeneşti distinge, după
societatea holistică, arhaică, trei tipuri de societăţi, preindustriale, industriale şi postindustriale. Dar nici
un tip de societate nu este omogen, pur. În afară de faptul că evoluţia nu este aceeaşi în toate ţările, în
cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip (de pildă, elementele
specifice societăţii industriale şi postindustriale).
Tot astfel, între tipurile istorice de drept nu este o ruptură, dimpotrivă, în dezvoltarea sa dreptul
păstrează multe elemente de continuitate, având constante prezente de-a lungul mai multor epoci
12
istorice. Aşa se explică, de pildă, persistenţa în dreptul contemporan a unor categorii juridice apărute în
dreptul roman sau influenţa puternică a dreptului islamic într-o sene de ţări afro - asiatice.
Vorbind despre apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului nu putem să nu facem câteva precizări
şi referitor la şcolile şi curentele din gândirea juridică. Una din teoriile de mare răsunet în evoluţia
istorică a dreptului este teoria dreptului natural. Potrivit acestei teorii dreptul s-a manifestat în societate
sub două aspecte, şi anume: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, concretizat în legi şi acte
normative şi a unui drept natural care nu este rezultatul creaţiei voluntare a oamenilor şi care are
caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv.
Originea teoriei dreptului natural se regăseşte în antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi
romani. Legile naturale sunt expresia exigenţelor naturale, a tuturor vieţuitoarelor, fiinţelor vii, faţă de
legile pozitive care sunt decretate şi aplicate de voinţa oamenilor. Trebuie amintită aici distincţia pe care
o intuieşte Aristotel în cadrul dreptului natural între om, ca parte a naturii la fel cu orice alte fiinţe şi om,
ca parte a naturii deosebită faţă de celelalte fiinţe dotat cu conştiinţă şi raţiune – de aici apărând
dualitatea dreptului natural.
Ulpian considera că într-o primă accepţiune dreptul natural este ceea ce învaţă natura toate
animalele, în cealaltă accepţiune dreptul natural este conceput ca o întruchipare a raţiunii superioare, ca
un ghid spre o conduită morală, depăşindu-se astfel interpretarea biologică.
Stoicii merg mai departe, chiar în cazul dreptului natural raţional, ei disting un drept ideal
absolut, care a reprezentat dreptul natural din epoca de aur a omenirii, şi un drept natural ideal relativ
care domină în perioada de decădere a omenirii.
Fără însă să se poată afirma total, şcoala istorică are şi ea o anumită influenţă. Ea apare în
contextul tendinţei codificării dreptului în Germania, împărţită în mai multe sătuleţe, când în plan
ştiinţific se afirmau teoriile evoluţioniste. Luând atitudine faţă de tendinţa de unificare şi de codificare a
dreptului, Savigny spunea că “dreptul este o operă a naturii, dreptul nu trebuie creat, şi el se creează
singur ca un fenomen natural, ca şi limba, arta sau literatura populară, dreptul este o oglindă a trecutului
poporului”.
6 Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 20
13
Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această
obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform
căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor ( “Nemo
censetur ignorare legem” – principiu formulat de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate
invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de răspundere în
cazul încălcării normelor juridice).
Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind aplicată de organe special
investite ale statului cu putere de a judeca şi de a transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în
plus orice persoană vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie, pentru
că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate.
Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate din convingere fără a se
recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru care se încearcă desfăşurarea unei campanii de
educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare în
presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.
14
- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită structurile organizatorice ale societăţii
(grupurile de interese, grupurile de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor
de presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara noastră chiriaşii şi proprietarii
caselor naţionalizate abuziv în timpul regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru
influenţarea centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor 7 ; un alt exemplu al acţiunii grupurilor de
acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa
lor se poate materializa prin organizarea de greve şi mitinguri)
- un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic întrucât dreptul, privit ca ansamblu
de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări
stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.
- factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp, influenţat şi de creaţia spirituală,
religie şi cultură)
- factorul istoric, etnic, naţional ( structura etnică, prezenţa minorităţilor naţionale influenţează şi ele
dreptul, de exemplu chiar în legea administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la
drepturile minorităţilor naţionale 8 .)
Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se raportează în permanenţă la
prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i
drepturile şi libertăţile fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se
internaţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drepturilor omului.
7 Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 36‐37
8 În unităţile administrativ‐teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste
20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu
aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale convenţiilor
internaţionale la care România este parte. ( art. 17 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001)
15
Principiile de drept sunt de fapt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină
seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. După conţinut principiile pot fi de inspiraţie
filosofică, socială sau politică (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic), ori
pot avea un caracter preponderent juridic, de tehnică juridică cum ar fi, de exemplu principiul legalităţii
sau principiul autorităţii lucrului judecat, ori principiul care prevede că legea specială derogă de la cea
generală.
Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile fundamentale sau
constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii, pluralismul politic
etc.) şi despre principiile particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii
incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau principiul bunei credinţe –
drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii – dreptul procesual).
Prezentăm câteva principii fundamentale:
Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele 3 puteri în stat:
puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, definit de Constituţie ca fiind organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, deci organul care elaborează
legi. În ţara noastră Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
Puterea executivă se referă la organizarea aplicării şi executarea regulilor juridice edictate şi este
realizată de cei doi şefi ai executivului - Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primul-
ministru, Guvernul fiind autoritatea care exercită atribuţii executive, asigură realizarea politicii interne şi
externe a statului şi conducerea generală a administraţiei publice. Administraţia publică se compune din:
1.administraţia centrală de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate aflate în subordinea
Guvernului), 2. administraţia publică locală (consilii locale, primari, prefecţi); cu precizarea că
administraţia locală funcţionează conform principiului autonomiei locale şi al descentralizării şi
deconcentrării serviciilor publice.
Puterea judecătorească este separată şi independentă de celelalte autorităţi publice, situându-se în
afara jocului politic, ea este îndeplinită de către instanţele judecătoreşti (tribunal, judecătorii, Curţi de
Apel, Curtea Supremă de Justiţie) şi Ministerul Public – care reprezintă interesele generale ale societăţii,
apărând drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete
pe lângă toate gradele de instanţe judecătoreşti. Obiectivul principal al acestora îl reprezintă soluţionarea
litigiilor în legătură cu care au fost sesizate ori s-au autosesizat.
Principiul libertăţii şi egalităţii presupune că într-un stat de drept trebuie să se asigure tuturor
cetăţenilor libertatea opţiunilor proprii şi să se asigure tratarea cu respect şi în mod egal a tuturor
cetăţenilor.
16
Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei – pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia
concretă, deoarece justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească înfăptuirea dreptăţii şi
tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea.
Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil democraţiei şi existenţei statului
de drept şi exprimă excluderea unui partid unic şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai
multor partide politice.
Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept conform căruia nimeni nu are
voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor
necunoaşterea legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca de exemplu
rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră .
Dintre principiile specifice unor ramuri de drept amintim:
- principiul reparării prejudiciului cauzat în dreptul civil este principiul conform căruia orice faptă îl
obligă pe acela din a cărui vină a fost săvârşită să repare prejudiciul produs.
- principiul egalităţii în faţa legii civile specific dreptului civil pune în lumină deplina egalitate a
persoanelor fizice şi juridice în faţa normelor de drept civil;
- principiul bunei-credinţe specific tot dreptului civil presupune că părţile unui raport juridic civil
trebuie să se comporte cu onestitate şi să fie animate de o intenţie sinceră şi loială ;
- principiul respectării tratatelor specific dreptului internaţional public (pacta sunt servanda)
presupune existenţa unor reglementări şi a unei conduite juridice care să asigure că angajamentul,
promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire;
- principiul libertăţii comerţului specific dreptului comercial presupune faptul că participanţii la faptele
de comerţ pot dispune după cum doresc cu privire la obiectul şi modalităţile de desfăşurare a operaţiilor
comerciale;
- principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din dreptul procesual penal se referă la faptul că întreaga
activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu
legea, adică nu poate exista infracţiune fără lege şi nici nu poate fi aplicată o pedeapsă dacă ea nu este
prevăzută de prevederile legale;
- principiul prezumţiei de nevinovăţie specific tot dreptului procesul penal consacră faptul că până la
rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată,
deci legea presupune făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin dovada vinovăţiei sale.
17
Kant – dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa
liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Mircea Djuvara – regula de drept este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la
faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane.
‐ definiţii cu nuanţă formal-normativistă:
Andre Hariou – dreptul este un ansamblu de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli
obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate.
‐ definiţii sociologice:
Leon Duguit – regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor în societate,
respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului
comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări.
În încheiere propunem definiţia dată de autorii I. Ceterchi şi I. Craiovan: dreptul este sistemul
normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul
uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice
a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.
18
CAPITOLUL III
III.2. Obiceiul
Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli sociale care au apărut încă
de la începuturile existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate
19
şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de
comportament.
Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind din uz, în general, prin căderea
în desuetudine. În orânduirea primitivă şi feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând
relaţii de familie, rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană obiceiul
continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.
Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri cu ajutorul puterii
publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de drept şi devine normă juridică – cutumă. În această
situaţie el devine obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând sancţiunea
organizată a statului.
20
Totuşi ele sunt foarte apropiate de normele juridice, motiv pentru care unii autori le numesc
“cvasi-juridice”. Şi în cazul lor poate interveni un act normativ prin care să fie recunoscute de puterea
de stat şi astfel să dobândească forţă juridică, devenind norme juridice.
9 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia a XI‐a, Ed. All Beck,
2003
10 Constituţia României
art. 26 – Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică şi bunele moravuri.
Art. 30 (7) ‐ Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
11 Constituţia României
art. 53 – Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune,
după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor (…)
12 Constituţia României
art. 11 – Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună‐credinţă obligaţiile ce‐i revin din tratatele la
care este parte.
Art. 57 – Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să‐şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale
cu bună‐credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
21
societate anume. O altă deosebire este aceea că normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, în
vreme ce normele de drept, cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate.
Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare, întrucât respectarea normelor de
drept este asigurată prin forţa coercitivă a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul
public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că cele mai multe norme au
atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine
respectuoasă faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic
conţinut moral.
De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia
morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece
aceasta contribuie în acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există însă şi
norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile de prietenie) precum şi norme
juridice care nu au neapărat un conţinut moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau
organizatorice).
22
CAPITOLUL IV
Norma juridică
13 Nicolae Popa, op. cit., pag. 139
14 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 38
15 Moise Bojincă, Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001, pag. 59‐60
23
săvârşeşte o acţiune ori se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept va suporta
consecinţele legii.
Există norme valabile pentru toţi cetăţenii ţării (exemplu: prezumţia de vinovăţie), altele valabile
pentru anumite părţi ale teritoriului ţării (exemplu: hotărârile consiliilor locale) sau care privesc anumite
categorii de persoane (exemplu: statutul cadrelor didactice etc.) sau care reglementează drepturile şi
obligaţiile organelor unipersonale cum ar fi Preşedintele ţării, Procurorul General etc. Restrângerea
sferei persoanelor la care se aplică regula de drept nu schimbă caracterul general şi impersonal al
normei. De pildă, în situaţia preşedintelui ţării, norma este generală şi impersonală pentru că ea se va
aplica nu numai unui anume preşedinte, ci tuturor care vor fi preşedinţii ţării.
Norma este obligatorie întrucât nu exprimă o simplă doleanţă sau o indicaţie orientativă, ci
exprimă o dispoziţie imperativă. Menirea normelor juridice este de a stabili ordinea de drept în orice
societate de aceea este necesar ca regulile de drept să aibă caracter obligatoriu. Normele juridice nu sunt
simple doleanţe, indicaţii, ci ele sunt porunci, ordine dispoziţii obligatorii. Ea se aplică necondiţionat pe
toată durata existenţei sale în vigoare. Ea este obligatorie indiferent de forţa juridică a actului, dacă este
emis de Parlament sau de un organ al administraţiei locale, dacă este de drept public ori de drept privat.
Norma de drept se deosebeşte de norma morală, în cazul căreia se lasă la latitudinea persoanei
dacă îi va respecta conţinutul sau nu, prin aceea că ea poate fi adusă la îndeplinire şi prin coerciţiune
statală.
În cadrul anumitor norme juridice regula de conduită nu este atât de evidentă, ea fiind stabilită
sub forma unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau doar o anumită
ramură a dreptului. Există, de asemenea, norme care definesc anumite concepte sau stabilesc diferite
atribuţii pentru un subiect de drept.
Numeroase acte normative, ca de exemplu Constituţia, conţin prevederi de principiu, prin care
sunt consfinţite unele realităţi ale vieţii social-politice sau prin care se stabilesc anumite finalităţi sau
ţeluri ale activităţii de stat.
Pentru înţelegerea conceptului de normă juridică trebuie făcută distincţia între norma juridică şi
actul juridic individual. Faţă de norma juridică, a cărei principală caracteristică este generalitatea şi
impersonalitatea sa, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei persoane fizice
sau juridice anume, nominalizată. Un exemplu de act juridic concret este hotărârea judecătorească dată
în soluţionarea unei cauze, actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau o autorizaţie de
construcţie.
În ceea ce priveşte forţa juridică, actul juridic concret este obligatoriu şi garantat, la nevoie chiar
prin forţa coercitivă a statului, consumându-se prin executarea sa imediată sa la termenele prevăzute.
Aceste acte juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative şi prin intermediul lor
se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice, ele fiind modalităţi de aplicare a actelor
normative, un fel de prelungire şi de realizare a acestora.
24
IV.2. Structura normei juridice
Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică, şi o
construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnico-
legislativă 16 .
Structura logico-juridică a normei
Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică ce se referă la elementele care compun
norma şi legătura reciprocă dintre ele. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca norma respectivă
să fie clară şi neechivocă.
Orice normă juridică, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, are trei elemente
constitutive, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică
respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei. De exemplu
“beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă
construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea
prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.” 17 . În acest caz ipoteza este: „beneficiarul terenului pentru
construirea unei locuinţe proprietate personală”.
Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (precum în
exemplul de mai sus) ori relativ determinată sau subînţelesă, când împrejurările sunt formulate de o
manieră mai imprecisă. De exemplu, art. 174 Cod penal, care afirmă că „uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoarea …” în situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare nici la
persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul sau la timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că
indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege.
Dispoziţia constituie miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă, pentru că absenţa ei ar
lipsi de conţinut norma juridică. Ea cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raporturile sociale, la conduita lor. De pildă, în art. 5, alin. ultim din Legea nr. 18/1991 se precizează că:
„terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”. Aici ipoteza este:
„terenurile care fac parte din domeniul public”, iar dispoziţia: „sunt scoase din circuitul civil”.
Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite
săvârşirea unei acţiuni fără să o impună.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi constituie măsurile ce le pot lua
organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au
Nicolae Popa, op. cit., pag. 160
16
LEGE nr.15 din 9 ianuarie 2003 ‐ privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate
17
personală, M.Of. nr. 34/22 ian. 2003, articolul 6
25
îndeplinit cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are
menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să
îndrepte pe cel vinovat.
Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate, unice
sau multiple. Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care nu poate fi modificată de
organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 Cod civil se precizează că: „Dacă în momentul vânzării
lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea
absolută a actului. Sancţiunea este relativ determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai
frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative.
După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice sau multiple. Sancţiunile multiple pot fi alternative,
situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care le aplică poate opta (de exemplu,
se poate alege între închisoare sau amendă penală) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă
sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (exemplu: închisoarea şi confiscarea averii). În
funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi:
constituţionale, civile, penale, administrative etc.
Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere, ea fiind în ultimă instanţă cea
care asigură respectarea normei juridice şi restabilirea ordinii de drept. Din acest motiv într-un stat de
drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor
legale a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau
modul de redactare a normei. În redactarea oricărui act normativ trebuie avut în vedere că aceasta
trebuie să fie clară, concisă şi concretă. Normele juridice apar în acte normative, în legi, decrete,
hotărâri, regulamente, la rândul său actul normativ fiind grupat pe titluri, capitole, secţiuni, articole,
alineate.
Elementul structural de bază al oricărui act normativ este articolul. El cuprinde de regulă o
dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe. În cazul unor
acte normative de mare importanţă – Constituţia, Codul penal – articolele au şi note marginale care
redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv. Sunt situaţii când un articol cuprinde una
sau mai multe norme de drept, după cum sunt situaţii când componentele unei norme sunt exprimate în
două sau mai multe articole.
26
‐ onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (de exemplu, art. 28 din Codul
familiei arată că „soţii sunt obligaţi a purta în timpul căsătoriei numele declarat”);
‐ prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni (de exemplu, art. 100 din Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale arată: „Nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de
administraţie concomitent” sau art. 3 (5) din legea 631/2202 – privind bugetul de stat pe anul
2003 statuează: “se interzic reţinerea şi utilizarea de către ordonatorii principali de credite
finanţaţi integral din bugetul de stat a căror venituri proprii nu sunt prevăzute în anexele la
bugetele ordonatorilor principali de credite”);
‐ normele permisive – sunt acele norme juridice care nici nu impun o anumită comportare, dar
nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi
stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic.
Normele permisive sunt de mai multe categorii. O primă categorie o formează normele supletive
care se referă la ipoteza în care părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise
de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se
aplica. De exemplu dacă în cazul desfacerii căsătoriei, soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l
poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei (normă supletivă).
O altă categorie a normelor permisive o formează normele de recomandare prin care o anumită
reglementare legală se propune să fie preluată cu adaptări şi în alte situaţii, de exemplu norma conţinută
de art. 5 din H.G. 945 – privind inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat – care prevede
că “se recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către unităţile
cooperatiste”); sau normele de împuternicire, de competenţă prin intermediul cărora se formulează
anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa
acestora de a săvârşi anumite acţiuni.
Normele juridice se mai pot clasifica şi după ramura de drept din care fac parte, în acest sens
avem norme de drept civil, norme de drept comercial, de drept penal, de drept financiar, de dreptul
muncii etc.; sau după forma juridică a actului normativ în care sunt cuprinse (norme din legi, decrete,
hotărâri etc.).
După sfera de aplicare distingem norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se
caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de
drept (de exemplu, Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Normele
generale se definesc prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în
Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De
altfel, în art. 1 din Codul comercial se arată „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică
Codicele (Codul) civil”. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu,
partea specială din Dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni, iar
normele de excepţie operează în situaţii singulare, deosebite: stare de război, catastrofe etc.
27
CAPITOLUL V
Norma juridică este dictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei
dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana. În vederea asigurării eficienţei actelor normative, a realizării
obiectivului lor trebuie stabilit cadrul lor de acţiune în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
28
consecinţele pe care norma juridică le produce, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-
a aflat în eroare de drept şi, deci, voinţa i-a fost viciată 18 .
Stabilirea cu precizie a datei la care intră în vigoare norma juridică este deosebit de importantă
pentru a fi determinat momentul de la care aceasta începe să producă efecte juridice.
Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în
care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este
dacă norma se aplică în viitor sau în trecut. Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor
forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea
apariţiei ei, norma este retroactivă.
Principiul fundamental al acţiunii legilor este cel al neretroactivităţii legii. Acest principiu
decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea acţionează numai pentru viitor, statul neputând
pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu
există. Aşadar în conformitate cu acest principiu legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu
ultractivează.
În conformitate cu acest principiu Codul civil, la art. 1 stabileşte că: „Legea dispune numai
pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15, alin. 2
care stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
În mod excepţional există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:
‐ legea penală mai favorabilă – această excepţie de la principiul neretroactivităţii exprimă o
concepţie umanitară, permiţând persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii
vechi, înlocuită de o altă lege mai nouă să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care
prevede o pedeapsă mai blândă.
‐ prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o
interpretează,
‐ situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – într-
un stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în
cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Momentul ieşirii normei din vigoare nu este precizat în lege ea fiind adoptată, de regulă, pe o
perioadă nedeterminată. De la această regulă există şi situaţia excepţională potrivit căreia vorbim despre
legile temporare a căror durată de aplicare este limitată pe o anumită perioadă de timp prestabilită, în
acest caz legea ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termen. Norma rămâne în vigoare până când este
abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior.
Abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în
general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi de mai multe feluri:
18 Nicolae Popa, op. cit., pag. 177
29
‐ expresă-directă, când legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau
anumite articole, se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
legea …);
‐ expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a
da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective;
‐ implicită (tacită), în cazul în care legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare
însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este
abrogată.
Nu trebuie făcută confuzie între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă o reglementare
diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează
sfera de aplicare.
O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin
schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele
norme juridice apărute înainte de evenimentele din decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră,
chiar dacă ele nu au fost abrogate expres.
Cât priveşte încetarea acţiunii legii prin abrogare sau ajungere la termen există şi în această
situaţie două excepţii de ultraactivitate, când prevederile actelor respective se mai aplică chiar dacă
acestea fost abrogate sau au ajuns la termen.
Este situaţia legii penale mai favorabile care se va aplica şi după înlocuirea ei cu o lege mai
aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, şi a legii temporare ale cărei prevederi se aplică şi după
împlinirea termenului de acţiune pentru infracţiunile săvârşite cât timp ea a fost în vigoare, dar fapta nu
a fost urmărită sau judecată în cel interval de timp.
30
membre ale federaţiei se aplică numai pe teritoriul statului respectiv, în caz de neconcordanţă soluţia
fiind dată de instanţele jurisdicţionale.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este strâns legată de acţiunea actelor normative în
spaţiu, legătura juridică dintre stat şi locuitorii aflaţi pe teritoriul său se exprimă prin cetăţenie.
Principiul teritorialităţii nu este însă absolut, el putând avea, datorită complexităţii relaţiilor
internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel excepţiile extrateritorialităţii se referă, pe de o parte, la
situaţia potrivit căreia normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane
străine şi a bunurilor lor, aceste excepţii se referă la:
‐ imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor,
‐ regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie
‐ regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate
‐ recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii
unor fapte săvârşite în străinătate.
Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia
statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non
grata” şi expulzaţi.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicat străinilor, acesta se poate împărţi în trei grupe: regimul
naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
‐ Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură
proprii săi cetăţeni. De exemplu conform legislaţiei noastre străinii nu au drepturi politice şi nu
pot ocupa funcţii publice.
‐ Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile
internaţionale sau în legislaţiile naţionale.
‐ Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul
căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui
stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa
convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine această clauză în raporturile cu statele
dezvoltate este explicabilă, pentru că prezenţa acesteia înlătură orice discriminări.
Pe de altă parte în ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor ţării,
trebuie precizat că normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele
respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale, dar şi că cetăţeanul român trebuie să se supună şi
legilor statului respectiv. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii
ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.
Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui
proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi.
Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme.
31
CAPITOLUL VI
Izvoarele dreptului
19 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 52
20 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 53
32
Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în
sistemul de drept al fiecărei ţări. Sunt considerate izvoare ale dreptului: legea, doctrina, jurisprudenţa,
cutuma, uzanţele.
21 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54
22 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54. A se vedea şi Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All
Beck,1999, pag. 203‐207
23 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54
33
Proba existenţei şi conţinutului obiceiului este mai dificilă decât a dreptului scris. Pentru a
înlesni cunoaşterea obiceiului au apărut, în special în evul mediu, diferite categorii scrise ale cutumelor,
fie ca opere ale unor jurişti având un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial. Dintre
acestea amintim: "Oglinda saxonă" din 1230, "Oglinda şvabă" denumită şi drept imperial din 1273-1282
în Germania, "Pravila rusă" din sec. IX-XIII în Rusia. În Franţa, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-
lea au fost adunate, la ordinul Ministerului de Interne, cutumele locale 24 .
Istoria dreptului nostru cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac şi care s-a menţinut în
anumite limite şi după cucerirea romană. Cutuma a avut un rol important în perioada timpurie şi apoi
de-a lungul feudalismului. În acest sens amintim jus Valachium sau obiceiul jus Valachorum (dreptul
românesc sau dreptul românilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei
româneşti. Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus Valachium este recunoscut şi ca legea ţării
sau obiceiul pământului. În perioada de descompunere a feudalismului, normele obişnuielnice sunt
incluse în acte normative 25 .
Încetarea aplicării unei cutume se produce în acelaşi mod, dar cu efect invers, adică prin
nonuzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbajul juridic se numeşte desuetudine 26 .
În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea neprezentând certitudinea
acestuia deoarece este imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un
caracter conservator deoarece consfinţeşte unele comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată.
În epoca modernă şi contemporană sfera de acţiune a cutumei s-a restrâns deşi în măsură diferită,
atât în ţările cu o dezvoltată legislaţie codificată cât şi în dreptul anglo-saxon, unde totuşi se mai
păstrează sub forma dreptului comun (common law). În măsura în care este recunoscută, cutuma se
aplica în dreptul privat (civil şi comercial) şi în dreptul constituţional.
24 Ibidem
25 Ibidem
26 Ibidem
34
Actele legislative adoptate în statele Orientului antic, în Grecia sau Roma au cuprins în
numeroase reguli cutumiare. Între aceste acte amintim: Codul lui Hamurabi din Babilon (sec. VIII î.
Hr.), Legile lui Manu în India (sec. III î. Hr.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor XII Table în Roma
antică (sec. V î. Hr.), Legea lui Solon (sec. VII î. Hr.) în Grecia Antică.
Este necesar să facem o distincţie între lege şi actele normative subordonate legii.
a) Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept,
care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a
poporului 27 .
Clasificarea legilor
Din punctul de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: 28
‐ legi constituţionale
‐ legi organice
‐ legi ordinare.
Prin conţinutul lor legile constituţionale (Constituţia şi legile de modificare a acesteia) au ca
obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi
separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În ierarhia
legilor şi a celorlalte acte normative, Constituţia are o poziţie deosebită deoarece dispune de forţă
juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul tuturor actelor normative trebuind să fie conform cu
prevederile Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, din alte acte normative sau
izvoare de drept nu pot să contravină, în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei
Constituţiei şi constituţionalităţii legilor ca şi trăsături specifice ale statului de drept. 29
Teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa numitele legi organice care au o poziţie distinctă
în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare.
Constituţia României, în art. 72, prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare, precum şi care sunt domeniile în care se adoptă legi organice.
Legile organice au o procedură de adoptare diferită de aceea a legilor ordinare, pentru adoptarea
legilor organice fiind nevoie de votul majorităţii membrilor fiecărei camere. În schimb, pentru adoptarea
legilor ordinare şi a hotărârilor este nevoie doar de votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
27 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 58
28 Ibidem
29 Ibidem
35
Etapele procesului de elaborare a actelor normative
Elaborarea actelor normative presupune, în general, următoarele etape:
36
face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o
dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe
care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme.
În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau
paragrafe. Unele acte normative pot fi împărţite pe părţi, cărţi etc.
37
De exemplu, Codul penal este împărţit în 2 părţi: partea generală şi partea specială. Partea
generală se referă la dispoziţii care se aplică, în general, la întreaga materie din domeniul dreptului
penal, iar partea specială cuprinde reglementări referitoare la diferite categorii de infracţiuni.
În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare
inferioară. Modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop 30 .
Decretul-lege este un act normativ, un izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi
nu este elaborat de organul legislativ are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul
legii, pe care o poate modifica sau înlocui.
Legiferarea prin decrete legi este specifică în perioadele revoluţionare sau în perioadele în care
Parlamentul este în imposibilitate să se întrunească imediat. De asemenea, acte normative cu putere de
lege sunt şi ordonanţele Guvernului, care se emit în temeiul unei legi de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.
30 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 83
31 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 91
38
Plecând de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse
în situaţia de a preciza sensul legii, când acesta este obscur, sau de a completa şi suplini lipsa unor
reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este
dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare,
formându-se astfel o anumită practică judiciară (jurisprudenţa) 32 .
Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept, acesta reducându-se în epoca
modernă, în ţările de pe continentul european, dar menţinându-se în sistemul dreptului anglo-saxon.
Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar care este alcătuit din actele
Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun, alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi
din cutume. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat o autoritate şi nu un
simplu interpret al legii, el stabilind cutuma, iar hotărârea sa constituie un precedent obligatoriu în viitor
nu numai pentru instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare, astfel, judecătorul creează
dreptul.
32 Idem, pag.63
33 Idem, pag.64
39
VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică
Doctrina a avut un rol însemnat ca izvor de drept în antichitate şi în epoca medievală. În dreptul
roman, activitatea jurisconsulţilor era o activitate complexă şi bogată şi privea atât aplicarea şi
interpretarea dreptului cât şi adaptarea lui la nevoile relaţiilor sociale. Începând cu împăratul August,
ceilalţi împăraţi au acordat jurisconsulţilor dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, avize de
care judecătorii erau datori să ţină seama. Treptat aceste avize au început să fie luate în considerare şi la
soluţionarea altor cauze similare. Unele opere ale jurisconsulţilor romani, dintre care amintim: Papinian,
Ulpian, Modestin şi Gaius, au dobândit putere de lege. În evul mediu doctrina recâştigă în autoritate în
procesul receptării dreptului roman şi în cel al prelucrării cutumelor 34 .
De-a lungul timpului ştiinţa juridică a adus o importantă contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi
adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare.
34 A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat român, Ed. Didactică şi pedagogică,1964, pag.45‐50
40
păstrează în dreptul civil în măsura în care Codul civil român face trimitere la aplicarea obiceiului în
materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359) etc., unele texte
din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea
bunei vecinătăţi.
Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile hotărârilor locale cu caracter normativ, în
conformitate cu legile şi alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuţiilor legale 35 .
Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, dar ele au totuşi o importanţă
deosebită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.
35 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.68
41
CAPITOLUL VII
Raportul juridic
36 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69
37 Ibidem
38 În acest sens a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 68, D. Mazilu, op.cit., pag. 277. Pentru altă opinie a
se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 207
39 D. Mazilu, op.cit., pag. 277
40 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69
41 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.77
42
b) Raportul juridic este totodată un raport de voinţă (voliţional).
Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală
exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic 42 . Din această
cauză spunem că raportul are un caracter dublu voliţional.
c) Istoricitatea este o altă condiţie a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată
de istoria societăţii, atât în ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât
şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică.
42 A se vedea Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 293
43 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 70
44 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, citat după D. Mazilu, op.cit., pag. 289.
45 Gh.Boboş, op. cit., pag.215‐225; Gh. Beleiu, op. cit., pag.78
46 A se vedea D. Mazilu, op.cit., pag. 277
43
Capacitatea juridică este generală atunci când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se
referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (ex. capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor etc.).
De regulă, organizaţiile au capacitate specială, ele fiind create pentru un anumit scop 47 .
În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil se disting însă două aspecte:
capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naştere şi încetează o dată cu moartea
acesteia, drepturile copilului fiind recunoscute din momentul concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu.
Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte
juridice 48 . Trebuie menţionat faptul că, în cazul persoanei juridice, actele juridice sunt încheiate de către
organele sale de conducere.
Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe de la data când aceasta devine majoră.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu
are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.
Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoana pusă sub interdicţie.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. De asemene, nimeni nu poate
renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu.
Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere,
tribunale, parlament), inclusiv statul. În dreptul civil, subiectul colectiv de drept este definit sub forma
persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere,
patrimoniu, răspundere, etc. Există însă numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane
juridice (instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii) 49 .
În ceea ce priveşte persoana juridică, din dispoziţiile art. 26, lit. e din Decretul nr. 31/1954
rezultă că este persoană juridică orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare (proprie), un
patrimoniu propriu (distinct), un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe de la data
înregistrării sau înscrierii pentru persoanele supuse acestor cerinţe, sau, după caz, de la data actului de
47 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72
48 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 318, 438
49 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72
44
dispoziţie care o înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Art. 28 şi 33 din acelaşi act menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi
care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, menţionăm că ea se dobândeşte
de la data înfiinţării sale 50 (ex. o societate comercială dobândeşte capacitate de exerciţiu din ziua
înmatriculării în Registrul comerţului).
50 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”S.R.L.,Bucureşti,1999, pag. 448
51 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72
52 D. Mazilu, op.cit., pag. 300
53 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 88‐92, I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72‐73
45
a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic;
b) drepturi nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani.
Drepturile patrimoniale se împart în:
1) drepturi reale
2) drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra
unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile nepatrimoniale se împart în:
1) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei:
2) drepturi care privesc identificarea persoanei;
3) drepturi care decurg din creaţia intelectuală.
După criteriul corelaţiei dintre drepturi distingem:
a) drepturi principale
b) drepturi accesorii.
După gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile se împart în drepturi pure şi
simple, şi drepturi afectate de modalităţi.
Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. În dreptul civil, termenul
54
„obligaţie” este folosit cu trei sensuri :
1) îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2) raport obligaţional, adică raportul civil în care subiectul activ – creditorul – poate
pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;
3) în sens de înscris constatator.
În doctrină, obligaţia juridică este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport
juridic pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă, în caz de
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Caracterizând succint obligaţia juridică, reţinem că:
a) aceasta constă într-o îndatorire a subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o
conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
b) îndatorirea poate consta într-o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau o abstenţiune (a nu
face);
c) în cazul în care subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ
poate recurge la forţa de constrângere a statului 55 .
54 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 95
55 Ibidem
46
O caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile
nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc; ceea ce poate pretinde
subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Aşadar, drepturile şi obligaţiile
în cadrul raportului juridic sunt corelative. De exemplu, în cazul vânzării – cumpărării, vânzătorul are
dreptul de a primi preţul, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv
şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia de
a da bunul dacă a primit preţul.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile persoanei, menţionăm şi faptul că ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al
persoanei 56 .
56 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74
57 A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit., pag.104‐105
58 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74
47
Acţiunile umane sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi
juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încalcă.
Principalele acţiuni licite sunt actele juridice care reprezintă manifestări de voinţă făcute cu
scopul de a modifica situaţii juridice.
48
CAPITOLUL VIII
Răspunderea juridică
59 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 105
60 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 310
61 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. „Dacia”, Cluj‐Napoca,1974, pag. 31‐32; a se vedea şi Gh.
Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 264
62 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 106
49
gradul de vinovăţie al acesteia şi ea nu poate fi transmisă cum se întâmplă în cazul unei sancţiuni de
drept civil ce constă în repararea unei pagube şi care se poate transmite moştenitorilor.
63 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex,1998, pag. 169
64 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2000, pag. 123
50
încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau, contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Abaterile disciplinare atrag sancţiuni ca: avertismentul scris; suspendarea contractului
individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea din funcţie cu
acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pe o durată ce nu poate
depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5%-10%; desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă 65 .
Din perspectiva teoriei generale a dreptului remarcăm faptul că între formele răspunderii
juridice există relaţii complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o unică
formă a răspunderii juridice. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanşa diverse
forme de răspundere juridică: disciplinară, civilă, contravenţională.
Cu toată diversitatea şi dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o
serie de principii comune: legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul răspunderii
pentru vină, principiul individualizării răspunderii juridice 66 .
De asemenea formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se
regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.
65 A se vedea art. 264 din Codul muncii
66 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.108
67 Idem, pag. 109. Pentru o altă opinie a se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 316‐318
51
nu a acţionat ca atare. De exemplu, art. 315 Cod penal stabileşte sancţiunea pentru infracţiunea de
omisiune de ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie.
b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui individ, aduce
atingere valorilor apărate de drept. Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor,
pericolul social al faptei ilicite.
c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară şi producerea unor
consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită
existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs. Raportul de
cauzalitate (legătura cauzală) este o cerinţă obiectivă a răspunderii.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită – acţiune sau inacţiune – şi rezultat există când acesta
este generat, determinat de către fapta ilicită.
d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice, ea desemnând latura subiectivă a
încălcării dreptului.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită
de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai
exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei 68 .
Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei.
Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit
al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă)
sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă).
Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă
socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă).
În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei, ci vinovăţia cu
toate formele ei: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.
În general, în ceea ce priveşte răspunderea juridică, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia
înseamnă, implicit, înlăturarea răspunderii juridice. Cauzele care înlătură vinovăţia sunt: legitima
apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea,
starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.
e) Să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică. Aceste
împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din
considerente de politica penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plângerii
prealabile şi prescripţiei.
68 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 191
52
VIII.4. Subiectele răspunderii juridice
Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele (fizice sau subiectele colective) împotriva
cărora se exercită constrângerea de stat prin aplicarea sancţiunii juridice.
Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice trebuie să
îndeplinească două condiţii: să aibă capacitate de a răspunde şi să acţioneze în mod liber 69 .
Cea de-a doua condiţie presupune ca individul să cunoască şi să conştientizeze efectul normei, să
aibă posibilitatea să-şi aleagă conduita conform conştiinţei sale.
Subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil şi administrativ, ele
neputând fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.
69 A se vedea Gh Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică,1983, pag. 270‐271
53
CAPITOLUL IX
70 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 254
71 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 92
72 A se vedea M. Djuvara, op.cit., pag. 198‐205
73 A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag.254‐266. Pentru alte opinii a se
vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93
74 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93
54
Normele prohibitive dau naştere unor raporturi numai în cazul încălcării lor, şi deci a aplicării
sancţiunii juridice stabilite de aceste norme.
Uneori respectarea unor norme sociale, de către subiecţii de drept se ghidează după instinctul lor
de conservare. În alte cazuri, presiunea socială şi teama de pedeapsă, de sancţiunile organizate într-un
stat de drept conduc la respectarea normelor juridice.
Sancţionarea comportamentelor ilicite nu are în mod necesar un caracter penal, de cele mai
multe ori privativ de libertate. Sancţiunea poate consta în nulitatea unui act juridic încheiat cu
nerespectarea cerinţelor legale sau prin suportarea unor daune.
În cazul normelor permisive şi onerative, subiectele de drept (individuale sau colective) trebuie
să-şi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi concretizate în elaborarea de acte individuale, fără
a fi însă nevoie de încheierea unui act scris într-o formă oficială sau de intervenţia unui organ de stat
(ex. îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către soţi, de către părinţi în conformitate cu Codul familiei;
cumpărarea unui produs de mică valoare din magazin; conduita pietonilor în trafic) 75 .
2. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente
Această activitate cunoaşte o procedură oficială şi se concretizează în elaborarea unor acte de
aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice.
75 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93. A se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, pag. 256‐257
76 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 257
77 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94
55
dată ulterioară. Efectul în timp al actelor normative încetează prin abrogare sau prin ajungerea la
termen. Actele individuale, fiind emise pentru cazuri determinate: un anumit litigiu, un anumit contract,
efectul lor în timp este subordonat interesului rezolvării în bune condiţii a situaţiilor respective.
d) Actele de aplicare se deosebesc de cele normative şi după principiile care stau la baza căilor
de atac împotriva lor 78 .
Astfel, legile pot fi abrogate sau modificate numai de către Parlament, după o procedură
specială. Actele normative ale organelor locale pot fi abrogate doar atunci când nu sunt conforme cu
legile sau cu alte acte normative superioare şi numai în formele prevăzute de lege.
În cazul actelor individuale de aplicare, asigurarea legalităţii în cadrul raporturilor concrete este
legată direct de interesele participanţilor la aceste raporturi.
e) Actele de aplicare pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat – legislativă,
executivă, judecătorească – dar cu o pondere diferită 79 . De exemplu, un ministru poate da un ordin prin
care promovează o persoană într-o anumită funcţie, în baza unui regulament anterior privind
funcţionarea unui sector de activitate 80 .
Instanţele judecătoreşti, prin natura lor, nu pot da decât acte de aplicare – hotărâri judecătoreşti.
78 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 236
79 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94
80 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258
81 A se vedea şi Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258
82 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95‐96; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.261‐266, Gh. Boboş, op.cit.,
pag. 237‐239
83 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 263
56
3. Elaborarea actului de aplicare constă în elaborarea deciziei juridice care va atrage după sine
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
Operaţiunea de elaborare şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor
cerinţe de conţinut şi de formă care diferă de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramură de
drept la alta.
Unii autori consideră că interpretarea normei constituie o etapă distinctă la care organul de
aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop
metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului 84 .
Alţi autori consideră că în cursul elaborării şi emiterii actului de aplicare, organul de stat
efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile85 .
După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa celor interesaţi.
84 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95
85 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 264
86 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97
87 Ibidem
88 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97
57
X.6. Formele interpretării dreptului
Formele interpretării dreptului sunt: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială 89 .
Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea poate fi
generală, atunci când este realizată de stat printr-un act special de interpretare (ex. parlamentul, printr-o
nouă lege interpretează o lege veche, un text). Cea mai generală interpretare este cea dată de către
organul care a elaborat actul.
Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată sub forma unui act normativ care
face corp comun cu actul interpretat şi are caracterul unei norme general-obligatorii.
Interpretarea generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană, poartă denumirea
de interpretare autentică, iar actul juridic care cuprinde interpretarea respectivă are forţa juridică a
actului interpretat.
Interpretarea oficială poate fi şi concretă (denumită şi cauzală sau judiciară). Aceasta este făcută
de către organele de aplicare a dreptului (ex. instanţele judecătoreşti) cu prilejul soluţionării unei cauze
concrete, a unui anumit caz sau speţă şi are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză,. rezultatul
interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare.
Interpretarea neoficială (facultativă sau doctrinară) reprezintă opiniile unor persoane
neoficiale asupra modului în care trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Ea nu are un
caracter obligatoriu, bucurându-se numai de o autoritate ştiinţifică nu şi juridică 90 .
Deosebit de importantă este interpretarea neoficială făcută de oamenii de ştiinţă-jurişti în diverse
lucrări ştiinţifice, monografii, tratate, manuale, cursuri universitare. E necesar doar ca unicul scop al
interpretării să fie dezvăluirea sensului exact al actului normativ 91 .
Aşadar, interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar ea poate
servi şi ajuta acest proces.
89 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 268‐270; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 98‐99
90 A se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 270; Gh. Boboş, op. cit., pag. 246‐248
91 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 99
92 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.102. A se vedea şi Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 272‐275; Gh. Boboş, op. cit.,
pag. 255‐259
58
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă de asemenea şi clarificarea problemei
terminologiei juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi
identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic. Uneori legiuitorul pentru a
asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni folosiţi recurge la explicarea sensului acestor
termeni.
2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a unui text
normativ prin coroborarea acestei norme sau a textului cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi
instituţii juridice sau ramuri de drept.
Această interpretare joacă un rol important, mai ales în cazurile în care textul supus interpretării
este incomplet 93 .
În general, nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme.
3. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice prin
analiza condiţiilor istorice, social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de
aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act.
4. Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii
formale.
Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, orice lămurire a
sensului normei juridice sprijinindu-se pe utilizarea raţionamentelor şi judecăţii.
Printre procedeele logice frecvent utilizate sunt: "a pari", "per a contrario", "a fortiorii", ab
absurdum". 94
Raţionamentul "a pari" permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se face
între două situaţii asemănătoare.
Raţionamentul "per a contrario" deduce de exemplu, din opoziţia unei ipoteze, opoziţia unor
consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se
aplice când aceste condiţii nu sunt reunite.
Raţionamentul "a fortiori". În acest caz, într-o anumită împrejurare raţiunea aplicării unei norme
este mai puternică decât cea indicată în norma juridică decât cea indicată în norma juridică.
Raţionamentul "ad absurdum" demonstrază, de exemplu, imposibilitatea logică a unei situaţii şi
ca atare numai o anumită soluţie este posibilă.
5. Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin
evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat.
Metodele de interpretare a normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate
complementar şi interferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi timp creativitate interpretului.
93 Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 275
94 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 102
59
EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ
60
• Non est princeps supra leges, sed leges supra principem. (nu conducătorul stă deasupra legilor, ci legile
deasupra conducătorului) — principiu atribuit lui Pliniu cel Tânăr. Toţi oamenii indiferent de rangul lor social
sunt datori să respecte legea.
• Nemo iudex in causa sua (nimeni nu este judecător în propriul său proces) — adagiu din dreptul roman. Nu
poţi fi imparţial în judecarea propriei cauze.
• Nemo praesumitur malus nisi probetur (nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu se dovedeşte vinovăţia).
• Necessitas non habet legem (necesitatea nu are lege) — adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulaţie în
forme uşor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forţă majoră, dar şi pentru a justifica
arbitrariul.
• Nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege) — principiul legalităţii pedepsei în dreptul roman.
• Onus probandi (sarcina de a face dovada) — formulă din „Digeste". Sarcină care revine reclamantului în
procesul civil.
• Optimus legum interpres consuetudo (uzul este cel mai bun jurisconsult) — viaţa socială perfecţionează
legile, impunându-le anumite modificări.
• Patere quam ipse fecisti legem (suportă legea pe care tu însuţi ai făcut-o) — varianta latină a unei sentinţe
atribuite lui Pittocos, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice.
• Pede poena claudo (pedeapsa vine şchiopătând) — Horaţiu „Ode", III, 2, 32. Mai devreme sau mai târziu
orice vină se ispăşeşte.
• Pacta sunt servanda — convenţiile trebuie respectate.
• Rex iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat e socotit adevărat) — adagiu din dreptul roman.
• Restitutio in integrum (reparaţia integrală) — repunerea unei persoane în starea anterioară unui fapt juridic
care i-a lezat un drept. În sens generic, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.
• Res nullius (lucru al nimănui) — termen juridic desemnând un bun asupra căruia nu există drept de
proprietate.
• Qui accusare volunt, probationes habere debent (cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi) — veche maximă
de drept, care obliga pe acuzator să prezinte dovezile vinovăţiei acuzatului.
• Sine qua non (fără care nu se poate) — condiţie sine qua non.
• Sine die (fără zi) — a amâna un lucru sine die, fără un termen precis.
• Sub lege libertas (libertate în cadrul legii) — aforism care atrage atenţia că libertatea nu trebuie confundată cu
dezordinea şi anarhia.
• Testis unus, testis nullus (un singur martor nu este martor) — adagiu de drept. Depoziţia unui singur martor
nu poate fi luată drept probă.
• Uti, non abuti (a uza, dar nu şi a abuza) — axiomă îndemnând la păstrarea măsurii.
• Ut supra (ca mai sus) — formulă juridică utilizată în acte.
• Veritas simplex oratio (adevărul se rosteşte simplu) — Seneca „Epistulae ad Lucillium", 49,12.
• Veni, vidi, vici (am venit, am văzut, am învins) — conţinutul lapidar al scrisorii prin care Cezar vestea
Senatului biruinţa sa rapidă de la Zela asupra lui Pharmaces, regele Pontului. Expresia unui succes fulgerător
(formulă preferată de student după examen — n.a.).
61
TESTE GRILĂ PENTRU EXAMEN
TEST 1
TEST 2
1. Obiceiul reprezintă:
a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi
incorect, just şi injust
63
b) reguli care reglementează raporturile dintre oameni
c) automatisme de comportament
d) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură
e) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură,
igienă sau bunăvoinţă
f) moravuri şi datini
g) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi
funcţionare sau raporturile interne dintre membri
h) reguli care se formează spontan ca urmare a aplicării lor repetate şi prelungite
2. Teoria generală a dreptului este:
a) o ştiinţă globală
b) o ştiinţă care ajută la cunoaşterea fenomenului juridic
c) o ştiinţă care studiază fenomene juridice particulare
d) o ştiinţă care cuprinde noţiuni şi instituţii fundamentale valabile pentru toate celelalte ramuri de drept
e) o ştiinţă care studiază dreptul dintr-o anumită ţară
f) o ştiinţă care studiază dreptul în ansamblul său
3. Norma juridică reprezintă:
a) un element constitutiv al dreptului
b) o regulă care se formează spontan ca urmare a aplicării ei prelungite şi repetate
c) celula de bază a dreptului
d) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi
incorect, just şi injust
e) o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie,
f) o regulă de conduită instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a
statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie
4. Dreptul pozitiv reprezintă:
a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate
b) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un drept
c) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat
5. Structura logico-juridică a normei este alcătuită din:
a) Ipoteză care este acea parte a normei care arată:
1. condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă
2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale
3. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
4. modalitatea de restabilire a ordinii încălcate
b) Sancţiune care este acea parte a normei care arată:
64
1. consecinţele nerespectării dispoziţiei
2. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat
prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată
4. împrejurările în care se aplică respectiva normă
c) Prescripţie care este acea parte a normei care arată
1. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei
2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale
3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat
prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată
d) Dispoziţie care este acea parte a normei care arată:
1. miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă
2. împrejurările în care se aplică respectiva normă
3. consecinţele nerespectării dispoziţiei
4. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale
TEST 3
a) abrogare:
A). expresă-directă, ceea ce înseamnă că :
65
1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
B). expresă-indirectă, ceea ce înseamnă că :
1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
C). implicită (tacită) ceea ce înseamnă că:
1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o
anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.
2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
66
2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări
3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă
4. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la
actul sau articolele respective
67
2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca
subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică
3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare
4. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
68
TEST 4
69
7. Doctrina reprezintă:
a) ansamblul soluţiilor date de instanţele judecătoreşti
b) literatura de specialitate
c) ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept
d) totalitatea lucrărilor, tratatelor, monografiilor sau analizelor pe care specialiştii le-au dat fenomenului
juridic
8. Au drept de iniţiativă legislativă:
a) Preşedintele statului
b) membrii Guvernului
c) deputaţii
d) prefecţii
e) senatorii
f) cel puţin 100.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării
g) cel puţin 1.000.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării
9. Promulgarea reprezintă:
a) un vot dat legii de Preşedintele ţării
b) actul prin care Preşedintele ţării recunoaşte conţinutul autentic al actului normativ şi dispune
publicarea lui în Monitorul Oficial
c) actul prin care deputaţii şi senatorii votează proiectul de lege şi dispun publicarea lui în Monitorul
Oficial
d) respingerea textului de lege de către Preşedinte şi trimiterea lui spre dezbatere Camerelor
Parlamentului
10. Principiul Nemo censetur ignorare legem se referă la:
a) obligaţia de a respecta legea
b) egalitatea tuturor în faţa legii
c) faptul că nimeni nu are voie să nu cunoască legea
d) independenţa judecătorilor
e) la faptul că nimeni nu are voie să încalce convenţiile sau acordurile internaţionale care reprezintă
legea statelor semnatare
TEST 5
70
c) raporturile dintre particulari
2. Structura internă a unui act normativ este alcătuită din:
a) titlul actului normativ
b) dispoziţii facultative
c) preambulul
d) acte de promulgare
e) dispoziţii finale şi tranzitorii
f) formula introductivă
g) dispoziţii generale şi de conţinut
3. „Comercianţii nu au voie să vândă băuturi alcoolice şi ţigări minorilor” este o normă:
a) onerativă
b) permisivă
c) prohibitivă
4. Codificarea reprezintă:
a) o formă superioară de sistematizare
b) o formă de sistematizare bazată pe criteriul cronologic
c) o formă de sistematizare bazată pe apartenenţa la aceeaşi ramură de drept
5. Obiceiul devine obicei juridic (cutumă):
a) din momentul apariţiei sale
b) ca urmare a recunoaşterii sale de către puterea de stat
c) ca urmare a tolerării sale de către puterea de stat
d) ca urmare a aplicării sale pe o perioadă de timp îndelungată, astfel încât se transformă în automatism
de comportament
6. Capacitate de exerciţiu deplină au:
a) minorii între 14 şi 18 ani
b) minorii sub 14 ani
c) persoanele majore
d) persoanele aflate sub interdicţie
7. Condiţiile existenţei răspunderii juridice sunt:
a) un rezultat vătămător
b) o conduită licită
c) o legătură de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămător
d) vinovăţia
e) nevinovăţia
f) o conduită ilicită
g) inexistenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică
71
h) existenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică
8. Elementul de structură al unui act normativ este:
a) capitolul
b) titlul actului normativ
c) articolul
d) secţiunea
9. Sancţiunea juridică poate să constea în:
a) repararea unui prejudiciu
b) anularea unui act
c) restituirea unui lucru
d) toate cele trei răspunsuri sunt corecte
e) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte
10. Ştiinţele juridice istorice:
a) studiază istoria unei ramuri de drept
b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic
c) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni
d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului
TEST 6
72
d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului
4. În sfera dreptului privat intră:
a) dreptul civil,
b) dreptul administrativ,
c) dreptul constituţional,
d) dreptul financiar,
e) dreptul internaţional public,
f) dreptul internaţional privat,
g) toate răspunsurile sunt corecte
h) nici un răspuns nu este corect.
5. Excepţiile de la principiul personalităţii care guvernează acţiunea normei juridice asupra persoanelor
sunt:
a) imunitatea diplomatică
b) regimul juridic al consulilor
c) legile temporare
d) legile interpretative
e) normele juridice prohibitive
f) regimul juridic aplicabil străinilor
6. Puterea legislativă este reprezentată de:
a) Guvern
b) Preşedinte
c) Parlament
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
e) toate răspunsurile sunt corecte
f) toate răspunsurile sunt incorecte
7. Puterea executivă este reprezentată de:
a) Parlament
b) Preşedinte, Guvern şi administraţia publică
c) instanţele judecătoreşti
8. Puterea executivă are rolul:
a) de a emite norme juridice
b) de a organiza executarea legii
c) de a soluţiona litigiile care apar în procesul de aplicare a legii
9. Principiul PACTA SUNT SERVANDA se referă la faptul că:
a) toatele actele sunt încheiate cu intenţie sinceră şi onestitate
b) angajamentul, promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire;
73
c) legile sunt obligatoriu de respectat
d) nimeni nu are voie să nu cunoască legea
10. Principiul bunei-credinţe este specific:
a) dreptului penal
b) dreptului internaţional public
c) dreptului civil
d) dreptului muncii
SUBIECTE DE EXAMEN
74
REZOLVAREA TESTELOR
TESTUL 1 4 – b, d
1 – b,c,d,e, 5–b
2 – a,b, 6–c
3–b 7 – b, d
4–b 8 – b, c, e, f
5 – a, b, c 9–b
6 – a, c, d 10 – c
7 – c, d, TEST 5
8–c 1–c
9 – b, d, e 2 – a,c,d,f,g
10 – b, d, f 3–c
TESTUL 2 4 – a,c
1 – b,c,f,h 5–b
2 – a,d,f 6–c
3 – a,c,e,f 7 – a,c,d,f,g
4–c 8–c
5 – a-1,3 9–d
b-1,3 10 – a
d-1,4 TEST 6
TESTUL 3 1 – a,b,
1–c 2 – a,b,d,e
2 – c,d 3 – b,d
3 – a – A-2, B-1, C-1, 4 – a,f
c-2 5 - a,b,f
4 – a,c,e,i,l, 6–c
5 – a-2, c-4, e-5 7–b
TESTUL 4 8–b
1 – a, d 9–b
2 – a, d 10 – c
3–b
75
BIBLIOGRAFIE
76