Gabriel

POPESCU

COOPERAREA ÎN
AGRICULTURĂ, DE LA
PIAŢA FUNCIARĂ
LA TRANSFERUL DE
CUNOAŞTERE
2
 3

Cuprins

Introducere 11

CAPITOLUL 1
POLITICA DE DIMENSIONARE A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE 15
1.1. Criterii 20
1.2. Optimul 20
1.3. Tendinţe 24
1.4. Măsuri 26
1.4.1. Măsuri directe 26
1.4.2. Măsuri indirecte 28

CAPITOLUL 2
ROLUL PIEŢEI FUNCIARE ÎN CREŞTEREA
DIMENSIUNII EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE 29
2.1. Concept şi sferă de cuprindere 29
2.2. Reguli 30
2.3. Funcţii 32
2.4. Factori 33
2.5. Evaluare 34
2.5.1. Evaluarea naturală 34
2.5.2. Evaluarea economică 35
2.5.3. Opinii cu privire la criteriile şi metodele de evaluare
a terenurilor agricole 37

CAPITOLUL 3
ARGUMENTE PENTRU CREŞTEREA ACŢIUNILOR
DE VÂNZARE-CUMPĂRARE A TERENURILOR AGRICOLE 40
3.1. Consideraţii istorice 40
3.2. Suport legislativ 42
3.3. Piaţa vânzării-cumpărării 44

CAPITOLUL 4
ROLUL ŞI IMPORTANŢA ARENDĂRII BUNURILOR AGRICOLE 50
4.1. Aspecte generale şi juridice 50
4.2. Piaţa arendării 58

CAPITOLUL 5
CONDISERAŢII CU PRIVIRE LA MĂSURILE EXTRAECONOMICE
DE TRANSLARE A PROPRIETĂŢII FUNCIARE ÎN AGRICULTURĂ 65
5.1. Principalele efecte ale reformelor agrare post-comuniste 65
5.2. Comasarea – acţiune prioritară de politică agrară în direcţia
78
consolidării proprietăţii funciare din gospodăriile ţărăneşti
 160
7.2.2.2. Cooperativa de consum
163
7.2.2.3. Cooperativa de aprovizionare
4 166
7.2.2.4. Cooperativa de produc?ie
168
7.2.3. ?n loc de concluzii
CAPITOLUL 6 169
POLITICA DE COOPERARE ŞI ASOCIERE ÎN AGRICULTU RĂ 88
6.1. Cooperarea 88
6.1.1. Abordări conceptuale 89
6.1.2. Relaţii 90
6.1.2.1. Relaţiile cooperare-asociere 91
6.1.2.2. Relaţiile cooperare – combinare 91
6.1.2.3. Relaţiile cooperare – integrare 92
6.1.3. Cauzele apariţiei şi dezvoltării cooperării 92
6.1.4. Scopul cooperării 93
6.1.5. Rolul şi importanţa cooperării 93
6.1.6. Avantajele cooperării 94
6.1.7. Restricţii 94
6.1.8. Sisteme cooperative 95
6.1.8.1. Pionierii din Rochdale 95
6.1.8.2. Sistemul Schulze 97
6.1.8.3. Sistemul Raiffeisen 98
6.1.8.4. Sistemul Haas 99
6.1.8.5. Sistemul Wollenborg 10
6.2. Cooperativa 0
10
6.2.1. Principii de organizare şi funcţionare 0
10
6.2.2. Poziţia cooperativei în economie şi societate 0
10
6.2.3. Relaţiile cooperativă – asociaţie – întreprindere 2
10
6.2.4. Poziţia cooperativei faţă de fermierul cooperator 3
10
6.3. Tipuri şi forme cooperatiste 3
10
6.3.1. Cooperare 4
10
6.3.2. Societatea cooperativă 4
10
6.3.3. Asocierea şi asociaţiile 5
10
6.4. Managementul societăţilor cooperative 7
11
6.5. Organizaţiile de producători (grupurile de 1
12
producători) 2
CAPITOLUL 7
EXPERIENŢE COOPERATISTE ÎN ROMÂNIA
ŞI ALTE ŢĂRI DIN UNIUNEA EUROPEANĂ 12
7.1. Obştea sătească 6
12
7.1.1. Apariţie şi dăinuire 7
12
7.1.2. Recunoaştere şi dezvoltare (perioada 1900-1945) 8
13
7.1.3. Declin şi dispariţie 0
13
7.2. Cooperaţia sătească – ante şi interbelică 7
14
7.2.1. Legislaţie şi instituţii cooperatiste 1
145
7.2.2. Evoluţia societăţiilor cooperative 158

a?ia agricol? din Rom?nia, 1945-1991

tapele colectiviz?rii

7.3.2.1. Etapa preg?titoare, 1945-1948 5

7.3.2.2. Colectivizarea propriu-zis?, 1949-1962

7.3.2.3. Dezvoltare, maturizare, declin ?i dispari?ie,

1962-1991
ooper?rii ?i asocierii ?n agricultur?, 1991- prezent

n?e Europene

8
PERA?IEI AGRICOLE ?N TRANSFERUL DE CUNOA?TERE

a?ia agricol? - vector al transferului de cunoa?tere

de consti
onstituire ?i func?i
func?ionare a une
unei structuri agric
agricole coope
operat
ratiste pentru transfe
ansferul de cuno
cunoa?ter
a?tere

cercetare

Etapa I. Elaborarea ?i derularea programului de

2.1.1. Motiva?ii ?i metode

2.1.2. Obiective

2.1.3. Activit??i

pa II. Institu?ionalizarea consor?iului

 6

Listă tabele
Capitolul 1
Tabel 1.1
Producţiile medii la principalele produse agricole în
România comparativ cu Uniunea Europeană, 2004
Tabel 1.2
Dimensiuni optime (raţionale) stabilite prin programul Mansholt
Tabel 1.3
Limitele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe profile de producţie
şi zone pedoclimatice, în sectorul vegetal
Tabel 1.4
Limitele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe sectoare de producţie
Şi sisteme de creştere, în zootehnie
Tabel 1.5
Dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole comerciale din sectorul vegetal
Tabel 1.6
Dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole comerciale din
sectorul animalier
Tabel 1.7
Evoluţia dimensiunii medii a exploataţiilor agricole în unele ţări din
Europa, perioada 1950-2003
Tabel 1.8
Măsuri directe, economice şi extraeconomice, de translare a proprietăţii
şi/sau exploataţiei funciare în agricultură

Capitolul 3
Tabel 3.1
Suprafaţa vândută şi preţul mediu anual, 1998-2005
Tabel 3.2
Valoarea de piaţă a terenului agricol în diferite ţări europene, 2001 – 2004
Tabel 3.3
Zone de favorabilitate

Capitolul 4
Tabel 4.1
Coeficienţi de convertibilitate între grâu şi alte produse
Tabel 4.2
Cuantumul arendei în diferite ţări europene, 2001-2004

Capitolul 5
Tabel 5.1
Reformele postcomuniste şi schimbările în regimul proprietăţii funciare agricole
Tabel 5.2
Stadiul aplicării Legii fondului funciar nr.18/1991 în România, 1999 – 2005
Tabel 5.3
Stadiul privatizării societăţilor comerciale cu capital majoritar de
stat din agricultură la 1 ianuarie 2000
Tabel 5.4
Situaţia suprafeţelor de teren din patrimoniul A.D.S, 2001-2004
 7

Capitolul 7
Tabel 7.1
Dinamica obştilor săteşti din Vechiul Regat, în perioada 1903 - 1920
Tabel 7.2
Ponderea suprafeţelor agricole arendate de obştile săteşti în totalul
suprafeţei agricole cultivate şi în totalul suprafeţei agricole arendate, în
Vechiul Regat,
1905-1913
Tabel 7.3
Situaţia obştilor săteşti de arendare pe judeţele din Vechiul Regat, în anul 1920
Tabel 7.4
Situaţia obştilor săteşti, în 1939
Tabel 7.5
Evoluţia băncilor populare, a membrilor cooperatori şi a capitalului vărsat
Tabel 7.6
Evoluţia băncilor populare săteşti, intervalul 1931-1933
Tabel 7.7
Evoluţia cooperativelor de aprovizionare şi desfacere, perioada 1931-1933
Tabel 7.8
Evoluţia cooperativelor de producţie, intervalul 1931-1935
Tabel 7.9
Dinamica principalilor indicatori ai unităţilor agricole cooperatiste din
România, în perioada 1962 – 1989
Tabel 7.10
Dinamica asociaţiilor agricole
Tabel 7.11
Structura exploataţiilor agricole după statutul juridic, 2005
Tabel 7.12
Cooperative agricole în Uniunea Europeană
Tabel 7.13
Primele 10 cooperative agricole din Europa

Capitolul 8
Tabel 8.1
Fermieri selectaţi
Tabel 8.2
Gradul de pregătire profesională a persoanelor selectate
Tabel 8.3
Structura pe vârste şi sexe a participanţilor
Tabel 8.4
Suprafaţa agricolă, exploatată de fermierii selectaţi
Tabel 8.5
Structura pe culturi
Tabel 8.6
Tematica seminariilor şi instituţiile de învăţământ superior şi cercetare
agricolă, din România şi Marea Britanie, implicate în acţiune
Tabel 8.7
Suprafaţa totală a loturilor demonstrative, pe comune şi culturi
 8

Tabel 8. 8
Producţiile medii pe loturile demonstrative şi sistemele comerciale
Tabel 8.9
Producţii medii pe soiuri şi hibrizi în cadrul loturilor demonstrative
Tabel 8.10
Analiza comparativă a principalilor indicatori tehnico-economici la cultura:
„PORUMB
BOABE” Tabel
8.11
Analiza comparativă a principalilor indicatori tehnico-economici la cultura:
„FLOAREA
SOARELUI” Tabel
8.12
Membrii Fondatori în Consorţiul de Extensie şi Dezvoltare Rurală

Listă figuri
Capitolul 3
Figura 3.1
Dinamica suprafeţelor vândute şi a preţului mediu, 1998-2005

Capitolul 4
Figura 4.1
Schema arendării în perioada ante şi interbelică
Figura 4.2
Schema de funcţionare a arendării conform Legii nr.16/1994

Capitolul 5
Figura 5.1
Puterea publică ca arbitru – primele trei reforme agrare din România

Capitolul 6
Figura 6.1
Poziţia cooperativei în societate şi economie

Capitolul 8
Figura 8.1
Schema transferului de cunoaştere, pe etape, obiective şi structuri
instituţionale socio-economice
Figura 8.2
Partenerii proiectului Consorţiu de Extensie şi Diversificare Rurală
Figura 8.3
Conştientizarea avantajelor acţiunilor de cooperare pe piaţa agricolă
Figura 8.4
Rezultatele transferului de informaţii
Figura 8.5
Obiectivele şi domeniile de funcţionare ale Asociaţiei Consorţiului de Extensie şi
Dezvoltare Rurală
Figura 8.6
Spirit antreprenorial
 9

Listă casete
Capitolul 4
Caseta 4.1
Clasele de calitate ale solului

Capitolul 7
Caseta 7.1
Codul Caragea, capitolul XIV „Pentru
tovărăşie” Caseta 7.2
Codul civil
Caseta 7.3
Codul comercial
Caseta 7.4
Martie roşu

Capitolul 8
Caseta 8.1
Principiile sociale ale extensiei agricole
Cas
Caseta 8.2
Calcul de eficienţă la cultura sfeclei de zahăr
10
 11

Introducere

Luptând pentru bunăstarea personală, omul se integrează, în

mod natural, într-un „spaţiu colectiv” care, pe o anumită treaptă de
evoluţie a societăţii, poate îmbrăca forme instituţionale diverse. O
persoană solitară este mai săracă decât una care îşi duce traiul într-o
colectivitate. În plus, activitatea „în comun îndeplineşte munca pe care
individul izolat nu o poate înfăptui”1.
„Spaţiul colectiv” se identifică, înainte de toate, prin solidaritatea
sufletească a indivizilor care îl compun, dar şi prin
solidaritatea economică şi socială. În termeni conceptuali,
solidaritatea economică înseamnă cooperare, care se manifestă prin
munca în comun, schimbul şi repartiţia de produse, administrarea
bunurilor etc.
Cooperarea are în vedere nu societatea în ansamblul ei,
ci societatea în sens instituţional, organizaţional, iar ea nu vrea
fericirea socială, ci un plus de bunăstare pentru membrii săi care, de
ce să nu recunoaştem, poate crea şi o formă de manifestare a fericrii.
Cooperaţia şi, prin extensie, forma ei practică de manifestare –
cooperativa, este o sursă inepuizabilă de soluţii pentru ea dar şi pentru
colectivitatea în care aceasta se manifestă.
Este recunoscut faptul că, din istorie,
putem dobândi înţelepciunea pentru evitarea eşecurilor
sociale. Iată de ce “istoria trebuie să reprezinte bancul de
probă al sistemelor normative”2. Afirmaţia este valabilă şi pentru
prezent, când România a dobândit statut de ţară membră
a U.E. deoarece, această structură multinaţională are
la bază principiul „unitate în diversitate”. Or,
diversitatea se identifică, înainte de toate, prin componenta
istorică, proprie fiecărui stat membru. Şi, în plus, în ecuaţia
progresului, Uniunea
Europeană, nu poate oferi răspunsuri la toate întrebările.

1
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol II, Ed.P.A.S, Bucureşti, 1938, p.172
2
Jose Antonio Marina, Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei, Ed. Polirom, Bucureşti,
2006, p.165
 12

„Cei incapabili să înveţe din experienţele trecutului repetă

la nesfârşit aceleaşi acte de brutalitate”3. Eşecurile în sistemele
sociale se datorează excesului sau lipsei. Excesul duce la dictatură,
sub orice formă se manifestă ea, chiar şi sub formula de „dictatură
a legii”, atât de invocată astăzi, iar lipsa conduce, inevitabil, către
dezechilibre sociale, când toate sistemele de control se
prăbuşesc sau tind să se prăbuşească.
Statul, indiferent de natura lui, a acceptat cooperaţia ca pe un
instrument de democratizare a capitalului şi profitului.
La rândul său, mişcarea cooperatistă a luptat continuu
pentru promovarea principiului ajutorului între membrii cooperatori,
principiu în virtutea căruia se manifestă autonomia acestor organizaţii
faţă de stat.
Din această cauză, nu de puţine ori, legislaţia a tratat
mişcarea ca pe un „bun public.”
Între stat şi cooperative a existat o luptă continuă: statul
pentru supremaţie, prin ingerinţă şi tutelă, cooperativele pentru
autonomie şi libertate.
În România, în perioada ante şi interbelică, statul s-a implicat
activ în susţinerea şi promovarea mişcării cooperatiste, prin
crearea unui sistem legislativ şi instituţional, care, în linii
generale, a favorizat dezvoltarea sectorului, dar nu de puţine ori a
conferit statului rolul de tutelă.
Experimentul comunist a fost atipic şi falimentar. Atipic deorece,
în problema cooperativizării agriculturii, comuniştii români au urmat
orbeşte două modele străine: în ideologie - doctrina marxist-leninistă;
în practică,
- socializarea agriculturii sovietice. Falimentar, întrucât, prin
cooperativă, puterea publică a exercitat controlul asupra
pământului, ţăranilor şi pieţelor agricole.
Piaţa cooperării şi asocierii din perioada post-comunistă a fost
sinusoidală, cu trend descrescător şi, ceea ce este
estenţial,

3
Ibidem, p.168
 13

conjucturală, ca efect al precarităţii factorilor de producţie

din gospodăriile ţărăneşti.
Experienţa europeană, cu referire specială la ţările dezvoltate
din vestul continentului, este bogată, eficientă şi foarte aproape
de noi. Chiar dacă în prezent distanţele dintre cooperativa
românescă şi cea europeană sunt imense, apropierea se poate realiza
în paşi rapizi, dacă politicile economice din domeniu vor
şti să valorifice eficient experienţele naţionale,
potenţialul ridicat al agriculturii, dar mai ales dacă vor şti să
promoveze modele şi ecuaţii noi, prin care cooperativa să se
regăsească ca actor activ pe vectorul transferului de cunoaştere.
Demersul nostru ştiinţific a pornit de la nevoia de a construi
un tablou al acumulărilor teoretice şi practice, în directă
conexiune cu reflexia în plan economic, care să ofere un cât mai
bogat material informativ, coerent şi explicativ, asupra a ceea ce
s-a întâmplat în perioada ante şi interbelică în domeniul
mişcării cooperative din România, mai ales acum când ne aflăm
sub presiunea schimbărilor datorate integrării în Uniunea Europeană,
integrare care ne obligă să fim şi mai puternic conectaţi şi atenţi la
prezent şi viitor. Evident, diagnosticul nostru nu este pozitiv, dar nici
eminamente critic, după cum au făcut mulţi autori. Pentru noi,
important a fost să identificăm efectele generatoare de energie,
în procesul dezvoltării, atât pentru mişcarea cooperativă ca atare,
dar mai ales, pentru mediul rural, în ansamblul său.
 14

CAPITOLUL
1

POLITICA DE DIMENSIONARE A EXPLOATAŢIILOR

AGRICOLE

Tabloul structurilor de proprietate şi exploatare din

agricultura României este bipolarizat din punct de vedere al mărimii,
iar din punct de vedere al randamentelor, slab productiv.
Bipolaritatea este relevată de coexistenţa a două categorii de
exploataţii: mici şi mari.
În categoria exploataţiilor mici sunt incluse gospodăriile
ţărăneşti, a căror dimensiune este 3,1 ha. Conform
Recensământului General Agricol (RGA), gospodăriile ţărăneşti (se
regăsesc sub titulatura de
”gospodărie agricolă individuală”), sunt în număr de 4736,6 mii unităţi,
reprezentând 99,5% din unităţile agricole existente şi deţin 55,4%
din suprafaţa agricolă utilizată în ţara noastră4.
La polul opus se situează exploataţiile agricole de dimensiuni
mari, organizate, de regulă, ca unităţi cu personalitate juridică:
asociaţii şi cooperative agricole, societăţi comerciale, etc.
Datele statistice preliminare, publicate de INS
arată că aceste exploataţii au o dimensiune medie de 269,3
ha, şi sunt „în număr de 23,1 mii, reprezentând 0,5% din
totalul unităţilor agricole şi deţin 44,6 % din suprafaţa agricolă
utilizată”5.
În ambele categorii de unităţi, performanţele în producţie
sunt modeste, comparativ cu rezultatele agriculturii Uniunii Europene
(tabel
1.1)
.
Pornind de la aceste aprecieri generale şi având în
vedere experienţa şi rezultatele ţărilor europene dezvoltate,
considerăm că în agricultura României, o acţiune de politică
agrară de maximă importanţă este definirea şi
dimensionarea în spirit modern a
exploataţiilor agricole.
4
Giurcă, D., Hurduzeu, G., Rusu, M., Salasan, C., 2004, Sectorul agricol în perspectiva
aderării României la Uniunea Europeană. Implicati asupra sistemului de plăţi. Sistemul de
plăţi din sectorul agricol în perspectiva aderării României la Uniunea Europenă, Studiul nr. 6.
5

Ibidem
 15

Tabel 1.1
Producţiile medii la principalele produse
agricole
în România comparativ cu Uniunea Europeană,
2004

Produse agricole România Uniunea

Europeană
Grâu (kg/ha) 3.400 6.510
Porumb (kg/ha) 4.490 8.440
Floarea soarelui (kg/ha) 1.710 1.860
Legume (kg/ha) 1.630 3.020
Cartofi (kg/ha) 15.900 30.20
Lapte (l/cap) 3.329 0
5.897
Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture and Rural
Development,
Agriculture in the European Union, Statistical and Economical Information 2005, February 2006

În segmentul structurilor socio-economice, politica agrară

este definită de ansamblul acţiunilor întreprinse de puterea
publică în vederea realizării unui cadru juridic, economic şi productiv:
- adecvat condiţiilor tehnice şi tehnologice ale momentului, care să
permită utilizarea raţional eficientă a tuturor resurselor de
producţie;
- performant prin producţie şi profitabilitate;
- deschis progresului, prin respectarea echilibrului ecologic.
Pornind de la aceste repere teoretice cadru, în practică, pivotul
structurilor socio-economice din agricultură este considerată a fi
exploataţia agricolă, ca agent al economiei, cu o anumită specificitate.

Managementul defineşte exploataţia agricolă ca fiind un agent

economico-social, în care, pe baza (dar şi în limita) unor raporturi
de proprietate (în mod deosebit asupra pământului), sub acţiunea
unui centru de decizie şi prin combinarea unor factori tehnici şi
tehnologici, are loc realizarea producţiei destinate autoconsumului
şi/sau valorificării la piaţă, situaţie când se urmăreşte obţinerea de
profit.
(Crăciun A. , Managementul agricol, Ed. Mirton, Timişoara, 1995,
p. 6)
 16

Specificitatea este determinată, înainte de toate, de

proprietatea funciară, care „are o foarte mare importanţă
asupra sistemului şi randamentelor cu care este exploatat
pământul/fondul funciar”6.

Economia politică încadrează exploataţia agricolă în categoria largă a

“agenţilor producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor”.
(***Economia politică - ASE , Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 67)

În domeniul agricol trebuie disociată noţiunea de proprietate faţă de cea de

exploatare 7:
- proprietatea înseamnă modul de manifestare, în sens juridic, a
componentelor sale (posesia, dispoziţia şi folosinţa) în „relaţiile sociale între
8
persoanele fizice sau juridice generate de însuşirea şi stăpânirea”
bunurilor mobile şi imobile (cu deosebire asupra pământului, ca bun
imobil);
- exploatarea presupune acţiunea asupra resurselor (factorilor) de
producţie în cadrul proceselor de producţie.
Exploatarea fundamentează noţiunea generică de unitate de producţie sau
de exploataţie agricolă care poate fi în domeniul cultivării pământului şi/sau
creşterii animalelor, mare sau mică, de stat sau privată, de cercetare
sau
producţie ş.a.

Totodată, exploataţia agricolă se bazează, în mod obiectiv, pe proprietatea

funciară şi se manifestă, prin componentele sale, în două variante:
- simultan prin toate atributele sale juridice, respectiv posesie, dispoziţie
fruct şi uzufruct. Această situaţie, când exploatarea pământului se
realizează în regie proprie, în cadrul următoarelor tipuri de
exploataţii: gospodării ţărăneşti, societăţi comerciale agricole, regii
autonome, organizaţii obşteşti de cult ş.a.;
- numai două din cele patru atribute şi anume prin folosinţă şi uzufruct.
Este situaţia specifică exploataţiilor în antrepriză, în care
reprezentative sunt
asociaţiile, cooperativele şi arendaşii.

6
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.376
7
Bold şi Crăciun, 1995
8
Dobrotă, N, Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
 17

Relaţia dintre proprietatea funciară şi exploataţia agricolă

a reprezentat o “chestiune” permanentă în istoria9 mai veche sau
mai nouă, într-o ţară ca România „în care agricultura şi ţărănimea au
avut o importanţă şi o funcţie determinantă în viaţa economică şi
socială, o temă permanentă în dezbateri cu puseuri de tensiuni şi
crize”10.
În ecuaţia dezvoltării generale a agriculturii româneşti,
politica agrară vizează rezolvarea următoarelor probleme
determinante în relaţiile dintre exploataţia agricolă şi proprietatea
funciară:
¾ definirea şi manifestarea domeniilor de proprietate şi, în
cadrul
acestora, a relaţiilor de proprietate corespunzător noilor
realităţi apărute în perioada de tranziţie, în care
predominantă trebuie să fie proprietatea privată, prin toate
atributele sale (posesia, dispoziţia, fructul şi uzufructul)
asupra pământului şi celorlalte bunuri patrimoniale;
¾ adoptarea eligibilităţii după principiile democraţiei de piaţă
liberă, care înseamnă stabilirea beneficiarilor îndreptăţiţi de
a primi bunuri funciare şi nefunciare, precum şi a modului
lor de manifestare din punct de vedere juridic şi economic,
faţă de bunurile pe care le au în
proprietate administrare sau
concesionare;
¾ alegerea celor mai raţionale direcţii de reformare, acţiune
în
urma căreia rezultă noi structuri pe forme de proprietate,
mod de organizare, nivel tehnologic
etc. în concordanţă cu interesele
generale, dar şi cele privat particulare;
¾ formarea şi consolidarea metodelor economice de translare
a
terenurilor în cadrul pieţei
funciare.

9
În esenţă, această problemă era generată, în perioada ante şi interbelică, de
insuficienţa proprietăţii funciare (s.n.) (…) - pentru o categorie de ţărani, categorie în
creştere, produsă de sporul natural de populaţie rurală care diviza în parcele din ce în ce
mai mici moştenirea - şi de procesul social de polarizare “către marea exploataţie
agricolă, indiferent de forma de proprietate adoptată, prin “reunirea, din motive variate,
a unor mase largi de ţărani” (Axenciuc,
1966
)
10
Axenciuc V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947,
Vol. II Agricultura, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p.75
 18

Scopul dimensionării este de a asigura „cadrul de

acţiune normală a tuturor factorilor activităţii agricole”11. Prin cadru de
acţiune întelegându-se exploataţia agricolă ca atare, respectiv
gospodăria ţărănească, ferma, asociaţia sau cooperativa
agricolă, societate comercială, arendaş şi altele.
Pentru a realiza o dimensiune corespunzătoare a
exploataţiilor agricole în conformitate cu cerinţele actuale ale
ştiinţei, tehnicii, tehnologiei, organizării şi managementului, va
trebui să se rezolve binomul:
1) Fermă mică Fermă mare
(Exploataţie mică) (Exploataţie mare)
2) Fermă de subzistenţă Fermă comercială
(Exploataţie de subzistenţă) (Exploataţie comercială)
Aceste obiective generice de politică structurală impun
următoarele măsuri şi acţiuni:
- sprijinirea celor peste 4,5 milioane de gospodării ţărăneşti,
pentru a se organiza şi lucra cât mai eficient pământul;
- restructurarea, organizarea şi îmbunătăţirea managementului
în unităţile agricole comerciale;
- restructurarea şi organizarea exploataţiilor agricole din
domeniul public (staţiuni experimentale, institute de
cercetări, ferme didactice etc);
- dezvoltarea şi consolidarea exploataţiilor agricole bazate pe
exploatarea terenului în antrepriză (cooperative,
asociaţii, arendaşi), pentru utilizarea cât mai eficientă
a resurselor funciare din sectorul privat.
Dimensiunea exploataţiilor agricole, ca problemă importantă de
politică agrară, reclamă rezolvarea, din perspectivă ştiinţifică, dar
şi practică, a patru mari problematici:
1. Criteriile de dimensionare

11
Fierbinţeanu, Gh., Ifrim, D., Lazăr, T., Evoluţia şi perspectiva agriculturii din România,
Regia
Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998
 19

2. Optimul dimensional
3. Tendinţele de creştere
4. Măsurile de creştere
În cele ce urmează vom formula, punctual, răspunsuri
într-o manieră sintetică, bazată atât pe studiile unor specialişti din
domeniu, cât şi pe aprecierile şi concluziile noastre.
În fapt, nu ne propunem să facem lumină într-o
problematică asupra căreia nici politicile agricole comune, cum se
va vedea mai târziu, nu au căzut de acord în toată perioada de
aplicare a acestora. Intenţia noastră este de a nuanţa importanţa,
pentru moment, a acestei probleme în ansamblul actual al politicii
agrare româneşti, în vederea eficientizării şi performării producţiei
agricole.

1.1. Criterii
Criteriile de dimensionare a exploataţiilor mari, medii sau
mici, nu au o abordare unitară în teoria economică. Totuşi, cele mai
des utilizate sunt următoarele două criterii, stabilite în funcţie de:
- resursele atrase în procesul de producţie (exprimate
în unităţi fizice), cu referire, în primul rând, la suprafaţa
medie de teren pe o exploataţie şi, în al doilea rând, la
efectivele de animale, parcul de tractoare şi maşini
agricole, precum şi la alte elemente din
componenţa factorilor de producţie;
- rezultatele înregistrate (exprimate în unităţi fizice sau
unităţi monetare), cu trimitere la cantitatea de produse
obţinute sau la încasările băneşti12.
Studiile de specialitate, într-o proporţie majoritară înclină
către parametrii fizici, fie că reflectă resursele utilizate, fie rezultatele
obţinute. Clasificarea bazată pe criterii monetare este acceptată
din raţiuni
statistice şi de comparabilitate.

12
Râmniceanu, I, Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perspective aderării la
Uniunea
Europeană, Colecţia studii, I.E.R., nr.6, Bucureşti, 2004, p. 7
 20

1.2. Optimul
Dimensiunea optimă este abordată ca o posibilitate ideală
de atingere a performanţelor în producţie, calitate şi eficienţă. De
multe ori, optimul este substituit cu „raţional”, „acceptabil”,
„suficienţă”, „limită”,
„minim”. Evident, această diversitate de abordări în termeni
demonstreză punctele de vedere diferite în ceea ce priveşte
criteriile, limitele şi procedurile de stabilire a dimensiunii
exploataţiilor. Pentru exemplificare, vom reda în continuare
propunerile U.E., cercetările ştiinţifice româneşti, precum şi cele
oficiale stabilite prin legislaţia românească.
În cadrul Politicilor Agricole Comune (PAC), prin
programul Manscholt, lansat în 1986, se propun, pentru prima
dată la nivel de comunitate, măsuri de ajustare a structurilor agrare,
care vizau formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni optime,
pentru obţinerea unei producţii ieftine, cât şi scoaterea din cultură
a cinci milioane hectare pentru limitarea excedentelor şi
reconversia forţei de muncă din agricultură.
Dimensiunile optime propuse prin Memorandumul
Mansholt, pentru o exploataţie agricolă sunt prezentate în tabelul
următor.
Tabel 1.2
Dimensiuni optime (raţionale) stabilite prin programul
Mansholt

Sectorul de producţie Dimensiuni raţionale

Cultura mare 80-120 ha
Vaci de lapte 40-60 capete
Bovine pentru carne 150-200 capete
Porci la îngraşat 450-600 capete
Sursa: Lăpuşan A., Structuri agrare, Ed. Băneasa Print, Bucureşti, 2002, p.40

„Aceste dimensiuni au fost recomandate fără a se fi avut

în vedere, calculele de fundamentare economice, din care cauză nu
erau credibile”13, fapt ce a dus la neacceptarea lor în practică. Ele
rămân ca obiect de studiu, deoarece reflectă frământările, căutările
din domeniul

13
Lăpuşan, Al., Structuri agrare, Ed. Băneasa Print, Bucureşti, 2002, p. 40
 21

politicilor agricole referitoare la impunerea unor dimensiuni care să

susţină performanţele şi eficienţa în producţie.
În România, cercetările de economie agrară din cadrul
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, propun următoarele
dimensiuni pentru exploataţiile agricole (tabelele 1.3 şi 1.4).
Tabel 1.3
Limitele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe profile de producţie
şi zone pedoclimatice în sectorul vegetal

Profilul producţiei Zona pedoclimatică Dimensiuni

raţionale
(ha/exploataţie)
Cultura cerealelor - câmpie 1000-
şi plantelor - deal 1500
Legumicultură Propice culturilor 250-
50-
legumicole 100
Pomicultură intensive
Propice 100-150
pomiculturii
Viticultură intensive
Propice viticulturii 100-200
Sursa: Fierbinţeanu, Gh., Ifrim, intensive
D., Lazăr, T., Evoluţia şi perspectiva agriculturii din România,
Regia
Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 61

Tabel 1.4
Limitele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe sectoare
de producţie şi sisteme de creştere, în zootehnie

Sectorul de producţiei Sistemul de creştere Dimensiuni raţionale

(capete/exploataţie)
Vaci de lapte - gospodăresc 5-10
- intensiv 100-
Bovine pentru carne - gospodăresc 200
15-20
- intensiv 500-
Porcine - gospodăresc 1000
20-30
- intensiv 1500-
Sursa: Fierbinţeanu, Gh., Ifrim, D., Lazăr, T., Evoluţia şi 200din România,
perspectiva agriculturii
Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 61

Analiza atentă a datelor din tabelele 1.4 şi 1.5 relevă

următoarele criterii în funcţie de care au fost stabilite
dimensiunile exploataţiilor agricole:
- gradul de intensificare, respectiv aportul de factori
de investiţii pe hectar sau cap de animal. Conform acestui
criteriu, în
 22

ramurile agricole care reclamă investiţii mai mari, evident,

dimensiunea fermelor este mai mică, cu referire la legumicultură,
pomicultură şi viticultură; în cazul culturilor de câmp,
dimensiunea unei exploataţii este mai mare;
- condiţiile de relief (orografice), criteriu ce
influenţează dimensiunea exploataţiilor care au în
structură cereale şi, respectiv, plante de
cultură care, dat fiind dependenţa mai mare faţă de factorii
climatici, naturali, urmare a nivelului redus de investiţii,
comparativ cu celelalte ramuri vegetale, impune ca în zonele
de câmpie fermele să fie mai mari, faţă de cele din zonele de
deal şi munte;
- sistemul agricol adoptat. Criteriul a fost utilizat în
sectorul creşter ii animalelor, unde dimensiunea exploataţiei
este mult mai mică în cazul sistemelor gospodăreşti,
bazate pe tehnologii tradiţionale, caracterizate prin consum
mare de forţă de muncă şi factori investiţionali minimi şi,
respectiv, mai mare, în sistemele intensive bazate pe
tehnologii performante.
Cadrul legislativ românesc, reprezentat de Legea nr.
166/2002 privind exploataţiile agricole, a promovat, în vederea
dimensionării exploataţiilor agricole un criteriu unic, formulat în
funcţie de destinaţia producţiei agricole. Din această cauză, au fost
legiferate două categorii de exploataţii: comerciale şi familiale.
Pentru cele comerciale, care suscită un interes major din partea
politicilor agricole în acţiunea de subvenţionare, au fost stabilite
următoarele limite, cu referire distinctă pentru sectorul vegetal şi,
respectiv, sectorul animalier.
 23

Tabel 1.5
Dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole
comerciale din sectorul vegetal
Profilul producţiei Dimensiuni
minime
(ha/exploataţie)
Cereale, plante tehnice şi medicinale - zona de câmpie 110
Cereale, plante tehnice şi medicinale - zona de deal 50
Pajişti naturale cultivate şi culturi furajere - zona de munte 25
Legume 2
Plantaţii de pomi şi pepiniere 5
Căpşunerii, arbuşti fructiferi 1
Plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei 5
Sere şi solarii 0,5
Sursa: Legea 166/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 108/2001 privind
exploataţiile
agricole
Tabel 1.6
Dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole
comerciale din sectorul animalier

Sectorul de producţie Dimensiuni

minime
Vaci de lapte (capete/exploataţie)
15
Taurine la îngrăşat 50
Oi sau capre 300
Porci 100
Alte specii de animale 100
Găini ouătoare 2.000
Păsări pentru carne 5.000
Alte specii de păsări 1.000
Familii albine 50
Sursa: Legea 166/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 108/2001 privind
exploataţiile agricole

Spre deosebire de primele două versiuni, U.E. şi

cercetarea agricolă românească, unde formularea dimensiunii
exploataţiilor s-a elaborat din perspectiva „optimului”, respectiv a
„raţionalului”, în lege, formularea a fost din punct de vedere al
„minimului”, ca reflecţie a preponderenţei gospodăriilor ţărăneşti în
plaja stucturilor de exploatare şi producţie din agricultura noastră.
Această abordare legislativă are semnificaţii majore în
planul acţiunilor practice, de politică agricolă, deoarece poate
conduce la creşterea interesului exploataţiilor mici
familiale în dobândirea
 24

caracterului comercial prin creşterea gradului de accesare a

fondurilor de susţinere.

1.3. Tendinţe
Conceptele privitoare la tendinţele de creştere a dimensiunilor
exploataţiilor agricole sunt vechi şi au fost considerate multă
vreme condiţia sporirii competitivităţii şi a ridicării
nivelului de viaţă a agricultorilor, argumentate
prin teoria neoclasică a producţiei şi
consumului.
În concluzie, pentru decidenţii de politică agrară, dat
fiind controversele legate de calcularea şi asigurarea exploataţiilor
optime, este mai simplu să îşi păstreze doar rolul de catalizator în
procesul de formare a exploataţiilor care să se situeze deasupra unui
prag minim de performanţă şi eficienţă; ulterior, forţele pieţei pot
contribui la formarea exploataţiilor agricole de dimensiuni optime.
În plus, creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole, într-un
mod corespunzător, este o necesitate, dar şi o rezultantă,
impusă de cerinţele progresului tehnico ştiinţific. Din aceste cauze,
problema ca atare a preocupat şi preocupă în continuare politica
economică din agricultură în toate ţările dezvoltate.
Exemplul ţărilor Vest Europene în domeniul creşterii
dimensiunii exploataţiilor agricole este relevant şi pentru România, şi
iată de ce!
„Până după cel de al doilea război mondial
exploataţiile agricole din ţările europene ce vor
forma, ulterior Comunitatea Economică Europeană erau excesiv
de pulverizate. În urma diviziunii proprietăţii prin moştenire, se
ajunsese ca exploataţia agricolă să fie
compusă din 10-80, şi chiar ?ara mai multe parcele mici, cu suprafaţă sub
1950*
un hectar, dispersate între ele la 3-10 km.”14. Dat fiind această
1995**
stare de lucruri care restricţiona 2000**introducerea progresului tehnic în
2003**
ramură, toate ţările Europene au întocmit, începând cu anul 1950,
2003/1950 %
programe anuale Anglia
18,0
de comasare a proprietăţii şi creştere continuă a mărimii exploataţiilor
70,1
14
67,7
Fierbinţeanu, Gh şi colaboratorii, Op. Cit., p. 47
57,4
318,9
 14,2
38,5
42,0
45,3 25
319,0
agricole, cu deosebire prin lucrări de organizare şi amenajare
Germania
6,0
a teritoriului la nivelul fiecărei comunităţi rurale. Rezultatele acestei
30,3
măsuri au fost spectaculoase şi36,3 sunt relevate în tabelul alăturat.
41,2
Tabel 1.7
686,7
Evoluţia dimensiunii Italia medii a exploataţiilor agricole în unele
2,25
ţări din Europa, perioada 1950-2003
5,9
6,1
6,7
297,8
Spania
8,75
19,7
Sursa:* Fierbinţeanu, Gh., Ifrim, D., Lazăr, T., Evoluţia şi perspectiva agriculturii din România,
Regia 20,3
Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 22,11998,
p.47 252,6
** European Commission, Directorate-General for Agriculture and Rural Development,
Agriculture in the European Unio,. Statistical and Economical Information 2005, February
2006

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XX lea, în ţările

Europei unite, cu potenţial agricol ridicat, dimensiunea medie a
exploataţiei agricole a înregistrat un ritm crescător, intens şi continuu
(tabel 1.7).
La o privire atentă a datelor tabelului de mai sus, constatăm că
România, după dimensiunea medie a exploataţiei agricole, de
circa
3,1ha, este în pozitia Italiei, la pragul anului 1950 când exploataţia
medie era de 2,25 ha. Dacă plecăm de la prezumţia că trendul
dimensional al exploataţiei va fi şi pentru perioada viitoare
constant crescător, România, ca membru al Uniunii Europene după
2007, va înregistra şi ea aceeaşi perspectivă, cu deosebirea că ţara
noastră ia startul, de pe poziţia Italiei de acum 50 de ani.
Trendul crescător al dimensiunii exploataţiilor agricole în ţările
U.E. a fost rezultatul, pe de-o parte, al acţiunilor de organizare şi
amenajare a teritoriului din zonele rurale, iar pe de altă parte, al
susţinerii şi intensificării schimburilor de pe piaţa funciară.
1.4. Măsuri
Statul poate acţiona asupra dimensiunii exploataţiilor
agricole, mijlocind mişcarea proprietăţii funciare, prin două categorii
de măsuri: directe şi indirecte.
 26

1.4.1. Măsuri
directe
Redăm în caseta următoare măsurile directe de translare
a proprietăţii şi exploataţiei funciare, precum şi efectele acestora
asupra
dimensiunii exploataţiilor
agricole.
Tabel 1.8
Măsuri directe, economice şi
exteraeconomice,
de translare a proprietăţii şi/sau exploataţiei funciare în agricultură

CONŢINUT

Forma
Categorii economice juridică de
După natura lor Acţiuni Generale Speciale
Acte
juridice
Valoarea între vii,
terenului publicitate
Vânzare- şi Concentrare
a)Economice cumpărare Pret cadastru sau
Cooperare şi funciar. pulverizare
asociere Dividend Concentrare
Arendare,
locaţie Arenda Concentrare
Concesionare, Redevente,
închiriere chirie. Concentrare
Anii sau
perioadele de
b)Extraeconomic infăptuire:
e 1)1864 Pulverizare
2)1921

3)1945
4)1948, 1962 Concentrare
5)1991 Titluri de
proprietate

6)2000
Acte
juridice
între vii,
publicitate
şi
Comasarea cadastru Consolidarea
Donatie funciar
Acte
Moştenire juridice

Uzucapiune
 27

Din analiza informaţiilor din tabelul alăturat rezultă că numai

piaţa funciară şi comasarea au ca efecte creşterea dimensiunii
exploataţiilor agricole prin concentrare, respectiv consolidare a
proprietăţii funciare.
Reformele agrare, cu excepţia celei din perioada totalitară, 1948-
1962, precum şi înstrăinările, altele decât vânzările precum
donaţiile, moştenirilor, conduc, în cea mai mare parte, la pulverizarea
proprietăţii funciare.

1.4.2. Măsuri indirecte

Măsuri indirecte, se identifică, în principal, prin:
- Organizarea şi sistematizarea teritoriului;
- Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;
- Reconfigurarea după model european a pieţelor inputurilor
şi output-urilor din agricultură;
- Promovarea de oportunităţi economice nonagricole pentru
creşterea gradului de ocupare deplină şi eficientă a forţei de
muncă din rural şi creşterea veniturilor agricultorilor.
În esenţă, acestea sunt acţiuni din sfera de cuprindere a
politicilor agricole şi au ca obiectiv susţinerea performanţelor şi
eficienţei în producţie. Ca atare, chiar dacă ele nu vizează în mod
direct raporturile de proprietate funciară, totuşi, prin facilităţile pe
care le generează, agenţii economici din domeniu, pot fi
impulsionaţi în dezvoltarea propriilor afaceri, ceea ce reclamă, în
primul rând, creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole.
 28

CAPITOLUL
2

ROLUL PIEŢEI
FUNCIARE
ÎN CREŞTEREA DIMENSIUNII EXPLOATAŢIILOR
ARICOLE

În prezent, piaţa funciară, prin toate componentele sale

definitorii, respectiv vânzarea-cumpărarea, cooperarea, asocierea,
arendarea, concesionarea şi închirierea reprezintă o problematică
cheie, aflată în responsabilitatea politicii agrare naţionale, în scopul
reconfigurării şi redimensionării structurilor de proprietate şi
exploatare din agricultură.
În literatura de specialitate, precum şi în acţiunile
legislative şi practice se manifestă încă numeroase confuzii, dar şi
dispute asupra conţinutului, regulilor, funcţiilor şi rolului acestei
pieţe. Cauzele acestor situaţii sunt multiple. Semnificative sunt cele
care îşi găsesc rădăcinile în segmentul doctrinar, confuz şi incoerent,
în sistemul legislativ, cu orar de apariţie diferit şi personalizat pentru
fiecare acţiune în parte, precum şi cele referitoare la poziţia inegală a
puterii publice faţă de cei doi actori implicaţi în procesul de translare
a proprietăţii, respectiv a exploataţiei funciare: proprietari şi
investitori.
În acest context, demersul nostru ştiinţific are ca preambul
al cercetărilor de piaţă problemele teoretice care aduc un punct
de vedere propriu şi, considerăm noi, original dar şi edificator pentru
cititorul avizat.

2.1. Concept şi sferă de cuprindere

În economia de piaţă liberă, democratică, piaţa funciară este o
componentă obiectivă a acesteia şi, ca oricare altă piaţă a factorilor
de producţie, presupune relaţii juridice şi economice în cadrul cărora
se confruntă cererea cu oferta asupra terenurilor ce urmează a fi
transmise spre o nouă proprietate şi/sau exploatare.
Relaţiile economice circumscrise pieţei funciare îmbracă
forma unor acţiuni în baza cărora se negociază transmiterea
proprietăţii (cu toate atributele sale) sau numai a folosinţei.
Negocierile dintre proprietari
 29

şi cumpărători, respectiv utilizatori, au în vedere o anumită

categorie economică specifică fiecărei acţiuni de transmitere a
terenurilor care, pe fond, definesc segmente diferite ale pieţei
funciare, după cum
urmează:
Acţiuni Categorii economice specifice
1. - vânzare- cumpărare - preţ
2. - asociere/cooperare - dividende
3. - arendare - arendă
4. - concesionare - redevenţă
5. - închiriere - chirie

Pământul în general, şi cel agricol în special, devine obiect

al tranzacţiilor de piaţă, numai dacă:
- este element al proprietăţii private;
- politica agrară, prin componentele sale proprii (sistem
legislativ şi cadru instituţional) normează funcţionarea pieţei
funciare în ansamblul ei.

2.2. Reguli
Regulile de funcţionare a pieţei funciare sunt, în linii generale,
asemănătoare cu cele de pe piaţa oricărui alt bun economic, dar există
şi anumite elemente specifice, deoarece:
- are un caracter eminamente naţional, caracter determinat
de prezenţa factorilor:
- economici, al căror conţinut se bazează pe faptul că
pământul, ca bun material, este o marfă
specială, întrucât nu poate fi dislocat teritorial,
înmulţit, fabricat ţi trebuie folosit acolo unde s-a format;
- politici, în virtutea cărora pământul este considerat ca
un element vital în existenţa unei naţiuni;
- oferta de pământ este cea care impune regulile jocului pe această
piaţă, deoarece pământul este limitat ca întindere şi fertilitate. Pe
 30

fond, oferta este rigidă fiind insensibilă la variaţia preţului acordat de

cumpărători, din care cauză concurenţa este numai în
domeniul cererii şi, în plus, generează creşterea preţului la
categoriile de terenuri cu mai multe utilizări posibile;
- cererea, în raport cu oferta poate fi mai mare sau mai mică,
motivul principal fiind dat de starea de fapt a economiei în
ansamblul ei. Astfel, dacă economia este în normalitate, în
creştere evidentă, cererea de pământ depăşeşte oferta, ceea ce
determină preţuri mai mari pe piaţa funciară. Invers, dacă economia
este în regres, în criza, cererea de pământ este sub nivelul
ofertei, iar preţurile terenurilor agricole scad. Pe fond,
intensitatea acţiunilor de pe piaţa funciară reprezintă un
indicator relevant al stării de normalitate/criză din economie;
- cererea de terenuri este influenţată şi de nivelul ratei de
dezvoltare economică a unei ţări, regiune sau zona şi de
structura spaţială. Aceasta se poate evalua prin
distribuţia populaţiei agricole, coeficientul anual de
absorbţie de teren agricol, natura activităţilor economice din zonă,
schimbările din piaţa de muncă şi de capital, intensitatea folosirii
terenului, capacitatea sectorului public şi privat de a investi,
tehnicile şi tehnologiile folosite într-o anumită arie agricolă şi
nivelul de comunicare şi transport;
- în sfera acţiunilor practice, concrete nu există un preţ al pământului
în general, fie el şi mediu, aşa cum există de exemplu pe tona de
grâu sau pe un tractor, ci fiecare teren sau parcelă în parte îşi are
preţul său. Acest preţ este în funcţie de locul şi timpul efectuării
tranzacţiei comerciale, astfel că terenuri cu putere productivă
identică pot avea preţuri diferite pe unitatea de suprafaţă15.
- preţul pământului evoluează în funcţie de intensitatea cererii celor
care sunt dispuşi să investească în
pământ.

15
Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, Partea I, Universitatea din Craiova, Facultatea de
Ştiinţe Economice, 1995, p. 70
 31

Exponenţii ofertei sunt proprietarii terenurilor, iar ai cererii

sunt cumpărătorii şi/sau utilizatorii acestora. Proprietarii sunt
persoane fizice sau juridice care aparţin domeniului privat al statului
sau particular
şi care fac dovada proprietăţii. Cumpărătorii, ca viitori proprietari
şi/sau utilizatori, sunt şi ei persoane fizice sau juridice, încadraţi fie
domeniului public, fie domeniului privat.

2.3. Funcţii

Funcţiile pieţei funciare sunt generale şi specifice. Ca orice

altă piaţă, ea oferă informaţii agenţilor economici participanţi la
tranzacţiile funciare şi verifică, în ultimă instanţă, concordanţa dintre
dimensiunea, structura şi calitatea ofertei cu nivelul, structura şi
calitatea cererii de pământ, iar prin instrumente şi pârghii proprii -
preţ, rentă, arendă, dijmă, redevenţă ş.a. acţionează în direcţia reglării
cererii şi ofertei de pământ pe total, cât şi pe segmentele sale.
Dintre funcţiile specifice, pe primul plan se situează
contribuţia pieţei funciare la ajustarea
structurală, la creşterea dimensiunii proprietăţii
funciare şi a exploataţiilor agricole, condiţie esenţială pentru
dezvoltarea unei activităţi eficiente şi performante.
În al doilea rând, funcţionarea pieţei funciare favorizează accesul
producătorilor agricoli la instituţii de credit; pământul ar putea
deveni cea mai sigură garanţie pentru creditul agricol. În acest
scop, se cer îndeplinite o serie de precondiţii: drepturile de
proprietate trebuie să fie clare, trebuie să existe mijloace legale prin
care să fie preluat pământul pus garanţie în caz de neplată şi, cea
mai importantă dintre toate, trebuie să existe o piaţă “lichidă” a
pământului.
În al treilea rând, piaţa funciară favorizează tranziţia treptată
a muncii agricole în sectoarele neagricole, întrucât cei care urmăresc
să părăsească agricultura îşi transferă integral sau parţial
drepturile de proprietate asupra pământului celor care rămân să
lucreze în acest domeniu. Ea reprezintă, astfel, un mijloc important
care asigură celor ce
 32

doresc să se ocupe de agricultură accesul la resursele de pământ

şi alocarea eficientă a acestora.
În al patrulea rând, piaţa pământului contribuie la realizarea
unor schimbări în procesul de producţie agricol, în sensul înlocuirii
muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu
sporirea dimensiunii exploataţiilor agricole şi orientarea lor către
producţia pentru piaţă. De menţionat este şi rolul pieţei funciare în
favorizarea profilării şi specializării producţiei în exploataţiile cu
caracter comercial.

2.4. Factori
În procesul de negociere, asupra intensităţii acţiunilor de pe
piaţa funciară acţionează două categorii de factori favorizanţi, cu
efecte asupra ofertei, cererii şi respectiv categoriilor economice
specifice acestei pieţe (preţ, arendă, dividend). Prima categorie
cuprinde factorii cu aplicabilitate directă, specifică, iar a doua
categorie include factorii cu aplicabilitate generală , indirectă.
a) În cadrul factorilor cu aplicabilitate directă şi cu frecvenţa cea
mai mare se regăsesc:
• categoria de folosinţă agricolă;
• gradul de fertilitate naturală;
• dimensiunea parcelei şi poziţia acesteia în relief;
• accesabilitatea faţă de căile de transport, precum şi tipul
şi calitatea acestora;
• distanţa faţă de pieţele (punctele) de aprovizionare
şi desfacere;
• volumul investiţiilor, care au ca finalitate creşterea
potenţialului productiv al solului;
• utilităţi agricole existente magazii, depozite,
platforme, birouri;
• împrejmuirile exterioare şi amenajările interioare;
• posibilităţile folosirii alternative a terenului;
• regimul de cadastru şi publicitate funciară;
 33

• evaluarea economică determinată după metode

matematice.
b) Printre factorii cu aplicabilitate generală, indirectă, importanţi sunt:
• mediul economic normal (pozitiv), cu trend crescător pe
indicatori macroeconomici;
• politicile economice, cu referire la sistemele
legislativ, instituţional şi de susţinere a
agriculturii, focusate pe stimularea investiţiilor în
achiziţia de terenuri;
• sistemul financiar şi de creditare, cu referire specială
la achiziţionarea de terenuri, dar şi susţinerea
producătorilor.
• rata dobânzii bancare, care se află în raport
invers proporţional faţă de categoriile economice de
transmitere: când rata dobânzii este mare,
intensitatea tranzacţiilor funciare se diminuează, ca
urmare a gradului scăzut de stimulare a ofertei;
• sistemul de taxe şi impozite, formulate şi aplicate
într-o manieră laxă şi stimulativă pentru investitori;
• rata rentabilităţii producţiei agricole, atractivă
comparativ cu cea din sectoarele nonagricole. Evident
creşterea cererii de produse agricole şi,
implicit, scumpirea acestora, influentează
creşterea rentabilităţii în producţia agricolă, ceea ce
stimulează creşterea cererii şi preţului pământului;
• Gradul de competitivitate, în domeniul cererii,
manifestat între cumpărătorii de terenuri agricole.
• Scăderea naturală a populaţiei agricole, creşterea gradului
de imbătrânire şi feminizare a acesteia, precum şi
diminuarea potenţialului economic al
gospodăriilor ţărăneşti sunt factori care contribuie la
creşterea ofertei de terenuri agricole.
 34

2.5. Evaluarea
Negocierile asupra categoriilor economice amintite (preţ, arendă,
redevenţă, chirie) pot avea ca punct de pornire, dar şi de orientare
în procesul derulări lor ulterioare, evaluarea terenurilor, care se
prezintă sub două forme:
- naturală sau relativă (bonitarea);
- economică sau absolută.
2.5.1. Evaluarea naturală înseamnă încadrarea fertilităţii
terenurilor pe o scară de puncte de la 0 la 100. Scara se determină
diferenţiat pe categorii de folosinţă agricolă şi cultură şi este
împărţită în clase de fertilitate (din 10 în 10 puncte); clasa I
cuprinzând terenurile cele mai puţin fertile. La rândul lor, clasele de
fertilitate au fost grupate pe 5 clase de favorabilitate, din 20 în 20
de puncte. Pentru fiecare notă de bonitare, în funcţie de
categoria şi clasa de teren, s-a determinat o anumită cantitate
de producţie. De exemplu, la cultura grâului, producţia medie
posibilă la nivel de ţară, numai pe baza aportului fertilităţii
naturale este de circa 2600 kg/ha. Această producţie a fost
determinată prin înmulţirea notelor medii de bonitare, respectiv 65
de puncte acordate culturii grâului, cu producţia pe an/punct, 40 kg.
Notele de bonitare se modifică în sus sau în jos în funcţie de
gradul de fertilitate al terenului. De regulă, curba lui este crescătoare
ca urmare a intensificării agriculturii.
Deci, bonitarea serveşte la determinarea producţiei medii, ca
parametru fizic, în funcţie de calităţile intrinsece ale pământului.
Ca atare, după depăşirea acestei faze, calculele pot glisa în
sfera economică, unde aprecierile sunt mult mai abstracte şi
laborioase, dar şi cu interpretări diverse, de multe ori contradictorii, în
funcţie de conţinutul orientărilor doctrinare.
2.5.2. Evaluarea economică, presupune exprimarea bănească, pe
baza uni metodologii prestabilite a mărimii valorii terenurilor. În
condiţiile economice actuale, evaluarea economică a pământului
creează
 35

condiţii obiective funcţionării normale a pieţei funciare şi este necesară

deoarece poate sta la baza:
- includerii pământului în avuţia naţională;
- tranzacţiilor funciare economice şi extraeconomice de orice fel;
- privatizării sectorului de stat din agricultură;
- protejării fondului funciar agricol şi neagricol al ţării;
- despăgubirii agricultorilor pentru pământul sustras în
scopuri neagricole;
- utilizării raţionale, dar şi eficiente a tuturor terenurilor agricole;
- armonizării echilibrului de ansamblu, dintre producătorii
şi consumatorii de produse agricole prin includere sau
nu în costurile, respectiv preţurile produselor agricole, a
cotei de amortizare a pământului agricol utilizat.
Premisele evaluării economice a terenurilor agricole sunt:
• Transformarea pământului din pământ-materie în
pământ- capital, datorită muncii incorporate (vie şi
materializată), ca urmare a luării acestuia în cultură, ceea ce îi
dă valoare şi preţ.
Această teză este valabilă chiar şi în cazul păşunilor
naturale, unde exploatarea este minimă, deoarece este nevoie de
investiţii în animale domestice, fără existenţa cărora nu ar fi
posibilă utilizarea terenurilor respective.
• Apariţia şi consolidarea proprietăţii private.
• Aplicarea investiţiilor ameliorative pentru mărirea
capacităţii productive a terenurilor existente, ceea ce
transformă tot mai mult pământul din produs al naturii în produs
al muncii omeneşti. Metodologia evaluării terenurilor agricole
este considerată ca o
chestiune de politică agrară, încă nerezolvată, deoarece:
- în teorie, sunt o mulţime de abordări şi interpretări, care,
în cele mai multe cazuri, se exclud reciproc, nu se
susţin;
- în practică nu este un punct de vedere oficializat, ceea
ce face ca patrimoniul exploataţiilor agricole să
nu includă şi valoarea economică a terenurilor agricole.
 36

În cadrul teoriei economice, direct sau indirect, explicit

sau implicit, evaluarea economică a terenurilor este confundată
sau substituită preţului pământului şi invers. Or, între aceste două
categorii economice au fost identificate
următoarele relaţii, care le
individualizează în mod clar:
- evaluarea se fundamentează pe o metodologie ştiinţifică,
predeterminată, pe când preţul este rezultatul acţiunilor
de negociere, dintre vânzător şi cumpărător;
- evaluarea se manifestă pe tot câmpul tranzacţiilor comerciale
(economie şi extraeconomie), iar preţul numai în cadrul
pieţei funciare, cu referire la vânzare-cumpărare;
- evaluarea poate reprezenta un reper şi/sau o orientare
în cadrul acţiunilor de negociere, din care cauză preţul
poate oscila în sus sau în jos pe intervale nelimitate faţă de
evaluare.
Ca atare, ecuaţiile de determinare a evaluării pot fi
atribuite preţului, numai în măsura în care aceasta se identifică
cu rezultatul evaluării economice. În acest sens se poate vorbi de o
ecuaţie cadru,
bazată pe raportul dintre rentă şi coeficientul de capitalizare a
dobânzii:

V/ha = (R/Cc ) x
100

în care:
V/ha - Valoarea economică a unui hectar de teren;
R - Renta funciară anuală pe hectar;
Cc - Coeficientul de capitalizare a dobânzii (aproximativ egal cu rata
dobânzii)
În două situaţii această formulă trebuie amendată pentru
a proteja piaţa funciară şi, implicit, pe agricultori:
- Când economia traversează o perioadă de criză, atât valoarea,
cât şi preţul pământului ating niveluri foarte scăzute, de
regulă apropiate de renta anuală, întrucât rata dobânzii este mult
mai mare faţă de pragul normal, apreciat a fi de
 37

4-5%. Pentru a preîntâmpina specula sau alte fenomene negative ce

pot distorsiona funcţionarea normală a pieţei funciare, se
recomandă multiplicarea rentei cu 20-25 de ani, perioada de
suprapunere a trei generaţii de agricultori.
- Când terenurile agricole sunt scoase definitiv din
circuitul productiv, valoarea atribuită suprafeţelor respective trebuie
să fie mult mai mare decât atunci când ar fi fost destinate
activităţilor agricole propriu-zise. O formulă posibilă care să
răspundă acestei cerinţe este
următoarea16
:

Vp = R/Cc + Vcf + (Vcf/Nc x 100) + Chv x Ip

în care:
R - renta funciară;
Cc - coeficientul de capitalizare;
Vcf - valoarea neamortizată a capitalului fix integrat pământului;
Chv - cheltuielile necesare pentru recuperarea unei suprafeţe de
teren neproductiv egală cu suprafaţa scoasă din circuitul agricol;
Ip - indicele de creştere a preţurilor.

2.5.3. Opinii cu privire la criteriile şi metodele de evaluare

a terenurilor agricole
Pentru a crea o imagine cât mai cuprinzătoare asupra evaluării
economice, consemnăm în cele ce urmează, în sinteză,
principalele opinii, în ordinea apariţiei lor, pe scena istoriei17:
• Prima abordare ştiinţifică a fost întreprinsă, în 1664 în Anglia, de W.
Petty, care considera că valoarea pământului nu este altceva decât
renta cumpărată cu anticipaţie pentru o perioadă de 21de
ani18, perioadă rezultată din suprapunere a trei generaţii de
agricultori:
bunic, tată şi
fiu.

16
Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, partea I, Univ. Craiova, 1995, p.70,71
17 Pană, Viorica , Op.cit. p.72
18 Avuţia naţională, Bucureşti, 1984, p.85.
 38

• În ţara noastră prima cercetare în această direcţie îi aparţine lui

Mihai Şerban (în 1914) care considera că valoarea pământului este
diferită în funcţie de: regiune, calitate, situaţia economică şi
dimensiunea proprietăţii (mare sau mică). El a folosit două criterii:
- arenda de la nivel de judeţ, pentru exploataţiile mai mari
de
20ha, pe care a multiplicat-o cu 20 ani (perioada de
suprapunere a trei generaţii de agricultori români).
- preţul perceput de Casa Rurală, pentru terenurile din
proprietatea statului vândute ţăranilor (în cazul exploataţiilor
mai mici de 20 de ha).
• În aceeaşi perioadă, respectiv 1915, I.N. Angelescu, calculează şi
el valoarea terenurilor, pornind de la venitul net sau
plusprodusul pe hectar, pe care l-a capitalizat cu o rată de 5%.
Ultimele două abordări au fost motivate de iminenta aplicare a
unei noi reforme agrare în România, determinată de mişcările
ţărăneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea, acţiune care s-a
materializat, ceva mai târziu, în 1921, după încetarea primei
conflagraţii mondiale. Calculele de evaluare au fost utilizate la
determinarea despăgubirilor acordate marilor proprietari pentru
terenurile cedate, dar şi la stabilirea preţurilor percepute de la
beneficiarii reformei (ţăranii) pentru terenurile primite.
• În perioada interbelică au fost mai multe realizări în
domeniu efectuate de N. Xenopol, D.G.
Creangă, N. Cornăţeanu, V. Madgearu, L.
Pătrăşcanu şi alţii dar cea mai remarcabilă a fost cea întreprinsă
de N. Georgescu-Roegen. Acesta a avut în vedere două variante:
- Prima se baza pe venitul mediu impozabil şi, în final, pe
impozitul funciar, care reprezenta 5% din valoarea medie a
unui hectar de teren, diferenţiat pe categorii de folosinţă;
- A doua pornea de la preţurile diferitelor categorii de
terenuri stabilite de Nicolae Cornăţeanu, în 1935. Evident,
rezultatele
 39

obţinute au fost diferite, fapt pentru care Roegen dă

publicităţii două valori: maximă şi minimă, corespunzătore
acestor metode.
• După instalarea comuniştilor la guvernare şi trecerea terenurilor
în proprietatea socialistă (de stat şi cooperatistă), piaţa funciară a
fost ca şi inexistentă. Prin urmare, categoriile economice care
însoţeau circulaţia liberă a terenurilor, în practică, au fost
abandonate, iar în teorie, tratate nu în suficientă măsură.
Reluarea cercetărilor, după
1965, a presupus identificarea unor criterii de evaluare cât
mai veridice, acţiune extrem de dificilă, întrucât nu existau
termenii de comparaţie oferiţi de piaţă. S-a recunoscut posibilitatea
utilizării a trei criterii de evaluare:
- cheltuieli de valorificare;
- venitul net;
- renta funciară.
Dar, abordabile erau numai primele două, deoarece
renta absolută nu era acceptată în rândul categoriilor economice.
În toată perioada din 1991 până în prezent, piaţa funciară
a funcţionat în afara cadrului metodologic obişnuit de evaluare
a terenurilor agricole. Evident, atât cercetarea ştiinţifică, dar şi
experienţa în domeniu (naţională, cât şi internaţională) oferă
modele viabile, adaptabile condiţiilor prezente din agricultura
României.
 40

CAPITOLUL
3

ARGUMENTE PENTRU CREŞTEREA

ACŢIUNILOR
DE VÂNZARE-CUMPĂRARE A TERENURILOR
AGRICOLE

Vânzarea terenurilor agricole este opusul reformelor agrare de

împroprietărire sau de reconstituire şi constituire a dreptului de
proprietate funciară. Toate reformele agrare din România, înfăptuite
în anii 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000, au avut ca efecte, în mod
constant, micşorarea până la eliminare a marilor exploataţii agricole
în favoarea gospodăriilor ţărăneşti, apreciate ştiinţific ca fiind
exploataţii familiale de dimensiuni mici.
Vânzarea-cumpărarea are rolul de a facilita, în principal,
concentrarea suprafeţelor în exploataţii de dimensiuni mai mari,
ceea ce creează şanse reale de performare şi eficientizare a
activităţii agricole.

3.1. Consideraţii istorice

Asupra disputei dintre reformele agrare şi vânzarea
terenurilor agricole, ca domenii majore de acţiune a politicii agrare,
ideile nu sunt noi, ele au apărut imediat după prima reformă din 1864
şi, în mod cert, vor continua până la o nouă reconfigurare a
structurilor agrare din România, rezultat al circulaţiei libere a
terenurilor.
La începutul secolului al XX-lea, A.D. Xenopol, creatorul
curentului de opinie, privitor la necesitatea înfăptuirii unor noi
reforme agrare, propunea „să nu se mai împartă ţăranilor pământ, ei
să fie puşi în putinţă de a-şi înmulţi averea şi să fie ajutaţi de
stat pentru a-şi cumpăra pământ”19.
Tot în anul 1907 şi în acelaşi spirit, C. Garoflid consemna în
Enciclopedia Română că: ”Legile agrare nu au creat ţărani
liberi. Împiedicări pe care legea le-a impus circulaţiei pământului
ţărănesc au

19
Xenopol, A.D., Mijloacele de îndreptare a stării ţărănimii române, Programul Iaşi, 1907
 41

oprit diferenţierea ţărănimii. Aceasta este pricina pentru care nu

se găsesc la ţară proprietari mijlocii, ţărani înstăriţi” 20.

Mult mai convingător asupra necesităţii susţinerii vânzării

de terenuri către ţărani, în
defavoarea împroprietăririi acestora, Kogăniceanu
M.V. avertiza, în expunerea de motive la legea reformei agrare din
1921, că:
„Transformarea proprietăţii latifundiare în proprietate unică
nu produce ipso-facto agricultură intensivă. Felul
cum s-a făcut împroprietărirea, mai mult după criterii
morale decât economice, a avut ca efect că pământul a intrat în
multe părţi în mâini slabe. Ceea ce nu a putut face legiuitorul
trebuie ca selecţiunea naturală să o
îndeplinească. Pentru aceasta libera circulaţie a
terenului este necesară”21.
Mai aproape de prezent, respectiv în anul 2002, Otiman
P.I. comenta un fapt unanim recunoscut de specialişti: ”Întârzierea
legislaţiei de reglementare a pieţei pământului a împiedicat
mult circulaţia terenurilor agricole şi a blocat procesul de
formare şi creştere a exploataţiilor agricole privat-familiale cu
caracter comercial”22.
Blocarea circulaţiei libere a terenurilor timp de şapte ani, de
la apariţia Legii 18/199123, care anunţa necesitatea vânzării-
cumpărării terenurilor şi până în 1998, când Legea 5424 legifera
acest fapt, nu reprezintă un element singular în domeniu. De
pildă, în legile de împroprietărire din 1864, 1921 şi chiar 1945, erau
prevederi clare, care interziceau ţăranilor beneficiari ai reformei
să înstrăineze pământul dobândit, mai devreme de 15 ani.
Evident, legiuitorul a luat în considerare perioada minimă de
maturizare a noilor raporturi de proprietate funciară şi de
consolidare a capacităţii de exploatare a
terenurilor, precum şi evitarea speculei pe piaţa funciară. Dar aceste

20
Frunzărescu, A, Evoluţia raporturilor agrare în România, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1939.
21 Kogălniceanu, M.V, Expunere de motive a legii reformei agrare, Monitor oficial, 22 mai

1921
22
Otiman P. I., Evoluţia structurii proprietăţii funciare şi a exploataţiilor în agricultura
românească în secolul XX şi probleme ale dezvoltării rurale, Vol.: Secolul XX,
Performanţe în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 2002, p.1018
23 Legea nr. 18/1991, Legea fondului funciar, M.Of.
nr.37/20.02.1991
24 Legea nr.54/1998, Legea privind circulaţia juridică a terenurilor, M.Of.
nr.102/4.03.1998
 42

motivaţii pălesc în faţa neajunsurilor pe care beneficiarii Legii 18/1991

le- au întâmpinat, din cauza constrângerilor la care aceştia au fost
supuşi: precaritatea factorilor de producţie, vârsta înaintată, mediul
economic ostil, piaţa agroalimentară rudimentară.
Iată de ce, intervalul de timp dintre Legea 18/1991 şi Legea
54/1998, poate fi considerat ca factor restrictiv în direcţia
formării exploataţiei agricole performante în agricultură.

3.2. Suportul legislativ

Circuitul civil presupune înstrăinarea proprietăţii private cu
toate atributele pe care aceasta le are în sens juridic, respectiv
posesia, dispoziţia, fructul şi uzufructul, prin:
vânzare, donaţie, moştenire, uzucapiune.
Categoriile de terenuri supuse circuitului civil şi asupra cărora
cadrul legal existent face referire distinctă sunt:
- terenuri din extravilanul localităţilor, cu utilitate agricolă şi
silvică;
- terenurile din intravilan, ocupate de construcţii sau destinate
unor utilităţi gospodăreşti specifice.
Pentru politicile agrare, segmentul de piaţă funciară reprezentativ
si în acelaşi timp, important în scopul creşterii dimensiunii
exploataţiilor agricole este ocupat de terenurile agricole din
extravilan, supuse înstrăinării prin vânzare25.
Condiţiile şi obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească
vânzătorul şi cumpărătorul în cadrul acţiunilor de vânzare-
cumpărare, după cum sunt ele stabilite prin Legea nr.54/1998, sunt
următoarele:

a) Vânzarea
- se infăptuieşte în baza unor „acte juridice” între vii, încheiate
în formă autentică (art.2),

25
În continuare, toate referirile la acţiunile de înstrăinare de pe piaţa funciara, au în
vedere vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole din extravilan, conform Legii nr. 54/1998
Legea privind circulaţia juridică a terenurilor, M.Of. nr.102/4.03.1998
 43

- vânzarea terenurilor agricole din “extravilan se face cu

respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor,
al vecinilor, al arendaşilor”(art.5),
- “sunt interzise înstrăinările, sub orice formă, a
terenurilor cu privirela titlul cărora există litigii
la instanţele
judecătoreşti”(art.15).

b) Vânzătorul c) Cumpărătorul
- „va înregistra oferta de vânzare - proprietatea funciară dobândită
a terenurilor agricole situate în nu poate depăşi 200ha teren
exploatare la consiliul local în raza agricol în echivalent „arabil” de
căruia este situat terenul” familie26 (art.2, alin.2)
(art.6, alin.1) - persoanele fizice sau juridice
- va respecta dreptul de străine precum şi apatrizii nu pot
preemţiune, în condiţiile stabilite dobândi dreptul de proprietate
de lege asupra terenurilor (art.3, alin.1 şi
- „are dreptul de a alege pe unul 3)
dintre ofertanţi, titulari ai - persoanele fizice care au
dreptului de preemţiune, iar în cetăţenie română şi domiciliul în
situaţia când preţul oferit de străinătate pot dobândii în
aceştia nu este România, prin acte juridice între vii
„convenabil” poate să vândă terenuri de orice fel (art.3, alin. 2)
terenul oricărei alte - titularii dreptului de
persoane”(art. preemţiune
8 şi vor înregistra la consiliul local,
9) oferta de cumpărare, în termen de
45 zile de la data afişării ofertei de
vânzare (art.7)
Comparativ cu aceste aprecieri cadru din legislaţia actuală privind
vânzarea-cumpărarea de terenuri agricole, redăm, în
continuare, reglementările din perioada interbelică, referitor la acest
segment de piaţă funciară:
“Proprietatea agricolă rurală (....) va putea fi vândută sau donată
numai cu respectarea următoarelor dispoziţiuni.
1) vânzarea sau donaţia să fie autorizată în prealabil de Ministerul
Agriculturii şi Domeniului;

26
În sensul Legii 54/1998, prin noţiune de familie se înţelege soţii şi copii necăsătoriţi,
dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor (art.2, alin.2)
 44

2) cumpărătorul sau dobânditorul să fie cetăţean român,

bărbat sau femeieşsi să întrunească una din următoarele condiţii:
a) să fie trecut pe tabelul de împropietărire întocmit pe baza
legilor de reformă şi să nu fi pierdut acest drept;
b) să fie absolvent al unei şcoli de agricultură, sivicultură, medicină
veterinară de orice grad sau specializare;
c) să fie sătean cultivator de pământ;
d) dobânditorul să nu stăpânească la data cumpărării, împreună
cu terenul achiziţionat, mai mult de 50 ha de familie”27.
Din interpretarea şi contrapunerea acestor reglementări cu cele
din legislaţia prezentă, rezultă, în mod evident, caracterul birocratic,
rigid, (cu referire la rolul Ministerului Agriculturii ca organ de
control la înregistrarea acţiunilor de vânzare-cumpărare) si totodată
restrictiv, (cu ţintă numai la agricultorii înregistraţi, dispuşi să
achiziţioneze terenuri agricole) al acestora şi nu la cercul larg al
investitorilor.
Legea 54/1998 reglementează, într-o formă simplificată,
procedurile de vânzare-cumpărare a terenurilor agricole „şi
sporeşte seriozitatea tranzacţiilor funciare, prin sistemul de
înregistrare a acestora”28.
Iată de ce, în accepţiunea specialiştilor, Legea 54/1998
este considerată ca fiind satisfăcătoare pentru funcţionarea pieţei
funciare29.

3.3. Piaţa vânzării-

cumpărării
Din analiza evoluţiei şi dimensiunea pieţei de vânzare-
cumpărare a terenurilor agricole, în intervalul 1998-2005 (tabel 3.1 şi
figura 3.1) s-au conturat următoarele concluzii:
- după un început modest, intensitatea actelor de vânzare
a înregistrat, începând cu anul 2002, cote relativ înalte dar cu
oscilaţii foarte mari de la un an la altul. Această situaţie
demonstrează:
sensibilitatea pieţei funciare faţă de starea economiei în
ansamblul

27
Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii, M.Of. nr. 67/22 martie 1937
28 Dumitru, M., Country Case Studies on Integration Land Issues into the Broader
Development
Agenda, Report Commission by the World Bank, March, 2002
29 Râmniceanu, I., Op. cit. pag. 26
 45

ei, care a dat semnale evidente de creştere după anul 2000;

gradul de consolidare relativ scăzut al raporturilor de pe piaţa
funciară, fapt demonstrat de aspectul sinusoidal, aparent
dezordonat, al actelor de vânzare-cumpărare;
- suprafaţa agricolă totală vândută, în primii opt ani, de 513.283
ha (ceea ce reprezenta numai 6,7% din
suprafaţa agricolă din proprietatea
exploataţiilor agricole individuale) relevă potenţialul funciar
foarte mare imobilizat în exploataţiile de subzistenţă;
- cu excepţia anului 2005, preţul unui hectar de teren a
fost aproximativ egal cu valoarea producţiei agricole anuale, ceea
ce a generat două fenomene cu implicaţii contradictorii, deoarece:
• s-a accelerat procesul de pauperizare a
vânzătorilor, întrucât veniturile dobândite din înstrăinarea
terenurilor au avut un efect minim în starea lor economică;
• a crescut interesul în achiziţionarea de terenuri agricole la
preţuri foarte scăzute, în scopuri speculative.
Tabel 3.1
Suprafaţa vândută şi preţul mediu anual, 1998-
2005
Specificare Suprafaţa Preţul mediu de
înstrăinată vânzare (mil.
1998 (ha)
12.11 lei/ha) 4,3
1999 31.87
9 7,3
2000 8
21.74 7,9
2001 12.92
6 11,8
2002 8
175.6 9,1
2003 83.61
3 9,7
2004 3
11.13 19,3
2005 7
63.99 32,0
Total 1998-2005 513.28
9 13,6
3
Sursa: Situaţia privind circulaţia juridică a terenurilor din extravilan pe cumulat, începând cu
1998, până în anul 2005, la data de 31.12.2005, date operative
M.A.P.D.R.,www.maap.ro, accesat
05.06.2006

Preţul terenului agricol pe teritoriul ţării este foarte diferit,

variaţia acestuia fiind influenţată, în măsură esenţială, de raportul
dintre ofertă30,

30
Otiman P., Op. cit., p. 1021
 46

gradul de comasare, prezenţa sistemelor de irigaţii31 şi într-o

pondere foarte redusă de calitatea (fertilitatea) acestuia32. Astfel,
cele mai mari preţuri (10-18 mil lei/ha) s-au practicat în judeţele
Prahova, Braşov, Caraş Severin, Suceava, Argeş, Sălaj, iar cele mai
mici în judeţele cele mai favorabile din punct de
vedere agricol, respectiv Giurgiu, Teleorman,
Ialomiţa, Brăila, Călaraşi, Timişoara, Arad.

Figura 3.1
Dinamica suprafeţelor vândute şi a preţului mediu, 1998-
2005

200

150

100

50

0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

suprafaţa înstrăinată preţul mediu de vânzare

Comparând preţul pământului din România cu cel din

ţări europene dezvoltate, dar şi cu cel din ţări din centrul şi estul
Europei, se observă că diferenţele sunt uriaşe, de 5 până la 10 ori
mai mic, faţă de ţări ca Olanda, Franţa, Belgia, Danemarca. În
fapt, în România, s-a înregistrat cel mai mic preţ al pământului,
fiind depăşită şi de Bulgaria, unde preţul pământului este de 2-3 ori
mai mare.
Dintre ţările Central şi Est Europene, se remarcă Ungaria,
unde constatăm existenţa unei pieţe funciare
funcţionale iar preţul pământului, după anul
2000, depăşeşte 10000 euro/ha. Dar, în Ungaria, reforma funciară a
fost în cea mai mare parte finalizată până în 1994, după care, în
acelaşi an a fost adoptat un act normativ ce reglementa atât
vânzarea-cumpărarea de terenuri agricole şi arendarea, cât şi

31
Giurcă, D., Hurduzeu, G., Rusu, M., Salasan, C, Op. cit., p.32
32
Studiul: Analiza spaţiului rural românesc, 1998-2003, elaborat sub conducerea
I.C.E.A.D.R., Bucureşti 2004, p.56
 47

schimbul voluntar de terenuri în vederea integrării proprietăţii

funciare
(legea LV din 1994 privind terenul arabil) (tabel 3.2).
Tabel 3.2
Valoarea de piaţă a terenului agricol în diferite ţări
europene,
2001 –
2004
Ţara Teren EURO/ha (1)
2001 2002 2003 2004
Belgia arabil 15.895 16.681 15.653 17.038
Danemarca agricol 12.882 13.727 15.516 16.000
Franţa arabil 3.710 3.860 : :
Italia agricol 14.266 : : :
Olanda arabil 37.500 35.500 31.750 29.300
Anglia agricol 11.824 11.017 10.247 11.424
Ungaria agricol : 11.050 13.439 :
Polonia arabil 1.415 1.307 1.308 1.463
Slovacia agricol 878 888 912 945
Bulgaria arabil 721 721 731 685
România arabil 307 278 237 284
(1) Transformat la rata curentă de schimb
Sursa: European Union, Directorate-General for Agriculture and Rural Development,
Agriculture in the European Union, Statistical and Economical Information 2005, February
2006

Dezvoltarea pieţei de vânzare- cumpărare a terenurilor

agricole din România este restricţionată, în principal, de următorii
factori:
a) în domeniul ofertei
- rolul hotărâtor al proprietăţii funciare în asigurarea
securităţii alimentare a familiei de agricultori, fapt pentru care
aceştia vând terenul agricol numai în caz de „forţă majoră”;
- numărul mare al gospodăriilor agricole pentru care pământul
este principalul mijloc de existenţă;
- costul de oportunitate ridicat, deoarece proprietarii preferă
să arendeze pământul, în loc să îl vândă, în condiţiile când
plata (arenda) anuală reprezintă 1/4 -1/5 din producţia brută;
- costurile administrative ridicate impuse pentru oficializarea
tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a terenurilor agricole, fapt
cu atât mai vizibil, cu cât proprietatea prezintă un grad mai
mare de fragmentare. Cheltuielile aferente vânzării cumpărării
de teren
 48

(taxele notariale, de cadastru, intabulare şi cele de timbru judiciar)

se ridică, estimativ, la 7-10 % din valoarea tranzacţiilor33.
b) în domeniul cererii
- rentabilitatea mai scăzută în producţia agricolă comparativ cu
sectoarele nonagricole, ceea ce descurajează potenţialii
investitori în achiziţionarea de terenuri agricole;
- disponibilităţi minime de resurse financiare proprii şi lipsa unui tip
de credit specializat, cu susţinere din partea puterii publice,
pentru cumpărarea de terenuri;
- lipsa unui sistem modern privind evidenţa şi grăniţuirea
terenurilor, precum şi relativitatea identificării în teren a
parcelelor înscrise în titlurile de proprietate;
- infrastructura de transport (rutier, feroviar, naval şi aerian)
necorespunzător dezvoltată şi de calitate slabă;
- piaţa input-urilor şi output-urilor agricole fragmentată,
neinformatizată şi fapt neproductiv economic pentru
agricultori, dominată de „grupuri de interese”.
c) în domeniul preţului
- lipsa unor informaţii cu caracter oficial din care să rezulte valoarea
economică a terenurilor agricole, ca suport în negocierea
preţurilor dintre vânzători şi cumpărători. Legiferarea evaluării
economice a terenurilor agricole ar trebui să reprezinte o
prioritate în acţiunile de politică agrară pentru normala
funcţionare a pieţei funciare, mai ales în condiţiile intensificării
cererii, după integrarea României în U.E.
Aplicând metoda capitalizării rentei funciare, cercetarea agricolă
românească34 a determinat valoarea terenurilor agricole, pe 5 clase
de favorabilitate după cum urmează:

33
Râmniceanu I., Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perspectiva aderării la
Uniunea
Europeană, Colecţia Studii IER, nr. 4, Bucureşti, 2004, p.27
34 Studiul: Obiective şi soluţii pentru relansarea sectorului agroalimentar din România, elaborat

de
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Bucureşti 1999
 49

Tabel 3.3
Zone de
favorabilitate mii lei/ha
Zone de favorabilitate Valori estimate
Zona I (Câmpia Română) 14.000 -15.000
Zona II (Câmpia de Vest) 12.000 -13.000
Zona III (Podişuri) 10.000 -11.000
Zona IV (Dealuri şi coline) 8.000 - 9.000
Zona V (Premontană şi montană) 5.000 - 6.000

Asupra acestor valori, chiar dacă au un caracter informal,

sunt necesare următoarele completări:
- valorile rezultate sunt foarte mici, comparativ cu preţul
terenurilor din ţările membre, chiar şi la nivelul anului 1999,
când au fost calculate. Acest fapt se datorează eliminării
parametrului timp din formula clasică de evaluare a terenului
elaborată de W. Petty în anul 1634. Acest parametru se
determină în funcţie de perioada de suprapunere a trei generaţii
de agricultori bărbaţi (bunic, tată şi fiu), perioadă care poate să
oscileze între 22 şi 25 de ani, corespunzător speranţei de viaţă a
acestora. Deci, rezultatele din tabelul 3.3, ar trebui multiplicate
de 22 până la 25 de ori, ceea ce ar apropia valorile terenului
din România de cele din ţările Uniunii Europene;
- corectarea periodică a acestor rezultate cu indicele de depreciere
a monedei naţionale.
În concluzie, integrarea României în U.E, va implusiona, în mod
cert creşterea cererii de terenuri, în general şi a celor agricole în
special, fapt care va impune un trend crescător preţurilor de vânzare
şi prin urmare sporirea interesului celor dispuşi să-şi înstrăineze
proprietăţile funciare. Cererea crescătoare va fi susţinută de un
complex de factori favorizanţi, precum: stabilitatea şi dinamismul
economiei naţionale, sporurile în planul performanţelor şi eficienţei
din producţia agricolă, dar mai ales al gradului ridicat de fertilitate a
terenurilor agricole. De pildă, 64,2% din suprafaţa arabilă se află în
zonele I şi II de fertilitate, apreciate a fi cele mai favorabile producţiei
agricole.
 50

În acelaşi timp, oferta spre vânzare de terenuri agricole, are

un potenţial foarte ridicat, dacă se ia în calcul ponderea
mare a suprafeţelor deţinute de persoanele constrânse de factori
obiectivi, conjuncturali, să-şi vândă pământul.
Pentru a face posibilă manifestarea acestor fenomene, care, pe
fond, sunt benefice dezvoltării acţiunilor de piaţă funciară, în
scopul creşterii dimensiunii exploataţiilor agricole, trebuie promovată
o politică agrară activă şi, în acelaşi timp, pozitivă, în sensul
formării şi adoptării unui sistem legislativ şi instituţional, complet şi
coerent care, prin pârghii specifice să încurajeze circulaţia liberă a
terenurilor agricole.
 51

CAPITOLUL
4

ROLUL ŞI IMPORTANŢA ARENDĂRII BUNURILOR

AGRICOLE

4.1. Aspecte generale şi juridice

Arendarea se defineşte ca fiind „contractul
încheiat între proprietar, uzufructuar sau alţi
deţinători de bunuri agricole, denumit arendaş, cu privire
la exploatarea bunurilor agricole pe o durată determinată şi la un
preţ stabilit de părţi” (Legea nr.16/1994, art.2)35.
Faţă de această formă definită de lege, relaţiile agrare
consemnează şi alte tipuri de arendă care au caracter
neoficial, precum „luatul în parte” sau cu „titlu gratuit”36.
Caracterul neoficial este dat de faptul că arendarea sub aceste
forme nu se desfăşoară în baza cadrului juridic consfinţit de
contractul de arendare.
Bunurile agricole care fac obiectul arendării sunt:
- terenurile agricole productive (arabile, livezile, pepinierele viticole,
pomicole,
arbuşti fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi);
- păşunile împădurite;
- terenurile ocupate cu construcţii şi agrozootehnic e;
- amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;
- drumurile tehnologice;
- platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor
producţiei agricole;
- terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru
producţia agricolă;
- animalele;
- construcţiile de orice fel;
- maşini şi utilaje;
- alte bunuri destinate exploatării agricole.
(Legea nr.16/1994, art. 1)

35
Toate referirile la Legea 16/1994 privind arendarea au la bază versiunea actualizată la
data de 11.06.2006, a acestei legi, versiune care a avut în vedere modificările din domeniul
arendării bunurilor agricole consemnate în următoarele acte legislative: Legea
nr.350/2003, Legea nr.
65/1998, OUG nr. 157/2002, Legea nr. 350/ 2003, Legea nr. 247/2005, Legea nr.
223/2006.
36
Giurcă, D., Hurduzeu, G., Rusu, M., Sălasan, C., Sectorul agricol în perspectiva aderării
României la Uniunea Europeană: implicaţii asupra sistemului de plăţi sau sistemul de
plăţi prin sectorul agricol, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Studiul nr.
6.
 52

Juridic, pentru a fi arendate, bunurile menţionate anterior

trebuie să aparţină domeniului privat particular. Prin urmare,
bunurile agricole din proprietatea publică sau privată
a statului nu fac obiectul contractelor de
arendare.
La o analiză atentă se constată că în sfera de cuprindere
a bunurilor agricole ce fac obiectul arendării sunt cuprinse un număr
mare şi eterogen de bunuri. Aceasta exprimă disponibilitatea
legiuitorului pentru susţinerea relaţiilor de arendare din agricultură.
Totuşi, obiectul predilect al arendării îl constituie
terenurile agricole. Situaţia nu este diferită faţă de
experienţa istorică din ţara noastră sau ţări europene,
precum Belgia, Franţa, Germania unde prin arendare se exploatează
mai mult de jumătate din suprafaţa agricolă.
Actorii acţiunilor de arendare sunt arendatorii şi arendaşii, definiţi
astfel
:
Arendatorii sunt persoane fizice sau juridice, care deţin
bunuri
agricole de natura celor menţionate anterior şi care, din punct
de vedere juridic , se încadrează domeniului privat particular.
Arendaşii pot să fie persoane fizice sau juridice şi sunt
definiţi, în spiritul legii, prin condiţiile pe care aceştia trebuie să le
îndeplinească, astfel:
a) arendaş –persoană fizică:

- să fie cetăţean român, indiferent dacă are domiciliul în ţară

sau în străinătate;

- să prezinte garanţiile solicitate de arendator;

- să aibă pregătirea de specialitate agricolă, practică agricolă sau

un atestat de cunoştinţe agricole, acordat de organele abilitate
de Ministerul Agriculturii;
(Legea nr. 16/1994, art.
3)

Interesantă şi, în acelaşi timp, actuală este gruparea

arendaşilor persoane fizice în capitalişti sau muncitori,
menţionată în Marea
 53

Enciclopedie Agricolă37. ”Cei dintâi caută a fructifica la

maximum capitalul lor, cu avantajele şi neajunsurille inerente
capitalismului în general şi celui aplicat la exploatarea agricolă în
special. Arendatorii muncitori sunt de obicei ţărani cultivatori de
pământ care urmăresc în genere scopul de a-şi câştiga existenţa
prin aplicarea muncii. Dacă pentru remunerarea muncii obţin un
beneficiu(...) se realizează o mai bună repartiţie a venitului naţional,
avantaj cu atât mai mare cu cât ţăranii arendaşi, prin cultura
generală şi profesională prin cooperaţie sporesc producţia şi
valorificarea ei”38.
b) arendaş-persoană juridică:
- să fie persoană juridică română;
- să aibă sediul în România, inclusiv cele cu capital parţial
sau integral străin;
- să aibă ca obiect de activitate exploatare bunurilor agricole;
- să prezinte garanţiile solicitate de arendator.
(Legea 16/1994, art. 3 )

Agenţii economici cu capital majoritar de stat prestatori

de servicii, rezultaţi din transformarea fostelor staţiuni de
mecanizare a agriculturii (AGROMEC) nu pot lua în arendă terenurile
agricole (Legea nr.16/1994, art.4, alin.2). Legea vizează numai
terenurile agricole, nu şi alte categorii de terenuri care pot fi arendate
de aceste unităţi.
Prevederile legal existente stabilesc în cadrul relaţiilor
contractuale drepturi şi obligaţii clare, atât pentru arendatori cât şi
pentru arendaşi,
după cum urmează:

37
Marea Enciclopedie Agricolă, vol.I, Ed.PAS, Bucureşti, 1937, p. 311
38 Ibidem
 54

Drepturi
Arendator Arendaş

- să controleze oricând modul în - dreptul de preemţiune operează în favoarea

care arendaşul arendaşului pentru terenurile arendate atunci
administrează bunurile când acestea sunt înstrăinate prin vânzare;
arendate;
- facilităţi privind creditarea,impozitarea şi
subvenţionarea pentru calitatea de
producător agricol acordată arendaşului;
- dreptul de retenţie, pe bază de hotărâre
judecătorească, la încetarea contractului,
pentru contrapretenţiile arendaşului faţă de
bunurile arendate

Obligaţii
Arendator Arendaş
- să predea bunurile arendate în - să folosească bunurile arendate, ca un
termenul şi în condiţiile stabilite prin bun proprietar;
contractul de arendare;
- să menţină potenţialul productiv al
- să garanteze pe arendaş de bunurilor arendate;
evicţiune totală sau parţială;
- să execute toate obligaţiile
- să execute toate obligaţiile contractuale;
asumate prin contract;
- să restituie bunurile arendate la
- să plătească impozitele şi taxele încetarea contractului;
aferente bunurilor agricole arendate;
- să solicite acordul prealabil al
arendatorului pentru efectuarea
eventualelor investiţii pe teren;
- să plătească arenda la termenele şi în
modalităţile stabilite (L 16/1994, art.8)
- să nu subarendeze şi să nu
înstrăineze sub nici o formă bunurile
arendate;

Contractul de arendare reglementează raporturile juridice

dintre arendator şi arendaş, iar conţinutul lui este următorul:
- obiectul contractului (complet şi precis determinat) care trebuie
să cuprindă descrierea amănunţită a tuturor bunurilor agricole
arendate, inventarul acestora şi planul de situaţie al terenurilor;
- obligaţiile fiecăreia dintre părţi, expres şi complet
menţionate;
- durata
arendării;
 55

- arenda, modalităţile şi termenele de plată a acesteia;

- răspunderea fiecărei părţi;
- alte clauze convenite de către părţi şi permise de lege.
(Legea nr.16/1994, art.5)

Contractul de arendare se înregistrează, într-un registru special,

la consiliul local în a cărui rază teritorială se află terenurile arendate.
Durata arendării este stabilită la minim 5 ani
calendaristici. Excepţiile prevăzute de lege au în vedere reducerea
acestui termen şi operează atunci când:
- expiră durata normată de exploatare sau când
potenţialul productiv este în declin pentru plantaţiile de viţă de vie,
pomi şi arbuşti fructiferi, hamei şi duzi;
- suprafaţa arendată este mai mică de 1 ha, iar proprietarul
nu dispune temporar de mijloace de producţie materiale şi financiare
sau lipseşte din localitate din motive de sănătate.
Stabilirea duratei de minim 5 ani pentru contractul de
arendare are la bază motivaţii tehnice şi tehnologice, şi mai puţin pe
cele de ordin economic:
- tehnice şi tehnologice, deoarece dă posibilitatea arendaşului,
în calitate sa de bun proprietar, să aplice o rotaţie
corespunzătoare a culturilor;
- psihologice, întrucât arendatorul are conştiinţa
recuperării bunului încredinţat spre arendare, într-un timp relativ scurt
şi determinat;
- economice, deoarece exclude posibilitatea efectuării
unor investiţii de amploare, de regulă a celor din domeniul
îmbunătăţirilor funciare.
În rândul specialiştilor, părerile sunt împărţite cu privire
la
caracterul benefic al duratei contractului de arendare. Cei mai
mulţi opinează pentru eliminarea acestei prevederi din lege.
Anumiţi autori consideră că, dat fiind constrângerile deja
existente cu privire la funcţionarea pieţei funciare, era inutilă
introducerea unei
 56

condiţii cu privire la durata contractului de arendare. De altfel, art.

12 din Legea 16/1994 prevede că “prin acordul părţilor,
contractul de arendare poate să înceteze şi înainte de a ajunge la
termen” ceea ce pune sub semnul întrebării sensul limitării menţionate
anterior39.
În sens economic, arenda este preţul pe care arendaşul îl
plăteşte arendatorului pentru bunul agricol folosit, în cadrul relaţiilor
contractuale de arendare.
Arenda se stabileşte într-o cantitate determinată de
produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie.
Arenda astfel stabilită urmează să fie plătită ori în
produsele agricole prevăzute în contract, în funcţie de activităţile
agricole şi de zona respectivă (arendă plătită în natură), ori
echivalentul în lei
al produselor respective (arenda în bani), calculat la preţurile
practicate pe piaţa locală la data plăţii, ori parte în natură şi parte în
bani (arenda mixtă), potrivit înţelegerii dintre părţi.
Deoarece arenda este rezultatul exclusiv al negocierilor
dintre părţi, legiuitorul a considerat necesară
elaborarea unor „Norme metodologice orientative de
calcul al arendei”40, care să conducă la o cât mai corectă determinare
a acesteia.
Elementele de stabilire a arendei sunt: suprafaţa, potenţialul
de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul de
accesibilitate a mecanizării, posibilităţile de acces,
distanţa faţă de locurile de
depozitare, industrializarea sau comercializarea, amenajările şi
îmbunătăţirile funciare sau alte dotări.
Potenţialul productiv al terenurilor a fost încadrat pe 5 clase
de calitate în funcţie de patru factori: sol, relief, climă şi hidrologie,
după
cum urmează.

39
Râmniceanu, I., Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perspectiva aderării
la
Uniunea Europeană, Colecţia de studii, I.E.R, nr. 6, Bucureşti, 2004, p. 26.
40 Norme metodologice orientative de calcul al arendei, elaborate în baza Legii nr.16/1994
 57

Caseta 4.1
Clasele de calitate ale
solului
Clasa Ponderea

Clasa I (81-100 puncte) - terenuri cu soluri foarte fertile, 3,8 %

profunde, cu textură mijlocie, permeabile, neafectate de
fenomene de degradare (sărăturare, eroziune, alunecări, exces de
umiditate), situate pe suprafeţe plane sau foarte slab înclinate, în
condiţii climaterice de temperatură şi precipitaţii favorabile pentru
culturi.
Clasa II (61-81 puncte) - terenuri cu soluri fertile,
profunde cu textură mijlocie, sau mijlociu - fină, cu 35,4%
permeabilitate bună sau mijlocie-mică, slab afectate
de fenomene de degradare (sărăturare,
eroziune, alunecări, exces de umiditate), situate pe suprafeţe
plane sau slab înclinate, în condiţii climaterice de
temperatură şi precipitaţii favorabile pentru culturi.
Clasa III (41-60 puncte) - terenuri cu soluri mijlociu fertile,
profunde sau moderat-profunde, cu textură mijlocie, mijlociu - 25,8%
grosieră sau fină, moderat afectate de fenomene de degradare
(sărăturare, acidifiere eroziune, alunecări, exces de umiditate),
situate pe suprafeţe plane sau mijlociu-înclinate, în
condiţii climaterice de temperatură şi precipitaţii favorabile pentru
culturi.
Clasa IV (21-40 puncte) - terenuri cu soluri slab
fertile, frecvent scheletice sau cu rocă dură, la adâncime mică, cu
18,4 %
textură variată (grosieră până la fină), puternic afectate de
fenomene de degradare (sărăturare, acidifiere, eroziune, alunecări
active, exces de umiditate), în condiţii climaterice de temperatură
şi precipitaţii favorabile pentru culturi.
Clasa V (1-20 puncte)- terenuri cu soluri foarte slab
fertile, improprii pentru folosinţă arabilă, foarte puternic afectate 16,6%
de fenomene de degradare (sărăturare, acidifiere eroziune,
alunecări active, exces de umiditate).

Înseamnă că din totalul suprafeţei agricole a ţării, de peste

14,4 milioane hectare, doar 4,1 milioane hectare sunt terenuri cu
fertilitate naturală ridicată (clasa I+ II), 2,5 milioane hectare au
o fertilitate naturală mijlocie (clasa III), iar 3,5 milioane hectare
sunt terenuri cu fertilitate marginală (clasa IV +V) care necesită
investiţii suplimentare (amendamente, irigaţii, îngrăşăminte)
pentru a obţine recolte
satisfăcătoare sau bune41.

41
Davidescu D., Davidescu V., Spre o strategie pentru o agricultură performantă, Ed.
Ceres, Bucureşti, 2002, p. 1104.
 58

Fiecare clasă de calitate a terenului se împarte în 3 categorii,

în funcţie de gruparea parcelelor, formă şi obstacole, distanţa faţă
de centrul de depozitare şi valorificare a produselor, de calitatea
drumurilor etc., după cum urmează:
Categoria A - terenuri cu sol uniform, cu forme de
dimensiuni optime pentru mecanizare, grupate, cu drumuri foarte
bune, cu acces uşor şi distanţa mică de centrul localităţii, de centrul
de depozitare şi valorificare sau de gară.
Categoria B - terenuri cu sol moderat uniform, cu
forme şi dimensiuni ce asigură condiţii medii de mecanizare,
moderat grupate, cu acces mediu cu drumuri întreţinute şi cu
distanţă medie faţă de centrul localităţii, de centrul de depozitare şi
valorificare sau de gară.
Categoria C - terenuri cu sol neuniform, cu forme şi
dimensiuni ce au condiţii diferite de
mecanizare, dispersate, cu drumuri
necorespunzătoare (uneori fără drum) şi la distanţe mari faţă de
centrul localităţii, de centrul de depozitare şi valorificare sau de gară.
Clasele de calitate se determină după o metodologie unică în
cadrul lucrărilor de bonitate, întocmite de Institutul de Cercetări
pentru Pedologie şi Agrochimie şi oficiile judeţene pentru studii
pedologice şi agrochimice. Aceste instituţii vor pune la dispoziţia
părţilor contractante, contra cost, notele de bonitare, studii, analize şi
asistenţă tehnică, privind încadrarea terenurilor în clase de calitate
(Norme, art.7).
În continuare vom reda, în sinteză, aspectele
metodologice referitoare la determinarea arendei
pentru terenurile arabile, în
viticultură, pomicultură şi zootehnie.

a) Arendarea terenurilor arabile

Părţile contractante stabilesc producţia potenţială minimă
şi maximă în funcţie de următoarele elemente: suprafaţa, potenţialul
de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul de
accesibilitate a mecanizării, posibilităţile de acces,
distanţa faţă de locurile de
 59

depozitare, industrializare sau comercializare, amenajările şi

îmbunătăţirile funciare sau alte dotări.
Producţia minimă şi maximă se exprimă convecţional în
grâu, considerat produs de referinţă. Valoarea unui punct de bonitare
poate fi de 40 kg grâu.
În cazul în care arenda se stabileşte şi la alte produse decât
grâu, părţile contractante pot folosi următorii coeficienţi de
convertibilitate între grâu şi alte produse pentru determinarea
cantităţilor la produsele
respective.
Tabel 4.1
Coeficienţi de convertibilitate între grâu şi alte
produse
Produsul Coeficien
Grâu t 1,00
Orz 1,10
Porumb 1,30
Floarea soarelui 0,40
Sfeclă de zahar 7,00
Cartofi de toamnă 5,00

Preţul arendei se stabileşte prin înţelegerea între părţi, în funcţie

de limitele în producţie, maxime şi minime orientative ce se poate
achita în produse agricole, echivalent grâu sau în lei, la preţul grâului
sau în lei, la preţul grâului de pe piaţa liberă, din momentul recoltării
acestui produs.

b) Arendarea în viticultură
Negocierea arendei are ca bază de pornire potenţialul productiv
al plantaţiilor viticole, potenţial care se determină în funcţie
de următoarele criterii: zona de producţie, amplasamentul
plantaţiilor în funcţie de orografia terenului şi fertilitatea solului,
orografia terenului şi fertilitatea solului, condiţiile de exploatare şi
dotare, sortimentul de soiuri, vârsta plantaţiilor, procentul de goluri
şi plantaţii şi tehnologiile de exploatare.
 60

c) Arendarea în pomicultură
Arendatorul şi arendaşul stabilesc potenţialul productiv al
plantaţiilor pomicole şi arbuşti fructiferi, care reprezintă obiectul
contractului de arendare. Potenţialul productiv este determinat
de tehnologia convenită de comun acord de arendaş şi
arendator, tehnologie care se stabileşte în funcţie de orografia
terenului, clasa de calitate a solului, existenţa lucrărilor de
amenajare şi echipare tehnică, starea de întreţinere a acestora.

d) Arendarea în zootehnie
Principalel elemente care pot fi luate în considerare la
stabilirea arendei se referă la specie, rasă, categorie de
vârstă, tipuri de producţie, starea fiziologică şi potenţialul de
producţie.

4.2. Piaţa arendării

Arendarea “este un fenomen economic normal”42 cu
rădăcini adânci în interiorul relaţiilor agrare româneşti.
Arendarea clasică, aşa cum s-a manifestat ea în perioada ante şi
interbelică, când a înregistrat maxim de intensitate, se
desfăşura schematic, pe formula unei piramide cu vârful în sus.
Figura 4.1
Schema arendării în perioada ante şi interbelică

I.
Arendator

--------------------------
--

II.Arenda
şi
---------------------------------------------
---

III.
Subarendaşi

Gospodăria
ţărănească
GT1 GT2 GT3 ........
GTn
42
Olteanu P. Op.cit. p1021
 61

Arendatorul, care ocupă poziţia de vârf, se identifică cu

marii proprietari de moşie. Acesta încredinţa terenul agricol spre
exploatare unuia sau mai multor arendatori, fiind constrânşi de
„absenţa capitalului şi a activului de exploatare”43.
Arendaşul, poziţionat pe linia de mijloc, era o persoană
dinamică, cu pregătire profesională corespunzătoare în domeniul
agricol şi bun manager. În plus, mulţi arendaşi erau proprietarii unor
mijloace tehnice, de regulă moderne, de exploatare a pământului.
Subarendatorii, situaţi la baza piramidei, erau ţăranii fără
pământ sau cu pământ puţin, dar care dispuneau de forţă de muncă,
animale de muncă şi inventar agricol simplu, fapt care crea garanţia
arendaşului de a subarenda una sau mai multe parcele de teren
de dimensiuni diferite.
Relaţiile de subarendare, erau funcţionale numai din
raţiuni sociale şi mai puţin economice, fapt demonstrat de monopolul
marilor proprietăţi funciare asupra terenurilor agricole şi criza de
terenuri din partea gospodăriilor ţărăneşti, criză manifestată print-un
nivel ridicat al cererii de subarendare.
Evident, arendaşul, ca verigă intermediară între proprietar
şi subarendaşi, stabilea, în bună parte, regulile de pe piaţa de
arendare. Comportamentul arendaşului determinat de motivaţii
economice şi sustinut de poziţia de lider pe piaţa de arendare, „a
dobândit conotaţii negative”44.
În plus, arenda avea un caracter împovărător asupra
ţăranilor, greu de suportat, deoarece ea trebuia să sadisfacă
cerinţele, constant crescătoare, ale arendaşului cât şi ale proprietarului
de moşie.
Prin urmare, arendarea a fost aspru criticată in literatura de
specialitate, cu deosebire de autori cu orientare de stânga 45.
În prezent arendarea se desfăşoară tot după schema piramidei,
dar cu vârful în jos, (figura 4.2) ceea ce presupune că :

43
Păun O., Op. cit, p. 1021
44 Otiman, I., P., Op.cit, p. 858
45 Constantin Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia, Ed. Socec, Bucureşti, 1910
 62

- Gospodăriile ţărăneşti, din subarendatori, constrânşi de

lipsa factorilor de producţie au devenit arendatori, chiar
dacă terenurile încredinţate spre exploatare sunt de
dimensiuni mici şi foarte mici;
- Arendaşii, persoane fizice sau juridice, preiau spre
exploatare nu o moşie in trup compact, ci o puzderie de
parcele, de foarte puţine ori grupate în trupuri
compacte, dispun de capital de exploatare, precum şi de
cunoştinţe profesionale şi aptitudini manageriale;
- Proprietarii de moşii au dispărut, ca efect al reformelor
agrare înfăptuite în agricultura românească până la
pragul anului
1948.
Figura
4.2
Schema de funcţionare a arendării conform Legii nr.16/1994

I. Arendatorii – Gospodării
ţărăneşti

GT1 GT2 GT3...........GTn

---------------------------------------------------------

II. Arendaşi

Comparând cele două scheme rezultă atât asemănări cât şi

deosebiri.
Principalele asemănări constau în faptul că arendaşul îşi
menţine poziţia de lider pe piaţa de arendare în ambele situaţii. Pe
fond însă, există diferenţe nesemnificative între piaţa
de arendare ante şi interbelică şi cea din
prezent, diferenţe determinate, în primul rand, de schimburile de
poziţie ale gospodăriilor ţărăneşti şi, în al doilea rand, rolul pe care
arendaşul îl are în domeniul concentrării suprafeţelor agricole, în cadrul
noilor relaţii agrare.
 63

Iată de ce aprecierile comparative dintre cele două forme de

manifestare a relaţiilor de arendare trebuiesc abordate cu
discernământ şi sub beneficiul de inventar mai ales atunci când se
acreditează ideia că arenda a perpetuat anumite stări negative, cu
deosebire a celor de exploatare a ţăranilor, ca exponenţi ai păturilor
sărace din rural.
Promovarea arendării terenurilor agricole, după apariţia Legii
16/1994, „a însemnat un pas înainte în direcţia flexibilizării acţiunilor
de piaţă funciară”46, ocupând pentru multă vreme segementul
principal al acestei pieţe în România.
Privitor la dimensiunea pieţei de arendare, datele oferite de
R.G.A, relevă faptul că în anul 2002, din suprafaţa agricolă totală
exploatată, terenurile arendate în regim oficial de contractare,
reprezentând 11%, din care aproape 5% (760.185 ha) erau terenuri
lucrate în arendă iar peste 6% (999.322 ha) reprezentând suprafeţe
lucrate în regim mixt: în arendă şi în regie proprie.
Aceeaşi sursă de date menţionează şi formele neoficiale
de arendare care reprezintă, din totalul suprafeţelor exploatate, tot în
2002, aproximativ 5% pentru „luatul în parte” şi 2% pentru
terenurile exploatate „cu titlu gratuit” 47.

Sursele de date din sistemul oficial sau semioficial nu oferă

însă informaţii complete, fapt pentru care este dificil să se
aprecieze dimensiunea reală a pieţei arendării.
Comparativ cu unele ţări europene, precum Belgia şi Franţa unde
ponderea terenurilor exploatate prin arendare depăşeşte
50%48, arendarea în ţara noastră este mai mică de
aproape 5 ori, ca proporţie în total suprafaţă exploatată.
Arenda, ca preţ al bunului arendat, ar trebui să satisfacă, în egală
măsură, interesele celor doi parteneri de piaţă: arendator şi
arendaş.

46
Râmniceanu Irina, Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perspectiva aderării
la
Uniunea Europeană, Colecţia de Studii I.E.R. Nr. 6, Bucureşti, 2004. p 26
47 Giurcă D., Hurduzeu G., Rusu M., Salasan C, Sectorul agricol în perspectiva aderării României

la
Uniunea Europeană, Studiu, nr. 6, p. 26
48 Otiman P., op cit, p 1021
 64

În acest spirit, legiuitorul a considerat necesar să vină în

întâmpinarea negocierilor cu un set de norme metodologice ştiinţific
fundamentate, dar fără caracter obligatoriu, de determinare a arendei.
Interesul şi importanţa, pe piaţa arendării a acestor norme au
fost minime. Cauzele constau în oferta încă mare de teren de
exploatare. Superioritatea ofertei rezultă din constrângerile la
care sunt supuşi proprietarii de terenuri (rezidenţi în alte
localităţi, vârsta înaintată, precaritatea factorilor de producţie).
Sondajele statistice relevă că arenda, în medie, este de 600
kg/grâu/ha (sau în produse echivalent grâu), ceea ce reprezintă cca
1/5 din producţia medie pe hectar, iar valoric 1,8-2,4 mil lei/ha
(în condiţiile când preţul de piaţă al grâului a fost de 3-4 lei/kg).
Dacă presupunem că întreaga proprietate funciară a
unei gospodării tărăneşti este arendată (media acesteia pe ţară fiind
de 2,4 ha) şi o multiplicăm cu echivalentul valoric al arendei la hectar
(1,8-2,4 mil lei), rezultă că veniturile totale rezultate din arendarea
terenului sunt de cca 4,3-5,8 mil lei/anual pe o familie de proprietari
funciari, care sunt nesemnificative comparativ cu cheltuielile
necesare susţinerii unui trai decent.
Din aceste calcule simple, evident demonstrate de
relaţiile economico sociale din rural, rezultă caracterul nestimulativ
al arendei pentru proprietar, nu prin cuantumul său pe hectar ci
prin mărimea veniturilor totale obţinute, dat fiind
dimensiunea redusă, fie a exploataţiei,
fie a parcelelor arendate.
În ceea ce priveşte plata arendei în România, aceasta este
comparabilă cu cea practicată în Ungaria, mult sub
cuantumul înregistrat în ţări ca Olanda (peste 400 euro/ha), Grecia
(500 euro/ha), Danemarca (peste 350 euro/ha) sau Germania
(250 euro/ha), dar superioară faţă de ţări noi membre ale U.E. ca
Letonia (13 euro/ha) şi Slovacia (14 euro/ha) (tabel 4.2).
 65

Tabel 4.2

Cuantumul arendei în diferite ţări europene, 2001-2004

Ţara EUR/ha (1)

2001 2002 2003 2004
Belgia 189 197 200 203
Danemarca 292 311 330 359
Germania 251 - -
Grecia 455 477 502 -
Franţa 130 131 - -
Letonia 12,4 13,4 13,5 -
Ungaria - 48,5 56,1 -
Olanda 379 421 409 409
Slovacia 13,1 13,3 13,7 14,2
Anglia 201 198 - -
Irlanda de Nord 296 277 260 -
(1)Transformat la rata curentă de schimb
Sursa: European Union, Directorate –General for Agriculture and Rural Development,
Agriculture in the European Union,Statistical and Economical Information 2005, February
2006.

De asemenea, pentru încurajarea desfăşurării

tranzacţiilor funciare, dar şi pentru asigurarea unei
surse suplimentare de venit agricultorilor în vârstă, în anul 2005, a
fost adoptat cadrul legislativ privind renta viageră agricolă, prin care
se acordă o sumă de bani persoanelor fizice în vârstă de 62 ani care
deţin în proprietate până la 10 hectare teren agricol şi care vând sau
arendează terenurile agricole. Cuantumul rentei viagere este de 100
euro/an echivalent în lei pentru un hectar de teren agricol înstrăinat
(aproximativ 350 lei) şi 50 euro/an echivalent lei pentru teren agricol
arendat (aproximativ 1750 lei).
Dezvoltarea arendării terenurilor agricole în ţara noastră în
ultima perioadă a fost posibilă datorită, în principal, următoarelor
avantaje:
- facilitează formarea de exploataţii agricole de dimensiuni mari, cu
costuri investiţionale minime în acţiunile de tranzacţionare
a terenurilor agricole;
- reprezintă o alternativă pentru exploatarea terenurilor de
către acei proprietari care, din motive obiective (vârsta
înaintată,
 66

rezidenţa urbană, precaritatea factorilor de producţie, etc),

nu pot lucra terenurile de care dispun;
- nu afectează regimul proprietăţii funciare, nici în timpul
derulării contractului şi nici după încetarea acestuia.
În acelaşi timp dezvoltarea arendării a fost restricţionată de:
- puterea economică scăzută a persoanelor tinere din mediul
rural dispuse să arendeze terenuri agricole,
dublată de lipsa comportamentului
competitiv de piaţă a acestora;
- gradul ridicat de fragmentare, parcelare a proprietăţii funciare
ţărăneşti şi dificultăţile de comasare a parcelelor;
- numărul mare al populaţiei rurale ocupate în agricultură
şi dependenţa alimentară de proprietatea funciară;
- promovarea interesului pe termen scurt, dat fiind durata minimă
şi relativ mică , de numai 5 ani, a contractului de arendare;
- caracterul instabil marcat de nenumărate completări,
întârzieri sau reveniri în cadrul juridic ce normează această
activitate.

În concluzie, arenda ca acţiune de piaţă funciară şi-a demonstrat

rolul în creşterea dimeniunii exploataţiei agricole, numai prin
caracterul restrictiv al factorilor de producţie la nivelul
arendatorilor, care s-au substituit gospodăriilor ţărăneşti. După anul
2007, arendarea îşi poate dovedi eficacitatea în acest domeniu,
numai dacă politica agrară va susţine, într-o manieră europeană,
veniturile agricultorilor.
 67

CAPITOLUL
5

CONDISERAŢII CU PRIVIRE LA MĂSURILE

EXTRAECONOMICE DE TRANSLARE A PROPRIETĂŢII
FUNCIARE ÎN AGRICULTURĂ

Principalele măsuri extraeconomice, cu efecte directe în mişcarea

proprietăţii funciare din agricultură, sunt reformele agrare şi
comasarea parcelelor.
Sunt definite ca măsuri extraeconomice deoarece se desfăşoară
în afara pieţei funciare şi, ceea ce este foarte important, nu
se fundamentează pe categorii economice distincte, specifice. În
fapt, translarea proprietăţii prin aceste acţiuni se înfăptuieşte ca
urmare a deciziei publice. Scopul lor este, însă, diferit; prin
reformele agrare se urmăreşte, în principal, armonizarea
raporturilor sociale din rural, ca urmare a disputei dintre mica şi
marea exploataţie agricolă, iar prin comasare se vizează
consolidarea proprietăţii gospodăriilor ţărăneşti prin unificarea
parcelelor într-un singur trup de teren.
Din acest suport motivaţional rezultă efectele acestor
măsuri, efecte contrarii asupra dimensiunii exploataţiilor agricole:
- reformele agrare conduc, în primul rând, la fărâmiţarea şi
chiar dispariţia micilor exploataţii, indiferent de regimul
juridic ce le caracterizează, iar în al doilea rând, la creşterea
gradului de parcelare în cadrul gospodăriilor familiale;
- comasarea are ca efect direct creşterea
gradului de consolidare a gospodăriilor
tradiţionale, prin reducerea numărului de
parcele.

5.1. Principalele efecte ale reformelor agrare post-

comuniste
În România, după 1989, s-au înfăptuit numeroase şi
importante schimbări, în ceea ce priveşte regimul funciar şi cel
al structurilor agricole, dar sarcina de a organiza un sistem agricol
competitiv este departe de a se fi realizat.
 68

Obiectivele schimbărilor din agricultură în toată perioada

de tranziţie, cu referire la regimul funciar, au vizat ”aşezarea
agriculturii româneşti, pe baza structurilor de proprietate private”,
constituirea unui eşafodaj structural corespunzător exploatării
eficiente a pământului şi competitiv în raporturile de piaţă liberă,
creşterea productivităţii muncii şi garantarea siguranţei alimentare.
Pentru înfăptuirea schimbărilor din regimul proprietăţii
funciare, politica agrară a acţionat pe două direcţii principale:
reformele agrare şi piaţa funciară.
În studiul prezent, vom analiza, într-o manieră sintetică, dar
critică, procesele reformatoare din perioada de tranziţie, care au vizat
regimul proprietăţii funciare din agricultură. Această analiză
este suportul motivaţional în definirea scopului acestui demers
ştiinţific, care constă în identificarea şi transformarea acestor acţiuni în
măsuri de politică agrară care să conducă, într-o manieră eficientă, la
relansarea şi funcţionarea pieţei funciare din România, în convergenţă
cu filosofia de funcţionare a Politicii Agricole Comune şi apropiată de
parametrii pieţelor funciare din statele membre ale Uniunii Europene.
Experienţa istorică, dar şi ordinea logică a faptelor
impun producerea, în primul rând, a reformelor agrare şi, în al
doilea rând, consolidarea şi dezvoltarea acţiunilor de piaţă
funciară. Din această cauză, cele două acţiuni nu trebuie să se
suprapună. Mai mult, reforma agrară reprezintă imboldul, sursa
energetică pentru intensificarea acţiunilor de piaţă
funciară.
Pornind de la aceaste aprecieri, au fost identificate,
pentru perioada de tranziţie, două momente reformatoare, care pot fi
tratate ca reforme agrare în adevăratul sens al cuvântului,
respectiv 1991 şi
2000, şi o continuare a acestora la nivelul anului 2005 - prin
modificările aduse legilor de aplicare a primelor două, asupra cărora
se pot face comentarii de esenţă dar şi de nuanţă.
 69

Succesul reformelor agrare din România în perioada

postcomunistă a fost legat, în mod direct, de transformarea structurală
a agriculturii.
Privatizarea, prin decolectivizare şi dezetatizare, a fost
considerată instrumentul cel mai adecvat pentru realizarea acestui
obiectiv. Ea nu este, în mod direct, o pârghie economică, însă
produce consecinţe economice dintre cele mai importante.
Privatizarea nu înseamnă un simplu transfer de proprietate, ci
crearea de noi tipuri de întreprinderi, a unor noi entităţi
economice. Din punct de vedere economic,
privatizarea nu a condus în majoritatea cazurilor la eficienţă
economică, ci a creat, cel mult, condiţiile unei noi structuri economice.
Caracteristicile acestor reforme, într-o abordare sintetică, sunt
redate în tabelul următor.
Tabel 5.1
Reformele postcomuniste şi
schimbările în regimul proprietăţii
funciare agricole

1991 2000 2005

Cadrul legal Legea nr. 18/1991 Legea nr. 1/2000 privind Legea nr.
Legea reconstituirea dreptului 247/2005 privind
Fondului Funciar de proprietate asupra reforma în
terenurilor agricole şi domeniile
forestiere, solicitate proprietăţii şi
potrivit legii 18/1991 şi legii justiţiei precum şi
169/1997 unele măsuri
Structuri C.A.P. I.A.S.
comuniste
supuse
decolectivizări
i şi
dezetatizării
Principii Moral reparatoriu
Criterii Social şi politic
Mod de Reconstituire şi Reconstituire a dreptului de proprietate
înfăptuire constituire a
dreptului de
Limite proprietate
Reconst ituire: - maxim Reconstituire: - maxim 50 Integral pentru toate
10 ha teren ha teren agricol în categoriile de
agricol în echivalent arabil /familie foşti
echivalent arabil /familie - maxim 10 ha pădure proprietari, în
- maxim 1 ha /familie cazul pădurilor
pădure/familie
Constituire: - minim 0,5
ha teren agricol în
echivalent arabil /familie
- maxim 10 ha
teren agricol în
 70

Beneficiari Foştii membrii Foştii proprietari

cooperatori cu şi
fără
pământ în momentul
înscrierii în CAP
Moştenitorii
foştilor
membrii cooperatori,
propritari de terenuri
Instituţii Organizaţiile
C omisia locală de cult
- primea şi analiza cererile şi documentele justificative ale proprietăţii, -
aproba cererile, - elibera adeverinţele de proprietate şi fişele de punere
în posesie, - întocmea şi aproba anexele cu persoanele îndreptăţire,
transmitea anexele către Comisia judeţeană
Comisia judeţeană
- primea şi analiza anexele primite de la Comisiile locale, - primea şi
rezolva contestaţiile cu privire la activitatea comisiilor locale, - elibera
procesele verbale de punere în posesie în urma validării anexelor, -
înainta anexele şi procesele verbale către Oficiul de cadastru, - semna şi
elibera titlurile de proprietate
Oficiul judeţean de
cadastru
- primea anexele de la Comisiile judeţene, - întocmea proiecte de parcelare
în baza anexelor şi fişelor de punere în posesie, - completa titlurile de
proprietate, -
Condiţii semna
Dovada titlurile de proprietate
deţinerii în Dovada şi le trimitea
deţinerii Comisiei
în Dovada deţinerii
proprietate a proprietate a în proprietate a
terenurilor agricole în terenurilor terenurilor agricole
momentul agricole în momentul - titlurile de
intrării în CAP: intrării în CAP: proprietate
- registrul - registrul eliberate din 1945
agricol agricol sau alte acte juridice
- cererea de înscriere - cererea de înscriere în
în CAP
CAP - declaraţie cu
- declaraţie cu martori

Procesul de de colectivizare concretizat în România prin

lichidarea cooperativelor agricole de producţie, reconstituirea şi
constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului agricol,
a reprezentat una din primele acţiuni ale reformei sectorului agricol,
fiind demarată încă de la începutul anilor ‘90.
Datorită cadrului legislativ incomplet şi confuz, adoptat iniţial
prin Legea nr.18/1991, cât şi a numeroaselor amendamente aduse
acesteia, reforma funciară s-a dovedit a fi un
proces de lungă durată (desfăşurându-se pe
parcursul a 14 ani), fapt ce a avut numeroase influenţe negative
în planul formării şi consolidării noilor structuri agrare bazate pe
proprietatea privată.
 71

Tabel 5.2

Stadiul aplicării Legii fondului funciar nr.18/1991 în România, 1999 – 2005

Specificare decembrie decembrie ianuarie

1999 2000 2005
Suprafaţa totală ce trebuie pusă 9.386 9.425 10.194
în posesie
(mii ha)
Suprafaţa totală care a fost pusă 8.018 8.232 9.782
în posesie
(mii ha)
Ponderea suprafeţei totale pusă 85,4 87,3 95,9
în posesie
(%)
Număr total persoane de pus în 4.700.241 4.716.062 -
posesie
Număr total persoane puse în posesie 3.858.167 3.958.428 -
Ponderea persoanelor puse în posesie 82,1 83,9 -
(%)
Titluri de proprietate de eliberat 4.334.234 4.341.057 4.350.553
Titluri de proprietate eliberate 3.356.131 3.462.751 4.298.153
Ponderea titlurilor de proprietate 77,4 79,8 98,8
eliberate
(%)
Sursa: Gavrilescu, D, Giurcă, D. (coord.), Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti,
2000, p.
196; Popescu M., Lecţiile tranziţiei - Agricultura 1990 – 2000, Ed. Expert, Bucureşti,
2002, p. 52, Sectorul agroalimentar din România într-o perspectivă europeană, ECSSD
Sectorul de Dezvoltare Durabilă Socială şi de Mediu, Studiul nr.39, Banca Mondială, Iunie,
2005, p.66

Tergiversarea aplicării legislaţiei funciare este relevată de

ritmul lent al acţiunilor de punere în posesie a proprietarilor de terenuri
agricole şi de eliberare a titlurilor de proprietate, aşa cum reiese
din datele tabelului 5.2.
Astfel, în perioada 1991-2000, stadiul aplicării legislaţiei funciare
se prezenta după cum urmează: suprafaţa ce trebuia pusă în posesie
se ridica la 9,4 mil. ha, din care 87,3% fusese efectiv restituită;
numărul persoanelor cărora li se reconstituise dreptul de proprietate
era de 4,7 mil., din care doar 83,9% deţineau posesia asupra
terenurilor agricole; titlurile de proprietate ce trebuiau eliberate se
cifrau la 4,3 mil., din care efectiv eliberate doar 79,8%. Exceptând
primii ani de implementare a Legii fondului funciar, cel mai slab
progres în acest sens, s-a înregistrat în decursul anului 2000, când
a fost pusă în posesie numai 2,9% din
 72

suprafaţa agricolă susceptibilă şi au fost eliberate 2,5% din titlurile

de proprietate. Această situaţie s-a produs pe fondul adoptării
Legii nr.1/2000, conform căreia pentru 864.848 persoane fizice şi
juridice trebuia reconsiderat dreptul de proprietate, iar suprafaţa
solicitată se ridica la 1.829.799 ha 49.
Potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, până în ianuarie 2005 au fost
puse în posesia proprietarilor 9.782 mii ha
teren agricol, reprezentând 95,9% din
suprafeţele solicitate şi au fost emise 4.298.153 titluri de proprietate,
ce reprezintă 98,8% faţă de numărul cererilor de reconstituire a
dreptului de proprietate validate 50.
În România, până în anul 2000, privatizarea societăţilor
comerciale agricole s-a aflat într-o fază incipientă, întrucât societăţile
comerciale ce deţineau în administrare terenuri agricole au fost
exceptate de la privatizare din cauza neclarificării situaţiei
juridice a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole.
În cazul acestor unităţi, procesul de privatizare a fost amplificat
cu adevărat numai după aplicarea Legii nr. 1/2000 privind
reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere, Ordonanţei
de Urgenţă nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor
comerciale ce deţin terenuri agricole sau terenuri aflate permanent
sub luciu de apă, Hotărârii Guvernului nr. 46/2000 privind atribuţiile şi
structura organizatorică a Agenţiei Domeniilor Statului şi, ulterior,
a Legii nr.
268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu
destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
Cu toate că Legii nr. 268/2001 i s-au adus numerose
amendamente, iar pe lângă acestea au mai fost adoptate o serie de
acte normative în scopul impulsionării procesului de privatizare
a

49
Zahiu, Letiţia şi colab., 2003, Structurile agrare şi viitorul politicilor agricole, Ed.
Economică, Bucureşti,
50
Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii şi alimentaţiei din România, Ministerul
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, mai 2004
 73

societăţilor comerciale din domeniul privat al statului (Legea nr.

137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării;
Legea nr.254/29 aprilie 2002 cu modificările şi completările ulterioare,
privind unele măsuri pentru creşterea atractivităţii la privatizare a
societăţilor comerciale cu capital total sau parţial ce deţin în
administrare terenuri agricole; Legea nr.190/24 mai 2004, cu
completările ulterioare prin OUG nr. 26/2005 privind stimularea
privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul
agriculturii), acesta este departe de a fi finalizat. Aceste
societăţi nu sunt atractive pentru investitorii români şi străini,
deoarece, fiind „date uitării” mai bine de 11 ani, au acumulat datorii
enorme către bugetul de stat sau alţi furnizori, baza tehnico-
materială se află într-o situaţie precară, dar mai ales datorită
faptului că, cel puţin în prezent, terenurile agricole ale acestor
societăţi comerciale nu pot fi cumpărate, ci numai concesionate sau
arendate.
După inventarierea terenurilor agricole ce fac obiectul acestui
act normativ, urma să se efectueze predarea/preluarea terenurilor pe
bază de protocol şi trecerea lor în patrimoniul ADS pentru a fi
gestionate. În acest sens, în anul 2000, ADS a preluat în patrimoniul
său o suprafaţă de teren de 1.463.556 ha, din care 51:
ƒ 1.325.995 ha teren agricol structurat pe categorii de folosinţă astfel:
1.077.780 ha teren arabil, 128.957 ha păşuni, 28.886 ha
fâneţe,
42.732 ha vie, 47.640 ha livadă;
ƒ 40.000 ha luciu de apă;
ƒ 97.561 ha teren neagricol.
După inventariere, ADS trebuia să predea o parte din
terenurile agricole Comisiilor Locale, în vederea
reconstituirii dreptului de proprietate a
persoanelor îndreptăţite conform Legii nr.1/2000 şi o parte din
terenurile cu vegetaţie forestieră Regiei Naţionale a Pădurilor, în
acelaşi scop. Astfel, ADS a predat o suprafaţă de 675 mii ha
către
Comisiile locale (primării), pentru reconstituirea dreptului de
proprietate,
51
Date operative 2005, Agenţia Domeniilor Statului, Direcţia Privatizare-Concesionare,
Serviciul
Privatizare şi Pregătire Documentaţii

Societ??i comerciale
Num?r total
Privatizate
Lichidate juridic
?n lichidare administrativ?
Societ??i comerciale agricole (foste IAS)
547
20
51
 Societ??i comerciale avicole
56
16
24
74
6
Societ??i comerciale suine
iar pentru încă o suprafaţă de54105,5 mii ha este în litigiu cu
17
diverse Comisii locale. Apoi, ADS26urmează să privatizeze societăţile
comerciale rămase (sau părţi 0 din acestea) care deţin în
Servicii pentru agricultur?
exploatare terenuri1813 cu destinaţie agricolă prin vânzarea de acţiuni,
1609
vânzarea de active şi prin privatizarea45
managementului către
persoane fizice şi juridice, române2
Depozitare ?i comer? cu cereale
sau 71
străine. 46
4
0 Tabel 5.3
Alte activit??i
Stadiul privatizării societăţilor comerciale cu capital majoritar de
429
stat din agricultură la 1 ianuarie 2000
179
46
8
TOTAL agricultur?
2970
1887
196
18

Sursa: Zahiu Letiţia şi colaboratorii, Structurile agrare şi viitorul politicilor agricole, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, p. 201

Până la nivelul anului 2000, din cele 547 societăţi comerciale

foste IAS au fost privatizate doar 4% (20 de societăţi), iar 10% au fost
lichidate sau sunt în curs de lichidare (53 de societăţi).
Tabel 5.4
Situaţia suprafeţelor de teren din patrimoniul A.D.S, 2001-2004
Modalităţi de 2001 2002 2003 2004
contractare
mii % mii % mii % mii %
ha ha ha ha
Concesiune, din care 1024 70 652 72 465 68 357 64
ƒ Preemţiune 771 52 312 34 81 12 98 18
ƒ Privatizare 143 10 253 28 263 38 126 22
ƒ Licitaţie 70 5 53 6 66 10 57 10
ƒ Atribuire directă 40 3 34 4 55 8 76 14
Arendare - - 141 16 81 12 66 12
Asociere - - 20 2 39 6 27 5
Suprafeţe în curs de 440 30 89 10 96 14 104 19
 75

contractare
TOTAL 1464 100 902 100 681 100 574 100
Sursa: date operative Agenţia Domeniilor Statului, Direcţia Privatizare -
Concesionare

Începând din anul 2000, societăţile comerciale agricole ce deţin

în administrare terenuri agricole (foste IAS, întreprinderi de
legume şi fructe, întreprinderi horticole) şi terenuri sub luciu de apă
(întreprinderi piscicole) ce au fost preluate în portofoliul ADS
au fost supuse restructurării organizatorice, divizându-se în unităţi
de dimensiuni mai mici, pentru a facilita procesul de privatizare.
Din datele furnizate de ADS la sfârşitul anului 2004, din totalul de
739 de societăţi comerciale, 288 au fost privatizate, 372 au intrat
sub incidenţa Legii falimentului nr. 64 din 1995, iar 79 de societăţi
rămăseseră în portofoliul ADS urmând a fi privatizate în scurt timp. În
cazul societăţilor comerciale aflate sub
incidenţa Legii falimentului, terenurile cu
destinaţie agricolă, în suprafaţă de 126.557 ha, au fost ofertate
spre concesionare, asigurându-se în acest mod exploatarea acestor
terenuri.
Activitatea desfăşurată de ADS, de la înfiinţare şi până în anul
2004, este evidenţiată în tabelul 5.4 , de unde se observă că
unul din obiectivele prioritare ale Agenţiei l-a
reprezentat concesionarea terenurilor agricole din
domeniul privat al statului. Ca soluţie temporară în scopul asigurării
exploatării eficiente a unor suprafeţe de teren agricol până la
concesionare, ADS a încheiat contracte de arendă sau asociere
în participaţiune cu diferite persoane fizice sau juridice.
La sfârşitul anului 2004, suprafeţele de teren rămase în
patrimoniul ADS erau de 574 mii ha, din care 507 mii ha teren
agricol (377,6 mii ha teren arabil, 57,5 mii ha păşuni, 11,9 mii ha
fâneţe, 30,7 mii ha vii, 29,4 mii ha livezi). În perspectivă,
activitatea ADS se va orienta spre
concesionarea pe termen lung (49 ani conform Legii concesionării)
a terenurilor cu destinaţie agricolă rămase, concomitent cu
vânzarea pachetelor majoritare de acţiuni ale societăţilor comerciale
agricole cu capital majoritar de stat.
 76

Reformele agrare post-comuniste au generat numeroase efecte

care pot restricţiona procesul de performare al agriculturii româneşti.
Iată câteva dintre acestea!
a. Arbitrajul instituţional, neprofesionist, difuz şi birocratic
Primele trei reforme agrare din România, respectiv cea din 1864,
1921 şi 1945, au respectat cu sfinţenie principiul triunghiului, ceea
ce presupunea implicarea puterii publice ca arbitru, în relaţia dintre
marea
proprietate deposedată şi mica exploataţie împroprietărită.
Figura 5.1
Puterea publică ca arbitru – primele trei reforme agrare din România

Putere publică
Deposedar Împroprietărire
e

Despăgubir Răscumpărare
e

Marea proprietate Mica proprietate

Conducerea reformelor după această schemă excludea orice

relaţie dintre cei doi actori, deposedaţ şi împroprietăriţ şi respectarea,
cu obligativitate, a următorilor paşi:
Pasul 1: Trecerea în proprietatea statului a terenurilor preluate
de la marile exploataţii agricole;
Pasul 2: Distribuirea terenurilor către ţărani, după criterii bine stabilite;
Pasul 3: Răscumpărarea contravalorii terenurilor agricole de la
împroprietăriţi;
Pasul 4: Despăgubirea proprietarilor de moşii pentru terenurile cedate,
în limita fondurilor răscumpărate de la ţărani.
Reformele postcomuniste au promovat translarea
proprietăţii funciare pe orizontală, adică, de la marea exploataţie
direct către gospodăria ţărănească. Eliminarea arbitrajului puterii
publice în relaţiile directe dintre cei doi actori a impus constituirea
unui sistem de relaţii şi instituţii deosebite, originale, faţă de
precedentele reforme.
 77

În consecinţă, efectele au sancţionat creaţia, deoarece:

• Comisiile locale au fost constituite, în cea mai mare parte,
din persoane nepregătite şi neprofesioniste şi, în plus, au aplicat
legea în funcţie de interesele personale sau de grup;
• Circuitul greoi al documentelor pentru dobândirea titlului de
proprietate, generat de sistemul birocratic nou creat;
• Întârzierea excesivă a procesului de acordare a titlurilor de
proprietate; nici până în prezent, la 15 ani de la aplicarea
Legii
18/1991, acest proces nu a fost finalizat.
b. Promovarea principiului moral reparatoriu, de
natură social- politic în locul celui de performanţă
economică. Din şirul de reforme care s-au produs în agricultura
României înainte de 1989 şi care au urmărit translarea
proprietăţii funciare de la marea către mica
exploataţie, numai reforma din 1864 a promovat, cu prioritate,
principiul împroprietăririi în funcţie de performanţe. În acea perioadă,
performanţa era dată de puterea energetică, respectiv de numărul
de animale de muncă pe care gospodarul, ca beneficiar al
împroprietăririi, îl folosea la muncile agricole.
Ecuaţia de aplicare a reformei în conformitate cu acest
principiu stabilea un raport direct proporţional între puterea de lucru
(numărul de animale) şi suprafaţa acordată. Deci, direcţia de
împroprietărire era aceea de la cei puternici, cu prioritate către cei
săraci.
O asemenea abordare crea garanţia că terenul primit
de gospodari va fi lucrat. In timp, această măsură a fost baza de
constituire a clasei de mijloc în mediul rural românesc, proces
personalizat şi recunoscut la sfârşitul anilor '30 ai secolului XX.
Ulterior, în ani '50, această categorie socială din rural, extrem de
dinamică şi eficientă, a fost lichidată, în conformitate cu principiile,
tehnicile şi procedurile staliniste, preluate ca model în toată economia
românească.
În concluzie, adoptarea principiului social, „moral reparatoriu”,
ca bază doctrinară de înfăptuire a reformelor din 1991 şi
2000, nu
 78

garantează constituirea clasei de mijloc din agricultură, într-un palier

de timp apropiat, fapt ce reduce şansele de performare a sectorului.
c. Slaba rentabilitate a gospodăriei ţărăneşti din
România este dată de faptul că acestea sunt nu doar de dimensiuni
mici, ci şi foate dispersate, urmare a proceselor reformatoare
postcomuniste.
S-a creat un regim agrar original, caracterizat prin câteva
trăsături definitorii, pentru ceea ce a devenit între timp, „noua
chestiune rurală”:
• o puternică fărâmiţare a proprietăţii;
• dimensiunea medie a unei exploataţii este de 3,1 ha la nivelul anului
2004, ceea ce reduce eficienţa folosirii mijloacelor mecanice şi
a resurselor;
• predominanţa exploataţiilor de subzistenţă, de mici dimensiuni;
93,8% din exploataţiile agricole private din România aveau
sub 5 ha şi deţineau 35,5% din suprafaţa agricolă totală;
• exploataţiile mijlocii, având între 5-20 ha reprezentau 5,7% din
totalul acestora şi deţineau 13,7% din suprafaţa agricolă totală;
• compromiterea accesului la pieţe a agricultorilor, ceea ce creează
impresia unei slabe orientări comerciale a acestora;
• dezorganizarea producţiei agricole.
d. Neevaluarea prealabilă a terenurilor retrocedate.
Dacă luăm ca suport experienţa primelor doua reforme agrare
din agricultura românească, care prin
dimensiune şi efecte sunt cele mai
reprezentative, constatăm că împroprietăririle nu s-au făcut cu
titlu gratuit, ci prin stabilirea unor obligaţii băneşti pe care
beneficiarii reformei trebuiau să le achite într-o perioadă de minim
15 ani. Aceste obligaţii erau determinate în funcţie de valoarea
fiecărui teren (parcelă) acordat gospodarilor. De exemplu, în cazul
reformei din 1921, care este mai aproape de zilele noastre, s-au
aplicat metode moderne de evaluare a terenurilor. Acţiunea în
sine, demarată şi finalizată încă din
1914, a fost valorificată şapte ani mai târziu, după încheierea
primului război mondial şi a evenimentelor istorice care au urmat
acestuia, prin
 79

aplicarea unor coeficienţi de corecţie datorită devalorizării

monedei naţionale.
Evaluarea terenurilor şi stabilirea, pe baza acesteia, a
despăgubirilor pe care beneficiarii reformelor trebuiau să le
achite, aveau rolul de a crea, înainte de toate,
responsabilităţi pentru împroprietăriţi faţă de proprietatea funciară
dobândită, dar ceea ce este foarte important, aşezau reforma ca
acţiune extraeconomică de politică agrară pe fundament
economic, ceea ce crea garanţia perenităţii noilor raporturi de
proprietate funciară.
Pentru reformele din perioada postdecembristă, acţiunea
de evaluare a terenurilor contestate de anumite cercuri politice îşi
avea raţionamentul în plusul de investiţii,
acumulat în toată perioada comunistă pe
terenurile agricole retrocedate, cu referire specială la lucrările de
îmbunătăţiri funciare, plantaţii, viti-pomicole, organizarea
teritoriului, infrastructură. Nerecunoaşterea acestor valori în actul
de reconstituire a condus la pierderea caracterului intensiv al
sistemului agricol românesc, deci la şubrezirea bazei de performare al
acestuia.
e. Cadastrarea şi înscrierea în cartea funciară, acţiuni
declanşate post factum, pentru reforma din 1991 şi nefinalizată,
pentru reforma din
2000 şi modificările ulterioare din 2005. Necesitatea
măsurătorilor cadastrale şi de înscriere în cartea funciară este
demonstrată de nebulozitatea regimului juridic privind dreptul de
proprietate asupra terenurilor, neclarităţilor în grăniţuirea
parcelelor, dar mai ales în condiţiile impuse de Uniunea
Europeană, pe care trebuie să le îndeplinească agricultura
românească, în plan organizatoric, pentru a crea structuri
performante.
Este ştiut faptul că aplicarea Legii fondului funciar, în forma
ei iniţială, a determinat apariţia unui număr mare de proprietari, circa
5,0-
5,2 milioane, iar în medie fiecare proprietate funciară este formată din
4-
5 parcele, cu o amplitudine de variaţie de la 2-3 parcele la şes până
la
 80

10-12 parcele în zona de deal52, ceea ce evidenţiază

pulverizarea excesivă a suprafeţei agricole în România.
În viitor, acţiunile de cadastrare şi înscriere în cartea
funciară trebuie dublate de cele privind comasarea şi organizarea
teritoriului, acţiuni care pot contracara efectul negativ al
parcelărilor excesive rezultate în urma aplicării „condiţiei de
reconstituire”, de regulă
pe aceleaşi amplasamente.
f. Degradarea calităţii solului
Puterea economică precară a exploataţiilor gospodăreşti
reprezintă un factor cu efecte negative majore asupra
potenţialului productiv al terenurilor.
Dacă în perioada socialistă, potenţialul productiv al terenurilor
a fost „erodat” de agrotehnica de tip agresiv practicată pentru
realizarea
„recoltelor record”, ceea ce a condus la reducerea fertilităţii naturale
a solurilor, relevat de conţinutul în humus la jumătate, în prezent,
studiile de specialitate, menţionează trecerea a aproximativ 2,4
milioane ha teren arabil din clasa I în clasa II de calitate. Datele
obţinute în cadrul Sistemului Naţional de Monitorizare a Calităţii
Solului au evidenţiat că o suprafaţă de peste 12 milioane ha teren
agricol este afectată de unul sau mai mulţi factori ai capacităţii de
producţiei a solurilor.
Reducerea suprafeţelor irigate, a celor cu sisteme de drenare,
a celor pe care s-au efectuat lucrări de combatere a eroziunii hidrice
şi eoliene împreună cu diminuarea consumului de îngrăşăminte
organice şi chimice au determinat modificări severe ale calităţii
solurilor. Reducerea potenţialului productiv al solului nu este un
fenomen care să poată fi uşor corectat. Această situaţie va
determina în viitor scăderi cantitative şi calitative ale producţiei
agricole.
De asemenea, nivelul actual de aprovizionare a solurilor cu
substanţe nutritive nu permite o dezvoltare sustenabilă în
agricultură.
52
Păun Ion Otiman, 1997, Dezvoltarea rurală în România, Ed. Agroprint, Timişoara, p. 176
 81

De aceea, apare nevoia de noi schimbări în politica agricolă în

care să existe o îmbinare a măsurilor economice, sociale şi
ecologice pentru alocarea durabilă a resurselor în agricultură şi în
spaţiul rural.
g. Recunoaşterea dreptului de reconstituire pentru
persoanele străine de localitate. Reformele postcomuniste au
creat o categorie specială de proprietari de terenuri ”străinaşii”,
identificaţi în persoanele cu domiciliu în altă localitate decât cea
în care se aflau terenurile dobândite.
Din analiza reformelor ante şi interbelice rezultă că una
din condiţiile esenţiale în dobândirea
terenurilor era ca beneficiarii
împroprietării să domicilieze în localitate în care se aflau terenurile.
Condiţia, în sine, recunoştea calitatea de agricultori şi, de aici,
tot ceea ce presupune aceasta, respectiv experienţa, dotare
tehnică, resurse de muncă fapt care rezolva, cel puţin, două interese:
• naţional: garanţia că terenurile dobândite vor fi lucrate.
• individual: garanţia creşterii surselor de venit ca urmare
a împroprietăririlor cu terenuri.
Aplicarea criteriul amintit în cele două reforme postcomuniste
a condus, dat fiind costurile ridicate de exploatare, transport, dar mai
ales al lipsei capitalului agricol, la abandonarea terenurilor agricole de
către această categorie de proprietari. Se estimează
că o proporţie însemnată din suprafaţa agricolă
abandonată de noii proprietari, de circa 3 milioane ha, a fost atribuită
„străinaşilor”.
Opţiunile create de sistemul legislativ pentru exploatarea
terenurilor în antrepriză, prin arendare, asociere sau cooperare nu
au condus la eliminarea abandonurilor, deoarece nu au fost sustinute
şi de motivaţii economice: arenda şi dividendele sunt încă
nestimulative pentru proprietari.
 82

5.2. Comasarea – acţiune prioritară de politică agrară

în direcţia consolidării proprietăţii funciare din gospodăriile
ţărăneşti

Între agricultura României şi agricultura ţărilor Uniunii

Europene există şi se manifestă decalaje evidente, în planul
performanţelor, eficienţei, dar şi al nivelului de trai al
agricultorilor. Aceste decalaje constituie preocupări majore de politică
agrară, pentru a căror rezolvare o atenţie deosebită se acordă
creşterii performanţelor, cu referire la randamente şi
productivitatea muncii. Performanţele în producţie reclamă, în
primul rând, un cadru structural corespunzător, adică unităţi agricole
de dimensiuni optime care să permită potenţarea la maxim a
factorilor de producţie. Or, structurile de producţie din agricultura
ţării noastre şi în special gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă, care
sunt în număr foarte mare (peste 1,2 mil.), nu permit, datorită
dimensiunii
lor foarte reduse, realizarea dezideratelor amintite anterior. Prin
urmare, politica agrară, într-o formulare imperativă, trebuie să
identifice şi, în acelaşi timp, să aplice acele măsuri care să
aibă ca finalitate rezolvarea, într-o perioadă de timp rezonabilă, a
problemelor ridicate de gospodăriile ţărăneşti, cu trimiteri speciale la
cele de subzistenţă.
În accepţiunea noastră, pentru perioada următoare se
prefigurează, sintetic vorbind, două obiective majore, cu privire
la structurile de proprietate şi exploatare din agricultură:
- reducerea numărului gospodăriilor de subzistenţă, în care
scop statul român s-a angajat faţă de Consiliul Europei ca, până
în anul
2010, să diminueze până la jumătate numărul acestora;
- consolidarea exploataţiilor agricole, indiferent de mărime,
statut juridic, structură, etc., adică a acelor exploataţii cu şanse
reale de performare, obiectiv pentru care se impun următoarele
trei măsuri:
- comasarea, adică gruparea parcelelor disipate, aparţinând
aceluiaşi proprietar, în trupuri de terenuri compacte;
- concentrarea, prin gruparea terenurilor mai multor ferme (fie
prin achiziţie, fie prin asociere, cooperare, arendare sau
închiriere),
 83

proces prin care se urmăreşte atingerea unui nivel optim

al dimensiunii;
- capitalizarea, fapt ce presupune atragerea de investiţii care
să conducă la creşterea gradului de dotare tehnică a producţiei
şi a muncii.
Din paleta acestor acţiuni, în cele ce urmează, vom analiza numai
comasarea. Abordările noastre se vor concentra asupra conceptului,
procedurilor şi al experienţelor româneşti şi europene în
domeniu, precum şi al principiilor, caracteristicilor şi măsurilor
necesare promovării şi adaptării comasării în cadrul măsurilor viitoare
de politică agrară.
Ne adresăm astfel, cititorului avizat, dar şi interesat, în
scopul formă rii unui curent de opinie favorabil acestei măsuri, atât de
necesară astăzi, dar abordată în planul faptelor concrete, într-o
manieră difuză, superficială şi, de cele mai multe ori, timid şi
distorsionat. In fapt, studiul nostru, chiar dacă este sintetic, sperăm
să fie interesant şi convingător asupra scopului propus.
Tehnic, comasarea se realizează prin schimburi de parcele
cu valori naturale (note de bonitare)
şi economice apropiate între proprietarii situaţi în
raza de cuprindere a aceleiaşi localităţi sau în localităţi
învecinate. Evident, schimburile trebuie să se înfăptuiască în mod
democratic în cadrul unei burse locale de terenuri. Efectul direct şi
necondiţionat al comasării este reducerea gradului de fărâmiţare
pe parcele a exploataţiilor agricole ţărăneşti.
Într-un context mai larg, comasarea este o măsură
extraeconomică ce determină, alături de reformele agrare, mişcarea
proprietăţii funciare. Dar, spre deosebire de reforme, prin comasare
se înfăptuieşte consolidarea suprafeţelor şi nu dispersarea
acestora. Prin urmare, comasarea reprezintă primul pas pe care
politica agrară ar trebui să-l întreprindă în direcţia consolidării
proprietăţii funciare, atât de dispersată astăzi în peisajul agricol
românesc.
Faţă de concentrare, care apare şi se manifestă ca o necesitate
ce decurge din acţiunea obiectivă a forţelor pieţei libere, democratice,
 84

ceea ce în mod direct şi nemijlocit minimizează intervenţia

statului53, comasarea este o acţiune de organizare a
teritoriului, fiind sub managementul puterii publice. Ca atare,
concentrarea se desfăşoară prin acţiunile de piaţă funciară
(vânzare-cumpărare, cooperare, asociere, arendare, închiriere),
presupune cel puţin doi actori (proprietarul şi
cumpărătorul sau utilizatorul de terenuri), precum şi categoriile
de piaţă care se negociază (preţ, dividend, arendă, chirie).
Comasarea presupune, însă, strângerea într-o singură masă
sau într-un singur trup, a parcelelor de pământ agricol, care aparţin
aceluiaşi proprietar, pentru a putea fi lucrate mai uşor, mai productiv54.
În sinteză, putem concluziona că atât comasarea cât şi
concentrarea vizează relaţiile juridice şi economice dintre
agenţii economici din agricultură, cu privire la fondul funciar, dar au ca
rezultat:
- concentrarea, creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole;
- comasarea, creşterea dimensiunii parcelei de teren.
În planul politicilor economice şi al configurării deciziei
politice pentru susţinerea performanţelor din agricultură, o importanţă
deosebită trebuie acordată şi relaţiilor dintre organizarea teritoriului
şi comasarea parcelelor. Relaţiile dintre aceste două concepte sunt
de la întreg la parte, deoarece organizarea (termen cu o sferă de
cuprindere mult mai largă) creează oportunităţi multiple pentru
aplicarea proiectelor de sistematizare şi amenajare a infrastructurii
vetrelor de sate şi centrelor de producţie, precum şi protecţia solului
contra eroziunii. In acelaşi timp, organizarea teritoriului vizează şi
comasarea parcelelor din aceeaşi exploataţie agricolă. Iată de ce, în
mod natural, comasarea parcelelor trebuie încadrată într-un complex
mult mai vast de lucrări, şi anume a celor din sfera organizării
teritoriului.
Dincolo de aspectele teoretice dezbătute mai sus, importantă
este adoptarea şi dezvoltarea comasării ca acţiune majoră de politică
economică al cărui scop este performarea gospodăriilor ţărăneşti.
În

53
Râmniceanu, I, Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perioada aderării la
Uniunea
Europeană, Colecţia studii IER, nr.6, Bucureşti, 2002, p.9
54 Marea Enciclopedie Agricolă, vol.II, Editura PAS, Bucureşti, 1938, p.141
 85

această ecuaţie, două surse de documentare sunt relevante:

româneşti
şi
europene.
În România, comasarea, abordată din perspectiva istoriei,
a înregistrat, sintetic, următoarele perioade de evoluţie:
• Până la primul război mondial, au fost comasate
proprietăţile funciare din peste 700 comune în Transilvania şi
aproximativ 20 în Basarabia, lucrări care, după război, „n-au mai
fost reluate (...) din pricină că statul n-a mai putut acorda
subvenţiile trebuitoare sau că prin aplicarea reformei agrare (cea din
1921, n.n) nevoia acelor lucrări era mai puţin simţită”55.
• În perioada interbelică, comasarea, spre deosebire de anii
anteriori, a fost subiect de abordare numai în plan teoretic şi
legislativ, nu şi practic. De pildă, în 1918, în expunerea de motive la
legea de reformă agrară, M. Kogălniceanu preciza că: „(...) pentru
a opri fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti, deja destul de
parcelară, am prevăzut individualizarea loturilor vândute
azi şi comasarea obligatorie a întregii proprietăţi ţărăneşti atunci
când locuitorii o vor cere. Această comasare a proprietăţii mici, care s-
ar repeta la fiecare 30 de ani este mijlocul cel mai simplu pentru
oprirea parcelării pământului sub limitele folosinţei lui economice.
Comasarea se impune şi pentru organizarea proprietăţii în raport cu
asolamentul regiunii, cu deosebire că acum moşierimea
dispărând, ţăranii trebuie să-şi organizeze asolamentul numai pe
pământul lor”56. Prin urmare, în conţinutul Legii agrare din
1921, la articolele 135-150 erau „distribuţiuni bine chibzuite pentru
că odată cu aplicarea reformei agrare să se facă şi comasare”. Legea
în cauză a fost aprobată de Senat, dar „din nefericire Adunarea
Deputaţilor a amânat pentru mai târziu această chestiune, pentru
motivul că (...) lipsea Cadastrul, dar mai ales pentru a grăbi
intrarea sătenilor în stăpânirea
pământului, cu care au fost
împroprietăriţi”57.

55
Marea Enciclopedie Agricolă, vol.II, Editura PAS, Bucureşti, 1938, p.141
56 Kogălniceanu M.V., Expunere de motive a legii reformei agrare, Monitorul Oficial, nr.22,
mai
1921
57 Marea Enciclopedie Agricolă, vol.II, Editura PAS, Bucureşti, 1938, p.141
 86

Mult mai târziu, respectiv în 1937, prin Legea pentru organizarea

şi încurajarea agriculturii, comasarea era legiferată în linii mari,
prin înfiinţarea de „obşti de comasare şi îndrumare agricolă” cu scopul
de a:
- împiedica procesul de fărâmiţare a terenului agricol58;
- potenţa şi cultiva terenurile slab productive sau abandonate
(malştini, sărături, inundaţii, băltiri)59;
- dezvolta lucrările de îmbunătăţiri funciare (irigaţii,
desecări, drenări, combaterea eroziunii solului etc).
Privitor la înfiinţarea acestor obşti, legea stabilea un număr
minim de condiţii. Prima condiţie se referea la membrii fondatori, care
trebuiau să fie 40 de ţărani, cu stare materială bună (fruntaşi) şi
din această comună. A doua condiţie avea în vedere „că cel puţin
66% din numărul proprietarilor cu mai puţin de 10 hectare
proprietate, necomasată într- un singur trup, şi stăpânind laolaltă cel
puţin 51% din întinderea totală a acestor categorii de proprietate
hotărăsc să-şi comaseze proprietatea lor, hotărârea acestora este
obligatorie pentru toţi proprietarii din tarlaua respectivă”60. A treia
condiţie era că „hotărârea de comasare era valabilă şi dacă
numărul proprietarilor era de cel puţin 51%, iar proprietatea
lor de cel puţin 66%”61.
Pentru a face ca această lege să fie aplicabilă, şi în temeiul ei,
Ministerul Agriculturii şi Domeniiilor, prin Direcţia de Cadastru, cu
cele două servicii specializate – de comasare şi de amelioraţii
agricole -, împreună cu Centrala Cooperativelor de îndrumare şi
control au întocmit proiectul de statut al obştilor de comasare
şi îndrumare agricolă, proiect care avea 7 capitole şi 74 de articole.
După aceea,
timp de trei ani s-a studiat organizarea şi funcţionarea acestor obşti
în

58
Datorită faptului că suprafeţele de teren erau prea fărâmiţate devenind
nerentabile, s-a prevăzut ca, cele sub 2 ha sa nu mai poată fi împărţite prin vânzare
sau succesiune. Aceste suprafeţe reprezentau la nivelul ţării peste 60% din totalul
proprietăţilor agricole. După Ciulei, Constantin, inspector general, Măsuri cu privire la
comasarea proprietăţilor agricole, ASAFSA dos.12/1937
59 S-a apreciat că, cel puţin 20% din suprafaţa întregului arabil sau peste 4500 mii
ha erau
ocupate cu terenuri necultivate sau cu producţii slabe şi inconstante, din pricina
malştinilor, sărăturilor, ca şi a pagubelor cauzate de ape. După Mihalcea, Alexandru, Forme
de asociere şi cooperare în agricultura arădeană – trecut şi prezent, SIRAR, Filiala Arad,
1998, p3.
60 Legea privitoare la organizarea şi încurjarea agriculturii, MO 67/22 martie 1937,
art.9, alin.9
61 Ibidem, art.9,
alin.10
 87

peste 30 de comune din ţară. S-a ajuns la concluzia că aceste

obşti trebuie să-şi continue activitatea şi, pentru a da un impuls, s-a
solicitat, prin Ministerul de Interne, ca prefecţii şi Camerele Agricole
Judeţene, să desemneze câte o comună pe judeţ în care s-ar putea
constitui, mai uşor, obştea de comasare pe care, ulterior, guvernul să o
sprijine.
Dar, evenimentele istorice care au urmat, respectiv cel de
al doilea război mondial şi dominaţia sovietică, au împiedicat
aplicarea legii în cauză.
• În perioada comunistă, comasarea a fost, în egală
măsură, rezultatul celor două acţiuni de politică economică:
etatizarea şi colectivizarea, ca vectori de impunere a puterii
statului totalitar. S-au adoptat principii şi reguli de comasare62
deosebite, originale prin conţinutul lor antidemocratic, faţă de
cele promovate în perioadele anterioare în România şi cu
deosebire în ţările vest europene. Prin preluarea forţată a
terenurilor de la proprietarii de drept, a fost posibilă comasarea
acestora în trupuri foarte mari, de ordinul a mii şi zeci de mii de
hectare, ceea ce a generat un alt neajuns major în planul
manifestării eficiente a actului decizional, şi anume gigantismul
excesiv.
Totuşi, în plan organizatoric, câştigurile au fost evidente,
deoarece noua configuraţie a fermelor agricole, pe sole şi trupuri de
terenuri de dimensiuni mari, făcea posibilă aplicarea unor
asolamente raţionale, precum şi folosirea la parametrii
de performanţă a mecanizării, sistemelor de
îmbunătăţiri funciare, precum şi aplicarea îngrăşămintelor chimice,
utilizarea seminţelor selecţionate, cunoştinţelor şi rezultatelor
cercetării ştiinţifice etc. Ca urmare, trendul randamentelor pe hectar
şi cap de animal au fost constant crescătoare, cu oscilaţii mici, însă,
de la o perioadă la alta.
• În perioada postcomunistă, prin recunoaşterea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor agricole, tabloul structurilor
de

62
Vezi D nr.280/1995 şi HG 1240/1955 ambele referitoare la organizarea şi executarea
evidenţei funciare cu scopul principal de a servi la comasarea terenului agricol în
acţiunea de colectivizare a agriculturii; Legea nr.12/1968, privind aprecierea, comasarea şi
folosirea terenului agricole
 88

proprietate şi producţie din agricultura românească se reconfigurează,

aproximativ, pe aceleaşi coordonate ale perioadei de după cel de-al
doilea război mondial.
Experienţa unor ţări europene foste comuniste, relevă faptul
că, chiar şi în condiţiile înfăptuirii privatizării pământului, a fost
posibilă păstrarea unităţilor agricole cooperatiste sau de stat
„comuniste” ca tipuri de exploataţii agricole, nu ca tip de proprietate
(această confuzie a cauzat multiple neajunsuri în reformele
româneşti), în care erau deja comasate suprafeţe mari de teren
agricol. De pildă, în cazul Germaniei, după reunificare, statul
„consecvent legislaţiei concentrării producţiei agricole (...) nu a
pulverizat fostele cooperative agricole de producţie şi întreprinderi
agricole de stat în exploataţii familiale mici de 5-10-20 ha, nu a
lichidat fizic marea exploataţie agricolă, ci, printr-o transformare
juridică, a restabilit dreptul de proprietate în comun asupra
pământului, clădirilor şi maşinilor în exploataţii private. Şi alte state
foste socialiste au păstrat în proporţie de 70-80% marile exploataţii
de tip cooperatist, în mărimi de la 500 la 1500 şi 3000 de hectare”63.
În România postcomunistă, organizarea teritoriului a fost
susţinută chiar în prima lege de reformare a agriculturii,
respectiv Legea nr.18/1991, care prevede că „delimitarea
teritoriului noilor proprietăţi, rezultate din aplicarea acestei legi, se
face pe baza unor proiecte de organizare şi parcelare întocmite de
către organele de specialitate” (art. 44)64. În fapt, în cadrul legii
menţionate, acest articol a fost practic anulat, atunci când s-a stabilit
printr-un alt articol reconstituirea dreptului de proprietate, de regulă,
pe vechile amplasamente (art.13).
De asemenea, acţiunea de organizare a teritoriului este mai
clar conturată în Legea 166/200265 privind exploataţiile
agricole, care prevede ca organizarea teritoriului exploataţiilor
agricole presupune cadrul necesar pentru buna desfăşurare a
proceselor de producţie, prin
stabilirea categoriilor de folosinţă a terenurilor, schimbul de
terenuri,

63
Timariu, Gh., vezi bibliografie
64 Legea 18/1991 privind fondul funciar, MO nr.37/1991
65 Legea 166/2002 privind exploataţiile agricole, MO nr.256/2002
 89

rectificări de hotare, amplasarea şi dimensionarea

exploataţiilor, tarlalelor şi parcelelor. Scopul desfăşurării
acestor acţiuni are în vedere următoarele:
a) Reducerea dispersării categoriilor de folosinţă neeconomice situate
în parcele mici, izolate, intercalate;
b) Corectarea amplasării neraţionale a unor categorii de folosinţă faţă
de ansamblul elementelor teritoriale, relief, centre de producţie, căi
de comunicaţie, canale de desecare, canale de irigaţii;
c) Creşterea suprafeţei categoriilor superioare de folosinţă, în special
a celei arabile;
d) Crearea unor suprafeţe compacte, pe fiecare categorie de folosinţă,
de dimensiuni economice în cadrul fiecărei exploataţii agricole;
e) Punerea în valoare a terenurilor slab productive pentru
agricultură;
f) Corelarea permanentă a condiţiilor social-economice locale cu cele
ecologice;
g) Aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice în
domeniu.
Asupra acestor obiective se impune o minimă atenţie. În
primul rând, se remarcă un caracter extrem de general, fără a se
specifica gradul de responsabilizare a
factorilor implicaţi: stat, unităţi
administrative, agenţi economici, gospodării ţărăneşti. În al doilea
rând, lipsesc ecuaţiile prin care sunt puse în operă instrumentele
tehnice, juridice şi economice, atât de necesare comasării pentru
funcţionarea ei corespunzătoare. În al treilea rând şi ultimul, toate
obiectivele stabilite prin lege lasă de înţeles că, din motive care nouă
ne scapă, legiuitorul nu a ştiut sau nu a vrut să ducă lucrurile până
la capăt deoarece, în formularea în cauză, acţiunile de comasare
sunt fără conţinut; altfel spus, sunt acţiuni moarte.
În Europa de Vest, procesul de comasare are o vechime mai
mare de un secol şi s-a lucrat cu o atenţie deosebită; în ţările
europene, precum Germania, Austria,
Danemarca, Norvegia, Franţa,
Elveţia comasarea a înregistrat cote înalte, încă din prima
jumătate a secolului trecut.
 90

Trebuie evidenţiat că, după cel de-al doilea război mondial,

în toate ţările Europei de Vest au fost elaborate programe speciale
pentru organizarea teritoriului, cu obiective precise referitoare la:
creşterea producţiei agricole pentru eficientizarea muncii
în agricultură, amenajarea teritoriului pentru
folosirea mecanizării în procesele de producţie, creşterea continuă
a dimensiunii exploataţiilor agricole pentru a permite folosirea
rezultatelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice ca suport al procesului de
ridicare a nivelului de civilizaţie la sate.
În urma adoptării şi derulării acestei acţiuni, rezultatele
deosebite obţinute de ţările amintite au fost posibile deoarece s-
au respectat următoarele principii:
- juridic, schimburile de terenuri au fost recunoscute;
- economic, schimburile au avut la bază echivalentul de
valoare productivă a terenurilor, valoare stabilită după norme
unitare, de către comisii şi personal specializat;
- democratic, numai dacă proprietarii parcelelor, constituiţi într-
o cooperativă sau sindicat, îşi exprimă acordul de voinţă,
într-o proporţie majoritară de 51-66%;
- agronomic, comasarea a fost încadrată în sfera de cuprindere
a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, adică a avut acelaşi regim
de susţinere din partea autorităţii publice ca şi îndiguirile,
desecările, irigaţiile etc.
- tehnic, au fost stabilite limite şi criterii de mărime, formă,
amplasament şi de execuţie a lucrărilor agricole pe parcelele supuse
schimbului. De pildă, puteau fi schimbate parcelele mai mici de
5 ha, cele care aveau o formă geometrică regulată, adică
dreptunghi (numai dacă lungimea nu depăşea de 20 de ori
lăţimea), pătrat, trapez, erau poziţionate pe curba de nivel şi erau
cuprinse în planul de comasare.
Dar politica agricolă europeană nu s-a limitat numai la
fundamentarea unor obiective, principii sau legi şi instituţii după care
să fie condusă activitatea de comasare. Din informaţiile existente,
rezultă că statele Uniunii Europene au subvenţionat în proporţie de
80 până la
 91

100% cheltuielile necesare organizării şi amenajării terenurilor

agricole. Rezultatele s-au făcut simţite, în special în dimensiunea
exploataţiei agricole. Astfel, în perioada 1975-1995, în Europa
Occidentală, suprafaţa medie ce revine pe o fermă a crescut de la
15,3 ha la 18,7 ha, iar dimensiunea sa economică a crescut de 3,2
ori, ca urmare a creşterii gradului de intensificare a producţiei
agricole.
Important pentru acest studiu este faptul că, în U.E.,
preocupările privind comasarea, prin reorganizarea teritoriului
agricol, continuă şi în prezent, prin legi ale dezvoltării şi amenajării
rurale.
În concluzie, pentru obţinerea unor randamente superioare
este nevoie, înainte de toate, de o nouă redimensionare şi
reconfigurare a structurilor de proprietate şi producţie, cu
deosebire a gospodăriilor ţărăneşti. Iată de ce, este nevoie, dar şi
timpul ca, în planul politicilor agrare, puterea publică să elaboreze
un cadru normativ special şi programe concrete de acţiune pentru
reducerea gradului de parcelare prin comasarea proprietăţii funciare.
În planul cunoaşterii, într-o atare situaţie, pentru decidenţii
de politică agrară sunt recomandate
următoarele caracteristici ale comasării:
- Caracterul obiectiv, cauzat de creşterea continuă a gradului de
parcelare, consecinţă a modului juridic de fragmentare a
proprietăţii între moştenitorii de drept;

- Caracterul democratic, determinat de necesitatea

exprimării acordului de voinţă al proprietarilor funciari;

- Caracterul repetitiv, exprimat de necesitatea promovării legislative

a comasării la intervale de timp. De exemplu, Kogălniceanu
M., propunea intervalul de timp de 30 ani, aproximativ
egală cu perioada de activitate a unei generaţii de agricultori.

- Caracterul de echivalenţă valorică sau de fertilitate (bonitare)

al parcelelor ce fac obiectul schimburilor;
 92

- Caracterul de concurenţă liberă, între proprietăţi în cadrul unei

burse locale a schimburilor de parcele;

- Performanţa tehnologică, în scopul realizării unui asolament

raţional de către fiecare proprietar de terenuri;

- Obligativitatea publicităţii şi cadastrului funciar pentru toate

mişcările din regimul juridic al proprietăţii funciare.

Caracterul european, rezultat din cuprinderea comasării în

sfera lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ceea ce ar atrage un regim
apropiat, dacă nu similar, de susţinere din partea politicilor agricole
comune.
România, ca şi ţările europene, are în această privinţă
o experienţă deosebită cu referire la perioadele ante şi interbelice şi,
în mod special, la cea comunistă. Aşa cum s-a arătat anterior, în
plan legislativ, politica agrară recunoaşte necesitatea organizării
terenurilor agricole, pe când, comasarea nu este explicit şi distinct
menţionată. În concluzie, ţinând cont de cele expuse
anterior, se desprinde necesitatea reformulării
politicii agrare cu privire la comasarea parcelelor,
în care direcţie, trebuie să se elaboreze un cadru normativ
corespunzător cerinţelor impuse pentru consolidarea
dimensiunilor exploataţiilor agricole.
 93

CAPITOLUL
6

POLITICA DE COOPERARE ŞI ASOCIERE ÎN

AGRICULTURĂ

Cooperarea şi asocierea, indiferent de domeniile în care

se manifestă, teoretic sau practic, producţie sau servicii,
industrie sau agricultură, suscită un real interes, atât pentru
cercetătorul avizat, dar mai ales pentru decidentul public sau privat,
dată fiind poziţia cu totul specială pe care structurile economice în
cauză o ocupă în economie sau societate.
Datorită diferenţelor de opinie pe care societatea românească le
înregistreză în prezent cu privire la necesitatea promovării
structurilor cooperatiste în agricultură, am abordat, în acest demers
ştiinţific, înainte de toate, într-o formulare sintetică
şi, credem noi, edificatoare, problematici de
ordin conceptual şi relaţional. Pasul următor s-a materializat
în managementul societăţilor cooperative agricole şi
grupurilor de producători din această ramură, având ca bază de lucru
sistemul legislativ existent, dar şi informaţiile din literatura de
specialitate. În final, cercetările s-au focalizat pe piaţa cooperării
şi asocierii din agricultura românească, în perioada de după
decembrie 1989.

6.1. Cooperarea
Indiscutabil, atât cooperarea, cât şi asocierea oferă perspective
noi şi originale în direcţia creşterii dimensiunii exploataţiei agricole.
Dar, pentru realizarea acestui obiectiv, atât de imperios astăzi în
direcţia performării activităţilor productive şi de piaţă, se impune
cunoaşterea şi gestionarea din partea politicilor publice, precum şi a
managerilor de sociatăţi cooperative, indiferent de tipul acestora a
fenomenelor care se manifestă în segmentul de cooperare şi asociere
din agricultură.
În cadrul acţiunilor practice de pregătire a agriculturii româneşti
în vederea integrării în U.E., prioritar este crearea eşafodajului
structural de
 94

exploataţii care să răspundă rapid şi eficient la cerinţele pieţei

agricole naţionale şi internaţionale.
Politica agricolă comună recunoaşte importanţa
structurilor economice de tip cooperatist, indiferent de
domeniul în care acestea se desfăşoară. Importanţa este determinată
de poziţia pe care o ocupă în societate, respectiv economie,
cooperativa ca entitate structurală.
Cooperativa se manifestă ca un agent economic de drept privat
ocupând poziţia intermediară dintre societatea civilă şi
societatea economică. Evident, în primul rând, ea trebuie să
activeze în direcţia îndeplinirii celor două obiective specifice,
aprovizionarea fermierilor cu input-uri cât mai ieftine sau acordarea
de facilităţi acestora în vederea susţinerii procesului de producţie
prin prestarea unor servicii la un cost cat mai redus şi maximizarea
veniturilor pentru fermieri prin valorificarea produselor obţinute de
aceştia la preţuri înalte. În al doilea rând, cooperativa trebuie
să ducă la îndeplinirea obiectivelor ce revin societăţii civile,
respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, monitorizarea activităţilor
statului şi, respectiv, oricărei societăţi comerciale,
maximizarea profitului. Iată de ce cooperativa este, în egală măsură,
o exponentă a societăţii civile, dar şi a societăţii economice.

6.1.1. Abordări conceptuale

Pentru o bună clarificare, în termeni şi concepte, a
prezentului studiu, am considerat necesară definirea următoarelor
noţiuni:
Cooperarea exprimă în esenţă, raporturile de conlucrare
şi întrajutorare dintre persoane, cu manifestare în toate domeniile
activităţii umane. În agricultură, cooperarea are o vechime
considerabilă, greu de estimat cu exactitate şi a apărut, probabil,
odată cu primele forme de producţie agricolă: cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor.
Cooperaţia, într-o abordare teoretică, reprezintă o formă
de socializare a muncii, de activitate în comun a mai multor
persoane în acelaşi proces de muncă sau în procese de muncă
diferite, însă legate între ele. În expresie concretă, juridică, cooperaţia
reprezintă „un sector
 95

specific al economiei care funcţionează prin societăţi cooperative şi

alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi naţional”66.
Cooperativa, într-o accepţiune generală şi în conformitate
cu literatura economică românească, este definită ca „întreprindere,
firmă formată prin asocierea unui grup de persoane (mici
producători, meseriaşi, consumatori etc.) care concentrează resursele
lor economice pentru producerea, aprovizionarea şi desfacerea în
comun a unor produse, acordarea de credite etc”67.
Asocierea exprimă relaţiile care se stabilesc între
diferiţi întreprinzători din acelaşi domeniu de
activitate în vederea realizării unei acţiuni comune, de durată, pentru
realizarea unui scop comun, oricare ar fi el. Iată de ce, asocierea
este forma cea mai concretă de manifestare a cooperării în
plan orizontal. Ca atare, relaţia dintre cooperare şi asociere este
relaţia de la întreg la parte.
Extensia, în înţelesul strict al cuvântului, reprezintă procesul
prin care o acţiune îşi lărgeşte conţinutul. În accepţiunea Politicilor
Agricole Comune, prin extensie se înţelege demultiplicarea rezultatelor
cercetării tehnico-ştiinţifice într-un segment
intermediar dintre cercetare şi
producţie.
Diversificarea reprezintă procesul de a face ca un lucru, o
acţiune să prezinte aspecte mai numeroase şi mai variate. Referitor la
procedura europeană, diversificarea a presupus, în esenţă, includerea,
atragerea în sfera de activitate şi gestiunea structurilor de producţie
agricolă şi a unor activităţi productive de servicii, consultanţă etc, de
natură non-agricolă care, prin conţinut şi rezultate economico-
sociale, să vină în sprijinul fermierilor.
Consorţiul presupune înţelegerea temporară sau permanentă în
vederea plasării unor fonduri de stat sau particulare pentru împrumuturi,

66
Legea 1/2005, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of. nr.172/28 februarie
2005, art.2
67
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I, Ghiţă, P., Gogoneaţă, C., Popescu,
C., Suciu, C., M., (coordonatori), Dicţionar de economie – ediţia a doua, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001, p. 128
 96

înfiinţări unor societăţii pe acţiuni sau cooperatiste, dar şi

pentru efectuarea unor operaţiuni cooperatiste.

6.1.2. Relaţii
Progresul economico-social a condus în mod
obiectiv la adâncirea diviziunii muncii, ceea
ce a determinat multiplicarea sistemului relaţional,
în plan teoretic şi practic, dintre cooperare, pe de-o parte şi asociere,
combinare şi integrare, pe de altă parte. Motivaţia abordării
acestor relaţii a pornit de la faptul că în literatura de
specialitate se produc multiple clivaje, suprapuneri şi chiar confuzii
în ceea ce priveşte conceptele, sfera de cuprindere, rolul şi
importanţa acestor categorii economice, în sensul gestionării relaţiilor
de piaţă.

6.1.2.1. Relaţiile cooperare-asociere

Asocierea exprimă, într-o abordare clasică68, întovărăşirea
mai multor persoane în vederea realizării unei acţiuni comune, de
durată, pentru realizarea unui scop comun, oricare ar fi el.

6.1.2.2. Relaţiile cooperare – combinare

Combinarea exprimă relaţiile de cooperare în plan vertical,
între agricultură şi ramurile non-agricole din amonte şi aval de ea.
Forma superioară a cooperării în plan vertical este reprezentată de
combinatul agroindustrial, care funcţionează ca o unitate integrată,
prin cooperare atât cu industria (ex: producerea de furaje combinate,
industrializarea produselor agricole etc), cât şi cu comerţul (ex:
desfacerea animalelor vii sau a produselor agricole).
Între cooperare şi combinare există două deosebiri esenţiale,
şi anume:
ƒ Cooperarea nu exclude ci presupune păstrarea autonomiei
economice, pe când combinarea în producţie conduce, în final, la

68
Marea Enciclopedie Agricolă, vol. 1, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, p.332
 97

crearea unui complex agroindustrial bazat pe conducere şi

gestiune unică;
ƒ Cooperarea are o sferă mai largă de cuprindere exprimată
prin
relaţiile dintre industrie şi agricultură sau relaţiile din cadrul
agriculturii, pe când combinarea are în vedere numai relaţiile
dintre agricultură şi industrie.

6.1.2.3. Relaţiile cooperare – integrare

În sens larg, integrarea defineşte procesele generate de
fluxurile materiale şi de servicii, pe vectorul producţie, prelucrare,
comercializare.
În sens restrâns, cu referire la domeniul agricol, integrarea
include în sfera sa de cuprindere, pe lângă activităţile agricole şi
activităţile nonagricole, din aval de această ramură, respectiv
prelucrarea şi comecializarea. Iată de ce, cooperarea care, în esenţă,
este definită prin relaţiile economice şi sociale de tip asociativ,
gestionează şi procesele de integrare, atât în sens larg, cât şi în sens
restrâns.
Integrarea generează următoarele forme clasice de cooperare în
interiorul agriculturii:
- pe bază de contract, între unităţi distincte şi specializate,
din cadrul fiecărui segment al integrării;
- prin fuziune, între unităţi agricole şi neagricole, ceea ce are
ca rezultat o entitate juridică de tip cooperatist, cu
activitate în sfera producţiei, prelucrării şi comercializării;
- prin asocierea agricultorilor, într-o unitate cooperatistă
distinctă, care are ca obiect de activitate cele trei segmente
ale integrării.
În conluzie, integrarea ca rezultat al revoluţiei tehnico-ştiinţifice
şi al diviziunii sociale a muncii deschide orizonturi noi de acţiune a
relaţiilor de cooperare şi asociere din agricultură. Prin urmare,
toate statele, cu precădere cele dezvoltate, indiferent de gradul
la care a ajuns integrarea, promovează cu consecvenţă formarea
de cooperative ale producătorilor mici din agricultură, pentru a
contracara acţiunile marilor
 98

unităţi, a căror tendinţă este de a monopoliza piaţa internă şi externă

a produselor agricole prelucrate şi neprelucrate sau a factorilor
de producţie necesari lanţului agroalimentar69.

6.1.3. Cauzele apariţiei şi dezvoltării

Cooperarea are o triplă determinare:
ƒ Omul ca fiinţă socială, deoarece se manifestă ca membru în
familie, comunităţi umane (sat comună, oraş, stat), comunităţi
religioase, clase sociale, grupuri profesionale etc., fapt ce determină
numeroase forme de cooperare (asociere) cu scopuri multiple;
ƒ Adâncirea diviziunii sociale a muncii, fenomen generat de
acumulările cantitative şi calitative ale progresului tehnic, tehnologic
şi ştiinţific, ceea ce duce la îngustarea domeniului de activitate la nivel
de individ şi, deci, la adâncirea specializării prin extensie la
acceptarea colaborării dintre indivizi în scopul eficientizării activităţii
lor;
ƒ Intensificarea schimbului între persoane, ca suport al
potenţării
activităţii fiecărui individ în cadrul grupului din care face
parte.

6.1.4. Scopul
În conformitate cu legislaţia românească orice societate
cooperativă, fie că este agricolă sau din oricare alt domeniu
de activitate, este înfiinţată şi funcţionează „în scopul promovării
intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor
cooperatori”70.
Asupra conţinutului fiecăruia din aceste scopuri, legea nu vine
cu precizări concrete, motiv pentru care, pentru o bună înţelegere a
lor vom lua ca reper exemplul ţărilor U.E. În cadrul cooperaţiei din
U.E., preponderent este scopul economic, cu finalitate în
obţinerea de venituri. Acesta este scopul înfiinţării şi
funcţionării cooperativelor agricole din marea majoritate a ţărilor
europene, precum: Germania,
Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda,
Franţa.
69
Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, partea I, Universitatea din Craiova, 1995, p.263
70 Ibidem, art. 7
 99

Scopul social, cu referire expresă la crearea de noi locuri

de muncă, este promovat şi el în cooperativele din Irlanda. Scopul
cultural, îşi găseşte şi el exprimarea în promovarea educaţiei
profesionale a membrilor cooperatori, după exemplul cooperativelor
din Portugalia.

6.1.5. Rolul şi importanţa

ƒ Influenţează realizarea unei producţii agricole constant înalte.
ƒ Contribuie la creşterea gradului de adaptare al ofertei de
produse agricole în plan cantitativ, calitativ şi sortimental la
cerinţele cererii consumatorilor.
ƒ Contribuie la relansarea şi stabilizarea socio-economică a zonelor
rurale.
ƒ Sprijină modernizarea bazei tehnico-materiale a agriculturii.
ƒ Favorizează dezvoltarea unor structuri agrare integrate fluxurilor
de piaţă şi eficiente economic.
ƒ Furnizează servicii şi informaţii de specialitate.
ƒ Sprijină dezvoltarea agriculturii naţionale în ansamblul ei pentru
a-i întări competitivitatea pe pieţele agricole internaţionale.
ƒ Asigură un cadru optim promovării conceptului şi criteriilor de
agricultură durabilă71.

6.1.6. Avantaje
Obţinerea unor preţuri avantajoase pe piaţa input-urilor şi
a output-urilor pentru a contracara atât acţiunea obiectiv-nefavorabilă
a foarfecelui preţurilor în defavoarea agricultorilor, cât şi a
monopolurilor în determinarea preţurilor de către agenţii non-
agricoli din cadrul unei pieţe libere, dar necontrolate:
ƒ Operarea cu cantităţi mai mari de produse agricole,
facilitând
depozitarea, ambalarea, marcarea şi standardizarea.

71
Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de peste 100 ani, Institutul
de
Economie Agrară, INCE, Academia Română, p. 26
 100

ƒ Realizarea unei economii de timp în procesele de prelucrare

şi comercializare.
ƒ Dezvoltarea mediului concurenţial pe piaţă, în favoarea
consumatorilor
.
ƒ Garantarea calităţii produselor72.

6.1.7. Restricţii
Cooperaţia, ca expresie a relaţiilor economice, sociale, culturale
şi politice, întâmpină, în prezent,
numeroase obstacole, restricţii identificate, cu
deosebire, în:
ƒ Individualismul economic al gospodăriei ţărăneşti în calitate de
agent
economic special. Individualismul economic este relevat de
caracterul autarhic al producţiei acestor structuri economice şi nu de
individualismul comportamental al ţăranului român.
ƒ Gradul scăzut al educaţiei sociale, ceea ce determină o percepere şi
acceptare minimă din partea locuitorilor din mediul rural a spiritului
de toleranţă şi întovărăşire.
ƒ Experienţă dureroasă şi încă vie în memoria colectivă
asupra
neajunsurilor determinate de colectivismul agricol de tip
bolşevic practicat aproape jumătate de secol în România.
ƒ Dispunerea rarefiată a gospodăriilor din unele comunităţi rurale
şi
relativa izolare a satelor româneşti faţă de urban, dat fiind
precaritatea infrastructurii rurale şi a mijloacelor de comunicare.

6.1.8. Sisteme cooperative

Sistemele cooperative definesc “interesele categoriile sociale
pe care le reprezintă”73 şi sunt împărţite în trei grupe mari:
- sistemul pionierilor din Rochdale, reprezintă interesele
muncitorilor consumatori;

72
Leonte, Jacqueline, Cooperarea agricolă în condiţiile economiei de piaţă.
Precizări conceptuale privind cooperarea agricolă, Bucureşti, 2003, p. 26
73 Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, Vol. I, p.175
 101

- sistemul Schulze, corespunzător nevoilor claselor mijlocii

din oraşe;
- sistemele Raiffeisen, Haas, Wallenhorg, Danez, Belgian,
Francez, care susţin interesele micilor producători rurali.
Aceste sisteme cooperatiste, au luat naştere, aproximativ
în aceeaşi perioadă de timp, respectiv prima parte a secolului al XIX-
lea, deci, în plină afirmare a economiei capitaliste, bazată pe
extinderea maşinismului şi aveau ca scop, protejarea în cadrul
acţiunilor de piaţă a unor grupuri sociale dominante, reprezentaţi de
consumatori, salariaţi, meseriaşi, mici întreprinzători74.

6.1.8.1. Pionierii din Rochdale

Pionierii din Rochdale au fost un grup de ţesători şi artizani,
din oraşul Rochdale, Anglia, care, în 1844, au fondat „prima
întreprindere cooperativă de succes” din lume, bază
a mişcării cooperatiste moderne. Iniţiatorii acestei
acţiuni erau muncitori calificaţi, dar şomeri, ca urmare a
disponibilizărilor, consecinţă a extinderii şi dezvoltării mecanizării
proceselor de muncă din industria textilă, proces
caracteristic perioadei de afirmare a revoluţiei industriale. Dintre
aceşti muncitori, un grup de 28 au decis să deschidă un magazin prin
care să vândă un număr redus de produse alimentare şi nealimentare
de bază (unt, zahăr, făină şi lumânări), pentru a veni în ajutorul
consumatorilor săraci, care altfel nu şi le puteau permite. Ştiind
că alte forme de cooperaţiei au eşuat, ei au conceput faimoasele
principii din Rochdale, iar timp de 4 luni s-au străduit să
economisească fiecare câte o liră, care a reprezentat contribuţia lor la
capitalul social iniţial, în valoare de 28 de lire sterline. După trei luni
de activitate, au început să vândă alte două produse, respectiv ceai şi
tutun.

74
Dona, Ion, Economie Rurală, Ed. Economică, Bucureşti 2000, p.292
 102

Succesul pe care l-au avut a fost deosebit, ceea ce a generat o

puternică mişcare naţională, numele oraşului fiind asociat de
atunci principiilor acestei mişcări75. În prezent primul lor magazin este
muzeu.
Principiile din Rochdale sunt un set ideal pentru
operaţiuni cooperatiste, care în versiunea iniţială, din 1844,
stabileau76:
• asociere liberă;
• control democratic (după formula „ un om, un vot”);
• distribuţia surplusului proporţional cu volumul comerţului;
• plata unei dobânzi mici pentru capital;
• neutralitate politico-religioasă;
• comerţ cu plata în numerar;
• promovarea educaţiei.
Aceste principii originale au fost adoptate, în 1937, de
Alianţa Internaţională Cooperatistă şi promovate sub titulatura
de Principiile Rochdale ale Cooperaţiei. Până în prezent, principiile
iniţiate au suferit două modificări esenţiale, astfel:
În 1966:
• asocierea liberă, voluntară;
• guvernarea democratică;
• surplusul aparţine membrilor;
• educarea membrilor şi publicului în conformitate cu
principiile cooperatiste;
• cooperare între cooperative;
În 1995:
• asociere voluntară şi liberă;
• controlul democratic al membrilor;
• participarea economică a membrilor;
• autonomie şi independenţă;
• educare, pregătire şi informare;
• cooperare prin cooperative

75
Dona, Ion. Economie Rurală, Ed. Economică, Bucureşti 2000, p. 292.
76 www.wikipedia.org/wiki/Rochdale
 103

• preocupare pentru comunitate

6.1.8.2. Sistemul
Schulze
Acest sistem se manifestă în mediul urban, iar la baza lui
se regăsesc următoarele principii de organizare:
- focalizarea activităţilor numai pe operaţiuni bancare;
- depunerile spre fructificare reprezintă principala sursă
de finanţare a creditelor acordate;
- raza de activitate cât mai întinsă;
- răspunderea solitară limitată;
- beneficiarii creditelor sunt categoriile sociale mijlocii din
oraşe, formate din meseriaşi, mici negustori, funcţionari etc.;
- tipul de credit acordat este cel pe termen scurt;
- părţile sociale sunt de valoare mare;
- remunerarea prin dividende a părţilor sociale;
- acceptă o organizaţie centrală la nivel naţional cu scop
reprezentativ şi moral.
Sistemul şi-a găsit aplicabilitate prin intermediul cooperativelor
de credit, cunoscute în ţările apusene sub numele de bănci
populare, al căror iniţiator a fost judecătorul german Schulze din
Delitzsch care, în
1848, a înfiinţat în oraşul său natal o casă de ajutor, prin care
micii meseriaşi şi întreprinzători, în caz de boală şi moarte, să aibă
acces la capital fără a plăti dobânzi covârşitoare, care să îi
falimenteze77. Caracteristic pentru cooperativele schulzerine este
faptul că, la baza lor a stat principiul ajutorului propriu (al
autoajutorării), asociaţii având obligaţia de a subscrie şi a vărsa un
capital de valoare cât mai mare, după posibilităţile fiecăruia78.
Doi ani mai târziu, în 1850, cu ajutorul claselor avute, Schulze
a fondat tot în Delitzsch prima societate de credit sub numele
Volksbank, pe care, în 1852, a transformat-o într-o adevărată
cooperativă,

77
www.dobanzi.ro/banci.php/
78 Dona Ion. Op. Cit, p
292.
 104

introducând sistemul capitalului propriu. În 1859, la numai nouă ani

după lansarea primei cooperative de credit erau deja înfiinţate
183 bănci populare (Volksbank) cu 18,000 de membrii în Prusia de Est
şi Saxonia. De subliniat este faptul că, de-a lungul istoriei lor, de
peste 150 de ani, nici una din aceste bănci nu a dat faliment 79.

6.1.8.3. Sistemul
Raiffeisen
La început a fost propriu mediului rural şi îşi fundamenta
organizarea pe următoarele principii:
ƒ Cerc de activitate limitat, cu două componente distincte: moral
şi
economic.
ƒ Răspundere solitară
nemărginită.
ƒ Părţi sociale mici, alocate pentru constituirea unui fond de
rezervă
individual şi neparticipante la împărţirea
profitului.
ƒ Fondurile de finanţare au ca sursă principală de
constituire depunerile membrilor şi in final, creditele bancare.
ƒ Împrumuturile acordate debitorilor agricoli sunt, de obicei,
pe
termen mijlociu şi
lung.
ƒ Cooperativa este o întreprindere mixtă, deoarece face atât
operaţiuni bancare cât şi operaţiuni comerciale în comision.
ƒ Reprezentare organizatorică centralizată cu activitate centrată pe
aspectele morale.
Sistemul Raiffeisen îşi are originea tot în Germania şi poartă
numele unui primar dintr-un sat „bântuit de fantome”80, care în
anul 1849, a întemeiat „Societatea de ajutor din Flammersfeld”,
pentru sprijinirea agricultorilor nevoiaşi. Câţiva ani mai târziu,
respectiv în 1854, tot F.W. Raiffeisen a înfiinţat în Heddersdorf o
casă de ajutor mutual pe care, foarte curând, a înlocuit-o cu o
societate de credit.
La început, la baza sistemului Raiffeisen a stat ideea atragerii, în
primul rând, a păturilor nevoiaşe ale populaţiei. Membrilor
care
79
www.dobanzi.ro/banci.php/
80 Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, Vol. I, p. 177
 105

proveneau din clasele sărace ale societăţii nu li se percepeau

părţi sociale sau taxe de înscriere, singura lor obligaţie fiind de a
răspunde în mod solitar şi necondiţionat la
angajamentele contractate de cooperativă.
Din această cauză, organizaţia a avut un profund caracter de
binefacere deoarece furnizorii de fonduri erau persoane înstărite, nu
cei care solicitau împrumuturi81.
În cadrul sistemului Raiffeisen, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, tot în Germania, s-au personalizat alte două
subsisteme cooperative: Haas şi Wollenborg.

6.1.8.4. Sistemul Haas

Este o variantă o sistemului Raiffeisen şi a început să se
dezvolte din 1872, în formula cooperativelor de
credit. Sistemul Hass s-a consolidat după
1883, când a luat fiinţă Uniunea Naţională a
Societăţilor Cooperative Agricole”.
În acest sistem, cooperativele de credit aveau părţi sociale mai
mari şi nu efectuau operaţiuni comerciale decât în mod excepţional,
recomandarea fiind ca pentru aceasta să funcţioneze
structuri cooperatiste specializate.
În plus, spre deosebire de Sistemul Raiffeisen, în sistemul
Sistemul Hass, activitatea are un pronunţat caracter economic, ceea ce
exclude spiritul riguros, religios şi moral din actul de conducere.

6.1.8.5. Sistemul Wollenborg

Este tot o variantă a Sistemul Raiffeisen, dar adaptat la nevoile şi
specificitatea agriculturii italiene de la finele secolului XIX.
Prima cooperativă de acest gen a luat fiinţă în 1883 în
satul Loregia din Sadova, în care caracterul etic creştin (atât de
specific cooperativelor de tip Raiffeisen) fusese înlăturat.

81
Dona, Ion. Op. Cit, p
292.
 106

6.2. Cooperativa
Cooperativa, ca formă concretă de manifestare a fenomenului
cooperatist, dar şi ca entitate juridică, economică şi socială reclamă
abordări multiple.
Indiscutabil, politicile din domeniu sunt fundamentate de
principiile cooperative, poziţia cooperativei faţă de
economie şi societate, relaţiile dintre cooperativă,
societate şi întreprindere, precum şi de poziţia cooperativei faţă de
fermierul cooperator.
Lista problematicilor menţionate anterior reprezintă tema
studiului următor.

6.2.1. Principii de organizare şi funcţionare

În ţara noastră, cooperaţia este organizată şi funcţionează în
baza a şapte principii, pe care legea, în mod expres, le recunoaşte a
nu avea un caracter normativ82, adică ele servesc drept suport
interpretativ al normelor legale.
ƒ Principiul asocierii voluntare şi deschise, potrivit căruia
societăţile
cooperative sunt organizaţii voluntare care se constituie pe baza
liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoanelor capabile
s ă utilizeze serviciile lor şi care sunt de acord să îşi asume
responsabilităţile calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de
discriminare pe criterii de naţionalitate, origine etnică, religie,
apartenenţă politică, origine socială sau sex.
ƒ Principiul controlului democratic al membrilor cooperatori,
potrivit
căruia societăţile cooperative sunt organizaţii democratice controlate
de către membrii cooperatori care participă la stabilirea politicilor
şi adoptarea deciziilor. Persoanele care activează ca reprezentanţi
aleşi sunt răspunzătoare în faţa
membrilor cooperatori. În societăţile
cooperative de gradul 1, membrii au drepturi egale de vot,
fiecare
având un singur vot, indiferent de numărul părţilor sociale
deţinute.
82
Legea 1/2005, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of. nr.172/28 februarie
2005, art.7, pct.4
 107

ƒ Principiul participării economice a membrilor cooperatori,

conform căruia membrii contribuie în mod echitabil la constituirea
proprietăţii societăţii cooperative, exercitând asupra
acesteia un control democratic. Cel puţin
o parte a acestei proprietăţi este indivizibilă. Membrii cooperatori
primesc, de regulă, o compensaţie limitată în bani sau în natură, din
profitul stabilit pe baza situaţiei financiare anuale şi a contului de
profit şi pierderi, proporţional cu cota de participare la
capitalul social. Membrii cooperatori alocă din profitul net al
societăţii cooperative sumele necesare realizării următoarelor scopuri:
dezvoltarea societăţii cooperative, recompensarea membrilor
cooperatori în raport cu participarea la activitatea societăţii
cooperative sau sprijinirea altor activităţi aprobate de către membrii
cooperatori.
ƒ Principiul autonomiei şi independenţei societăţilor cooperative,
potrivit căruia societăţile cooperative sunt organizaţii autonome,
bazate pe autoajutoare şi sunt controlate de către membrii lor.
Intrarea în raporturi juridice cu alte persoane fizice sau juridice,
inclusiv Guvernul, sau atragerea de finanţare din surse externe se
face cu asigurarea controlului democratic al membrilor
cooperatori şi cu menţinerea autonomiei societăţilor cooperative.
ƒ Principiul educării, instruirii şi informării membrilor cooperatori,
conform căruia societăţile cooperative asigură educarea şi
instruirea membrilor lor, reprezentanţilor aleşi, directorilor executivi
sau angajaţilor, astfel încât aceştia să poată contribui efectiv la
dezvoltarea societăţilor cooperative din care fac parte. Societăţile
cooperative informează publicul, în mod special tineretul şi liderii de
opinie, în legătură cu natura şi avantajele cooperaţiei.
ƒ Principiul cooperării între societăţile cooperative, potrivit
căruia
cooperativele servesc membrii proprii şi consolidează mişcarea
cooperatistă. Societăţile cooperatiste lucrează împreună în
cadrul structurilor locale, naţionale, regionale şi internaţionale.
 108

ƒ Principiul preocupării pentru comunitate, conform căruia

societăţile cooperative acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
comunităţilor din care fac parte, prin politici aprobate de membrii lor.
Principiile cooperatiste internaţionale s-au adoptat încă din 1966
la Congresul de la Viena. Similar celorlalte tipuri de
cooperative şi cooperativa agricolă respectă în totalitate aceste
principii, având în vedere că reprezintă un tip de asociere agricolă în
care optimul Paretto şi economiile de scară sunt concepte dezirabile83.

6.2.2. Poziţia cooperativei în economie şi societate

Cooperativa se manifestă ca un agent economic de drept privat
ocupând poziţia intermediară dintre societatea civilă şi
societatea economică. Evident, în primul rând, ea trebuie să
activeze în direcţia îndeplinirii celor două obiective specifice ei, iar în
al doilea rând, să ducă la îndeplinirea obiectivelor ce revin societăţii
civile şi, respectiv, oricărei societăţi comerciale. Iată de ce
cooperativa este, în egală măsură, o exponentă a societăţii civile, dar
şi a societăţii economice.
În concluzie, după scopul urmărit, cooperativa ocupă o poziţie
conform figurii de mai
jos.
Figura 6.1
Poziţia cooperativei în societate şi
economie

Societate civilă Societate Societa te

ti ă i lă

- respectarea - maximizarea veniturilor - maximizarea profitului

drepturilor şi pentru fermieri prin
libertăţilor omului; valorificarea produselor
- monitorizarea obţinute de aceştia la preţuri
activităţilor înalte;
statului. - aprovizionarea fermierilor cu
input-uri cât mai ieftine sau
acordarea de facilităţi acestora
în vederea susţinerii procesului
de
d ţi i t

83
Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de peste 100 ani, Institutul
de
Economie Agrară, INCE, Academia Română, p.
 109

6.2.3. Relaţiile cooperativă – asociaţie – întreprindere

În accepţiunea ţărilor cu economie de piaţă, cooperativa este
atât o întreprindere, cât şi o asociaţie84. Este o întreprindere
deoarece are un scop economic precis, cu finalitate în maximizarea
veniturilor şi, în plus, operează pe piaţă în mod similar oricărui
agent economic necooperatist. Cooperativa, însă, se manifestă şi ca o
asociaţie, întrucât are un obiectiv specific, respectiv, promovarea
intereselor membrilor săi, dat fiind statutul de
dependenţă faţă de aceştia. Dependenţa
cooperativei faţă de membrii săi este marcată, în principal, de faptul
că aceasta trebuie să repartizeze membrilor profitul obţinut.
În plus, cooperativa ca orice asociaţie de tip privat, cu
personalitate juridică şi independentă, se manifestă în conformitate
cu anumite principii:intrarea şi ieşirea membrilor pe baza liberei
voinţe, autoconducerea şi autocontrolul.
Relaţia cooperativă – asociaţie – întreprindere este deosebit de
relevantă în planul cunoaşterii teoretice, dar şi al experienţei, aşa cum
se produce acesta sub aspectul
titulaturilor şi conceptelor diferite, acceptate şi
promovate în ţările Uniunii Europene. Astfel, în majoritatea statelor
membre ale U.E., atât în întregul sistem cooperatist, cât şi în
cooperaţia agricolă, cel mai adesea apare denumirea de întreprinderi
cooperatiste, deoarece cooperarea a depăşit de-a lungul timpului sfera
relaţiilor orizontale, caracterizându-se în prezent printr-o
puternică integrare verticală85.
Statistica U.E. raportează existenţa a peste 30.000 de
întreprinderi cooperatiste cu statut de membru, în care activează
peste 9 milioane de membricooperatori.

6.2.4. Poziţia cooperativei faţă de fermierul cooperator

Cooperativa are o dublă poziţie faţă de fermierul cooperator:

84
Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de peste 100 ani, Institutul
de
Economie Agrară, INCE, Academia Română, p. 70
85 COGECA – Agricultural co-operation in the European Union, Issued and Trends, Bruxelles, 2000
 110

1. Preia prin includere, parţial sau total, patrimoniul sau

activitatea fermierului.
2. Promovează interesele economice ale membrilor (fermierilor) săi.
Această caracteristică a cooperativei apare în literatura de
specialitate sub denumirea de „mână întinsă” (extended arm).
În accepţiunea tuturor ţărilor U.E., cu excepţia teritoriului
fostei Republici Democrate Germane, cooperativa agricolă nu
include în obiectul său de activitate procesul de producţie
agricolă ca atare. Acesta se desfăşoară în mod individual la nivelul
fermei, iar răspunderea pentru activitatea de producţie revine
fiecărui fermier în parte. În România, spre deosebire de U.E., prin
lege se consfinţeşte, prin domeniul de activitate al societăţilor
cooperative agricole, chiar „exploatarea în comun a suprafeţelor
agricole deţinute de membrii cooperatori”86.

6.3. Tipuri şi forme cooperatiste

6.3.1. Cooperare
În sensul devenirii sale istorice, cooperarea se manifestă,
în principal, sub următoarele forme87:
ƒ Cooperarea fără orientare voită, adesea neconştientizată de
participanţi. Apare ca o reacţie comună faţă de anumite constrângeri
exterioare sau faţă de un pericol perceput independent de fiecare.
ƒ Cooperarea spontană apare mai ales în rândul grupurilor sociale
relativ mici, asociate neformalizat şi dezvoltându-se pe baza relaţiilor
de prietenie sau de rudenie.
ƒ Cooperarea tradiţională se constituie în virtutea unor norme şi
moravuri (valori) moştenite ca stereotip pentru situaţii repetitive,
cum este de exemplu cooperarea între generaţii.
ƒ Cooperarea contractuală implică voinţa deliberată a participanţilor,
consfinţită în înţelegeri, contracte, cu specificarea condiţiilor cooperării.

86
Ibidem
87 Dona, Ion, Economie Rurală, Ed. Economică, Bucureşti 2000, p.291
 111

În funcţie de sensul în care se manifestă şi felul

activităţilor, cooperarea este de două feluri:
ƒ Cooperarea pe orizontală, care presupune relaţiile ce se stabilesc
între diferiţi întreprinzători din acelaşi domeniu de activitate.
Cooperarea pe orizontală îmbracă forme diverse, de la cele simple,
până la cele complexe. O formă a cooperării pe orizontală o
reprezintă asocierea în producţie.
ƒ Cooperarea pe verticală, care înseamnă relaţiile care se stabilesc
între agricultură şi ramurile aflate în amonte şi/sau aval de ea.
Forma superioară a cooperării pe verticală este combinatul
agroindustrial, care funcţionează ca o unitate integrată, prin
cooperare atât cu industria (producerea de furaje combinate,
industrializarea produselor agricole vegetale sau
animale etc.), cât şi cu valorificarea (desfacerea
animalelor vii sau a produselor agricole de orice fel).
După sfera de cuprindere, cooperarea poate fi:
ƒ Cooperarea de ramură presupune relaţiile între ramurile
economiei naţionale (intraramuri) şi relaţiile din cadrul aceleiaşi ramuri
economice (interramuri).
ƒ Cooperarea în profil teritorial presupune relaţiile economice
între
judeţe sau zone (intrazonal) şi relaţiile din cadrul aceluiaşi judeţ sau
zonă
(interzonale)
.

6.3.2. Societatea cooperativă

Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane
fizice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza
consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării
intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori,
fiind deţinută în comun şi controlată democratic de membrii săi în
conformitate cu principiile
cooperatiste88.

88
Legea 1/2005, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of. nr.172/28 februarie
2005, art.7
 112

În funcţie de sfera de cuprindere, societatea cooperativă este de

două tipuri:
ƒ Societate cooperativă de gradul 1, constituită ca persoană
juridică
prin cooperarea dintre persoane
89
fizice .
ƒ Societate cooperativă de gradul 2, constituită tot ca
persoană juridică prin cooperarea dintre societăţile cooperative de
gradul 1, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în
scopul integrării pe orizontală sau verticală a
activităţii economice desfăşurate de acestea90.
În funcţie de domeniul de activitate societăţile cooperative de
gradul 1 se pot constitui într-una din următoarele forme 91:
ƒ Societăţi cooperative meşteşugăreşti - asociaţii de persoane
fizice
ce desfăşoară în comun activităţi de producţie, de comercializare a
mărfurilor, de executare de lucrări şi prestări de servicii, care
contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea
activităţilor meşteşugăreşti ale membrilor săi cooperatori;
ƒ Societăţi cooperative de consum - asociaţii de persoane fizice ce
desfăşoară în comun activităţi de aprovizionare a membrilor
cooperatori şi a terţilor cu produse pe care le cumpără sau le produc
şi activităţi de prestări de servicii către membrii săi cooperatori şi către
terţi;
ƒ Societăţi cooperative de valorificare - asociaţii de persoane fizice
ce
se constituie în scopul de a valorifica produsele proprii sau
achiziţionate prin distribuţie directă sau prin prelucrare şi distribuţie
directă ;
ƒ Societăţi cooperative agricole - asociaţii de persoane fizice ce se
constituie cu scopul de a exploata în comun suprafeţele
agricole deţinute de membrii cooperatori, de a efectua în comun
lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi
instalaţii şi de a
valorifica produsele
agricole;
89
Ibidem, art.6, lit.l
90 Ibidem, art.6, lit.m
91 Ibidem, art.4, lit.a-i
 113

ƒ Societăţi cooperative de locuinţe - asociaţii de persoane fizice ce

se constituie cu scopul de a construi, cumpăra, conserva,
renova şi administra locuinţe pentru membrii săi cooperatori;
ƒ Societăţi cooperative pescăreşti - asociaţii de persoane fizice ce
se
constituie cu scopul de a înfiinţa ferme piscicole şi de acvacultură , de
a produce, repara, întreţine şi cumpăra echipamente, utilaje,
instalaţii, ambarcaţiuni de pescuit, precum şi de a pescui, prelucra
şi distribui produse piscicole;
ƒ Societăţi cooperative de transporturi - asociaţii de persoane fizice
ce
se constituie cu scopul de a realiza activităţi de transport şi
activităţi conexe acestora, pentru membrii cooperatori şi pentru
terţi, pentru îmbunătăţirea tehnică şi economică a
activităţilor de transport desfăşurate de
membrii cooperatori;
ƒ Societăţi cooperative forestiere - asociaţii de persoane fizice ce
se
constituie cu scopul de a amenaja, exploata, regenera şi proteja
fondul forestier deţinut de membrii cooperatori, ţinând seama de
condiţiile impuse de regimul silvic;
ƒ Societăţi cooperative de alte forme care se vor constitui
cu
respectarea dispoziţiilor prezentei
legi.
Legea cooperaţiei în România, prin prevederile articolului 4, are
un caracter deschis cu privire la posibilitatea constituirii de
societăţi cooperative de alte forme, dar
cu respectarea dispoziţiilor legii
menţionate.

6.3.3. Asocierea şi asociaţiile

Asocierea este un auxiliar preţios al culturii şi al producţiei de
orice fel. Libertatea de asociere este o consecinţă logică şi directă a
libertăţii individuale şi, în acelaşi timp, o cale de dezvoltare a libertăţii
individuale.
În cadrul relaţiilor agrare din spaţiul românesc, de timpuriu
şi constant, s-au manifestat forme tradiţionale de muncă colectivă, de
tip
 114

asociativ, ce demonstrează spiritul social al ţăranului. Iată câteva

dintre acestea 92:
ƒ tarlalele ciobăneşti, care au fost adevărate cooperative de
producţie. Proprietăţile moşnenilor erau preţioase
experienţe cooperatiste
ƒ claca
ƒ obştea sătească
ƒ islazul (imaşul) sătesc sau comunal
ƒ pădurea satului
ƒ sfatul satului
ƒ cireada sau stâna satului şi altele

În funcţie de originea lor, asociaţiile sunt:

ƒ publice (comună, judeţ, asociaţii de judeţe, regii publice,
asociaţii comerciale);
ƒ de utilitate publică (BNR, CEC);
ƒ private
În funcţie de forma juridică, asociaţiile sunt:
ƒ publice (sunt înfiinţate prin legi, prin voinţa statului)
ƒ private:
- comerciale
- civile
Asociaţiile comerciale şi o parte din asociaţiile civile
îmbracă forma de societate, care se constituie în baza unui contract
prin care mai mulţi asociaţi convin să pună valori în comun, în
vederea obţinerii unui beneficiu (profit) direct.

În funcţie de modul de funcţionare, asociaţiile sunt:

ƒ închise, care funcţionează atâta timp cât toţi asociaţii rămân
în societate.

92
Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, Vol. I, p.334
 115

ƒ deschise, cu un număr variabil de membrii (în general

asociaţiile civile au un caracter deschis).
ƒ cu capital fix, cum sunt toate societăţile
comerciale.
ƒ cu capital variabil, cum sunt
cooperativele.
ƒ fără capital, cum sunt asociaţiile civile şi cooperativele cu
răspundere nelimitată.
ƒ universale de bunuri,, sunt acelea prin care membrii pun în
asociaţie
toate averile mobile şi imobile pe care le posedă şi toate câştigurile
care ar putea rezulta din acestea.
ƒ universale de câştiguri, sunt acelea prin care membrii pun în
comun
câştigurile din activitatea lor, indiferent de modul de dobândire, pe
tot parcursul asocierii.
ƒ particulare, sunt acelea care au ca obiect de activitate dispoziţia,
uzul şi/sau fructul asupra unui anumit
bun.
ƒ naţionale, sunt acelea care au câmpul de activitate pe teritoriul
unei
ţări
.
ƒ internaţionale, sunt acelea care au câmpul de activitate pe
teritoriul mai multor ţări.
ƒ locale, activează numai în localitatea unde îşi au
sediul.
ƒ Rurale, orăşeneşti sau regionale, sunt acelea care funcţionează
în raza teritorială a unei comunităţi umane determinate (comună,
oraş, regiune).
ƒ Obligatorii, sunt acelea în care membrii se asociază din
voinţa
statului, precum cele din domeniul asigurărilor sociale, asigurărilor
de sănătate, asigurării obligatorii de bunuri etc.

În funcţie de modul de încetare (stingere) a activităţii, asociaţiile

sunt
:
ƒ Cu durată limitată, încetează în momentul prevăzut în
actul constitutiv şi anume prin trecerea timpului pentru care a fost
încheiat contractul de societate sau prin desăvârşirea afacerii sau
atingerea scopului pentru care s-a încheiat contractul.
 116

ƒ Cu durată nelimitată, sunt acele asociaţii pentru care nu s-

a prevăzut o durată în actul constitutiv sau care urmăresc un scop
veşnic.
Asociaţiile închise sunt societăţi cu durată limitată, chiar dacă
în actul constitutiv nu se prevede, în mod expres, durata de
funcţionare. Aceste asociaţii încetează prin: moartea unui asociat, prin
interdicţia sau insolvabilitatea unuia dintre ei, prin voinţa expresă
a unuia sau mai multor asociaţi de a nu mai continua
activitatea în asociaţie, prin desfiinţarea obiectului de activitate etc.

În funcţie de scopul activităţii economice, asociaţiile sunt:

ƒ Economice, care se grupează după natura fenomenelor
economice, astfel:
- Asociaţii profesionale, cuprind membrii ai aceleiaşi
profesii sau profesii înrudite.
- Asociaţii patronale sau sindicate patronale, apără
interesele profesionale ale patronilor, întreprinzătorilor,
în faţa autorităţilor, justiţiei, în viaţa economică şi socială.
- Asociaţii muncitoreşti, se constituie între salariaţi, între cei
ce prestează o muncă, un serviciu.
- Sindicatele muncitoreşti, reprezintă asociaţii de apărare
a intereselor profesionale muncitoreşti, în care muncitorii
sunt grupaţi pe profesii. Pot fi sindicate de muncitori
industriali sau de muncitori agricoli, lucrători în
transporturi, construcţii etc.
- Confreriile, sunt asociaţii muncitoreşti cu scopuri religioase.
- Breslele sau corporaţiile, sunt asociaţii muncitoreşti
cu scopuri de ajutor mutual.
- Sindicatele mixte, sunt asociaţii în care intră atât
salariaţii, cât şi patronii.
- Asociaţii de producţie, al căror scop este activitatea de
producţie în comun.
 117

- Asociaţii din domeniul de activitate în care se

regăsesc (industriale, de meseriaşi, agricole, de
aprovizionare, de transport, de schimb, comerciale, de
credit, de valorificare, de consum): culturale, ştiinţifice,
literare, artistice, de ajutor reciproc, sportive etc.
Din punct de vedere al prevederilor legale, cu referire specială
la agricultură93, sunt recunoscute următoarele tipuri de asociaţii:
ƒ Asociaţia simplă sau familială, constituită prin înţelegere verbală
sau
scrisă, între două sau mai multe familii, având ca scop
exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea,
depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor,
prestarea unor servicii precum şi alte activităţi. Aceste activităţi nu
au personalitate juridică, fapt pentru care persoanele implicate îşi
stabilesc singure obiectul de activitate şi condiţiile în care înţeleg să-
şi desfăşoare activitatea. Legea nr. 36 din 1991 , privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere în agricultură, prin articolul 3,
prevede că o asemenea asociaţie poate prin voinţa părţilor, să
dobândească personalitate juridică în conformitate cu Legea nr. 31 din
1990 privind societăţile comerciale.
ƒ Asociaţia (societatea) agricolă, cu personalitate juridică, este
definită ca o societate de tip privat, cu capital variabil şi
număr nelimitate de asociaţi, având ca obiect de activitate
exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor
mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de
investiţii de interes agricol. Exploatarea agricolă poate
consta din: organizarea şi efectuarea de lucrări de
îmbunătăţiri funciare, utilizarea de maşini şi
instalaţii, aprovizionarea, prelucrarea şi valorificarea
produselor agricole şi
neagricole şi altele. Aceste societăţi nu pot avea caracter
comercial.

93
Legea nr. 36 din 1991, privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură,
M.Of. nr. 97/6 mai 1991, art. 2,3 şi 4
 118

6.4. Managementul societăţilor cooperative

™ Capitalul social, caracteristici

ƒ Este în numerar şi în natură, în sumă variabilă cu limită minimă de
500
RON şi vărsat integral la data constituirii
societăţii.
ƒ Se divide în părţi sociale egale, a căror valoare nominală
se stabileşte prin actul constitutiv, în suma nu mai mică de 10 RON.
ƒ Un membru cooperator nu poate deţine mai mult de 20%
din
capitalul social;
ƒ Numărul minim de membrii la constituirea capitalului social este de
5.
ƒ Participarea comună a societăţilor cooperative de gradul 1 la
constituirea capitalului social al societăţilor cooperative de gradul 2
nu poate fi mai mică de 67%.
ƒ Bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social se evaluează
de
către un expert desemnat de către judecătorul-delegat; pentru
bunurile noi, acestea se înscriu în capitalul social cu valoarea din
factură.
™ Părţile sociale, caracteristici
ƒ Sunt emise în formă materială, pe suport hârtie şi trebuie să
cuprindă
datele de identificare ale societăţii, cât şi cele ale
posesorului.
ƒ Se transmit numai membrilor cooperatori din aceeaşi
societate cooperativă. Din această cauză părţile sociale nu pot fi obiect
al gajului, purtătoare de dobânzi şi utilizate pentru plata
datoriilor personale. Legea nu precizează, în mod expres, dacă
se pot vinde. Această omisiune legislativă va conduce în practică
la interpretări diverse, cu efecte negative în acţiunile de promovare
a societăţilor cooperative în agricultură.
ƒ Evidenţa părţilor sociale şi a membrilor cooperatori se ţine
într-un
registru
special.
 119

Patrimoniu
Proprietatea cooperativei este privată, iar patrimoniul
acesteia are următoarea structură:

Patrimoniul
cooperativei

Parte Parte indivizibilă

divizibilă

Părţi Dividende Acumulările din

sociale activitatea proprie

Partea divizibilă include „valoarea părţilor sociale emise în

schimbul aportului adus de membrii cooperatori la capitalul
social, precum şi dividendele cuvenite acestora”94.
Partea indivizibilă reprezintă acumulările rezultate din
activitatea proprie a cooperativei95.
Aportul membrilor cooperatori îmbracă forma materială a
părţilor sociale, care însumate formează capitalul social al
organizaţiei. Aportul este considerat, din punct de vedere legal, ca o
obligaţie a membrilor, asumată în mod liber, democratic şi poate fi:
- subscris şi/sau vărsat
- în numerar şi/sau în natură
Suscită interes aportul în natură, în care se încadrează şi
terenurile agricole, aport care, potrivit legii se realizează „prin
transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societatea cooperativă a bunurilor aflate în stare de
utilizare”96. Prin sintagma
„transferarea drepturilor corespunzătoare” înţelegându-se
folosinţa, fructul şi uzufructul, ca atribute esenţiale ale
dreptului de proprietate,
mai puţin dispoziţia.

94
Legea nr. 1 din 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (art. 6, lit. i)
95 ibidem (art. 6, lit. j)
96 ibidem (art. 13, pct. 2)
 120

Părţile sociale sunt „diviziuni ale capitalului social,

nominative, emise în formă materială, de valoare egală, indivizibile,
nenegociabile şi care nu sunt purtătoare de dobânzi”97. Valoarea
unei părţi sociale se stabileşte prin actul constitutiv, dar nu mai
mică de 100.000 lei. Tot prin actul constitutiv se stabileşte
numerarul de părţi sociale pe care cooperator le poate deţine,
cu menţiunea că o singură persoană nu poate deţine mai mult de
20% din capitalul social. Legea restricţionează în mod expres
transmiterea părţilor sociale numai către membrii cooperatori
din aceeaşi cooperativă la valoarea lor nominală, ceea ce exclude
riscurile privitoare la schimbarea formei juridice a statutului.
Capitalul social reprezintă forma valorică însumată a
părţilor sociale şi este de mărime variabilă, dar nu mai mică de 500
RON, sumă care trebuie subscrisă şi vărsată chiar la data înfiinţării
cooperativei.
Asupra capitalului social numai Adunarea Generală are
competenţe în sensul reducerii sau creşterii acestuia, în
următoarele condiţii:
a) reducerea:
- micşorarea numărului de părţi sociale;
- reducerea valorii nominale a părţilor sociale;
- dobândirea propriilor părţi sociale de către
societatea cooperativă, urmată de anularea lor.
b) creşterea :
- aportul de noi părţi sociale
- creşterea valorii părţilor sociale.
Încetarea activităţii cooperativei se înfăptuieşte prin una
din următoarele trei situaţii : fuziunea, divizarea şi dizolvarea.
Fuziunea se realizează prin absorbirea unei cooperative de altă
cooperativă sau prin contopirea a două sau mai multe
cooperative pentru a alcătui o societate cooperativă.
Diviziarea se realizează prin împărţirea patrimoniului şi este:

97
ibidem (art. 6, lit. k)
 121

- totală, când întreg patrimoniul este împărţit între două sau

mai multe societăţi cooperative existente sau care iau astfel
fiinţă ;
- parţială, când patrimoniul se desprinde şi formează una sau
mai multe cooperative.
Fuziunea sau divizarea se decid de către Adunarea Generală a
membrilor cooperatori şi se poate înfăptui şi între societăţi
cooperative de forme diferite, cu condiţia dizolvării fără lichidare, după
caz.
Fuziunea şi respectiv, divizarea se realizează în baza unui
proiect întocmit de administratorul cooperativei care va cuprinde:
- forma, denumirea şi sediul societăţilor cooperative care participă
la operaţiune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
- stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului care se
transmit societăţilor cooperative beneficiare;
- raportul de schimb al părţilor sociale;
- modalităţile de predare a părţilor sociale deţinute la
societatea cooperativă supusă fuziunii, respectiv divizării;
- cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
- drepturile care se acordă deţinătorilor de
obligaţiuni cooperatiste şi orice alte drepturi
speciale;
- data situaţiei financiare de fuziune sau a situaţiei financiare
de divizare, dată care va fi aceeaşi pentru toate
societăţile cooperative participante;
- orice alte date care prezintă interes pentru operaţiune.
Dizolvarea presupune în mod necondiţionat încetarea activităţii
cooperativei, datorită :
- împlinirii termenului pentru care a fost constituită, dacă nu
s-a hotărât continuarea activităţii de către adunarea generală;
- imposibilităţii realizării obiectului de activitate sau
realizarea acestuia;
- hotărârII Adunării Generale;
- falimentulUI societăţii cooperative;
 122

- scăderII numărului membrilor cooperatori sau reducerea

capitalului social sub minimul legal;
- altor cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv
al cooperativei.
Dizolvarea se produce fără lichidarea sau cu lichidarea
cooperativei. Dizolvarea fără lichidare se produce în situaţia când
cooperativa este supusă fuziunii sau divizării.
Lichidarea cooperativei se execută de către lichidatori autorizaţi,
desemnaţi de Adunarea Generală sau prin hotărâre judecătorească.
Lichidatorii sunt obligaţi ca, în termen de 30 zile de la numire,
împreună cu administratorii, să facă inventarul bunurilor mobile şi
imobile şi să încheie situaţia financiară care să evidenţieze starea
activului şi pasivului societăţii cooperative.
Lichidatorii nu pot plăti membrilor cooperatori nici o
sumă reprezentând contravaloarea părţilor sociale ce li s-ar
cuveni din lichidare, înaintea achitării datoriilor către creditorii
cooperativei. Activul rămas în urma achitării sumelor datorate şi
a părţii divizibile către membrii cooperatori se transmite, în baza
hotărârii Adunării Generale a membrilor cooperatori, către o altă
societate cooperativă, conform prevederilor actului constitutiv. În
lipsa hotărârii Adunării Generale, activul rămas se atribuie unei
societăţi cooperative de aceeaşi formă, din localitatea în care se află
sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate, prin hotărâre
judecătorească irevocabilă.

™ Conducere şi organizare
Adunarea Generală:
ƒ Este constituită din totalitatea membrilor cooperatori şi este
ordinară şi extraordinară.
ƒ Convocarea şi organizarea Adunării Generale se face de către
Consiliul de Administraţie sau de administratorul unic, conform
procedurilor legale.
 123

ƒ Adunarea Generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an,

în cel mult 4 luni de la încheierea exerciţiului financiar; Adunarea
Generală ordinară are următoarele competenţe:
- să aleagă preşedintele, administratorii şi cenzorii;
- să stabilească remuneraţia administratorilor şi cenzorilor şi să
se pronunţe asupra competenţelor gestionare ale
administratorilor;
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul
de activitate pentru exerciţiul financiar următor;
- să aprobe înscrierea sau excluderea de membri
cooperatori;
- să aprobe constituirea şi utilizarea rezervelor statutare
sau contractuale, precum şi a altor rezerve.
ƒ La prima convocare, Adunarea Generală ordinară este
legal
constituită în prezenţa a jumătate plus unul din numărul
membrilor cooperatori, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii
participanţilor; pentru cea de-a doua şi următoarele adunări
generale prezenţa minimă obligatorie este de 1/3 din membrii
cooperatori.
ƒ Adunarea Generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori
este
nevoie; Adunarea Generală extraordinară are următoarele
competenţe:
- majorarea valorii nominale a părţilor sociale, emisiunea
de obligaţiuni cooperatiste;
- schimbarea formei societăţii cooperative, schimbarea
sediului societăţii cooperative, aprobarea înscrierii unor
noi membri cooperatori;
- majorarea capitalului social sau, după caz, reducerea
capitalului social;
- fuziunea cu alte societăţi cooperative sau divizarea
societăţii cooperative;
- înfiinţarea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi
ale societăţii cooperative, dizolvarea
anticipată a societăţii cooperative;
 124

- ipotecarea, gajarea, după caz, transmiterea în folosinţă

sau înstrăinarea imobilizărilor
corporale aparţinând societăţii cooperative;
- încheierea de contracte de asociere între societate şi
alte persoane juridice ori persoane fizice sau participarea
societăţii cooperative la capitalul social al altor persoane
juridice;
- orice altă modificare a actului constitutiv sau a oricărei
hotărâri pentru care este cerută aprobarea
Adunării Generale extraordinare.
ƒ La prima convocare, Adunarea Generală extraordinară este legal
constituită în prezenţa a ¾ din numărul membrilor cooperatori,
iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor membrilor cooperatori
prezenţi; pentru cea de-a doua şi următoarele adunări generale
extraordinare prezenţa minimă obligatorie este de ½ din membrii
cooperator i.
Caracteristicile votului
ƒ Votul este deschis, dacă actul constitutiv nu face precizări
speciale.
ƒ Votul este obligatoriu secret pentru alegerea sau revocarea
preşedintelui, consiliului de administraţie, administratorilor şi
cenzorilor.
ƒ Votul administratorului nu este valabil, atunci când nu deţine
părţi
sociale.
ƒ Votul poate fi încredinţat, prin mandat, de la un membru la
altul, dacă actul constitutiv prevede acest fapt.
Caracteristicile hotărârilor
ƒ Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi
membrii cooperativei;
ƒ Hotărârile Adunării Generale pot fi atacate respectând
prevederile
legale şi prevederile actului constitutiv de către membrii
cooperatori care au votat împotrivă sau de cei care nu au participat la
şedinţă.
Consiliul de Administraţie
ƒ Consiliul de Administraţie are ca obiectiv central administrarea
şi gestionarea societăţii cooperative. Aceste obiective pot fi
îndeplinite şi de un administrator unic.
 125

ƒ Consiliul de Administraţie este alcătuit dintr-un număr impar

de membri, dar nu mai mare de 11, aleşi prin vot secret, pe o perioadă
de 4 ani.
ƒ Desemnarea, înlocuirea sau revocarea membrilor Consiliului
de
Administraţie se fac exclusiv de către Adunarea
generală.
ƒ Membrii Consiliului de Administraţie nu pot fi asociaţi,
acţionari, administratori, directori executivi sau cenzori în societăţi
comerciale care au acelaşi obiect de activitate cu cel al societăţii
cooperative.
ƒ Administratori pot fi numai persoanele care îndeplinesc calitatea
de
membru cooperator.
ƒ Administratorii sunt obligaţi să depună, în termen de 30 de zile de
la alegerea lor, o garanţie bănească ce nu poate fi mai mică
decât valoarea a zece părţi sociale.
Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru ducerea
la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii cooperative.
De asemenea, sunt obligaţi să ia parte la toate adunările
generale ale societăţii cooperative, la şedinţele consiliilor de
administraţie şi ale organelor de conducere similare acestora.
ƒ Consiliul de Administraţie se întruneşte o dată pe lună la
convocarea
preşedintelui, sau ori de câte ori este nevoie. Consiliul de
Administraţie deliberează valabil în prezenţa a două treimi din
numărul membrilor săi, iar decizia este adoptată cu votul majorităţii
simple a membrilor prezenţi.
Preşedintele Consiliului de Administraţie
ƒ Preşedintele Consiliului de Administraţie sau administratorul unic
este de drept preşedintele societăţii cooperative şi este ales
dintre acei membri cooperatori care au calităţi manageriale şi
experienţă în domeniu.
ƒ Atribuţiile acestuia constau
în:
- asigurarea conducerii activităţii curente a societăţii
cooperative, îndeplinirea hotărârilor Adunării Generale şi
a deciziilor consiliului de administraţie;
 126

- reprezintarea societăţii cooperative în relaţiile cu terţii, în

limita atribuţiilor stabilite prin contractul de administrare şi
prin actul constitutiv.
Directorul executiv
ƒ Postul de Director executiv este aprobat de Adunarea
Generală.
ƒ Consiliul de Administraţie desemnează directorul executiv în
urma unui concurs, şi nu este obligatoriu ca acesta să fie şi
membru cooperator.
ƒ Administratorii nu pot avea funcţia de director
executiv.
Cenzorii
ƒ Societatea cooperativă are minim 3 cenzori şi 3 supleanţi,
desemnaţi de Adunarea Generală. Excepţie de la această
prevedere fac societăţile cooperative care au mai puţin de 50
de membri, unde Adunarea Generală alege numai un cenzor şi un
supleant.
ƒ Condiţii ce trebuie îndeplinite de cenzori
:
- cel puţin un cenzor trebuie să fie expert contabil sau
contabil autorizat;
- fiecare cenzor este ales de Adunarea Generală pentru
un mandat de 3 exerciţii financiare;
- nu pot fi cenzori persoanele care fac parte din Consiliul
de Administraţie, soţul, soţia, rudele şi afinii până la
gradul al treilea inclusiv, precum şi persoanele cărora le
este interzisă funcţia de administrator;
- fiecare cenzor este obligat să depună, în termen de 30 de
zile de la alegerea sa, jumătate din garanţia cerută
pentru administratori.
ƒ Obligaţiile
cenzorilor:
- supraveghează gestiunea societăţii cooperative;
- verifică situaţia financiară şi evaluarea patrimoniului cu
respectarea legislaţiei în vigoare;
 127

- întocmesc anual un raport amănunţit asupra

situaţiei financiare, care este prezentat în
Adunarea Generală ordinară;
- să aducă la cunoştinţa Consiliului de Administraţie sau
administratorului unic, după caz, în scris, în termen de 15 zile
de la data constatării, orice nereguli în administrarea
societăţii cooperative şi orice încălcări ale dispoziţiilor
legale şi ale actului constitutiv pe care le constată;
- sunt obligaţi să comunice membrilor cooperatori sau
terţilor date referitoare la operaţiile societăţii cooperative
supuse controlului, numai în cadrul şedinţelor Adunării
Generale.
Membri
i
Membrul cooperator poate fi definit ca fiind orice persoană care,
pe baza consimţământului liber exprimat, îşi regăseşte interesele
în scopul cooperativei manifestat în plan economic, social şi
cultural şi totodată, participă cu părţi sociale, la capitalul social
al acestei organizaţii.
Tipologic, membrii cooperatori
sunt:
a) În funcţie de statutul juridic:
-persoane
fizice
-persoane
juridice
b) În funcţie de momentul dobândirii acestei calităţi:
-fondatori când participă la semnarea actului constitutiv
de înfiinţare a cooperaţivei;
-asociaţi, când pe baza unei cereri şi cu declararea expresă
a recunoşterii actului constitutiv aderă la
cooperativă, după înfiinţarea acesteea.
Numărul membrilor unei cooperative se stabileşte prin statut ,
dar nu poate fi mai mic de 5.
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite ca o persoană fizică sau
juridică
să fie membru cooperator
sunt:
 128

Persoana fizică Persoană juridică

- minim 16 ani - este legal constituită
împliniţi
- nu au fost condamnate prin
hotărâre judecătorească sau nu
sunt incapabile scopul
- împărtăşeşte potrivitcomun
legii al cooperaţiei

- face o cerere de aderare (excepţie membrilor fondatori), în care

se menţionează:
• Numele, prenumele, codul • Denumirea, sediul, naţionalitatea
numeric personal, data şi codul unic de inregistrare
naşterii, domiciliul şi cetăţenia
- subscrie şi plăteşte numărul părţi sociale prevăzute în actul constitutiv
- se angajează să respecte prevederile legale şi actul constitutiv
al cooperativei
- la data înscrierii în cooperativa agricolă, trebuie să verse cel puţin
30% din valoarea capitalului subscris, iar diferenţa se va vărsa în
termen de 12 luni de la data înscrierii

Încetarea calităţii de membru cooperator se produce în una din

următoarele situaţii:
- retragere la cerere, care se înaintează
preşedintelui cooperativei, iar acesta are obligaţia de a
informa, la prima sedinţă, Consiliul de Administraţie şi Adunarea
Generală a cooperatorilor;
- excludere, în cazul când:
• nu a fost vărsată diferenţa din valoarea părţilor
sociale subscrise, în termenul prevăzut de lege;
• nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi
actul constitutiv pentru a fi membru în cooperativă;
• devine membru cooperator în cooperative agricole
concurente sau sunt exercitate activităţi concurenţiale pe
cont propriu sau în contul altei persoane.
- decesul membrului cooperator persoană fizică, situaţie în
care, drepturile plăţilor succcesorale ale acestuia se stabilesc
pe baza rezultatelor anuale determinate la sfărşitul exerciţiului
financiar al anului respectiv.
- încetarea, în condiţiile legii, a calităţii de persoană
juridică a cooperativei agricole.
Drepturi:
 129

• Să participe la adunările generale, unde fiecare membru poate

să-şi exprime actul de voinţă printr-un singur vot asupra
hotărârilor adoptate şi totodată să propună măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii cooperativei.
• Să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere sau
pentru dobândirea calităţii de cenzor.
• Să beneficieze de facilităţile şi serviciile oferite de cooperativă.
• Să primească dividende din profitul net anual, proporţional
cu participarea la capitalul social.
• Să participe la activitatea cooperativei.
• Să solicite şi să primească din partea administratorilor
informaţii privind activitatea economico-financiară a cooperativei.
• Să consulte registrul de procese verbale ale Adunării Generale,
să solicite convocarea în regim extraordinar a acesteia,
conform prevederilor legale şi actului constitutiv.
• Să se retragă din cooperativă, respectând prevederile şi
procedurile legale.
Obligaţii:
• Să verse la termenele stabilite valoarea aportului subscris,
la capitalul social al cooperativei.
• Să ducă la îndeplinire hotărârile Adunării Generale şi ale
celorlalte organe de conducere ale cooperativei.
• Să nu fie în acelaşi timp membru cooperator în
cooperative concurente şi să nu exercite acelaşi comerţ sau
altul concurent, pe cont propriu, ori în contul altor persoane.
• Să respecte valorile şi principiile mişcării cooperatiste.
• Să respecte prevederile actului constitutiv al
cooperativei. Relaţiile dintre membrii cooperatori şi
cooperativă:
• patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului cooperator de
a depune părţile sociale şi/sau aporturi în natură;
 130

• de muncă, în cazul în care membrul cooperator încheie cu

cooperativa agricolă un contract sau convenţie individuală de
muncă;
• comerciale pentru livrările de produse şi prestările de
serviciiefectuate de membrul cooperator pentru cooperativă, în
calitate de agent economic, independent.

6.5. Organizaţiile de producători (grupurile de producători)

Producătorul agricol înseamnă orice persoană fizică sau juridică
care îşi valorifică producţia proprie.
Organizaţia de producători reprezintă orice grup de producători,
în exclusivitate din agricultură, care activează în domeniul fructelor
şi legumelor, şi are drept scop comercializarea producţiei
membrilor şi îndeplineşte condiţiile de recunoaştere.
Grupul de producători este o persoană juridică constituită
din producători agricoli recunoscută de autoritatea statului sub una
din următoarele forme:
- societăţi comerciale (conform Legii nr.31/1990, republicată);
- societăţi agricole şi alte forme de asociere în agricultură
(conform Legii nr.36/1991);
- asociaţii şi fundaţii (conform Ordonanţei Guvernului
nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu
modificări şi completări ulterioare prin Legea nr.246/2005);
- cooperative agricole (conform Legii cooperaţiei
agricole nr.566/2004);
- societăţi cooperative (conform Legii nr.1/2005);
- orice altă formă juridică de asociere, conform legislaţiei
în vigoare.
Recunoaşterea grupului sau organizaţiei de producători este
de două feluri: recunoaştere preliminară şi recunoaştere propriu-zisă,
pentru una sau mai multe grupe de produse, care se stabilesc
prin norme legale în vigoare.
 131

Autoritatea statului care are dreptul să acorde recunoaşterea sau

recunoaşterea preliminară a persoanelor juridice în drept să
solicite acestea este Ministerul Agriculturii.
Recunoaşterea preliminară reprezintă un drept dobândit de către
persoanele care nu îndeplinesc condiţiile de recunoaştere ca
organizaţie de producători, dar au aprobat un plan de recunoaştere
şi beneficiază de o perioadă de tranziţie. Perioada minimă de
funcţionare a grupurilor şi organizaţiilor de producători, precum şi a
grupurilor de producători recunoscute preliminar nu poate fi mai mică
de un an.
Recunoaşterea reprezintă un drept dobândit de către persoanele
juridice, care îndeplinesc condiţiile de recunoaştere ca grup
de producători sau ca organizaţie de producători. Grupul de
producători este recunoscut după următoarele criterii:
ƒ să fie înfiinţat la iniţiativa producătorilor agricoli şi silvici;
ƒ să îndeplinească condiţiile minime de recunoaştere privind
numărul de membri şi valoarea producţiei comercializate în comun;
ƒ prevederea în actul constitutiv sau în statut a următoarelor obligaţii
ale membrilor:
- să aplice deciziile adoptate de grupul de producători
cu privire la raportarea producţiei, tehnicile de
producţie şi protecţia mediului înconjurător;
- să comercializeze cel puţin 75% din producţia proprie
prin intermediul grupului de producători;
- să facă parte dintr-un singur grup de producători
pentru aceeaşi grupă de produse;
- să pună la dispoziţie informaţiile solicitate de grupul
de producători referitoare la suprafeţele destinate producţiei,
tipul de cultură, cantităţile recoltate şi vânzările directe, în
vederea întocmirii statisticilor;
- să plătească contribuţiile financiare prevăzute în actul
constitutiv pentru înfiinţarea şi funcţionarea grupului de
producători;
 132

ƒ actul constitutiv sau statutul să conţină prevederi cu caracter

democratic privind:
- proceduri de promovare, adoptare şi modificare a deciziilor
grupului de producători;
- reglementări care să permită producătorilor membri să

verifice grupul şi deciziile adoptate de acesta ;

- penalităţi pentru nerespectarea obligaţiilor ce le revin
conform actului constitutiv, în special pentru neplata
contribuţiilor financiare sau pentru
nerespectarea deciziilor Adunării
Generale;
- reguli de admitere a noilor membri,respectiv durata minimă
a calităţii de membru care nu poate fi mai mică de un an;
- reguli de excludere şi retragere a membrilor din grupul
de producători;
- măsuri contabile şi bugetare necesare pentru
funcţionarea grupului de producători;
ƒ să dispună de organe de conducere şi de mijloace tehnice care să îi
permită să asigure managementul comercial şi bugetar pentru
funcţionarea grupului.
Scopul activităţii grupurilor şi organizaţiilor de producători, precum
şi a grupurilor de producători recunoscute preliminar, este
comercializarea în comun a produselor agricole şi silvice ale
membrilor, urmărindu-se realizarea următoarelor obiective:
a. planificarea şi modificarea producţiei conform cererii pieţei,
în special conform condiţiilor de calitate şi cantitate;
b. promovarea concentrării ofertei şi plasarea pe piaţă a
produselor obţinute de membrii săi;
c. reducerea costurilor de producţie şi stabilizarea preţurilor
la producător;
d. promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor
de producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze
mediului înconjurător, în special pentru protecţia calităţii apelor, a
solului şi a
 133

peisajului natural, precum şi menţinerea şi/sau promovarea

biodiversităţii.
Grupurile de producători recunoscute sau recunoscute
preliminar, precum şi organizaţiile de producători recunoscute pot
beneficia de sprijin financiar de la bugetul de stat prin bugetul
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Grupurile de producători recunoscute sau recunoscute
preliminar, precum şi organizaţiile de producători recunoscute pot
beneficia de credite de investiţii acordate de la bugetul de stat
în cadrul unor programe de finanţare, inclusiv pentru accesarea
fondurilor europene, cu respectarea condiţiilor de accesare impuse de
aceste programe.
După aderarea României la Uniunea Europeană,
producătorii agricoli şi silvici organizaţi în grupuri şi organizaţii de
producători pot beneficia de sprijin financiar oferit prin măsuri de
dezvoltare rurală. Grupurile de producători recunoscute sau
recunoscute preliminar, precum şi organizaţiile de producători
recunoscute pot beneficia de avantaje financiare oferite numai în
cadrul organizării comune a pieţei.
La accesarea programelor de finanţare pentru investiţii,
grupurile de producători recunoscute sau recunoscute preliminar,
precum şi organizaţiile de producători recunoscute, pot beneficia de
cumularea plafoanelor maxime aferente fiecărui membru, astfel:
a. integral, dacă are până la 10 membri;
b. 70% din fondul aferent numărului total de membri, dacă are între
10 şi 20 de membri;
c. 50% din fondul aferent numărului total de membri, dacă are între
20 şi 50 de membri;
d. 25% din fondul aferent numărului total de membri, dacă are peste
50 de membri.
Grupurile şi organizaţiile de producători care au beneficiat
de sprijin financiar de la bugetul de stat şi au utilizat acest sprijin în
alt scop decât cel pentru care le-a fost acordat sunt obligate să
restituie integral acest sprijin, inclusiv dobânzile aferente. De
asemenea, grupurile şi
 134

organizaţiile de producători nu pot beneficia de dublă finanţare publică

pentru aceeaşi activitate.
 135

CAPITOLUL
7

EXPERIENŢE COOPERATISTE ÎN
ROMÂNIA
ŞI ALTE ŢĂRI DIN UNIUNEA
EUROPEANĂ

Fenomenul cooperatist din agricultură, respectiv din rural, nu

este o invenţie de dată recentă, fie că vorbim de România,
fie de majoritatea ţărilor europene. Argumentul istoric este de
necontestat în direcţia promovării structurilor cooperatiste în
scopul performării şi eficientizării activităţilor din agricultură.
România, în segmentul cooperatist, are tradiţii vechi, în primul
rând prin obştile săteşti, tradiţii care au punct de pornire, după cum
afirmă cercetările istorice, chiar în perioada de formare a poporului
român, iar în al doilea rând, prin adoptarea, de foarte timpuriu, a
principiilor şi modelelor cooperatiste moderne, din prima jumătate a
secolului al XIX-
lea.
Menţionăm experienţa cooperatistă românească din perioada
ante şi, cu deosebire interbelică, când aproape toate
relaţiile economice şi sociale din rural au fost abordate de
puterea publică prin prisma sau puse pe fundamentul relaţiilor de tip
cooperatist. În fapt, cea mai mare parte din filosofia, principiile,
procedurile şi categoriile cooperatiste din acea perioadă pot fi
aplicate şi astăzi, cu mici amendamente, dar cu reuşită sigură.
Referitor la perioada comunistă, a fost abordat, într-o
formulă analitică, suportul doctrinar pe etape
distincte al procesului de cooperativizare de tip
sovietic din agricultura noastră. Efectele, aşa cum se va vedea, au fost
dezastruoase nu numai asupra existenţei agriculturii tradiţionale de
tip familial, dar şi asupra întregii economii şi societăţi româneşti.
Evident, experimentul comunist de tip bolşevic a dus la
compromiterea fenomenului cooperatist.
Reactivarea structurilor de tip cooperatist după 1990 reclamă
multă atenţie şi discernământ din partea decidenţilor publici. Există
 136

pericolul repetabilităţii greşelilor perioadei comuniste, dar şi a celor

din perioadele ante şi interbelice.
Experienţa benefică din acest domeniu, din unele ţări
vest europene, poate fi studiată, analizată şi adoptată cu multă
atenţie, dar mai ales cu multă voinţă publică.
Teama de cooperativa de tip bolşevic este încă prezentă
în memoria colectivă a ţăranilor noştri, fenomen care poate fi
contracarat printr-o politică a paşilor mărunţi de promovare a
cooperării, în care rolul determinant să-l deţină puterea
exemplului, iar în al doilea rând, respectarea proprietăţii şi a
gestiunii proprii exploataţiilor agricole.

7.1. Obştea sătească

Regruparea gospodăriilor ţărăneşti în matricea cooperării
reprezintă o soluţie, cu eficienţă demonstrată, atât de
experienţa românească, ante şi interbelică (mai puţin perioada
totalitarismului comunist), cât şi de cea din agricultura multor ţări
membre U.E.
Din aceste considerente, analiza aprofundată a fenomenului
cooperatist din agricultura românească, pe exemplul obştilor
săteşti, este benefică în planul cunoaşterii nu numai pentru
specialişti, dar şi pentru factorii de decizie din agricultură, în scopul
edificării a ceea ce înseamnă „structuri performante”.
Acestea sunt, în sinteză, argumentele noastre pentru care
am pornit acest demers ştiinţific. Evident, vor fi şi critici. Aici, cei mai
mulţi vor întreba:
ƒ La ce ne ajută, în planul dezvoltării economice din
pragul
mileniului trei, obştea sătească, entitate socio-economică
tradiţională din ruralul românesc şi dispărută de peste 60 de ani?
ƒ De ce argumentaţia noastră se concentrează numai pe obştea
sătească, nu şi pe celelalte forme cooperatiste din rural,
indiferent de perioada în care acestea au existat?
Pentru a răspunde la aceste întrebări şi la multe altele,
vom prezenta în cele ce urmează, o scurtă trecere în revistă, pe
repere
 137

economice, sociale, juridice şi istorice a ceea ce a însemnat obştea

sătească de la apariţie şi până la dispariţia sa.

7.1.1. Apariţie şi dăinuire

Obştea sătească este o entitate structurală de tip cooperatist
cu tradiţii vechi în cadrul relaţiilor rurale româneşti.
Renumitul istoric Florin Constantiniu în lucrarea O istorie
sinceră a poporului român98 face următoarele aprecieri:
„Obştile săteşti au constituit celula de bază a societăţii daco-
romane, apoi româneşti, în mileniul migraţiilor. Ea a fost expresia unei
multiple solidarităţi de rudenie, de activitate economică, de viaţă
socială, de afirmare militară. Obştea, grupa iniţial pe descendenţii
unui strămoş comun, un moş (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă
vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moşie,
care desemna pământul stăpânit în devălmăşie de ceata de neam.
Este caracteristic pentru convieţuirea daco-romană că moşul mai este
numit şi bătrân, derivat, cum s-a arătat, din latinul veteranus
(soldat lăsat la vatră, după terminarea serviciului militar); de
asemenea este la fel de sugestiv pentru simbioza daco-romană
că descendenţii moşului trăiau în sate, cuvânt ce îşi are originea în
latinul fossatum, loc înconjurat de şanţuri, ceea ce arăta că şi
aşezările cetelor de neam (obştile) erau apărate cu şanţuri; este, de
asemenea, vrednic de amintit, în acest context, că un şir de
termeni privind conflictele militare şi armamentul timpului sunt de
origine latină: lupta - lucta, bătaie
- battalia; armă - arma. (…) Obştile săteşti au asigurat, în acelaşi
timp continuitatea etnică, fiind un puternic factor în procesul de
asimilare a migratorilor. Faptul s-a datorat caracterului băştinaş al
obştii, intrarea în obşte se făcea prin căsătorie sau ”înfrăţire”,
iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu
aprobarea comunităţii. Obştea este băştinaşă şi tot băştinaşii trebuie
sa fie toţi membrii ei. Cum
obştea era persoana juridica numai în deplinătatea membrilor săi, nu
şi

98
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III revizuită, Editura
Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2002, pag 46,47
 138

individual, este bine de înţeles ce consecinţe pe plan lingvistic, etnic

şi cultural a avut fixarea caracterului băştinaş al obştii în cadrul
statutului sau juridic.
Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti erau cultivarea
pământului şi creşterea sedentară a vitelor. Vatra satului era
înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenurile
arabile, izlazuri şi păduri. Chiar dacă practicile de cultură a
pământului – folosirea până la epuizare a unui lot, lăsarea apoi în
moină şi deplasarea pe un alt lot desţelenit – implicau mobilitatea
culturilor agricole, rotirea se făcea în limitele trupului de moşie.
Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi
pământul formând un ansamblu unitar. Atât de strâns a fost
legătura dintre om şi pământ, încât în limba română – singura
între limbile latine – termenul care desemnează organizarea
politico-teritorială – ţară - deriva din latinul terra (pământ), în timp ce
în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză el deriva din latinul pagus
(sat): pays, paese, pais.
Obştea săteasca a fost cel mai important element al
continuităţii etnice şi teritoriale. În Moldova, unde (…) întemeierea
statului medieval a însemnat subordonarea structurilor politico-
teritoriale faţă de domnia
„descălecătoare”, s-a menţinut, câteva secole încă, autonomia
unor confederaţii de obşti, numite de Dimitrie Cantemir, care le
semnalează existenţa şi persistenţa, republici: Câmpulung-
Suceava, Vrancea şi Tigheciul (Fălciu), zone de autoguvernare
ţărănească, aflate sub autoritatea domnului ţării.
În cadrul obştilor şi al confederaţiilor de obşti s-a elaborat, în
timp, un ansamblu de norme ale dreptului Consuetudinar, al
cărui nume, obiceiul pământului, releva încă o dată profunzimea
legăturilor dintre oameni şi pământ”.
Istoriografia româneasca recunoaşte rolul deosebit de
important al obştilor săteşti, timp de un mileniu, de la retragerea
aureliană (anul
271) şi până la marea invazie mongolă (anul 1241), în
formarea şi
 139

dăinuirea poporului român în spaţiul carpato – danubiano - pontic,

sub aspecte definitorii: limbă, familie, economie şi stat.
Obştile săteşti, în forma lor tradiţională, vor pierde constant din
aria de influenţă, în toată perioada existenţei principatelor
române, ca urmare a deposedării lor de terenuri (indiferent de formula
pe care acest proces a îmbrăcat-o) din partea domnitorului, ca
exponent al puterii statale, boierilor şi instituţiilor ortodoxe de cult.
O altă cale importantă de destrămare a obştilor săteşti a
fost permanentizarea dreptului de folosinţă sau posesiune individuală,
proces care a condus la împărţirea bunurilor obştii, cu deosebire a
pământului, prin tragere la sorţi, între membrii comunităţii99. Către
sfârşitul secolului al XIX-lea vechile obşti săteşti, conduse după
„obiceiul pământului” mai puteau fi întâlnite, în localităţile tradiţional
moşneneşti sau răzeşeşti de deal-munte, fiind limitate la exploatarea
în comun a păşunilor şi pădurilor de munte.

7.1.2. Recunoaştere şi dezvoltare (perioada 1900-1945)

La începutul secolului al XX-lea, pentru prima dată în istorie,
obştile săteşti, sunt legiferate ca instituţii cooperatiste, care
funcţionează după
„obiceiul pământului”100 cu scopul de a ajuta la cumpărarea sau
arendarea de moşii în folosul obştenilor; în perioada de aplicare
a reformei agrare din 1921 au funcţionat şi
obştile săteşti de împroprietărire.
Specificitatea obştilor săteşti, ca instituţii cooperative, rezultă
din faptul că erau întemeiate pe solidarismul obştesc şi pe
contribuţia membrilor săi, având ca ţintă apropierea pământului,
sub formă de arendă, cumpărare, împroprietărire, iar munca era
principalul mijloc de realizare a scopurilor (obiectivelor) propuse.

99
Dicţionarul Enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004,vol. V,
p. 12
100 Marea enciclopedie agricolă, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, vol. IV,

p.231
 140

Obştea sătească era o entitate multivalentă, deoarece funcţiona

concomitent ca101:
- instituţie cooperativă, întrucât se impunea prin solidarismul
social- agrar, care devenise o disciplină de mare însemnătate;
- instituţie agricolă, întrucât atingea proporţiile unei ferme
bine organizate, având largi posibilităţi de realizare, fiind
înzestrată cu inventarul viu sau mort de primă necesitate, cu seminţe
şi vite ameliorate etc;
- instituţie economică, întrucât se conducea după un plan de cultură
bazat pe un asolament, pe un sistem de lucrări făcute în ritm uniform
şi la timp, pe o administraţie tehnică şi ştiinţifică chibzuită, pe un
sistem de vânzare, aprovizionare în comun, etc;
- instituţie de educaţie agricolă, întrucât prin specialiştii ei
servea drept exemplu ţăranilor din zonă care practicau o agricultură
empirică, tradiţională, dădea îndrumări de economie şi organizare,
putea să asigure pentru agricultorii interesaţi seminţe, animale
selecţionate, servicii mecanice, promova cursuri de specialitate,
organiza expoziţii agricole, consfătuiri şi conferinţe, iar din fondul de
rezervă putea să subvenţioneze publicaţii de specialitate, şcoli agricole,
burse pentru elevi şi studenţi etc.
Primele prevederi legale referitoare la înfiinţarea şi
funcţionarea obştilor săteşti au fost Legea de procedură civilă
din1865 prin art. 74 şi
514 şi Legea pentru autentificarea actelor din 1886 art. 19, care
stabilea că cinci obşteni puteau arenda o moşie. Aceste legi au
funcţionat până în 1910 când, după modificările aduse Legii
cooperative din 1903102, se simplifică formalităţile de înfiinţare a unei
obşti şi, în plus, se legiferează şi partea administrativă
menită să reglementeze raporturile dintre
proprietarii de moşii şi obşte. În virtutea acestor modificări aduse
Legii cooperative, pentru a cumpăra sau a lua în arendă o moşie era
nevoie de un număr minim de 25 de obşteni, care iscăleau în
prezenţa

101
Marea enciclopedie agricolă, Ed. P.A.S., Bucureşti, 1937, vol
IV, p.
102
Tot în acelaşi an, la 29 aprilie, şi tot în domeniul cooperaţiei la sate a fost aplicata
Legea băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, în scopul satisfacerii nevoilor de
credite ale ţărănimii, dar şi pentru reducerea sau înlăturarea cămătăriei care prolifera
foarte mult la sate., Giurescu C.C(coordonator), Istoria României în date, Ed. Enciclopedică,
Buc., 1971, p.276
 141

judecătorului de ocol, un statut şi un act constitutiv, în trei exemplare,

în care se subscria capitalul necesar şi se vărsa o „câtime” din
acest capital, care venea drept garanţie pentru cumpărarea sau
arendarea acelei moşii. Prin Casa Centrală a Băncilor Populare şi
Obştilor Săteşti, Statul putea completa printr-un împrumut, jumătate
(şi chiar mai mult) din capitalul necesar arendării. Membrii obştilor
săteşti de arendare, conform cerinţelor Legii de înfiinţare şi
funcţionare a Casei Rurale din 4 iulie 1908, trebuiau să dispună de
unele mijloace financiare, de inventar agricol, de garanţii pentru
executarea contractului etc., deci condiţii care puteau fi realizate, în
general, numai de ţăranii mai înstăriţi.
Obştea sătească, ca orice unitate cooperatistă, era condusă de
Adunarea Generală, din rândul căreia se alegea Consiliul de
Administraţie format din 7-11 membri şi un Comitet de cenzori
şi 3
Supleanţi. Dacă moşia arendată sau cumpărată era mai mare de
100-
200 ha se asigura o conducere tehnică, fapt pentru care se angaja un
administrator agronom cu şcoală inferioară sau superioară. Obştea
îşi alcătuia anual un tablou de debit, contestabil până la 15
aprilie al anului următor, un buget de venituri şi cheltuieli, un
plan de cultură (bazat pe un asolament) şi un bilanţ din care reiese
situaţia contabilă şi financiară cu distribuţia fondurilor.
Primele obşti săteşti organizate după principii cooperatiste
moderne, care se aplicau în Europa, începând cu mijlocul secolului al
XIX-lea, datează, în Vechiul Regat, din
1900.
Tabel 7.1
Dinamica obştilor săteşti din Vechiul Regat, în perioada 1903 - 1920
Anii Număr Suprafaţ Arenda Obşteni Suprafaţa Arend Membrii Încărcătur
total al a medie a pe pe obşte* a pe
obştilo arendat arendată ha* membru*
r ă total pe obşte
(lei-aur) (nr. * (pers/ (ha/ pers)
(ha) pers) (ha/obşt (lei/ha) obşte)
e)
1903 8 4.940 94.785 - 617,5 19,2 - -
1904 16 10.557 256.025 - 659,8 24,3 - -
1905 37 30.358 626.114 - 820,5 20,6 - -
1906 68 54.681 1.611.428 - 804,1 29,5 - -
1907 103 27.344 2.183.822 11.118 265,5 79,9 107,9 2,5
 142

1908 172 133.227 3.628.063 23.236 774,6 27,2 135,1 5,7

1909 273 190.521 5.574.531 36.371 697,9 29,3 133,2 5,2
1910 347 248.340 7.762.871 45.583 715,7 31,3 131,4 5,4
1913 495 374.891 13.497.081 76.678 757,4 36,0 154,9 4,9
1918 496 406.664 17.235.115 82.293 819,9 42,4 165,9 4,9
1920 808 585.823 22.799.973 100.622 725,0 38,9 124,5 5,8
Sursa: Marea enciclopedie agricolă, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1942, vol. IV, p.232.
* calcule proprii

Până în 1921, anul aplicării celei de a doua mari reformee

agrare din ţara noastră, obştile săteşti au fost organizate
numai pentru arendarea terenurilor agricole şi au înregistrat o
dinamică constant ascendentă prin număr, suprafaţă, membri şi
arenda plătită (tabel 7.1).
De remarcat că, nici războiul din 1916-1918 şi nici
dominaţia germană din acea perioadă nu au slăbit eşafodajul
organizatoric al obştilor săteşti.
Situaţia obştilor săteşti de arendare pe judeţele din Vechiul Regat,
la nivelul anului 1920, este prezentată în tabelul 7.2. Din
analiza şi interpretarea datelor tabelelor 7.1 şi 7.2 s-au
desprins următoarele concluzii principale:
- Evoluţia spectaculoasă a cooperării bazată pe arendare, expresie a
noilor relaţii socio-economice din ruralul românesc promovate
după consolidarea şi maturizarea rezultatelor reformei rurale,
din 1864. Acest fenomen este oglindit semnificativ de dinamica
ponderală a suprafeţelor agricole arendate de obştile săteşti în
totalul suprafeţei agricole a ţării, în intervalul 1903-1920.

Tabel 7.2
Ponderea suprafeţelor agricole arendate de obştile săteşti în
totalul suprafeţei agricole cultivate şi în totalul suprafeţei agricole
arendate,
în Vechiul Regat, 1905-1913

Anii Suprafaţă agricolă cultivată (mii ha) Suprafaţa arendată de obşti

Total În În În dijmă Total % în % în
regie arendă (ha) total total
proprie suprafaţă suprafaţă
1905 6132 3550 2582 - 30358 cultivată
0,5 arendată
1,2
1907 5488 3164 1670 654 27344 0,5 1,6
1908 5819 3272 1778 769 133227 2,3 7,5
1909 5799 3356 1727 720 190521 3,3 11,03
 143

1910 5877 3409 1811 657 248340 4,2 13,7

1911 5862 3467 1719 676 283381 4,8 16,5
1912 5995 3550 1809 636 369922 6,2 20,4
1913 5836 3505 1737 594 374891 6,4 21,6
Sursa: calcule proprii după Axenciuc, V., Evoluţia Economică a României. Cercetări
statistico- istorice 1859 1947, vol. II Agricultura, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996,
p. 256-257; Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S., Vol. IV, Bucureşti, 1942 p.232

- Obştile de arendare s-au dezvoltat în toate judeţele ţării,

cu intensitate crescută însă, în judeţele cu potenţial agricol ridicat
(Vlaşca, Ialomiţa, Buzău) sau cu o predispoziţie specială a populaţiei
din zona pentru munca în comun (Neamţ, Dorohoi, Mehedinţi,
Prahova).
- Dimensiunea relativ mare a unei obşti săteşti, chiar şi
după criteriile noastre de astăzi. Astfel, la nivelul anului 1920, o obşte
exploata în medie 725 ha, ceea ce nu era o excepţie, deoarece, în tot
intervalul
1903-1920, suprafaţa minimă a fost de 617,5 ha, iar maximă de 820,5
ha în 1905 (tabel 7.1).
- Constanţa relativă a arendei de la un an la altul, cu excepţia
anilor în care s-au produs evenimente istorice majore. De pildă, în
1907, anul marilor tensiuni sociale din rural, cuantumul arendei la
hectar, a fost de 2,7 ori mai mare faţă de 1906 şi de 2,9 ori mai mare
faţă de 1908. De asemenea, în 1916, momentul intrării României în
primului război mondial, cuantumul arendei la hectar a fost de 1,2 ori
mai mare decât în 1913 şi de 1,6 ori mai mare decât în 1908.
Deci, cuantumul arendei s-a manifestat ca un barometru, extrem
de sensibil, al stabilităţii sociale din mediul rural.
- Legea nu a fost restrictivă şi nici selectivă în ceea ce
priveşte sursele de atragere a terenurilor spre arendare. Astfel,
obştile săteşti au arendat terenurile de la toate categoriile de mari
proprietari, după cum urmează: particulari 45%; statul 20%;
epitropiile, eforiile şi bisericile 19%; Casa Rurală, Casa şcoalelor,
comune, judeţe şi alte instituţii 16%. Disponibilitatea proprietarilor
de moşii de a le încredinţa spre arendare obştilor săteşti era
determinată de faptul ca, spre deosebire de alţi arendaşi, obştile
asigurau o organizare şi administrare corespunzătoare fermelor şi, în
plus, achitau cu regularitate arenda.
 144

Tabel 7.3
Situaţia obştilor săteşti de arendare pe judeţele din Vechiul Regat, în anul 1920
Nr. Judeţul Nunăr Suprafaţa Arenda Garanţii Obşteni Suprafaţa Membrii Arenda Garanţia Încărcătura de
crt. total al arendată anuală acordate nr. medie pe o pe ha pe ha teren pe o
obştilor ha lei aur proprietarilo persoane arendată exploataţie lei/ha lei/ha pers.
r lei aur ha/obşte ha/membru

0 1 2 3 4 5 6 7=3/2 8=6/2 9=4/3 10=5/3 11=3/6

1 Argeş 35 10462 281072 66903 3014 298,9 86,1 26,9 6,4 3,5
2 Bacău 23 13399 264951 53965 1667 582,6 72,5 19,8 4,0 8,0
3 Botoşani 25 22240 751139 244427 2899 889,6 116,0 33,8 11,0 7,7
4 Brăila 28 43454 1826333 726300 4338 1551,9 154,9 42,0 16,7 10,0
5 Buzău 67 32911 1396768 596382 7751 491,2 115,7 42,4 18,1 4,2
6 Constanţa 18 12285 187210 62686 1455 682,5 80,8 15,2 5,1 8,4
7 Covurlui 21 9452 396131 208944 1663 450,1 79,2 41,9 22,1 5,7
8 Dâmboviţa 30 17004 875237 407813 3560 566,8 118,7 51,5 24,0 4,8
9 Dolj 40 20505 1166779 453354 4103 512,6 102,6 56,9 22,1 5,0
10 Dorohoiu 35 36727 1301073 486684 4514 1049,3 129,0 35,4 13,3 8,1
11 Fălciu 21 24366 866694 307115 4166 1160,3 198,4 35,6 12,6 5,8
12 Fălticeni 14 5359 183682 36401 1170 382,8 83,6 34,3 6,8 4,6
13 Gorj 7 2263 21490 817 315 323,3 45,0 9,5 0,4 7,2
14 Ialomiţa 24 49776 1336359 475790 5007 2074,0 208,6 26,8 9,6 9,9
15 Iaşi 21 18805 596226 152781 2260 895,5 107,6 31,7 8,1 8,3
16 Ilfov 39 22531 1574022 564775 5932 577,7 152,1 69,9 25,1 3,8
17 Mehedinţi 22 12974 557276 229626 3932 589,7 178,7 43,0 17,7 3,3
18 Muscel 14 2975 115970 31283 1631 212,5 116,5 39,0 10,5 1,8
19 Neamţ 11 26882 185324 51409 1553 2443,8 141,2 6,9 1,9 17,3
20 Olt 16 5185 297227 122616 1402 324,1 87,6 57,3 23,6 3,7
21 Prahova 44 15016 603002 196569 4716 341,3 107,2 40,2 13,1 3,2
22 Putna 12 8082 394052 125810 1920 673,5 160,0 48,8 15,6 4,2
23 Roman 18 6764 309087 104724 1425 375,8 79,2 45,7 15,5 4,7
24 R- Sărat 37 24954 1104703 478545 3636 674,4 98,3 44,3 19,2 6,9
25 Romanaţi 25 14972 711251 323511 3806 598,9 152,2 47,5 21,6 3,9
 145

Nr. Judeţul Nunăr Suprafaţa Arenda Garanţii Obşteni Suprafaţa Membrii Arenda Garanţia Încărcătura de
crt. total al arendată anuală acordate nr. medie pe o pe ha pe ha teren pe o
obştilor ha lei aur proprietarilo persoane arendată exploataţie lei/ha lei/ha pers.
r lei aur ha/obşte ha/membru
0 1 2 3 4 5 6 7=3/2 8=6/2 9=4/3 10=5/3 11=3/6
26 Tecuci 24 13353 601285 180995 2808 556,4 117,0 45,0 13,6 4,8
27 Teleorman 33 22543 1102611 462514 5212 683,1 157,9 48,9 20,5 4,3
28 Tutova 25 22577 831929 404852 3309 903,1 132,4 36,8 17,9 6,8
29 Vâlcea 11 3544 119824 42623 1018 322,2 92,5 33,8 12,0 3,5
30 Vaslui 21 8320 240864 88393 2486 396,2 118,4 29,0 10,6 3,3
31 Vlaşca 47 56143 2600402 1075225 7954 1194,5 169,2 46,3 19,2 7,1
Sursa: Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1942, vol. IV, p.232
 146

7.1.3. Declin şi dispariţie

Prin aplicarea reformei agrare din 1921, relaţiile agrare
din
România sunt supuse unor transformări şi modificări fundamentale.
Iată ce se specifica în Marea Enciclopedie Agricolă cu privire la
efectele pe care reforma agrară, din anii ΄20, le-au avut asupra
obştilor săteşti, ca entităţi cooperatiste din agricultură, care atinsese-
ră un grad de performanţă ridicat în multe laturi ale activităţii lor: „
În 1922, se vine cu o nouă lege de împroprietărire şi în scop de
oportunitate politică se porneşte o prigoană împotriva obştilor,
dispunându-se desfiinţarea lor (s.n). Acesta a fost un act anti agrar
pe care istoria economică a ţării va trebui să-l înfiereze, deoarece,
datorită lui, împroprietărirea a suferit o înfrângere în ceea ce
priveşte repartiţia loturilor, care s-a făcut mai mult pe bază socială,
decât agrară (s.n) şi cultivarea lor în mod rudimentar. Datorită
acestui fapt, agricultura prin fărâmiţarea pământului (s.n) şi darea
lui în stăpânire la fel de fel de lotaşi neutilaţi (s.n), neagricultori şi
fără dragoste de plugărie, a suferit ani de zile în şir, o
scădere a producţiei şi calităţii (s.n)- în consecinţă şi a valorificării -
care ar fi fost evitată, dacă repartiţia loturilor s-ar fi dat prin obşte,
după criterii de ordin agrar şi agricol şi, pe temeiul unei organizări
cooperatiste, atât de bine reuşită la examenul tuturor încercărilor.
Datorită acestui fapt era de progres a încetat. Plugarii,
şi-au pierdut conducerea şi sprijinul,
dezorientaţi au intrat în datorii din care, dacă nu ar fi venit
conversiunea, n-ar fi scăpat nici acum, rămânând în ruină,
pierzându-şi complet pământul. Deşi era totuşi posibilă o reînnoire a
sistemului cooperativ prin obşte, aceasta n-a avut loc. Toate
încercările ulterioare de organizare agricolă şi agrară a ţării, pe
diferite baze, nu şi-au găsit soluţia”(vol. IV, p.
233).
Evident, istoria se repetă. Puse în oglindă, cauzele şi
efectele desfiinţării relaţiilor de tip cooperatist din agricultură
sunt aproape identice, în 1921, cu cele din 1991, cu toate că
între cele doua
momente, intervalul de timp a fost de peste 70 ani. Deoarece urmările
146
 147

acestor fapte istorice sunt mult prea aproape de noi, considerăm că

orice apreciere este de prisos.
În fapt, reforma agrară interbelică a condus la
desfiinţarea obştilor săteşti. Au fost câteva încercări disperate de
salvare a acestui sector din agricultură. Astfel, cu un an înaintea
aplicării reformei, s-a promovat o lege pentru transformarea obştilor
de arendare în obşti de împroprietărire, careaveau menirea să
preia toate terenurile expropriate prin actele de
reformă agrară şi numai după ce li se făceau agricultorilor educaţia
agricolă necesară.
Dar presiunea socială a fost mai puternică decât
argumentaţi ile raţionale, fapt pentru care această măsură de politică
agrară, deosebit de importantă, nu a putut fi aplicată.
Totuşi, spiritul cooperatist din agricultură, în perioada
interbelică, nu a dispărut. Astfel, după aproape două decenii de
la aplicarea reformei agrare interbelice şi în preajma celui de al II-lea
război mondial, statistica consemnează existenţa a 258 de obşti
săteşti, din care, cele mai multe, respectiv 220, erau de cumpărare
şi numai 38 de arendare (tabel 7.4).
Tabel 7.4
Situaţia obştilor săteşti, în 1939
Specificare Număr Membrii Capital Fonduri de Credite Capital de Beneficiu
social amortizar exploatare
e
(lei) şi rezervă (lei) (lei) (lei)
Obşti de 220 21563 8098000 (lei)
32727000 22261800 32797000 641000
cumpărare 0
Obşti de 30 4421 1695000 4347000 13669000 541000 167000
arendare
Sursa: Marea Enciclopedie Agricolă, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1942, vol. IV, p.233,234

Interesul mai mare pentru cumpărare, cu toate că acţiunea era

mai costisitoare decât arendarea de teren, era urmare a faptului
că reforma agrară limita marile moşii la nu mai mult de 100 ha. În
aceste condiţii, proprietarii de moşii, optau pentru exploatarea
terenurilor în regie proprie decât în antrepriză.

147
 148

În planul acţiunilor legislative de politică agrară ce vizau

relansarea cooperării în agricultură, de consemnat este „Legea pentru
organizarea şi încurajarea agriculturii”103, promulgată în 1937.
Prin această lege se prevedea înfiinţarea de „obşti de
comasare şi îndrumare agricolă” cu scopul de a:
- împiedica procesul de fărâmiţare a terenului agricol104;
- potenţa şi cultiva terenurile slab productive sau abandonate
(mlaştini, sărături, inundaţii, băltiri)105;
- dezvolta lucrările de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări,
drenări, combaterea eroziunii solului etc.).
Privitor la înfiinţare, legea stabilea un număr minim de
condiţii. Prima condiţie, se referea la membrii fondatori, care trebuiau
să fie 40 de ţărani, cu stare materială bună (fruntaşi) şi din aceeaşi
comună. A doua condiţie, avea în vedere „că cel puţin 66% din
numărul proprietarilor cu mai puţin de 10 hectare proprietate,
necomasată într-un singur trup, şi stăpânind laolaltă cel puţin 51% din
întinderea totală a acestor categorii de proprietate hotărăsc să-şi
comaseze proprietatea lor, hotărârea acestora este
obligatorie pentru toţi proprietarii din tarlaua
respectivă”106. A treia condiţie era că „hotărârea de comasare
era valabilă şi dacă numărul proprietarilor era de cel puţin
51%, iar proprietatea lor de cel puţin 66%”107.
Pentru a face ca această lege să fie aplicabilă şi, în temeiul ei,
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin Direcţia de Cadastru, cu
cele

103
votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 10 martie 1937, de Senat în şedinţa
din 13 martie 1937, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1361 din 19 martie 1937
şi publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 22 Martie 1937
104
Datorită faptului ca suprafeţele de teren erau prea fărâmiţate devenind nerentabile,
s-a prevăzut ca, cele sub 2 ha să nu mai poată fi împărţite prin vânzare sau
succesiune. Aceste suprafeţe reprezentau la nivelul ţării peste 60% din totalul
proprietăţilor agricole. După Ciulei, Constantin, inspector general, Măsuri cu privire la
comasarea proprietăţilor agricole, A.S.A.F.S.A. dos.12/1937
105
S-a apreciat că, cel puţin 20% din suprafaţa întregului arabil sau peste 4500 mii
ha erau ocupate cu terenuri necultivate sau cu producţii slabe şi inconstante, din
pricina mlaştinilor, sărăturilor, ca şi a pagubelor cauzate de ape. După Mihalca, Alexandru,
Forme de asociere şi cooperare în agricultura arădeană – trecut şi prezent, S.I.R.A.R., Filiala
Arad, 1998, p.3
106
Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii, M. Of. Nr. 67/22 martie 1937,
art. 9, alin. 9
107 Ibidem, art.9,
alin.10
148
 149

două servicii specializate - de comasare şi de amelioraţii agricole

- împreună cu Centrala Cooperativelor de îndrumare şi control
au întocmit proiectul de statut al obştilor de comasare şi
îndrumare agricolă, proiect care avea 7 capitole şi 74 de articole.
După aceea, timp de trei ani s-a studiat organizarea şi funcţionarea
acestor obşti în peste 30 de comune din ţară. S-a ajuns la concluzia
că aceste obşti trebuie să-şi continue activitatea şi, pentru a da un
impuls, s-a solicitat, prin Ministerul de Interne, ca prefecţii şi
Camerele Agricole Judeţene să desemneze câte o comună pe judeţ în
care s-ar putea constitui, mai uşor, obştea de comasare, pe care,
ulterior, guvernul să o sprijine.
În sinteză, acestea au fost ultimele acţiuni concrete în
direcţia sprijinirii procesului de dăinuire şi dezvoltare a obştilor
săteşti, din perioada interbelică şi până la declanşarea procesului
de etatizare a bunurilor din economie, bază a relaţiilor socialiste, de
tip totalitar, din economia românească.
Trei evenimente istorice, respectiv, cel de-al doilea război
mondial, reforma agrară din 1945 şi adoptarea modelului sovietic în
economie, au eliminat din sfera relaţiilor rurale, obştile săteşti.
Existenţa lor milenară, lua sfârşit odată cu dispariţia statului
democratic, liber. Locul lor avea să fie luat de structuri cooperatiste
construite după o filosofie străină, dar şi duşmănoasă faţă de ţăranu
român.

*
* *

Obştile săteşti sunt recunoscute ca structuri cooperatiste, specific

tradiţionale care au dominat relaţiile cooperatiste din agricultură de
la retragerea romanilor din spaţiul nord-dunărean şi până la
adoptarea modelului sovietic în economia românească.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în baza
noilor idei cooperatiste din vestul Europei, apar şi în satele româneşti
structuri
cooperatiste moderne.

149
 150

Dar, toate aceste structuri activează în alte domenii

decât agricultura, precum: meşteşugurile, comerţul, creditele etc.
Racordarea obştilor săteşti la noile principii cooperatiste
se produce ceva mai târziu, respectiv în 1903, prin adoptarea unei
legi speciale. Menţionăm că şi prin această lege şi toate cele care o
vor urma, din perioada ante şi interbelică, obştile săteşti sunt
recunoscute, în continuare, tot ca şi structuri cooperatiste din
agricultură.
Existenţa milenară a obştilor săteşti demonstrează
disponibilitatea ţăranului român pentru socializare, tovărăşie,
întrajutorare în cadrul unei structuri cooperatiste bine organizate după
reguli, la început, cutumiare şi, ulterior, legislative.
Un aport esenţial la apariţia, menţinerea şi dezvoltarea
acestor relaţii din ruralul românesc l-a adus credinţa şi morala
creştină. În egală măsură, putem invoca aici şi motivaţii de natură
istorică, culturală şi economică. Referitor la morala creştină, două
aspecte, se cer a fi menţionate:
- ortodoxismul, ca formă de manifestare a credinţei creştine
(dominant în spaţiul românesc) nu a suferit modificări dogmatice,
doctrinare de esenţă, ceea ce lasă de înţeles că îndemnurile,
mesajele pentru ajutorarea aproapelui îşi menţin valabilitatea şi
astăzi, putând fi bază a principiilor moderne de cooperare;
- îndemnurile ortodoxiei nu au atins niciodată nivelul celor din
lumea catolică sau protestantă, unde, nu întâmplător au apărut
şi s-au manifestat, începând cu prima jumătate a secolului al
XIX-lea, principalele sisteme cooperatiste din lume, valabile şi în
prezent 108.
În final, fără a intra în domeniul speculaţiilor, se poate afirma
că moral există o bază creştin-ortodoxă a sistemului cooperatist, dar
care, în România, nu va atinge nivelul şi intensitatea celei din ţările
creştine, în
care catolicismul şi protestantismul sunt dominante.

108
Ne referim aici la cele trei sisteme cooperatiste: sistemul pionerilor din
Rochdale, corespunzător intereselor muncitorilor consumatori, sistemul Schulze,
corespunzător nevoilor claselor mijlocii din oraşe, sistemul Raiffeisen, Haas, Wallenhorg,
Danez, Belgian, Francez etc., corespunzător intereselor micilor producători rurali.

150
 151

7.2. Cooperaţia sătească – ante şi interbelică

Este recunoscut faptul că din istorie putem dobândi
înţelepciunea pentru evitarea eşecurilor sociale. Iată de ce
“istoria trebuie să reprezinte bancul de probă al sistemelor
normative”109. Afirmaţia este valabilă şi pentru prezent, când
România a dobândit statut de ţară membră a U.E, deoarece
această structură multinaţională are la bază principiul „unitate în
diversitate”. Or, diversitatea se identifică, înainte de toate, prin
componenta istorică, proprie fiecărui stat membru. Şi, în plus, în
ecuaţia progresului, Uniunea Europeană, nu poate oferi răspunsuri la
toate întrebările.
„Cei incapabili să înveţe din experienţele trecutului repetă
la nesfârşit aceleaşi acte de brutalitate”110. Eşecurile în sistemele
sociale se datorează excesului sau lipsei. Excesul duce la dictatură, sub
orice formă s-ar manifesta ea, chiar şi sub formula de “dictatură a
legii”, atât de invocată astăzi. Dictatura impune frica, care determină
abdicarea de la libertate. Lipsa conduce inevitabil către dezechilibre
sociale, când toate sistemele de control se prăbuşesc sau tind să se
prăbuşească.
Luptând pentru bunăstare personală, omul se integrează, în
mod natural, într-un „spaţiu colectiv”, care, pe o anumită treaptă de
evoluţie a societăţii, poate îmbrăca forme instituţionale diverse. O
persoană solitară este mai săracă decât una care
îşi duce traiul într-o colectivitate. În plus, activitatea „în
comun îndeplineşte munca pe care individul izolat nu o poate
înfăptui”111.
„Spaţiul colectiv” se identifică, înainte de toate, prin solidaritatea
sufletească a indivizilor care îl compun, dar şi prin
solidaritatea economică şi socială. În termeni conceptuali,
solidaritatea economică, înseamnă cooperare, care se manifestă prin
munca în comun, schimbul
şi repartiţia de produse, administrarea bunurilor, etc.

109
Jose Antonio Marina, Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei, Ed. Polirom, Bucureşti,
2006, p.165
110 Ibidem, p.168
111
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol II, Ed.P.A.S, Bucureşti, 1938, p.172
151
 152

În concluzie, pentru a se manifesta ca fiinţă biologică, omul a

fost nevoit să socializeze, să coopereze într-un spaţiu colectiv, de
foarte timpuriu în istorie.
Cooperaţia, ca fenomen istoric, a apărut ca efect al acţiunii unui
complex de factori favorizanţi: diviziunea socială a muncii,
progresul ştiinţific, tehnic şi tehnologic, specializarea în muncă şi
producţie.
Cooperaţia are în vedere nu societatea în ansamblul ei,
ci societatea în sens instituţional, organizaţional, iar ea nu vrea
fericirea socială112, ci un plus de bunăstare pentru membrii săi, care,
de ce să nu recunoaştem, poate crea şi o formă de manifestare a
fericirii.
Cooperaţia, şi prin extensie, forma ei practică de manifestare –
cooperativa, este o sursă inepuizabilă de soluţii pentru ea, dar şi
pentru colectivitatea în care aceasta se manifestă.
În sens filosofic, cooperaţia este rezultatul
dezvoltării experimentale a cunoaşterii, care, în final, a
condus la formarea unei
«inteligenţe sociale proprii».
«Inteligenţa cooperatistă» ca formă de manifestare a
«inteligenţei sociale», include interacţiunea dintre:
- personalităţi, prin idei şi atitudini
- stat, prin legi şi instituţii
- experienţe, prin structuri şi efecte.
Personalităţile au reprezentat motorul mişcării cooperatiste,
oriunde în lume. Întemeietorii primului sistem cooperatist, „pionierii
din Rochdale”, spuneau „cooperaţia este o încercare serioasă de a
împăca idealul cu realul”. Ca atare, conducătorul, trebuie să fie şi
„înfăptuitor şi ideolog”.
Istoria mişcării cooperatiste din România, de la începuturile
sale, prima jumătate a secolului al XIX-lea şi până în pragul celui de al
doilea
război mondial, recunoaşte numeroase personalităţi precum P.S.

112
Numai Constituţia franceză de la 1789, creată în spiritul filozofiei iluministe prevedea că
“ţelul unei societăţi este fericirea comună”
152
 153

Aurelian, Spiru Haret, Ion Răducanu, Virgil Madgearu, Mitiţă

Constantinescu, Nicolae Cornăţeanu şi alţii, cu dublă reprezentativitate:
- în plan ştiinţific, prin operele pe care le-au creat;
- în plan legislativ şi administrativ, prin legile, instituţiile şi
deciziile promovate în calitate de înalţi funcţionari publici,
prim-miniştri şi miniştri.
Conceptul de structuri cooperative reprezintă invenţii
relativ recente, nu mai vechi de 150 de ani. Adoptarea acestora în
practică s-a făcut în baza unor cunoştinţe teoretice cu valoare
ştiinţifică certă. Opusul lor, structurile tradiţionale din agricultură
(gospodăriile ţărăneşti şi obştile săteşti) au fundamente eminamente
practice, de lungă durată, cu rădăcini naturale în arheologia
cunoaşterii.
Statul, indiferent de natura lui, a acceptat cooperaţia ca pe un
instrument de democratizare a capitalului şi profitului.
La rândul său, mişcarea cooperatistă a luptat continuu
pentru promovarea principiului ajutorului între societăţile cooperative,
principiu în virtutea căruia se manifestă autonomia acestor
organizaţii faţă de
stat.
Din această cauză, nu de puţine ori, legislaţia a tratat
mişcarea ca fiind un „bun public.”
Între stat şi cooperative a existat o luptă continuă: statul
pentru supremaţie, prin ingerinţă şi tutelă, cooperativele pentru
autonomie şi libertate.
În România, în perioada ante şi interbelică, statul s-a implicat
activ în susţinerea şi promovarea mişcării cooperatiste, prin
crearea unui sistem legislativ şi instituţional, care, în linii
generale, a favorizat dezvoltarea sectorului, dar nu de puţine ori a
conferit statului rolul de tutelă.
Structurile cooperatiste au fost un rezultat, dar şi un
stimulent al economiei concurenţiale de tip capitalist. Funcţionarea lor
în economiile de comandă s-a făcut din cu totul alte considerente:
instrumente de
promovare şi menţinere a puterii totalitare.

153
 154

Experienţele au fost fundamentate, în cea mai mare parte,

pe ideologia sistemelor cooperatiste moderne: Rochdale,
Raiffaisen şi Schulttze.
Foarte mulţi teoriticieni încearcă să identifice şi, în acelaş timp,
să argumenteze întîietatea dintre sistemele teoretice şi cele
practice. Problema, în opinia noastră, este nesemnificativă.
Importante sunt rezultatele istorice, aşa cum s-au manifestat
ele în timp, deoarece, pentru prezent, experienţa istorică este nu
numai un argument, dar şi o provocare în procesul dezvoltării
sectorului cooperatist din agricultură.
Demersul nostru ştiinţific a pornit de la nevoia de a construi
un tablou al acumulărilor teoretice şi practice, în directă
conexiune cu reflexia în plan economic, care să ofere un cât mai
bogat material informativ, coerent şi explicativ, asupra a ceea ce
s-a întâmplat în perioada ante şi interbelică în domeniul
mişcării cooperative din România, mai ales acum când ne aflăm
sub presiunea schimbărilor datorate integrării în Uniunea Europeană,
integrare care ne obligă să fim şi mai puternic conectaţi şi atenţi la
prezent şi viitor. Evident, diagnosticul nostru nu este pozitiv, dar nici
eminamente critic, după cum au făcut mulţi autori. Pentru noi,
important a fost să identificăm efectele generatoare de energie,
în procesul dezvoltării, atât pentru mişcarea cooperativă ca atare,
dar mai ales, pentru mediul rural, în ansamblul
său.
În studiile care urmează vom aborda istoria
«inteligenţei cooperatiste» din România, din momentele
lansării sale şi pâna în preajma celui de-al doilea război
mondial. Elementele ce compun
«inteligenţa cooperatistă», respectiv personalităţi, stat şi experienţe,
vor fi tratate concis, dar explicit (ne străduim), în ordinea devenirii lor
istorice, fără o ordine anume în cadrul fiecărui palier de timp, ci în
funcţie de importanţa lor în ansamblul mişcarii din acei ani. Demersul
nostru ştiinţific are ca obiectiv identificarea acelor aspecte care au dat
conţinut şi tărie
mişcării cooperative din rural, aspecte care, în marea lor majoritate,
sunt
154
 155

uitate şi care, cu succes pot fi preluate, considerăm noi, şi astăzi

în procesul relansării ideilor cooperatiste.

7.2.1. Legislaţie şi instituţii cooperatiste

Mişcarea cooperatistă din România, în faza sa de început
(prima jumătate a secolului al XIX-lea), a fost promovată timid,
sub influenţa ideilor din occident, cu deosebire a celor franceze,
care aveau un pronunţat caracter socialist, utopic.
Din această cauză, experimentul cunoscut sub numele de
„falansterul de la Scăieni” a eşuat, după nici un an de funcţionare113.

Istoriografia autohtonă recunoaşte meritele lui Ion Heliade

Rădulescu, ca personalitate culturală de seamă, în
promovarea ideilor cooperatiste de tip asociativ, cu
recomandare pentru domeniul agricol. N. Russu – Lacosteau,
discipol al lui Heliade, exprimă într-o formulare radicală, rolul
cooperaţiei, afirmând că „Adevărata proprietate este
proprietatea colectivă” deoarece, motivează el
„Proprietatea mică este antieconomică, iar proprietatea mare
antisocială”
.

O cauză importantă care a determinat apariţia mişcării a

fost procesul de destrămare a breslelor şi de diferenţiere a meseriilor,
proces început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi
finalizat după
aproape o sută de ani114.

Caseta 7.1
Codul Caragea, capitolul XIV „Pentru
tovărăşie”

Cea mai mare parte din izvoarele de drept, în materie de

societăţi,

113
Jacqueline Leonte, Cooperaţia agricolă în condiţiile economiei de piaţa. Consideraţii
privind cooperaţia agricolă românească, Ed. Bucureşti, 2003, p.111
114 Lupu, M.A, şi colaboratorii, Istoria economiei naţionale a României, Ed. Didactica
şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 157, „prin lege breslele vor fi desfiinţate în Transilvania
abia în anul 1872”

155
 156

indiferent de ce natură sunt acestea comerciale, anonime, cooperative

etc. au ca punct de pornire actele juridice apărute ulterior Codului
Civil, din 1865.
Păstrând ordinea faptelor şi în limitele adevărului istoric, trebuie
să
recunoaştem, că prima reglementare de ordin juridic, în domeniul
asocierii şi, prin extensie, în termeni conceptuali a cooperaţiei, a
fost Codul Caragea, în capitolul XIV, Pentru tovărăşie, aplicat încă din
anul 1818115. Redăm conţinutul integral, în versiunea iniţială:
1. Tovărăşia este un fel de obştire, şi se zice când doi inşi sau mai
mulţi tocmindu-se, vor pune toţi câte atât , cu care se negustoresc
împreună având de obşte şi câştigul şi paguba.
2. Tovărăşia se poate
tocmi:
- cu soroc sau fără
soroc
- cu punere de capital deopotrivă sau nu deopotrivă
- cu punere unii de lucruri şi alţi de fapte, când adică unii pun
bani sau altceva; „Iar alţii osteneală, credinţă şi altele”.
- cu deosebire putere a tovarăşilor sau, nu
deopotrivă;
- cu voia de a lua din câştig sau fără
voie;
„Cum când se dă voie tovarăşilor, când să aibă a lua fiecare pe an, din
câştigul lucrului de tovărăşie, pentru ale lor trebuinţe, şi cât nu sau
când nici decum nu le se dă şi altele.”
3. Toţii tovarăşii, sau mai mari capete de vor pune, sau mai mici, sau
numai
osteneala tot acele dreptăţi au la tovărăşie, sau cum se vor
tocmi.
4. Tovarăşul unei tovăraşii slobod e să facă tovarăş şi alteia, de a nu se
va tocmi anume împotrivă.
5. Când un tovarăş, bez tovarăşii se va întovărăşi şi cu alţii, aceia nu
se socotesc tovarăşi cu tovăraşii săi.
6. După ce se va tocmi tovărăşia odată, sunt datori toţi tovăraşii
să păzească tocmeala negreşit, că de nu se osândesc a plăti paguba ce
se va pricinui din călcare.
7. La tovărăşii câte pedepse se orânduiesc de tovarăşi asupra
călcătorilor,
viclenilor şi nestrăduitorilor tovarăşi să se
păzească.
8. Nici unul din tovarăşi fără primire de obşte a tovărăşiei, nu poate
să
prefacă ceva în tovărăşie, iar prefăcând e dator paguba.
9. Fieştecare tovarăş volnic este să oprească orice prefacere a
tovarăşului său.
10. De va vedea tovarăşul prefacerea tovarăşului său, sau ştiind-o nu o
va
opri, şi dintr-această pricină se va pricinui pagubă, nu poate să
ceară
paguban de la dânsul, pentru că se nesocoteşte că a primit
prefacerea.
11. Cari din tovarăşi va vătăma cinstea, sau credinţa tovărăşiei e
dator paguba ce dintr-aceia se pricinuieşte.
 12. Care tovarăş va ascunde lucrul, sau bani ai tovărăşiei, sau furiş se
va sluji cu ei spre al său câştig, se socoteşte fur, şi e dator cele
ascunse, dobânda banilor şi paguba ce dintr-acesta s-a pricinuit.
13. Verice pagubă va pricinui tovarăşul, sau însuşi sau prin altul din
greşeala

115 capitolul XIV Pentru tovărăşie din Codul Caragea, apărut în Broşura nr. 0 din 01.09.1818

156
 157

sa, se datorează a o plăti; încă nici răsplătire i se socoteşte de va

aduce dintr-această parte vre un folos nenădăjduit. „Pentru că e dator şi
pagubă să nu aducă şi să folosească.”
14. Tovarăşul de va orândui pre un mic tovarăş al său, sau pre
altul,
oblăduitor părţii lui, sau a obştii, şi orânduitorul va pricinui , însuşi el e
dator paguba.
15. Nici un tovarăş nu este dator având sau ocârmuind el lucru
de tovărăşie, de se va strica, sau se va perde acel lucru, din
întâmplătoare şi neapărată pricină, cu toată a lui prin putinţă pază şi
luare aminte.”Adică de se va fura lucrul, sau se va arde, sau se va îneca,
şi altele.”
Definirile sunt clare şi fără să forţăm latura speculativă, multe dintre ele
sunt valabile încă, chiar dacă limbajul terminologic este arhaic şi de ce
să nu recunoaştem, greoi.
Evident, reglementările vizau o structură cooperatistă existentă, cu
vechi
tradiţii în cadrul relaţiilor agrare româneşti, şi anume obştea
sătească. Obştea era înţeleasă ca o „tovărăşie”, care se înfăptuieşte
atunci „când doi inşi sau mai mulţi tocmindu-se, vor pune toţi câte
atât, cu care se negustoresc împreună având de obşte şi câştigul şi
paguba”(art.1). Prevederile acestui cod s-au aplicat până către sfârşitul
secolului al XIX-lea. De pildă, Codul Comercial din
1887, recunoaşte că “ Societăţile
comerciale s-au regulat în urmă după vechiul cod (...), legiuirea Caragea
fiind încă în vigoare în materie penală”.

Existenţa în acea perioadă a obştilor săteşti, ca organizaţii de

tip asociativ, cu tradiţii vechi în cadrul relaţiilor agrare româneşti,
precum şi a unui act normativ juridic propriu, Codul Caragea, au
creat condiţii favorabile, suplimentare, pentru afirmarea mişcării
cooperatiste.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mişcarea
cooperatistă înregistrează un salt calitativ important în plan ideologic,
legislativ, dar şi al rezultatelor practice, concrete. Analiza atentă a
perioadei respective evidenţiază manifestarea unor premise istorice,
favorizante mişcării, şi anume:
• crearea statului naţional român, în 1859;
• caracterul eminamente agrar al economiei româneşti;
• bipolaritatea din eşafodajul structurilor de proprietate şi exploatare
din agricultură:
o marea proprietate tradiţională, conservatoare şi
preponderentă prin terenurile stăpânite, dar
nesemnificativă prin
număr.
157
 158

o mica gospodărie ţărănească numeroasă, săracă şi, prin

recul, generatoare de preocupări în plan politic,
legislativ şi ştiinţific
• declanşarea procesului de modernizare a economiei în
matrice capitalistă;
• promovarea industriilor şi a instituţiilor de credit, cu capital străin
sau autohton;
• adoptarea legislaţiei reformatoare, din anii domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, în cadrul căreia la loc de cinste se află reforma din
sistemul legislativ, cu trimitere specială la Codul Civil, de la 1865.

Caseta 7.2
Codul
civil

Codul civil (1865) defineşte, în art. 1491116, societatea fără a

menţiona de ce natură este aceasta: comercială, anonimă,
cooperativă.
Tot generice sunt şi trimiterile privitoare la obiectul de activitate,
asupra căruia legiuitorul impune numai două condiţii:
a) “să fie licite”
b) “să fie contractat spre folosul comun al părţilor”117.
În acelaşi registru se fac precizări şi cu privire la obligaţiile
membrilor, care, fiecare în parte “ trebuie să pună în comun sau
bani sau alte bunuri, sau industria sa”118.

Studiile de specialitate menţionează numeroase exemple cu

privire la primele organizaţii de tip cooperatist care au apărut în
conformitate cu acest cod.
Trăsătura distinctă este că cea mai mare parte dintre acestea
(numărul lor este relativ mic în intervalul 1870-1890) activau în
domeniul creditului agricol. În fapt, ele veneau în întâmpinarea
cererii acute de

116
Codul Civil, pus în aplicare de la 1 decembrie 1865, reeditat de Ministerul Justiţiei în
1981, art.
1491, „Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să
pună
ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea
deriva”.
117 Codul Civil, pus în aplicare de la 1 decembrie 1865, Editat de Ministerul Justiţiei în
1981, art.
1492, „Orice societate trebuie să aibă un ce licit şi să fie contractată spre folosul
comun al părţilor. Fiecare membru a unei societăţi trebuie să pună în comun sau bani, sau
alte lucruri, sau industria sa.”
118

Ibidem.

158
 159

fonduri de creditare solicitate de proprietarii agricoli, care

conştientizau binefacerile progresului tehnic şi tehnologic, din ramură.
Abordările ideologice înregistrează un salt calitativ evident faţă
de cele precedente. În primul rând, sunt asimilate, din perspectivă
critică, principale sisteme cooperatiste clasice. În al doilea rând,
apar şi se manifestă simţămintele naţionale, cu recunoaşterea
specificităţii satului românesc şi a relaţiilor agrare. În al treilea
rând, bună parte din personalităţile culturale, ştiinţifice, politice, cu
preocupări în domeniu, au
formulat teorii, modele şi tehnici, multe dintre ele cu aplicabilitate şi
astăzi.

Personalităţi româneşti de seamă, precum Ion Ionescu de la Brad,

P.S. Aurelian, Ion Ghica, Spiru Haret şi alţii, au fost atrase şi s-au
implicat în sens pozitiv în mişcarea cooperatistă. Chiar dacă
formulele propuse de ei diferă, toţi sunt adepţii asocierii, mai
ales a ţăranilor, toţi reclamând necesitatea creditului, toţi sunt, în
final, pentru dezvoltarea
cooperaţiei în mediul
sătesc.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-

lea, în cadrul pieţei financiare, acolo unde aşa cum am mai spus, se
regăsesc majoritatea organizaţiilor de tip cooperatist proaspăt
apărute, conform Codului civil din 1865, se manifestă în note din ce în
ce mai acute, două neajunsuri:
● incapacitatea instituţiilor de credit, mai
ales a băncilor comerciale, de a “asigura
capitalurile pe care le reclamă agricultura”
119;

● proliferarea cămătăriei de pe urma căreia aveau de suferit, în

principal, agricultorii cu gospodării mici.
În aceste condiţii învăţătorii şi preoţii au luat iniţiativa creării la
sate a unor bănci populare de credit de tip cooperatist120. Iniţiatorii
acestei
acţiuni porneau de la ideea că economiile unor săteni puteau constitui
119
Şandru, D., Creditul agricol în România (1918-1944), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985,
p.19
120 Ibidem

159
 160

un capital pentru băncile populare rurale care să servească

la finanţarea celorlalţi ţărani, să aducă beneficii celor dintâi şi să
contribuie la subminarea cămătăriei.
În esenţă, acestea au fost împrejurările care au determinat
adoptarea Codului comercial de la 1887.

Caseta 7.3
Codul comercial
Codul comercial (1887), mergea ceva mai departe faţă de
precedentul cod, deoarece definea în clar:
a) societatea cooperativă (art.221) ca fiind ”orice societate care a
introdus în statutele sale principiul variabilităţii capitalului
şi al membrilor”;
b) elementele specifice care o deosebesc de societatea anonimă:
”acţiunile sunt nominative; valoarea acţiunii de la 25 la 100
de lei; un societar nu poate să deţină un capital social mai
mare de
5000 lei; capitalul iniţial nu poate depăşi valoarea de 200.000 lei;
în Adunarea Generală a cooperativei un societar se bucură de
un singur vot“.
Pentru restul prevederilor societatea cooperativă este supusă
dispoziţiilor privitoare la societăţile anonime, în ceea ce
priveşte autorizarea judecătorească pentru a le putea înfiinţa.
Trimiterile erau clare şi fără echivoc: societăţile cooperative se
bucurau
de un tratament juridic similar societăţilor anonime (comerciale). O
atare situaţie dezavantaja societăţile cooperative, din punct de
vedere al atractivităţii, numărului de membri, valorificării profitului,
etc.

Cea dintâi bancă populară a fost creată în anul 1891, în

Urziceni, judeţul Ialomiţa. Dar, aceste organizaţii se dezvoltă cu
adevărat, în
intervalul 1899-1914 (tabel 7.5).
160
 161

Tabel 7.5
Evoluţia băncilor populare, a membrilor cooperatori şi a capitalului vărsat
Anul Bănci populare Membrii Capital social
(număr) cooperatori (mil. lei)
(mii
1902 700 persoane)
56.618 7,2
1910 2.755 516.128 79,6
1914 2.901 584.000 107,3
Sursă: Madgearu, V., Structura şi tendinţele băncilor populare în România, Bucureşti, 1914, p. 17.

Totuşi, în pragul primului război mondial şi la aproape 25 ani de

la adoptarea Codului comercial, concluzia oficială a fost că „în
practică rezultatele (...) n-au corespuns aşteptărilor, deoarece, (...)
cooperativele înfiinţate până în 1914, pe baza Codului comercial
erau adevărate societăţi de speculă”121.
În anul 1903, este adoptată Legea Băncilor Populare Săteşti şi
a Casei Centrale a băncilor populare. Iniţiativa i-a aparţinut lui Spiru
Haret, care a desfăşurat o intensă propagandă
în rândul sătenilor prin intermediul
intelectualilor rurali.
Această lege a valorificat într-o manieră originală,
adaptată condiţiilor specifice din economia şi societatea romanescă,
concepţia cooperatistă din cele două sisteme germane, Raiffeisen şi
Schultze122.
Micii producători agricoli reprezentau categoria socială ale cărei
interese trebuiau protejate şi încurajate. Baza mişcării cooperatiste
trebuia să o constituie forţele proprii ale ţărănimii.123
Obiectivele Legii din 1903, aşa cum rezultă din interpretarea
textului în cauză, în mod implicit şi nu explicit, pot fi identificate în:
- impulsionarea dezvoltării sectorului cooperatist, pe multiple
direcţii
şi în spirit european;
- implicarea statului în sprijinirea şi controlul mişcării cooperative;
- prevenirea şi combaterea subiectivismului, fraudelor şi speculei
din activitatea cooperativelor.

121
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. III, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1940, p.529
122 Pienescu, M.V. - Cooperaţia , Bucureşti, 1946, p.319
123
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1940, p.174.
161
 162

Legea Băncilor Populare Săteşti şi a Casei Centrale a băncilor

populare (1903) admite înainte de toate, „înfiinţarea băncilor
populare, în scopul satisfacerii nevoilor de credit ale ţărănimii, pe de
o parte şi pentru a
înlătura fenomenul cămătăriei de la sate, pe de altă parte”124.
Casa centrală era instituţie de stat, cu organizare autonomă şi
avea menirea de a înlocui creditul agricol, care devenise o instituţie
învechită şi necorespunzătoare noilor condiţii de finanţare.
Banca Naţională a refuzat rolul conferit prin această lege de a conduce
Casa centrală; acţiunea ei în acest sector s-a limitat în a
„distribui cooperaţiei o parte neînsemnată din creditul ei de
rescont”125.

Sunt consacrate trei categorii de bănci

populare:
- prima categorie era reprezentată de cele care conlucrau cu
Casa Centrală; au fost cele mai agreate şi încurajate prin lege;
- a doua categorie, erau cele care, prin statut respectau
principiile Raiffeisen, fapt pentru care, la constituire,
sufereau anumite îngrădiri 126 ;
- a treia categorie, includea pe cele care funcţionau în
conformitate cu Codul comercial din 1887; erau independente
în sensul că nu se regăseau în sfera de cuprindere a Casei
Centrale.
În mod special se impun a fi menţionate normele de organizare
a băncilor populare săteşti din prima categorie, care, aşa cum erau
ele înscrise în art. 31 din lege, au reprezentat nucleul
mobilizator în dezvoltarea acestor organizaţii şi care, în cea mai
mare parte, îşi pot dovedi valabilitatea şi astăzi:
- limitarea bazei de activitate la o comună;
- remunerarea părţilor sociale mari şi care constituiau
izvorul principal de finanţare cu dividende, nu mai mari de 10%;
- acordarea împrumuturilor pe termen mijlociu, cu o dobândă
maximă de 10%;
- constituirea fondului de rezervă, în proporţie de 10%, din

124
Şandru, D., Op. Cit.1985, p.19
125 Ibidem, p.20
126 Frăţilă, Gh, (coordonator), Cooperarea şi asocierea în agricultură, ASE, Centrul
Editorial
Poligrafic, Bucureşti 1994, p.43

162
 163

beneficii,
- limitarea cheltuielilor administrative, la nu mai mult de 10%
din beneficii;
Regimul legislativ instituit prin legea din 1903, se menţine dar
cu
numeroase modificări şi completări, până în anul
1920.
Iată câteva din cele mai importante modificări aduse acestei
legi:
- dreptul de a se asocia în federale127 acordat băncilor populare
(1905)
;
- garanţia necesară pentru împrumuturile acordate de
băncile populare se suplimentează (1906);
- în sistemul de credit pentru exploataţiile agricole este
desfiinţat Creditul Agricol, iar atribuţiile acestuia vor fi
preluate de Casa Centrală, care va include, în sfera de
activitate şi cooperativele săteşti (1906);
- efectele legii se extind şi asupra cooperativelor de consum,
de producţie, obştilor de arendare şi a celor de cumpărare
(1908).
O completare importantă o aduce Legea privitoare la
constituirea şi controlul societăţilor cooperative săteşti de
producţie şi consumaţie, din
1905, care oficializează, pentru prima dată, termenul de “cooperaţie”
şi, în plus, se introduce obligativitatea statutului pentru obştile de
arendare, documente în baza cărora, li se acordă acestor organizaţii
calitatea de persoană juridică.

În concluzie, Legea din 1903 şi modificările ulterior aduse

acesteia prezintă următoarele caracteristici speciale:
- s-a aplicat numai cooperativelor săteşti, indiferent de natura lor;
- a introdus, format şi susţinut tutela statului asupra cooperaţiei.
Pentru perioada respectivă, legea a avut efecte benefice asupra
mişcări cooperative, deoarece a condus la:
- organizarea creditului ţărănesc;
- cooperativizarea băncilor ţărăneşti;
- diminuarea fenomenelor antisociale, fraudelor şi cămătăriei;
- pregătirea terenului pentru aplicarea reformei agrare din
1921, prin organizarea obştilor săteşti.

127
Federalele erau cooperative de gradul II, şi grupau, prin asociere, în marea lor
majoritate bănci populare (cooperative de gradul I) care orientau fondurile pentru refacerea
gospodăriilor ţărăneşti, pentru cumpărarea de pământ şi pentru exploatarea pământului
de către săteni. Aveau şi unele funcţii comerciale, cu referire la colectarea şi
valorificarea cerealelor, acţiuni întreprinse din iniţiativă proprie sau prin mandatul
încredinţat de centrală, de stat sau de alte instituţii de credit. După 1918, gruparea
cooperativelor de gradul I, de tot felul, în federale a cunoscut un ritm deosebit de intens.
În această perioadă, activitatea lor era de ordin economic, juridic, social şi moral. Pe fond,
obiectivele, atribuţiile şi sfera de cuprindere au suferit modificări, de la o perioadă la alta.
163
 164

După Marea Unire din 1918, mişcarea cooperatistă din România,

dobândeşte un caracter unitar, prin aplicarea Decretului-lege privitor
la Casa Centrala a Cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor. Caracterul
unitar era impus de diversitatea din sistemele cooperatiste existente
în noile provincii încorporate României Mari.
Decretul lege privitor la Casa Centrala a Cooperaţiei şi
împroprietăririi sătenilor insista asupra atribuţiilor Casei
Centrale a Cooperaţiei, organism nou înfiinţat, cu responsabilităţi
foarte mari în contextul refacerii relaţiilor agrare cauzate de reforma
agrară, ce urma să se aplice (1921). Această instuţie era rezultatul
colaborării dintre stat şi mişcarea cooperatistă, se regăsea în
subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi avea în structură
cinci secţii, din care:
a) trei cu atribuţii în sectorul cooperatist:
• Centrala Băncilor Populare;
• Centrala Cooperativelor săteşti de producţie şi consum;
• Centrala obştilor săteşti şi a exploataţiilor agricole;
b) două cu atribuţii în direcţia aplicării reformei agrare:
• Direcţia funciară
• Direcţia cadastrală
Prin organizarea celor trei centrale s-au făcut primii paşi în
direcţia autonomiei cooperaţiei la nivel naţional, deoarece pentru prima
dată, cooperativele şi federalele au luat parte la constituirea
capitalului acestor centrale, cât şi la conducerea lor.

Decretul lege privitor la Casa Centrala a Cooperaţiei şi

împroprietăririi sătenilor (1919), stabilea următoarele atribuţii
pentru Casa Centrală 128:

- să autorizeze, ajute, supravegheze şi să controleze

băncile populare, cooperativele, obştile săteşti, precum şi
federalele acestora;
- să organizeze obştile de arendare, cumpărare şi împroprietărire;

128
Monitorul Oficial, nr. 225/3 (16) ianuarie 1919, p.4200

164
 165

- să acorde credit mobiliar instituţiilor cooperatiste;

- să acorde credit ipotecar proprietăţilor rurale de până la 100 ha;
- să comaseze moşii spre a le împărţi şi vinde agricultorilor şi de
a cumpăra parcele mici în vederea comasării;
- să comaseze parcelele pe proprietari şi să execute lucrări
de îmbunătăţiri funciare;
- să întocmească cadastrul moşiilor parcelate, precum şi a
parcelelor comasate;
- să înfiinţeze şcoli necesare pregătirii personalului de specialitate;
- să conducă şi să execute lucrările de expropriere a
terenurilor rurale, precum şi a celor de împroprietărire a
sătenilor, potrivit legilor de expropriere şi împroprietărire;
- să organizeze asigurările agricole;
- să îndeplinească orice alte sarcini ce le revin prin legile
privitoare la expropriere şi împroprietărire.

Din analiza contextului în care a fost formulată această

lege, precum şi a conţinutului ei, relevante sunt următoarele aprecieri:
● importanţa deosebită pe care legislativul şi guvernul
din acea perioadă o acordau mişcării cooperatiste în edificarea
noilor obiective de politică agrară, identificate în reforma agrară,
respectiv, comasare, asigurări, cadastru, exproprieri, împroprietăriri;
● implicarea statului în ocrotirea şi sprijinirea morală
şi materială a instituţiilor cooperatiste, dat fiind însemnătatea pe
care acestea trebuie să o aibă în viaţa economică şi socială a sătenilor.
Dar, rezultatele au fost modeste. Cauza a constat în rolul
exagerat acordat instituţiilor cooperatiste în înfăptuirea reformei agrare
din 1921.
Ca atare, ceva mai târziu, respectiv în 1923, se recunoaşte oficial
„imposibilitatea desăvârşirii reformei agrare prin cooperaţie”129. Mai

129
Frăţilă, Gh., - Op. Cit, p.47

165
 166

mult, s-a avansat ideea unei “crize a cooperaţiei”130, manifestată în

plan material, tehnico-organizatoric şi moral.
Prin urmare, a apărut şi s-a manifestat ideea schimbării legislaţiei
cooperatiste.
Perioada care a urmat până la cel de al doilea război mondial, a
fost catalogată drept „epocă a legiferărilor”131, deoarece „a adus în
faţa atenţiei publice cele mai variate concepţii şi adesea, cele
mai opuse atitudini (....), ceea ce a supus mişcarea cooperatistă
unei
fluctuaţii a interpretărilor diverse” 132.

Legea societăţilor civile de credit funciar rural (1923) admitea,

în esenţă, două principii de organizare a acestei instituţii:
1) asocierea directă a proprietarilor rurali, asociere ce urma să
înlăture participarea capitalului
străin;
2) pluritatea societăţilor de credit funciar, menite să satisfacă
noile cerinţe impuse de starea agriculturii 133.
Legea permitea înfiinţarea de societăţi de credit într-un număr
nelimitat, cu condiţia ca fiecare din ele să cuprindă un număr minim
de 100 de proprietăţi, ale căror pământuri să aibă o valoare de cel
puţin 50 mil. lei, iar activitatea să se regăsească în operaţiuni
multiple legate de exploatarea solului, de industrializarea şi de
valorificarea produselor.

Legea pentru unificarea cooperaţiei (1923) prevedea

scoaterea instituţiilor cooperatiste din subordinea
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi
încorporarea întregii cooperaţii Ministerului Muncii şi
Ocrotirilor Sociale. În plus, se dispunea extinderea prevederilor Legii
din
1903 şi a Decretului-lege din 1919 la toate societăţile cooperative
de
orice fel, din sate sau oraşe, de pe tot cuprinsul României
Mari.

Codul cooperaţiei (1928) a fost o lege integrală, deoarece

conţinea toate dispoziţiile necesare pentru constituirea şi
funcţionarea unitară a
130
Răducanu, I., Cooperaţia românească în cadrul cooperaţiei mondiale, Bucureşti, 1924, p.12
131 Pienescu, M.V., Op. Cit. p.345
132 Frătilă, Gh., Op. Cit, p.48
133 Şandru, D., Op. Cit, p.35

166
 167

tuturor formelor
cooperatiste.
Legea definea într-o manieră modernă, actuală, noţiunea de
cooperativă astfel: „societatea cooperativă este o societate cu capital
variabil şi cu un număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având
drept principal scop propăşirea economică a membrilor ei componenţi
într-o întreprindere comună”.
Prin această lege sunt stabilite reguli clare de organizare
şi funcţionare a cooperativelor, cu accent pe „rezolvarea problemei
creditului ipotecar ţărănesc pe calea cooperaţiei”134. Pentru aceasta se
încearcă realizarea unei colaborări mai ample între stat şi
cooperative, bazată pe o participare mai largă a cooperativelor la
acţiunea de dirijare a mişcării cooperatiste135.
Efectele acestui act juridic au fost minime, deoarece a fost
aplicat pe durata a numai trei luni.

Legea pentru reorganizarea cooperaţiei (1929), a fost

cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de „Legea
Răducanu” .
În esenţă, această lege are o dublă semnificaţie:
- economică, deoarece încearcă să ofere un cadru mai larg de
desfăşurare a activităţilor economice a cooperativelor, atât pe
plan intern, cât şi pe plan extern;
- legislativă, întrucât stabilea cadrul legal al cooperaţiei la
nivel micro şi macroeconomic, abroga legislaţia anterioară şi
prevedea clar drepturile şi îndatoririle membrilor cooperatori,
136
precum şi ale instituţiilor cooperatiste .
În planul acţiunilor organizatorice Legea Răducanu a stabilit:
- înfiinţarea Oficiului Naţional al Cooperaţiei, ca instituţie de stat
cu atribuţii de control;
- lichidarea Centralei băncilor populare şi a Centralei
cooperativelor de producţie şi consum şi crearea în locul lor a
Băncii centrale cooperativă. Acest organism era conceput ca o
asociaţie între stat, cooperative şi federalele acestora şi avea ca
misiune distribuirea direct sau prin intermediul sucursalelor, a
creditelor de întreţinere, de exploatare şi de investiţii, către toate
cooperativele, indiferent de ce tip erau acestea;
- înfiinţarea Centralei cooperativă de import-export, după
modelul structural al unei federaţii naţionale cu misiunea de a
comercializa produsele agricole pe pieţele externe sau interne;
- înfiinţarea de uniuni cooperative, cu atribuţii obligatorii pe linia
controlului asupra societăţilor cooperative afiliate în scopul
creşterii autonomiei cooperaţiei faţă de stat.
Obiectivul principal al acestor schimbări constă în pregătirea
autonomiei complete a mişcării cooperative faţă de tutela statului.

134
Ibidem p.47
135 Frătilă, Gh., Op. Cit, p.50
136
Ibidem

167
 168

Schimbările din regimul politic (Partidul Naţional Ţărănesc

pleacă de la guvernare) şi declanşarea crizei economice mondiale, cu
efecte resimţite şi în România, au fost cauze majore, care au
împiedicat aplicarea, în adevăratul sens al cuvântului, a Legii
Răducanu.

Legea pentru organizarea cooperaţiei (1935), crează

un sistem extrem de complicat, sub denumirea generică de
Organisme Naţionale Centrale Cooperative, în cadrul cărora sunt
reunite cinci instituţii cooperatiste centrale, din care:
- trei cu caracter economic şi financiar
137:

• Banca Centrală Cooperativă

• Centrala Cooperativă de Producţie, Aprovizionare şi Valorificare
Agricolă (CECOPAVA);
• Centrala Cooperativă de Consum (Magazin en-gros)
- două cu caracter social şi moral
138:

• Centrala Cooperativă de Îndrumare, Organizare şi Control;

• Casa centrală a cooperaţiei;
Primele patru instituţii erau considerate a fi cooperative de
gradul III, adică organisme centrale, mixte, rezultate din colaborarea
statului, federalelor (15), uniunilor 139 şi cooperativelor, iar ultima,
respectiv Casa centrală era cooperativă de gradul IV, rezultată din
asocierea celor patru centrale amintite.
Prin înfiinţarea acestor organisme se restricţionează organizarea şi
manifestarea autonomă a mişcării cooperatiste, deoarece
disimulat, înlocuiau uniunile de cooperative, ca asociaţii proprii ale
cooperativelor cu atribuţii stabilite în mod democratic, pe linia
îndrumării şi controlului membrilor proprii.
Tot acest eşafodaj instituţional avea ca obiectiv
asanarea sistemului cooperatist prin lichidarea unităţilor cu datorii.

Decretul – Lege de înfiinţare a Institutului Naţional al

Cooperaţiei (1938) a fost promovat la iniţiativa unui mare
susţinător al mişcării cooperatiste, Mitiţă Constantinescu, ministrul
economiei naţionale, şi s-a dorit a fi fundamentul unei mari
reforme în domeniul cooperaţiei româneşti, prin înlăturarea
supremaţiei exagerate a factorului politic140.
Iniţiativa acestuia s-a bazat pe o cercetare efectuată de Banca

137
Marea Enciclopedie Agricolă, vol. II, Ed. PAS, Bucureşti, 1938,
p. 173
138

Ibidem
139
Uniunile erau, ca şi federalele, cooperative de gradul II, la nivel central,
rezultate din asocierea cooperativelor de gradul I, cu acelaşi profil. De multe ori, au înlocuit
federalele acolo unde acestea nu existau.
140
Marea Enciclopedie agricolă, Vol. III, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1940,
p. 532

168
 169

Naţională, asupra mişcării cooperatiste, în anul 1937. Studiul

sublinia eşecurile fenomenului cooperatist 141 şi, în consecinţă,
propunea o nouă redimensionare a acestuia printr-un cadru legislativ
corespunzător.
„Această lege prelua multe din prevederile Codului cooperaţiei
din 1928 şi ale Legii Cooperaţiei din 1929, prin fuziunea celor
cinci centrale create de Legea din 1935” 142 într-o singură organizaţie
intitulată Institutul Naţional al Cooperaţiei.
Institutul era un organism constituit cu participarea
statului, a
cooperativelor şi federalelor şi avea sarcina de a organiza, îndruma
şi conduce întreaga mişcarea cooperatistă a ţării143.
Activitatea institutului trebuia să se concretizeze pe
următoarele direcţii:
- finanţarea ţăranilor prin intermediului băncilor
populare144;
- colectarea cerealelor, aprovizionarea satelor cu seminţe
de calitate şi vânzarea către gospodari a unor maşini şi
unelte agricole145.
Indiscutabil, legea ca orice emanaţie a unui regim
dictatorial, (este vorba de dictatura lui Carol al II-lea), a creat, dincolo
de intenţiile sale generoase, anumite neajunsuri de ordin teoretic şi
practic.
„Teoretic pentru că se anula «spiritul cooperatist» (...),
prin
posibilitatea, de fapt, nelimitată, de intervenţie a statului în activitatea
cooperativelor de toate gradele, iar practic, pentru că, se făcea o
întoarcere în timp, la Casa Centrală a Băncilor Populare (înfiinţată
în
1903), ca unitate de finanţare şi
control”146.

7.2.2. Evoluţia societăţiilor cooperative

Era definită ca fiind ”complexul de societăţi cooperative
care satisfăceau trebuinţele agricultorilor sub forme variate”147.
Pentru a fi corect înţeleasă şi, în acelaşi timp, motivată se
impune ca această definiţie a cooperativei agricole să fie
analizată în consonanţă cu opiniile din perioada la care ne referim.
Conform Anuarului internaţional al cooperaţiei din 1934,
cooperaţia agricolă reprezenta:

141
„Experienţa încercată prin legea pentru organizarea cooperaţiei din 27 martie 1935 cu
noile centrale nu a reuşit, astfel că, în faţa unei stări de lucruri nesatisfăcătoare, ele au fost
desfiinţate trei ani mai târziu.” Şandru, D., Op. Cit, p.118
142 Frătilă, Gh., Op. Cit, p.

53
143
. Mladenatz, Gr., Probleme de politică cooperatistă românească, p.31; Şandru, D., Op.
Cit, p.119
144
Pentru realizarea acestui obiectiv, Banca Naţională a României a acordat un credit
special cooperaţiei, în sumă de 1,2 miliarde lei pentru nevoile micilor agricultori şi ale
meseriaşilor
145 Şandru, D., Op. Cit, p.

120
146 Frătilă, Gh., Op. Cit, p.

53
147
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1938,
p.175

169
 170

• o categorie largă de cooperative, care includea diverse

tipuri de societăţi în funcţie de segmentul de piaţă
unde acestea se manifestau, precum: cooperative de
credit, cooperative de consum, cooperative de
producţie, cooperative de aprovizionare, etc.;
• interesele micilor producători rurali, cu deosebire a celor
din agricultură;
• formule tehnice de aplicare a principiilor din
sistemele cooperatiste clasice - Rochdale, Raiffeisen sau
Schultze;
• vectori de promovare a interesului statului în agricultură,
în scopul sprijinirii gospodăriilor ţărăneşti şi creşterii
bunăstării locuitorilor din rural.
Într-un studiu al Băncii Naţionale, asupra mişcării cooperative
din România, din 1937, se promovează următoarea structură a
societăţilor cooperative, în funcţie de profilul lor:
• cooperative de credit
• cooperative economice, din care:
− cooperative de consum
− cooperative de aprovizionare şi desfacere
− cooperative forestiere
− obşti de cumpărare
− obşti de arendare
− lăptării
− mori
− Brutării
− Cooperative cu alte profile
Pe fond, între cele două clasificări, nu sunt diferenţe
semnificative. O observaţie trebuie totuşi menţionată: Banca
Naţională introduce conceptul de „cooperativă economică”, în cadrul
căreia include toate
organizaţiile cooperatiste, mai puţin cele de
credit.

170
 171

În prezentul studiu, vom respecta clasificarea

organismului internaţional amintit, deoarece se apropie într-
o măsură definitorie, de realităţile acelor timpuri.

7.2.2.1. Cooperativa de credit

Reprezenta o „asociaţie economică constituită între
micii producători agricoli sau între clasele
mijlocii din oraşe, pentru a le procura creditele necesare
exploatării lor şi, în acelaşi timp, a le fructifica economiile (...),
constituind astfel o adevărată mutualitate, între micii producători,
cu interese de debitori şi creditori”148.
Crearea cooperativelor de credit s-a făcut în scopul (declarat)
creşterii economice a gospodăriilor ţărăneşti, idee împărtăşită şi
de cercurile guvernamentale şi intelectuale ale epocii, pentru a crea la
sate o categorie socială înstărită, independentă şi stabilă economic149.
Cooperativele de credit au funcţionat sub numeroase titulaturi.
De pildă, în ţările vest europene erau cunoscute ca bănci populare,
iar în provinciile româneşti, înainte de primul război mondial, sub
numele de bănci populare săteşti în Vechiul Regat,
însoţitori economici în Transilvania şi Bucovina şi
tovărăşii de credit şi economie în Basarabia; în România din
perioada interbelică, titulatura consacrată a fost de bănci populare.
Ideologic, activitatea cooperativelor de credit s-a bazat,
în principal, pe două sisteme cooperatiste germane, în funcţie de
mediul social în care au activat, astfel:
• Sistemul Schultze, propriu mediului orăşenesc;
• Sistemul Raiffeisen, cu referire la mediul sătesc.
Acest ultim sistem a fost aplicat şi prin alte două variante şi anume:
sistemul Haas şi sistemul Wolhenborg.
În România, ca urmare a propagandei marelui economist
P.S. Aurelian, este înfiinţată prima cooperativă de credit, în anul
1870, în

148
Ibidem, p.177
149
Frăţilă, Gh. (coordonator), Cooperarea şi asocierea în agricultură, ASE Bucuresti, 1994, p.54

171
 172

Bucureşti, sub numele de „Economia”. Ceva mai târziu, respectiv în

1893, la Bezdead, în jud. Dâmboviţa 150 este consemnată prima
cooperativă de credit şi în mediul rural.
După acest prim pas, băncile populare săteşti au beneficiat de
aportul a două mari acţiuni, care le-au imprimat o
dezvoltare accelerată şi anume:
• Iniţiativa din anul 1898 a lui Spiru Haret, în calitate
de ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, de a
promova băncile populare, în rândul sătenilor
prin intermediul intelectualilor satelor.
Rezultatele acestei acţiuni s-au materializat
în înfiinţarea şi funcţionarea a peste 700 de asemenea
organizaţii, în anul 1903;
• Elaborarea, în anul 1903, sub concursul lui Emil
Costinescu, ministru al finanţelor, a Legii Băncilor
Populare săteşti şi a Casei Centrale. Datorită
sprijinului statului, prin această instituţie, mişcarea s-a
dezvoltat necontenit, astfel că, în anul 1914,
funcţionau 2901 bănci populare, cu 600.000 de membrii
şi 186 mil. lei capital.
Asupra situaţiei din teritoriile româneşti, care nu intrau în
componenţa Vechiului Regat, până în 1918, s-au formulat
următoarele aprecieri generale:

În Ardeal
• Primele societăţi de credit popular apar destul de
timpuriu, respectiv către jumătatea secolului al XIX-lea;
• Înfiinţarea şi funcţionarea acestora se face pe criterii etnice,
fapt pentru care saşii, maghiarii şi sârbii deţin poziţii privilegiate;
• Iniţiativele etnicilor români vin ceva mai târziu (prima
este
cooperativa din Răşinari, de la 1867) şi copiază modelul săsesc151;

150
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1938, p.179
151
În preajma declanşării primului război mondial, în Transilvania existau 361
cooperative de credit maghiare şi numai 108 româneşti după Pienescu, M.V., Cooperaţia,
Bucureşti, 1946, p.332
172
 173

• Dezvoltarea băncilor populare româneşti a fost puternic

susţinută de instituţii financiare cu capital total românesc,
precum Banca Albina, societatea Astra şi altele.

În Basarabia
• Cooperativele de credit au apărut mult mai târziu, respectiv
in primul deceniu al secolului al XX-lea;
• Cadrul legislativ promova: creditul mărunt; o zonă largă
de subscriere; părţi sociale în mărime foarte mică şi
care nu participau la beneficii; ingerinţa statului într-un grad
foarte înalt, deoarece fondurile de creditare erau constituite, în
cea mai mare parte, din ajutorul acordat de puterea publică.
După Marea Unire, băncile populare săteşti s-au „dezvoltat
sub toate laturile, până în anii crizei economice” 152.
În fapt, ele se încadrează în procesul general de dezvoltare
a economiei româneşti.
Apogeul dezvoltării băncilor populare a fost atins în anul 1931 (tabel
7.6) după care, sub influenţa crizei şi a „conversiunii”,
activitatea acestora intră în declin până în anul 1938, după care se
face simţit, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, un nou început de
redresare153. Tabel 7.6
Evoluţia băncilor populare săteşti, intervalul 1931-
1933
Anul Cooperative Membrii Capitaluri totale
(număr) cooperatori (mil. lei)
(mii
1931 5298 persoane)
1132 8993,7
1932 5148 1079 8537,2
1933 5275 1079 7507,5
Sursa: Marea Enciclopedie Agricolă, vol.II, Ed.P.A.S, Bucureşti, 1938, p. 179.

152
Şandru, D., Creditul agricol în România (1918-1944), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985,
p.50
153 Ibidem, p.121

173
 174

Toate studiile de specialitate, subliniază faptul că în

structura cooperaţiei din România, băncile populare au deţinut,
prin numărul unităţilor, în toată perioada ante şi interbelică, ponderea
cea mai mare.
Astfel, în 1907, ele reprezentau 90,8% din numărul
cooperativelor de toate categoriile, procentul scade până la
limita de 48,1%, în perioada 1919-1923, apoi creşte, ajungând la
70,0%, în 1931154.
Referitor la gradul de implicare a băncilor populare în
lumea satului şi la interesul de care se bucurau acestea în rândul
sătenilor, datele statistice sunt greu, dacă nu imposibil de atins astăzi.
De exemplu, în toată perioada interbelică, una din patru familii
de agricultori, era asociată la o bancă populară. În anul 1930,
revenea în medie o cooperativă de credit la 3441 locuitori, iar la 1000
de locuitori 64 de membri155.
Sistemul cooperatist din România, a primit o grea lovitură
prin pierderea cooperativelor din teritoriile cedate, ca urmare a
tratatelor politice cu unele ţări vecine. Astfel, la sfârşitul anului 1940,
numai 3600 de bănci populare au depus bilanţ, ceea ce înseamnă o
pierdere de peste
2000 de unităţi faţă de anul anterior156.
Totodată, în anii celui de al doilea război mondial şi în
perioada imediat următoare acesteia, starea financiară a celor mai
multe dintre băncile populare s-a agravat simţitor, astfel că, cea
mai mare parte dintre acestea au fost trecute în lichidare. De
exemplu, în anul 1942, un număr de 329 de bănci populare au fost
trecute în lichidare157.
În aceste condiţii, activitatea băncilor populare s-a
complicat: prudenţa excesivă în creditarea micilor producători agricoli,
insuficienţa capitalului pentru creditare, deteriorarea potenţialului
economic al
gospodăriilor ţărăneşti, recuperarea anevoioasă a creditelor şi altele158.

154
A.S.B., fond C.O.N.C, dosar 5/1930, f. 2-13, Robert Lee, The Balkans in our Time,
Cambridge, Massachusetts, 1956, p.172
155 Sandru, D., Op.cit., p.127
156 Madenatz, Gr, Cooperativa în lumina actualităţii, în „Pagini agrare şi sociale”, XX, 1943, p.4-5
157 Agricola Cardaş, Băncile populare şi economiile, p.243
158
Ibidem, p.151

174
 175

7.2.2.2. Cooperativa de consum

Este o “asociaţie de consumatori, în vederea satisfacerii
diverselor trebuinţe de consum personal şi familial”159.
Prima societate de acest gen a fost întemeiată de „pionierii
din Rochdale”, în Marea Britanie, la 1844, care ulterior, s-a constituit
într-un sistem cooperatist universal, cu acelaşi nume.
Sistemul a fost consolidat prin întemeierea a două magazine
de en-gros în Manchester şi Glasgow, la 1864 şi respectiv 1866 şi
a unei uniuni naţionale, cu caracter moral , la 1869, tot în Marea
Britanie.
În Europa, cooperaţia de consum, a progresat în ritm accelerat.
De pildă, în 16 ţări europene, mai puţin Rusia, numărul
membrilor cooperatori creşte de la 8 la 17 mil., în intervalul 1914-1937.
Proliferarea cooperativelor de consum s-a bazat pe:
a) respectarea cu stricteţe a trei principii cooperatiste:
• acordarea primei de consum societarilor, în raport
cu valoarea cumpărărilor făcute;
• vânzarea mărfurilor la preţuri curente;
• cumpărarea mărfurilor numai în numerar;
b) aplicarea, într-o manieră constructivă,
a principiului concentrării în
activitatea de organizare tehnică a
întreprinderii.
În plus, cooperativele de consum au ocupat, în cea mai mare
parte, segmentul de piaţă intermediar dintre negustorii mici şi
mari, împotriva cărora au exercitat o presiune concurenţială
continuă. Constant, dimensiunea cooperativelor de consum a
crescut în mod natural, datorită acţiunii în dublă direcţie:
- pe orizontală, prin adoptarea magazinelor en-gros, pentru
promovarea comerţului;
- pe verticală, prin înfiinţarea de fabrici care să producă articole
necesare consumului membrilor cooperatori.

159
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1938, p.176

175
 176

În domeniul producţiei agricole, însă, rezultatele cooperaţiei

de consum au fost foarte slabe.
Această situaţie, a fost rezultatul, în cea mai mare parte, a
unor puternice dispute în plan ideologic, dispute care îşi au
punctul de pornire chiar în rolul pe care cooperaţia de consum trebuie
să-l joace în societate, respectiv economie.
Astfel, în mişcarea ideilor cooperative s-a avansat teoria
că
„producţia va fi subordonată nevoilor consumului, ordine ce se
va putea realiza numai prin organizarea
pe cale cooperativă a consumatorilor” 160.
Această concepţie a fost împărtăşită de Şcoala de la Nîmes din
Franţa, creată de E. de Boywe şi Charles Gide, precum şi de
Uniunea cooperativelor de consum germane din Hamburg 161.

Dar, într-o perioadă dominată de doctrina economică clasică,

teoria era revoluţionară. Ea anticipa Keynessismul ce avea să
apară, mult mai târziu, respectiv în anii ´30 ai secolului al XX-lea.
Din această cauză, teoria a fost respinsă, cu argumente
care, astăzi, numai în parte pot fi acceptate:
• organizaţiile agricole, dat fiind amploarea şi
dimensiunea reformelor agrare aplicate în aproape toate
statele noi ale Europei, după primul război mondial, nu se
puteau reprezenta în mod practic „decât sub
regimul dominant al micii
proprietăţi”162;
• cooperaţia agricolă, trebuia să reprezinte numai „un mijloc
de apărare, fie contra vechilor forme de camătă, fie
contra procedeelor de dominaţie a comerţului
şi a finanţei moderne”163;
• „realizarea formulei domniei consumatorului sau a
cooperaţiei
integrale ar însemna, pe plan naţional, stăpânirea satelor de

160
Ibidem, p.174
161 Mladenatz Gr., Istoria gândirii cooperative.
162 Thamas, A., Raport prezentat congresului internaţional cooperativ, de la Gând, 1924
163 Ibidem

176
 177

către oraşe, iar în plan internaţional stăpânirea ţărilor

agricole de către cele industriale, ceea ce desigur nu ar
duce la mai multă pace socială”164.
În România, primele cooperative de consum apar în oraşe,
în ultimul pătrat al secolului al XIX-lea, ca urmare a eforturilor
depuse de marele economist P. S. Aurelian. Se
înfiinţează astfel societatea Concordia, din Bucureşti, în
1873, care avea ca secretar pe Spiru Haret, iar ca urmare a adoptării
Codului comercial (1887) apar alte asemenea cooperative, precum:
societatea Mercur, brutăria Viaţa, ambele în Bucureşti în 1896,
brutăria Galaţi şi altele.
La sate, prima cooperativă de consum este înfiinţată în
judeţul Argeş, în 1902. Ca urmare a Legii Cooperaţiei din 1903, care
a asigurat un cadru corespunzător de manifestare, cooperativa de
consum începe să se dezvolte, astfel că, în anul 1912, numărul
acestora era de 294 de unităţi. După primul război mondial,
urmare a sprijinului statului prin Centrala cooperativelor săteşti,
înfiinţată în 1919, se înregistrează o creştere a numărului de
cooperative de consum săteşti, proces care se opreşte în anul 1926,
când un mare număr de cooperative intră în lichidare.
Cauzele acestui fenomen sunt, în cea mai mare parte,
exterioare sistemului.
Pe scurt, iată câteva dintre acestea:
- sprijinul statului începe să se diminueze;
- declanşarea fenomenului de devalorizare a monedei naţionale;
- instabilitatea din sistemul legislativ şi, prin extensie, în cel statistic.
De pildă, începând cu anul 1923, sistemul statistic nu mai
face distincţie între aceste cooperative şi cele de aprovizionare si
desfacere, ceea ce va determina studierea comună a acestora, până
aproape de jumătatea anilor ´30. Într-un studiu din 1937 al Băncii
Naţionale se arată
că numărul cooperativelor de consum este de 1001 unităţi, ceea ce

164
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1938, p.174

177
 178

reprezintă nu mai mult de 12,5 % din totalul organizaţiilor cooperatiste

din România. Pondere nesemnificativă dacă se au în vedere
dimensiunea spaţiului rural, a populaţiei săteşti,
dar mai ales, a problemelor economico-
sociale pe care cooperativa de consum putea să le rezolve.
Privitor la activitatea de ansamblu a cooperativelor de consum,
în toată perioada ante şi interbelică, relevante sunt aprecierile:
„Toate aceste societăţi nu au nimic asemănător cu mişcarea
cooperatistă desfăşurată în ţările apusene. Ele apar fără ca una să
se preocupe de soarta celeilalte, fără ca un suflu comun să le anime,
fără ca un curent unitar să le lege şi să le întreţie. Ele îşi duc
viaţa izolat, pentru ca în curând să dispară sau să se
transforme în simple întreprinderi capitaliste, în cazul când au
reuşit să dezvolte o activitate comercială prosperă” 165.

7.2.2.3. Cooperativa de aproviziona re

Se manifesta, de cele mai multe ori, şi ca o cooperativă
de desfacere în comun. Această cooperativă de aprovizionare şi,
respectiv desfacere, se constituie cu deosebire între micii producători
agricoli, în scopul aprovizionării cu mijloace de producţie, necesare
exploataţiilor acestora şi desfacerii în comun a produselor obţinute în
gospodării.
Astfel de cooperative au funcţionat şi în oraşe, având ca
societari meseriaşii şi micii comercianţi.
Înainte de primul război mondial numărul acestor cooperative era
nesemnificativ166.
Tabel
7.7
Evoluţia cooperativelor de aprovizionare şi
desfacere, perioada 1931-1933

Anul Cooperative Membrii Capitaluri totale

(numar) cooperatori (mil. lei)
(persoane)
1931 1191 143 446 662,9

165
Ibidem, p.176
166
Ibidem, p.177

178
 179

1932 1026 118 748 580,0

1933 1150 134 902 594,9
Sursa Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti, 1938, p.177.

După 1919, cooperativele de aprovizionare şi desfacere

se dezvoltă, astfel că numărul lor ajunge la 2600 în 1926. Pe fondul
inflaţiei monetare, ca şi în cazul cooperativelor de consum,
apare şi se manifestă un regres evident în acest segment al
mişcării cooperatiste, fapt care, în final, s-a concretizat în lichidarea
unui număr însemnat de astfel de organizaţii.
Statisticile din anii premergători celui de al doilea război
mondial (tabel 7.7) demonstrează regresul înregistrat în acest sector:
în 1933, faţă de 1926, numărul cooperativelor de aprovizionare şi
desfacere era mai mic cu aproape 66%, respectiv cu 1450 de unităţi,
iar în 1937, erau 360 unităţi, adică 4,5% din total. Fenomenul are
rădăcini şi cauze foarte adânci şi, prin extensie, sunt prezente şi
astăzi în relaţiile agrare.
Cooperativele de aprovizionare şi desfacere aveau calitatea de
cooperative de marketing, deoarece gestionau piaţa input-urilor şi
a output-urilor agricole. Dar piaţa factorilor, respectiv a rezultatelor,
atunci ca şi acum, era slab dezvoltată, ceea ce restricţiona
procesul de formare şi manifestare a cooperativelor de profil. În
plus, gospodăriile ţărăneşti, dat fiind potenţialul lor economic
redus, nu ofereau un parteneriat de piaţă serios, cu şanse de
dezvoltare.

7.2.2.4. Cooperativa de producţie

Era concepută ca o „asociaţie de muncitori producători, care se
organizează în vederea producţiei industriale sau agricole”167.
Prima organizaţie de acest gen a apărut la iniţiativa lui
Philippe Buchez (fost elev a lui Saint Simon), în Franţa, în
domeniul industriei prelucrării lemnului, în anul 1832. Scopul
acestei cooperative, care în
opinia iniţiatorului său se dorea a fi un sistem, constă în „abolirea

167 Ibidem, p.175

179
 180

salariatului din industrie”, dat fiind originalitatea ecuaţiei de împărţire

a beneficiului: 80% pentru asociaţi în raport cu salariul primit şi 20%
pentru acumulări de capital.
Rezultatele, chiar din perioada începuturilor, au fost
modeste. Cauzele, de cele mai multe ori, au constat în: capitaluri
insuficiente, disciplina slabă a lucrătorilor, piaţa de desfacere
necorespunzătoare
etc.
În consecinţă, multe din cooperativele de producţie din
industrie au fost transformate, fie în cooperative de consum, fie
în societăţi comerciale capitaliste.
În agricultură, cooperativele de producţie au avut un câmp
mult mai mare de dezvoltare, cu deosebire în ţările şi
regiunile unde predomină regimul de proprietate ţărănească.
Această afirmaţie se bazează pe realitatea că asociaţii nu mai sunt
muncitori industriali, ci mici proprietari agricoli, deci persoane cu o
stare materială mult mai bună, fapt ce elimină neajunsurile pricinuite
de insuficienţa capitalului.
În România, cooperativele de producţie din rural au funcţionat,
înainte de primul război mondial, sub forma obştilor de
arendare, cumpărare şi împroprietărire; după Marea Unire, la acestea
s-au alăturat şi cooperativele forestiere.
Situaţia cooperativelor de producţie în intervalul 1931-1935,
este redată în tabelul următor.

Tabel 7.8
Evoluţia cooperativelor de producţie, intervalul 1931-1935
Anul Cooperative Membrii Capitaluri totale
(numar) cooperatori (mil.lei)
(mii
1931 675 persoane)
72 1287,3
1933 610 72 1087,6
1935 673 72 1123,3
Sursa: Marea Enciclopedie Agricolă, vol.II, Ed.P.A.S, Bucureşti, 1938, p. 181

180
 181

Raportate la numărul total al cooperativelor din acea perioadă

rezultă o pondere nu mai mare de 9%, pondere prin care
cooperativele de producţie nu puteau fi
reprezentative în ansamblul mişcării cooperatiste
din România şi chiar din rural.
Mai mult, faptul că activau, în cea mai mare parte în
domeniul exploatării şi prelucrării lemnului, prezintă un grad redus de
atractivitate pentru cercetările de economia agrară.
De reţinut este puterea exemplului, şi anume: cooperativa
de producţie în agricultură, în toată perioada ante şi interbelică a
fost nereprezentativă, cu toate că fuseseră create toate condiţiile
legislative şi instituţionale ale unei funcţionări normale.
Extraordinar exemplu pe care, cei care au condus
destinele agriculturi româneşti în anii economiei de comandă,
l-au ocolit, deschizând în felul acesta porţile celei mai mari capcane
ideologice: comunismul.

7.2.3. În loc de concluzii

În România, mişcarea cooperatistă a apărut, ca de altfel în

majoritatea statelor europene, pe fondul unor „restricţii în
sectorul agricol” 168, restricţii generate de un complex de factori, în
cadrul cărora poziţia dominantă, în mod constant, a fost deţinută de
competiţia dintre marea şi mica exploataţie
agricolă. Or, cooperaţia oferea producătorilor
agricoli mici şi mijlocii cadrul instituţional favorabil de manifestare
într-un mediu concurenţial specific pieţei capitaliste, şi ea în formare.
Faţă de sistemele cooperatiste europene clasice
(Rochdale, Raiffeisen, Schultze), cooperaţia românească a fost, în
bună parte,
asemănătoare, dar diferită prin intensitate.

168
Leonte, Jacquelin, Cooperaţia agricolă în condiţiile economiei de piaţă. Consideraţii
privind cooperaţia agricolă românească, Ed. Bucuresti, 2003, p.191

181
 182

Ordinea de drept a mişcării cooperatiste exprimată de legislaţie

şi instituţii are meritul că a ţinut pasul cu prefacerile din
economie şi societate. Dar, din dorinţa de a grăbi mersul
lucrurilor s-au produs numeroase fracturi relevate de
inconsecvenţa de la o lege la alta, abundenţa legislativă,
supraestimarea sau minimalizarea rolului statului şi altele. Din
aceste cauze „ideile şi măsurile cuprinse în legislaţia
cooperatistă (...) au reprezentat întocmiri teoretice cu valenţe
operaţionale destul de limitate în planul practicii”169.
Prezenţa statului în mişcarea cooperatistă s-a înfăptuit la
cote relativ înalte, dar descrescătoare în timp, sub formula
«intervenţiei», considerată astăzi, din perspectiva timpului, cea mai
directă şi care, nu de puţine ori, a îmbrăcat forma «tutelei». În marea
Enciclopedie Agricolă se motivează că „spiritul de solidaritate trebuie
stimulat prin intervenţia statului”.170 Interesantă, şi cu argumente
mult mai adânci, este opinia lui Mitiţă Constantinescu, personalitate
de seamă în cadrul mişcării
cooperatiste din anii `30, care preciza „Nu cred să fi fost
cândva instituţie mai îndrăgită, de toate guvernele, cum a fost
cooperaţia” deoarece, continuă el, o cooperativă „devine un nucleu
de iradiaţiuni politice, de la care se poate obţine bune rezultate
electorale” 171.
Cooperaţia s-a extins de la casele de credit, bănci
populare (unităţi dominante la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea) la aproape toate domeniile vieţii
economice şi sociale din rural (deceniile premergătoare celui de-al
doilea război mondial). Cazul României nu este singular,
deoarece, „cooperaţia de credit s-a dezvoltat cu predilecţie în
ţări cu o cultură agricolă extensivă, cu o economie rurală slab
dezvoltată, sau, altfel spus, ţări în care avea o pondere însemnată
economia naturală”172. De pildă, în ţările cu un
pronunţat caracter agrar al economiei, precum Bulgaria, România,

169
Frăţilă, Gh, (coordonator), Cooperarea şi asocierea în agricultură, ASE, Centrul
Editorial
Poligrafic, Bucureşti 1994, p.58
170 Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti,1940, p. 174
171 Constantinescu, Mitiţă, Politica economică aplicată, vol. II, Bucureşti, 1943, p.15
172 Frăţilă, Gh, (coordonator), Cooperarea şi asocierea în agricultură, ASE, Centrul
Editorial
Poligrafic, Bucureşti 1994, p.57

182
 183

Iugoslavia, cooperaţia de credit reprezenta în totalul cooperaţiei

săteşti
80%, 70,1% şi, respectiv, 63,1%, pe când în Germania, Cehoslovacia
şi Elveţia, ţări cu un sector industrial dezvoltat, aceste
cooperative deţineau 54,2%, 53,1% şi, respectiv, 6,4%.
Formele diverse de manifestare a mişcării cooperatiste – de
credit, de consum, de producţie, de aprovizionare şi desfacere şi
altele – exprimă potenţialul pe care acestea l-au avut în scopul
dezvoltării lor economice şi a îmbunătăţirii stării sociale a ţăranilor,
potenţial care a fost mult îngustat nu numai de instabilitatea
din sistemul legislativ şi instituţional, dar mai ales, de dimensiunea
şi intensitatea pieţei agricole. Oricât de bine şi corect ar fi
formată şi organizată o cooperativă, eficienţa activităţii sale,
depinde, înainte de toate, de mediul economic şi social în care ea se
manifestă. Or, mediul economic, impunea în mod natural, ca partener
de piaţă, gospodăria ţărănească, entitate socio- economică cu un
comportament preponderent autarhic. Iată de ce, performanţele
sectorului cooperatist au fost condiţionate (şi depind încă) de
performanţele gospodăriei ţărăneşti.
Asupra rolului cooperaţiei agricole în ansamblul ei, dar mai ales
a băncilor populare în sprijinirea gospodăriilor ţărăneşti nu
există o accepţiune unitară în literatura de specialitate. Aprecierile
operează într-un registru foarte larg, de la cele mai înalte laude până
la cele mai virulente critici. Dar aceste opinii, indiferent pe ce poziţii se
află, în marea lor majoritate, exprimă puncte de vedere politice, care
nu sunt neapărat şi obiective. De pildă, în Marea Enciclopedie
Agricolă, lucrare care proslăveşte meritele lui Carol al II-lea ca
fiind „primul agricultor al României” se
menţionează că mişcarea cooperatistă are în
componenţă „structuri viguroase”173. În opoziţie, Mitiţă
Constantinescu, fost ministru liberal, formulează
următoarea concluzie generală
„Reţeaua cooperatistă se prezintă (...) ca o firavă însăilare de
puncte
reduse, debile, disproporţionat de subţiate faţă de cerinţele
mediului
173
Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. II, Ed. P.A.S, Bucureşti,1940, p.175

183
 184

înconjurător, atât ca putere proprie financiară – neapărat trebuitoare

oricărei activităţi eficiente – cât şi ca forţă colectivă umană,
polarizată de religia cooperatistă”174. De aceeaşi parte a baricadei,
dar din alt partid, respectiv Partidul Naţional Ţărănesc, Virgil
Madgearu, şi el fost ministru, afirma că băncile populare „satisfac în
mod cu totul incomplet economia agricolă, îndeosebi pe cea
ţărănească”175. În acelaşi registru critic sunt şi concluziile lui Marius
Gormsen, expert danez care, în 1937, în raportul întocmit pentru
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, formulează aprecierea că
mişcarea cooperatistă din România „nu-şi
merită numele”, „este degenerată”, iar cooperativele
reprezintă un instrument utilizat de „cei din fruntea lor care, sub
masca devotamentului, sustrag bieţilor ţărani simplii micile lor
economii, agonisite cu trudă, rezultat al unei lungi şi grele munci”176.
Totuşi, care este adevărul?
• Dacă vom continua să ne referim strict numai la sectorul
cooperatist, atunci concluziile vor fi critice, fiind pe aceeaşi
linie cu cele exprimate de Mitiţă Constantinescu, Virgil Madgearu
şi alţii;
• Dacă aprecierile noastre vor reliefa, cu deosebire, rolul
puterii publice, deci al statului în dezvoltarea mişcării
cooperatiste, atunci performanţele acestui sector (care, într-
adevăr, nu au fost puţine) vor umbri orice notă critică;
• Dacă vom extinde analiza la întreaga sferă a relaţiilor economice
şi sociale din rural, vom constata că una din marile înfăptuiri
ale prefacerilor reformatoare, declanşate în
perioada lui Cuza şi finalizate
în anii premergători celui de-al doilea război mondial, în scopul
modernizării României, a fost personalizarea clasei de mijloc
din agricultură. Dar acesta a fost un obiectiv important şi constant şi

174
Constantinescu, Mitiţă, Politica economică aplicată, vol. II, Bucureşti, 1943, p.50
175 Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei Româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940,
p.340-
341
176 Gormsen, Marius, Studiu critic asupra cooperaţiei româneşti, publicat în revista

Independenţa
Economică, XXIII, nr.3-4, 1940
184
 185

al mişcării cooperatiste, fapt ce lasă de înţeles că înfăptuirea lui

a fost posibilă şi datorită eforturilor mişcării cooperatiste în
ansamblul ei.
Un punct forte în susţinerea rezultatelor mişcării cooperatiste
în România, mai ales din rural şi agricultură, a fost constituirea
la nivel central a unor structuri de stat reprezentative, precum: Casa
centrală a băncilor populare (1903), Centrala băncilor
populare, Centrala cooperativelor săteşti de producţie şi
consum (1919), Oficiul naţional al cooperaţiei (1929), Banca centrală
cooperativă (1935), Institutul naţional al cooperaţiei (1938).
Tot cu rol de reprezentativitate au fost şi federalele,
uniunile şi casele centrale, structuri cooperative de gradul II, III şi IV,
care dublau susţinerea statului în direcţia promovării
mişcării cooperative, în ansamblul ei.
Prezentul oferă o imagine diferită. La nivelul Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nu există o direcţie
sau un organism specializat al statului care să coordoneze activitate
cooperaţiei agricole, iar cooperativele de gradul III şi IV nu sunt încă
legiferate.
Prin urmare, se impune elaborarea, cu titlu imperativ, a unui
cadru legislativ prin care să se recunoască rolul de reprezentativitate
al unor structuri de stat şi cooperatiste, similare perioadei
interbelice, prin care să se promoveze interesele puterii publice şi
ale mişcării cooperative în societate şi economie.
Implicarea cooperaţiei agricole în înfăptuirea reformei agrare din
1921 a fost un experiment falimentar. În sinteză ecuaţia era simplă
şi consta în împroprietărirea ţăranilor prin intermediul unor
organizaţii cooperatiste, special constituite, şi anume obştile de
împroprietărire.
Fenomenul s-a repetat şi în 1991, când asociaţiile
agricole, înfiinţate în conformitate cu Legea 36/1991 aveau rolul
de a prelua terenurile spre exploatare de la fostele
cooperative agricole de producţie, terenuri asupra cărora se
recunoştea ţăranilor dreptul de proprietate. Şi aceste structuri, după
un început relativ de apreciat, în
timp, au dat semne de oboseală. Cauzele acestei situaţii sunt mult
mai

185
 186

adânci şi rezidă din efectele contrarii pe care reforma agrară, respectiv

cooperarea îl au în procesele de consolidare şi concentrare
a exploataţiilor agricole. De pildă, cele cinci reforme agrare care au
dat câştig de cauză propretăţii ţărăneşti (din 1864, 1921, 1945, 1991
şi 2000), au avut ca efecte dezmembrarea marii exploataţii agricole,
indiferent de natura relaţiilor de proprietate funciară care le
fundamentau. În contrast, cooperarea, ca acţiune economică
importantă de piaţă funciară, are ca efecte creşterea dimensiunii
exploataţiilor agricole, prin consolidare şi concentrare.
Iată de ce, suprapunerea reformelor agrare cu asocierea
şi cooperarea nu are sorţi de izbândă. Pentru reuşita lor ar trebui
să se acţioneze separat: cooperarea, respectiv asocierea urmând
reformei, după un interval de timp, mai mare sau mai mic, în funcţie
de gradul de consolidare a raporturilor de proprietate funciară
din gospodăriile ţărăneşti.
În structura de profil, cooperativele de producţie erau
nesemnificative. De exemplu, în 1937, ponderea acestora era nu
mai mare de 5%. În prezent, fenomenul este similar în
majoritatea ţărilor Uniunii Europene. Explicaţia rezultă din
orientarea naturală a cooperativelor către piaţă şi nu
către producţia ca atare. În perioada totalitară, comuniştii au
inversat ordinea firească a lucrurilor: în
agricultură, au impus cooperaţia de producţie, cu titlu absolut, iar în
rural au menţinut, dar într-o formulă diferită, cooperaţia de
consum şi cooperaţia de credit; celelalte tipuri tradiţionale de
cooperative au fost eliminate. Dar orientarea comuniştilor nu s-a
oprit în decembrie 1989, odată cu prăbuşirea sistemului totalitar. Ea
s-a menţinut, este adevărat în notă de intensitate descrescătoare,
în toată perioada 1990-2005 (intervalul dintre Legea 36/1991 şi
Legea 1/2005).
Legislaţia, politicile şi strategiile macro şi microeconomice,
precum şi opiniile (nu puţine) ale unor pretinşi specialişti, cu
autoritate ştiinţifică fabricată în cabinetele învăţământului ideologic
ale defunctului partid
comunist, militau pentru relansarea cooperaţiei în agricultură,
cu
186
 187

deosebire în segmentul producţiei, adică o revenire la ceea

ce comuniştii spuneau şi proslăveau „exploatarea pământului prin
munca în comun”. Evident, toţi aduceau acelaşi argument,
justificat de altfel: performanţele mai înalte ale producţiei în
exploataţii de dimensiuni mai mari. Conştienţi sau nu, ei nu luau în
calcul noile orientări juridice în materie de proprietate funciară,
aspectele sociale şi de siguranţă alimentară pe care exploataţia
ţărănească o asigura familiei de agricultori şi altele.
Cooperaţia, ca orice acţiune umană, a generat şi generează
fenomene critice, de cele mai multe ori anti-economice şi antisociale.
În această direcţie, literatura de specialitate ante şi interbelică,
nu de puţine ori, consemnează şi critică în acelaşi timp camăta,
specula, fraudele de orice fel, în special ale persoanelor din
conducerea cooperativelor.
Asemenea fenomene, este adevărat, cu alt conţinut, dar
cu efecte similare în plan moral şi legislativ, se repetă şi după
1989, în asociaţiile agricole. Acum, spre deosebire de trecut, camăta
şi specula au dispărut, dar au apărut şi au proliferat furturile şi
sustragerile de orice fel din averea obştească, deturnările de fonduri
dar, mai ales, minciuna şisupraevaluarea din partea
oligarhiei săteşti, cu rădăcini în cooperativele
agricole din perioada comunistă şi care, prin intimidare şi forţă, s-a
instaurat la conducerea asociaţiilor înfiinţate în baza Legii
36/1991
.
Iată de ce, în prezent, se impune o redimensionare, în
special legislativă şi morală, a democraţiei de tip cooperatist din
agricultura românească.
Spre sfârşitul perioadei interbelice, deci, odată cu
maturizarea relaţiilor de tip capitalist din economie şi, cu
deosebire, din industrie, dimensiunea şi profunzimea sectorului
cooperatist din rural, respectiv agricultură, erau de necontestat şi
greu de atins astăzi. Comunismul a impus, din considerente
ideologice, o nouă ordine a lucrurilor, care s-a
dovedit a fi
neviabilă.
187
 188

7.3. Cooperaţia agricolă din România, 1945-1991

Anul 1945, marchează sfârşitul celui de al doilea război
mondial. Economia românescă era secătuită, iar agricultura,
principală ramură economică, înregistrase pierderi uriaşe. În plus,
viitorul era incert. În primul rând, datorită obligaţiilor stabilite
României, ca ţară învinsă, pentru plata datoriilor de război către
Uniunea Sovietică. În al doilea rând, ca urmare a impunerii
comuniştilor la conducerea ţării, de către armatele sovietice
cuceritoare. Dacă pentru prima cauză se accepta o limită de
timp, pentru a doua, lucrurile păreau fără finalitate, fără speranţe. Din
acestă cauză şi altele, prezenţa comunistă a fost considerată ca una
din cele mai dureroase pagini din istoria poporului român.

7.3.1. Repere doctrinare marxist - leniniste

Studiile asupra fenomenului cooperatist din perioada comunistă,
în marea lor majoritate, sunt descriptive şi limitate strict la
această problematică. De regulă se fac trimiteri la documentele de
partid, date statistice şi, mai nou, la memoria colectivă.
Rădăcinile răului sunt mult mai adânci. Ele trebuiesc căutate
în operele marxist-leniniste, care au fost biblia comuniştilor români.
Ideologii comunismului nu erau ţărani. Ei priveau satul prin
ochiul critic al orăşeanului. Ca atare, ei nu înţelegeau satul şi nici
nu iubeau ţăranul.
Câteva trimiteri la operele acestora sunt edificatoare.
Fondatorul marxismului rus, Gheorghi Plehanov, îi vedea pe
ţărani ca pe nişte „râmători barbari ai pământului, cruzi şi lipsiţi
de milă, îndobitociţi de muncă, a căror viaţă nu le oferă nici o
ocazie de a încerca luxul gândirii”177. Marx vorbeşte de «idioţenia
vieţii rurale», o remarcă, citată adesea de Lenin. Tot Marx,
argumenta „că izolarea
fermelor individuale bloca orice dezvoltare rurală a relaţiilor sociale

177
Conquest, Robert, Recolta durerii. Colectivizarea sovietică şi teroarea prin
foamete. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 27

188
 189

(...)”178 deoarece, susţinea el, toţi ţăranii la un loc nu erau altceva

decât
«un sac de cartofi». Însuşi Lenin se referea la «izolarea
rurală, nesociabilitate şi sălbăticie» şi în general credea că
ţăranul, „departe de a fi un colectivizat tradiţional sau instinctiv, este
de fapt un individualist rău şi lipsit de scrupule”.179 În acelaşi timp
(....) Hruşciov spunea că
„pentru Stalin, ţăranii erau nişte
lepădături”180.
Comuniştii, în marea lor majoritate, cunoşteau puţine lucruri
despre relaţiile economice şi sociale din rural. Aceasta, mai ales, în
perioada de afirmare a lor, dar şi după aceea, în note totuşi mai
diluate. De aici putem trage concluzia şi nu greşim, că deciziile
lor în materie de comunitate sătească, agricultură şi ţărani, nu
ţineau cont de realităţile evidente. Iată de ce, în problema
cooperativizării agriculturii, comuniştii români au urmat orbeşte două
modele străine181:
- în ideologie, doctrina marxist-leninistă;
- în practică, socializarea agriculturi sovietice.
Marx, credea cu tărie că în agricultură, ca şi în
industrie, proprietatea devine tot mai concentrată. De aceea, în
agricultura socialistă, problema concentrării trebuie rezolvată prin
cooperare182. Lenin preia ideea marxistă a fermelor cooperatiste şi
o promovează, argumentând că acestea sunt vectori de
modernizare a agriculturii ruseşti. Dar Lenin nu socoteşte
colectivizarea ţărănimi cu titlu imperativ, pentru înfiinţarea
socialismului sau a relaţiilor socialiste. Pentru el importante
erau relaţiile economice de piaţă. Când, în 1921, s-a referit la cele
câteva cooperative care funcţionau, în agricultura sovietică din
1918, le-a denumit, cu dispreţ «casă de ajutor social», întrucât erau
masiv
subvenţionate de stat, ca urmare a ineficienţei lor
economice.

178

Ibidem
179

Ibidem
180

Ibidem
181
După venirea lui Ceauşescu la putere din considerente ce ţin mai mult de gradul de
cultură economică a dictatorului, au fost adoptate unele decizii, care conferă modelului
românesc o anumită specificitate, în ansamblu economiilor socialiste.
182 Conquest, Robert, op cit.,
p.28

189
 190

Esenţa colectivizării se regăseşte în decizia luată în 1929 de

un grup de bolşevici condus de Stalin. În opinia lor colectivizarea
agriculturii era absolut obligatorie. Motivaţia ideologică se baza
pe credinţa entuziastă în rolul tractorului, ura faţă de culaci, dorinţa
de răzbunare pentru exploatarea economică, siguranţa în victoria
revoluţiei socialiste mondiale, determinată de lupta de clasă183.
Din cele arătate, este adevărat în sinteză, nu Lenin după
cum afirmă unii autori români, a fost cel care a creat baza
ideologică a cooperări de tip comunist, ci Stalin. Şi tot Stalin a creat
modelul practic al colhozului, model preluat întocmai, în agricultura
românească.
Creşterea nivelului de trai al ţărănimii era o problemă care, şi
în trecut, impunea aceeaşi rezolvare - cât mai mult pământ.
Presiunea pentru pământ avea determinări economice, sociale,
politice şi morale concretizate în:
• sporul demografic al populaţiei rurale;
• mutaţiile calitativ noi ce se prefigurau în lumea satelor
în educaţie, cultură şi tehnică agricolă;
• speranţa veteranilor, invalizilor, văduvelor şi orfanilor de
război într-un gest de recunoştinţă din
partea statului, pentru sacrificiile făcute, aşa
cum se întâmplase şi după primul război mondial, prin
înfăptuirea reformei agrare din 1921;
• câştigarea puterii reclama din partea oricărui partid, inclusiv
a celui comunist, un capital electoral cât mai mare, ceea ce,
în mod natural, îi conducea către segmentul de populaţie
cel mai numeros, care era reprezentat de ţărănime.
Comuniştii au rezolvat problema pământului într-o formulă
inedită, au impus cooperativa, ca substitut al acestuia, ceea ce a
oferit puterii
câteva soluţii de exercitare a controlului:

183 Ibidem p.156-160

190
 191

- controlul asupra pământului, ca unul din principalele

elemente ale avuţiei naţionale, prin atragerea lui în
proprietatea socialistă, de stat şi cooperatistă;
- controlul asupra ţăranilor, prin înregimentarea lor în
cooperative, care erau realizate, spre deosebire de
trecut, după principii şi reguli noi;
- controlul asupra pieţelor agricole, printr-un mecanism
specific economiei de comandă, super planificat.
Comuniştii doreau să preia puterea cât mai repede.
Pentru aceasta, în spirit marxist-leninist, îşi căutau susţinători, aliaţi.
Cu muncitorii, în mod natural se identificau. În fond, partidul
comunist era, înainte de toate, partidul muncitorilor.
Ţărănimea era clasa socială cea mai numeroasă din populaţia
ţării şi cu un comportament liber, independent, conferit (asigurat)
de potenţialul economic al propriilor exploataţii agricole. Din
această cauză, comunişti i-au luat ca aliaţi pe cei mai săraci, pe cei
mai slabi, pe cei aflaţi la periferia vieţii săteşti al căror rol productiv
era nesemnificativ în economia rurală. În rândul acestor elemente
se numără, aşa cum recunoşteau înşişi comuniştii „leneşii, beţivi şi
în general persoanele cel mai puţin respectate din comunitatea
sătească”184. Pentru a se servi de ei, comuniştii le-au dat pământ,
prin reforma agrară din 1945 şi, în plus, le-au alimentat ura faţă de
cei înstăriţi.
De aceea, la sate, comuniştii au promovat nu numai lupta
de clasă, ci şi lupta, în plan moral, între un sistem de valori, natural
format şi care a dat conţinut şi perenitate spiritualităţii româneşti,
faţă de un transplant artificial, străin şi care în timp s-a dovedit atipic,
falimentar.

7.3.2. Etapele colectivizării

184 Ibidem, p.52

191
 192

Studiul asupra mişcării

cooperative de orientare comunistă,
vizează trei etape distincte în funcţie de conţinutul acţiunilor
colectiviste:
ƒ etapa pregătitoare, 1945-1948;
ƒ etapa colectivizării propriu-zise, 1948- 1962;
ƒ etapa de dezvoltare, maturizare, declin şi dispariţie
a organizaţiilor colectiviste, 1963 – 1991;
Opiniile cu privire la etapizarea perioadei colectiviste sunt
diferite. Expunem spre exemplificare, deoarece sunt şi
reprezentative, două astfel de abordări:
• Pană Viorica, spune că „Această perioadă (comunistă, n.n.)
are două etape distincte”:
o „prima etapă, este între 1949, când apar
primele cooperative agricole, şi 1962, când se
încheie procesul de cooperativizare în agricultură”;
o „a doua etapă, începe din 1962 şi durează până în 1989,
an în care C.A.P- urile sunt lichidate definitiv”185.
• Gheorghe Iancu, referindu-se strict, din perspectivă istorică
la procesul de înfiinţare a cooperativelor din intervalul 1949-
1962, a identificat trei perioade:186
o 1949-
1955 o
1956-
1958 o
1959-
1962
Asupra propunerii noastre, oferim următoarele precizări:
- am extins investigaţiile şi asupra intervalului 1945-1948, când,
este adevărat, ţara nu era condusă numai de comunişti, dar ei
erau cei care influenţau într-o proporţie determinată conţinutul
ideologic al deciziilor economice în stat;
- am considerat logic să cuprindem spre studiu şi intervalul de la
prăbuşirea regimului politic comunist, decembrie 1989, şi până
la

185
Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, partea I, Universitatea Craiova, Facultatea de
Ştiinţe
Economice, 1995, p.252
186
Iancu, Gheorghe, Aspecte din procesul colectivizării agriculturii în România
(1949-1960), Institutul de Istorie George Bariţiu din Cluj-Napoca, p. 2

192
 193

lichidarea C.A.P.- urilor, moment marcat de apariţia Legii

18/1991. Prăbuşirea regimului nu a însemnat şi dispariţia
comuniştilor şi a
«operei economice înfăptuite de aceştia». În fapt,
structurile colectiviste au fost printre primele, dacă nu
chiar primele, organizaţii economice comuniste supuse lichidării
juridice. Procesul în sine, precum şi cauzele şi efectele
acestuia, vor fi expuse pe larg în capitolul privind perioada
post-comunistă.

7.3.2.1. Etapa pregătitoare, 1945-1948

Puţini ca număr, dar puternici prin sprijinul acordat de
consilierii sovietici, comuniştii români au promovat, prin intermediul
unor guverne slabe şi obediente tătucului Stalin, un set de acţiuni
care aveau ca finalitate socializarea agriculturii.
O retrospectivă succintă asupra conţinutului acestor acţiuni
relevă mimetismul faţă de modelul sovietic şi, de aici, notele
absurde ale proletcultismului românesc.

a. Aplicarea Reformei agrare din 1945187

pentru a dobândi putere, comunişti aveau nevoie de
capital electoral în rândul ţărănimii. Un instrument eficace în această
direcţie era reforma agrară. Ea era motivată de puternicele
frământări din mediul rural, generate de inechităţile încă existente în
privinţa repartizării pământului, disfuncţionalităţile din agricultură,
privaţiunile din anii de război, şi altele.
Prin aplicarea reformei agrare se urmărea trecerea pământului în
proprietatea individuală a ţăranilor împroprietăriţi,
consolidarea gospodăriei ţărăneşti, îmbunătăţirea condiţiilor
de viaţă, pentru
categoriile cele mai sărace din rândul ţăranilor.

187
Reforma agrară s-a înfăptuit în baza Decretului-lege din, 22 martie 1945 şi care a fost
publicat în chiar ziua următoare, adică 23 martie. Viteza cu care a fost publicat,
demonstrează atât o pregătire temeinică anterioară, dar şi presiunea sub care
acţionau comunişti în direcţia acaparării puterii în stat
193
 194

Dar, reforma agrară venea în contradicţie cu tezele

doctrinare comuniste, care vizau socializarea economiei, cu punct
central pe întărirea proprietăţii de stat. Comuniştii ştiau şi, din această
cauză, mizau pe caracterul slab productiv al gospodăriei ţărăneşti,
ceea ce crea
„şansa ca membrii lor să accepte să devină în timp ţărani
colectivizaţi”188. Dar, lucrurile nu au evoluat liniar, pe
coordonatele concepute de partid. „Ţăranii săraci s-au îndrăgostit
de-a binelea de bucata de pământ primită”189. S-a constatat că de
fiecare dată când un ţăran sărac era ajutat să-şi întărească poziţia
economică, devenea mai puţin receptiv la comenzile comuniştilor în
materie de avere. A nu se înţelege că aceştia, peste noapte, deveneau
dizidenţi. Ei pur şi simplu nu mai acţionau ca înainte. Într-o formulare
plastică, comportamentul lor era rezultatul faptului că «mămăliga s-a
transformat în pâine, iar opinca în bocanc».
În urma aplicării acestei reforme a fost expropriată o suprafaţă
de aproximativ 1,46 mil. ha, din care 1,1 mil. ha (74,9 %) a
fost atribuită ţăranilor, iar diferenţa de 368 mii ha (25,1%) a fost
constituită ca rezervă de stat. Au fost împroprietăriţi aproape 918 mii
de ţărani, fără pământ, sau cu pământ puţin.
Rezultă clar caracterul de masă al împroprietăririlor şi
concentrarea eforturilor asupra celor săraci. În aceste condiţii,
reforma nu oferea şanse pentru o relansare economică adevărată.
Altfel spus, ea producea cauze noi pentru menţinerea şi chiar
accentuarea stării de înapoiere din agricultură.
b. Constituirea gospodăriilor agricole
de stat (G.A.S.) şi a staţiunilor de
maşini şi tractoare (S.M.T.)
Potrivit prevederilor Decretului-lege de aplicare a reformei
agrare din 1945, o parte a pământului şi inventarului agricol
expropriat de la
marii proprietari, fără plată, nu au fost date ţăranilor, ci trecute
în

188
Iancu, Gheorghe, Op. cit, p.2
189
Ibidem
194
 195

rezerva, respectiv proprietatea de stat190. Pentru exploatarea

acestor bunuri au fost înfiinţate: Gospodării agricole de stat (G.A.S.) în
domeniul producţiei agricole vegetale şi animale şi Staţiuni de
maşini agricole şi tractoare (S.M.T.) în scopul executării lucrărilor
şi serviciilor mecanice pentru gospodăriile ţărăneşti şi unităţile
cooperatiste. La început, au fost puse la dispoziţia acestor unităţi
terenurile din rezerva de stat, în suprafaţă de 368 mii ha.
Constituirea unităţilor respective răspundea unui principiu
ideologic marxist, ce impunea necesitatea creşterii gradului de
concentrare a producţiei. Lenin, preia ideea şi, într-o
accepţiune pragmatică, prevedea modernizarea agriculturii ruseşti
prin intermediul fermelor mari de stat (sovhozuri) şi cooperatiste
(colhozuri)191.
Totodată, ele ofereau soluţia la o problemă care în economia de
piaţă pare absurd de rezolvat: atragerea produselor agricole
în proprietatea şi la dispoziţia statului, fără plată. Nu lipsite de
importanţă sunt şi circumstanţele apariţiei lor, respectiv, seceta
prelungită, urmată de foamete, din intervalul 1946-1947.
În esenţă, aceste structuri economice s-au dovedit instrumente
de exploatare a ţărănimii de către stat. În acest context, o
atenţie deosebită trebuie acordată SMT-urilor , nu numai prin
faptul că sunt invenţii pur staliniste, ci şi prin aceea că, în toţi anii
comunismului, s-au manifestat constant, ca instrumente ale
puterii, fapt pentru care beneficiau de facilitaţi deosebite faţă de
agricultura cooperatistă şi au creat un «bulevard» de preluare a
produselor agricole şi a valorii adăugate de la cooperativă şi ţărani
către stat. În anii de început, rolul SMT-urilor era de a executa, în
comun şi pe cât posibil, lucrările mecanice la culturile păioase, din
întovărăşiri, cooperative şi gospodării ţărăneşti, iar plata se făcea în
natură, adică în produse. După finalizarea
cooperativizării, în anul 1962, prezenţa SMT-urilor se întăreşte
faţă de

190
Frăţilă, Gh., op.cit, p.69
191 Ropert, C., op.cit. p.28 şi 29

195
 196

unităţile cooperatiste. Ele deţin monopolul mijloacelor mecanice,

tractoare şi maşini agricole.
c. Anularea, prin lege, a actelor de vânzare a terenurilor
agricole, înstrăinate în perioada secetei din 1946-1947 şi
restituirea terenurilor în cauză foştilor proprietari.
În termeni comparativi, această acţiune a fost aproape ca
amploare de reforma agrară din 1945. Astfel, în ianuarie 1947,
s-au restituit aproximativ 1,4 milioane ha unui număr de 800 de
mii de exploataţii agricole, cu dimensiunii mai mici de 5 ha.
Restituirile au avut un dublu efect. În primul rând, a fost lovită
clasa înstărită din agricultură. Semnificativ, această acţiune a fost
prima din şirul celor multe care vor contribui la slăbirea, până la
dispariţia, a celei mai dinamice clase sociale din agricultură, ţăranii
mijlocaşi. În al doilea rând, s-au dat satisfacţii celor săraci,
alimentându-se astfel ura de clasă, instrument pe care comuniştii au
ştiut să-l manipuleze cu măiestrie.
d. Exproprierea, în anul 1948, a domeniilor coroanei
şi a altor proprietăţi care fuseseră exceptate prin legea de
aplicare a reformei agrare din 1945
Conform principiilor legislative din perioada premergătoare celei
comuniste, domeniile coroanei cuprindeau bunuri care erau încadrate
domeniului public de interes naţional şi se regăseau în
proprietatea statului, fiind date spre folosinţă Casei regale din
România. Suprafaţa de teren preluată de la Domeniile coroanei, în
1948, a fost ceva mai mare de 170 mii de ha. În totalitatea lor,
aceste terenuri au fost trecute în proprietatea de stat şi date spre
exploatare unităţilor agricole socialiste (GAS şi SMT).
Ne asumăm riscul următoarelor aprecieri. După 1990, legile
de restituire au recunoscut dreptul de proprietate imobiliară către toţi
foştii proprietari. Mai mult, Casa regală română a fost şi ea
recunoscută şi acceptată de lege şi societate. Domeniile coroanei,
aşa cum am spus
anterior, includeau bunuri de importanţă naţională, date spre folosinţa

196
 197

familiei regale pentru completarea veniturilor de care aceasta

avea nevoie. Rezultă astfel, câteva aspecte încă nerezolvate:
o La reconstituirea domeniului public de interes naţional nu
s- au avut în vedere şi terenurile aparţinătoare
Domeniului coroanei;
o S-a produs privatizarea societăţilor agricole cu
capital majoritar de stat care aveau în exploatare terenuri
luate de la Domeniul coroanei;
o Casa Regală a fost recunoscută, dar Domeniile coroanei nu
au fost reconstituite.
Pentru concluzie, facem o menţiunea simplă. Toate
aceste aspecte, şi alte câteva, pot începe cu formula „De ce?”. Privită
în viitor, în ecuaţia de normalizare a societăţii româneşti, problema în
cauză, în mod cert, îşi va găsi o rezolvare firească, ceea ce va induce
noi dispute şi situaţii conflictuale în plan politic, economic şi social.

7.3.2.2. Colectivizarea propriu-zisă, 1949-1962

În temeiul ideologiei marxiste, în primul trimestru al anului 1949,
s-a considerat că faza acţiunilor pregătitoare, adică a
«acumulărilor cantitative» s-a încheiat şi era timpul pentru «saltul
calitativ». Se căuta motivul pentru care, aşa cum afirma cercetătorul
american Stephen F. Cohen, trebuia să marcheze «evenimentul
pivot», pentru adoptarea de măsuri «extraordinare» sau «de urgenţă».
Experimentul sovietic era edificator şi la îndemână. Stalin, în
1928, pentru declanşarea colectivizării agriculturii ruseşti a folosit ca
motiv o aparentă criză alimentară. Tot criză alimentară, dar în forma
sa cea mai acută, foametea, ca urmare a secetei prelungite din 1946-
1947, oferea şi comuniştilor români prilejul începerii colectivizării.
Trebuie subliniat faptul că, în configurarea deciziei de colectivizare,
un rol important l-au avut alte două evenimente, de importanţă
crucială, şi fără precedent,
din istoria României.

197
 198

Primul s-a produs în decembrie 1947 când, sub

presiunea consilierilor sovietici, regele a fost alungat din ţară,
iar forma de guvernământ a fost schimbată: din regat, România
devine republică.
Al doilea a fost în iunie 1948 şi a constat în trecerea în
proprietatea statului prin naţionalizare (etatizare), fără despăgubire,
a principalelor bunuri din economie. Această acţiune a condus la
formarea proprietăţi socialiste de stat. În consecinţă, s-a apreciat că
toate condiţiile erau îndeplinite. Ca atare, acţiunea putea începe.
Astfel că, în martie 1949, este declanşată «transformarea
socialistă a agriculturii» prin componenta ei cea mai importantă:
colectivizarea. Semnalul, cum era şi firesc, a venit, pentru început,
din sfera politicului: este vorba de Plenara PMR din 3-5 martie 1949.
La foarte scurt timp (ceea ce lasă de înţeles că lucrurile erau deja
pregătite), respectiv în 2 aprilie, intră în vigoare Decretul nr. 133,
privind
organizarea cooperaţiei192.

Decretul 133/1949, privind

organizarea cooperaţiei, definea cooperativele
ca fiind „organizaţiuni de mase ale celor ce muncesc de la oraşe şi
sate, create din iniţiativa proprie a acestora, şi care, prin
activitate şi mijloace comune, îşi satisfac trebuinţele de ordin
economic şi cultural” (art. 1).
Se legifera o sferă de activităţi foarte largă, ce
cuprindea aproape tot spectrul economic din mediul rural. Acesta
explică dorinţa statului de a folosi cooperativa ca instrument
de control asupra activităţilor economice din rural. „Scopul
cooperativelor era: înlesnirea aprovizionării asociaţilor, valorificarea
produselor acestora, înlesnirea creditului de care ei au nevoie,
organizarea producţiei în comun, înfiinţarea de întreprinderi proprii
precum şi orice altă activitate legată de scopul lor” (art.2).
Privitor la scopul cooperativelor de creştere a
veniturilor cooperatorilor aşa cum se regăseşte el
înscris în categoria principiilor cooperative, nu există nici o
specificare.
Într-o formulă simplificată faţă de perioadele anterioare se

192
Decretul nr. 133 privind organizarea cooperaţiei, din 2 aprilie 1949 şi publicată în
Buletinul Oficial al R.P.R nr. 15 bis din 2 aprilie 1949. Subliniem două aspecte: 1) Data
aprobării acestui Decret de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri este aceeaşi cu data
publicării lui în Buletinul Oficial. În procedura legislativă actuală această situaţie este,
ironic vorbind, „o performanţă” tipic comunistă; 2) Abrogarea lui s-a produs, fapt
inexplicabil prin legea 12/2000, adică la zece ani după declararea proceselor de
dezetatizare şi decolectivizare din economia românească
198
 199

recunoşteau numai următoarele trei categorii de cooperative:

a) „Cooperative de consum - organizare, prelucrare
şi desfacere;
b) Cooperative de producţie meşteşugărească;
c) Cooperative de producţie agricolă - gospodării agricole
colective şi alte feluri de asociaţii” (art.2).
Organele de reprezentare erau, la nivel judeţean, uniunile,
ca asociaţii ale cooperativelor de acelaşi fel, iar la nivel naţional,
centrale sau uniuni, ca asociaţi ale uniunilor judeţene, tot de acelaşi
fel. Era, din punct de vedere schematic, o piramidă, ceea ce
reprezenta modelul propriu economiilor de comandă. Ca reflex al
acestei scheme singurul principiu cooperatist recunoscut era cel al
„centralismului democratic” (art.4).
Privitor la rolul statului, referirile sunt formulate în scopul
întăririi
controlului acestuia, şi anume:
o Să „sprijine” (....) „dezvoltarea cooperaţiei” (art. 1);
o Să colaboreze, prin instituţiile sale cu „organele
cooperativelor” (art. 5);
o Să legifereze, prin organele puterii locale,
semnăturile asociaţilor pe actele constitutive ale
cooperativei (art. 7, lit. b);
o Să acorde „înlesniri fiscale, precum şi înlesniri la licitaţii” (art.
15);
o Să stabilească un regim special de repartizare şi distribuire
a produselor industriale, a materiilor prime şi
mijloacelor de finanţare (art. 16).

După formularea şi lansarea cadrului ideologic şi legislativ,

s-a adoptat strategia «paşilor mărunţi», ceea ce a presupus
desfăşurarea graduală a procesului, ca atare „în funcţie de
condiţiile concrete existente”193. În plus, „procesul colectivizării a
fost condus cu mână forte”194, urmărindu-se întocmai modelul
stalinist, adaptat ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Pentru
cunoscători sau mai puţin cunoscători ai fenomenului comunist,
această ultimă constatare este arhicunoscută, de unde şi pericolul
demonetizării sale şi tratării cu superficialitate.
Considerăm necesară o minimă atenţie. Colectivizarea stalinistă
fusese declanşată cu două decenii mai devreme, respectiv în 1929,
iar efectele sale, concretizate în scăderea producţiei,
dezorganizarea

193
Iancu, Gheorghe, op. cit.
194
Pană, Viorica, op.cit., p. 252
199
 200

pieţelor agricole, genocidul populaţiei rurale195, criza alimentară

cronică, dincolo de grija bolşevicilor pentru a le menţine secrete, este
imposibil să nu fi fost cunoscute, în anumite cercuri, mai ales la vârful
conducerii de partid din România. Întrebarea care rezultă, şi asupra
căreia istoricii vor trebui să formuleze un răspuns clar, este de ce s-a
ajuns aici? Aceasta, cu atât mai mult, cu cât astăzi ştim cu
exactitate că în ţara noastră, colectivizarea a fost mai profundă şi
mai amplă196 decât în Polonia şi Ungaria.
Din analiza acestei perioade am identificat, în mod
sintetic, următoarele direcţii ideologice şi, circumscrise lor, măsurile
după care a
fost condus procesul de
colectivizare.

Direcţii Măsuri practice

ideologic
e
1. - Desfiinţarea ultimelor rămăşite moşiereşti;
Identificarea - Slăbirea potenţialului economic al claselor înstărite
luptei de clasă din agricultură. Lichidarea chiaburilor;
împotriva - Impunerea (adoptarea) sistemului de cote obligatorii
adversarilor şi
politici a sistemului de contractări şi achiziţii pentru preluarea
de produse agricole la fondul de stat;
- Desfiinţarea arendei;
- Interzicerea vânzării – cumpărării terenurilor agricole.

2. Convingerea -Adoptarea unor forme precooperatiste, precum

şi întovărăşirile agricole, tarlalizarea, stânele de munte;
- Înfiinţarea de gospodării agricole colective care să
înscrierea convingă prin puterea exemplului;
ţărănimii - Reorganizarea cooperativelor de consum şi a
în cooperativelor de credit.
gospodării
colective

a. Desfiinţarea ultimelor rămăşiţe moşiereşti

Această măsură a fost prima, dar şi cea mai dură din şirul
de opresiuni în direcţia colectivizării agriculturii. În memoria
colectivă din

195
Conquest, Robert, op.cit., p. 318, autorul estimează că „numărul total al ţăranilor
decedaţi datorită deculacizării şi foametei se ridică la circa 14,5 milioane”.
196
Iancu, Gheorghe, op. cit.

200
 201

lumea satelor, cu deosebire la persoanele în vârstă, ecoul

evenimentelor are încă reverberaţii.
Măsura a fost luată în martie 1949197 şi s-a desfăşurat în
cadrul a două acţiuni distincte şi succesive:
• Prima a constat în confiscarea pământului moşiilor, cu
proprietăţi funciare de 50 de ha şi mai mari, rămase în urma
reformei agrare din
1945. Acţiunea se derulează „la nivelul întregii ţări, în noaptea de
1 spre 2 martie 1949”198. Terenurile confiscate au fost date
ţăranilor săraci sau au fost preluate de stat pentru a fi
exploatate în cadrul G.A.S.-urilor. În conformitate cu o statistica
efectuată de Ministerul Agriculturii, prin organele specializate
din teritoriu, din noiembrie
1948, se estima că suprafeţele ce urmau a fi expropriate erau
de
1.013.461 ha, din care 289.333 ha arabil, 107.128 ha fâneţe,
71.509 ha păşuni, 5.964 ha vii, 8.886 ha livezi, 3.620 ha
grădini, 468.622 ha păduri, 36.295 ha bălţi, şi 22.104 ha teren
neproductiv199;
• A doua a propus arestarea şi deportarea unui număr mare de
familii de moşieri şi chiar de ţărani înstăriţi, în noaptea următoare,
respectiv
2 spre 3 martie 1949. Oficial, numărul acestora nu se cunoaşte
cu exactitate sau nu a fost dat publicităţii. După unele surse,
respectiv istoricii Dumitru Şandru şi Henrry L. Roberts, se
apreciază că numărul celor arestaţi şi deportaţi ar fi fost de circa
17.000 persoane 200.
Făcând un salt în timp, suferinţele acestor persoane sau
a urmaşilor lor nu au încetat nici la pragul anului 1990, şi iată de ce:
• În primul rând, Legea nr.18/1991 nu le recunoaşte dreptul
de reconstituire a proprietăţii funciare, întrucât terenurile în
cauză se regăseau fie în perimetrele C.A.P.-urilor, înscrise în
numele ţăranilor împropietăriţi în 1949 şi pe care legea îi
recunoştea ca beneficiari ai dreptului de reconstituire, fie în
perimetrele I.A.S. –urilor, care au fost
excluse de la procesul de
reformare;
197
Decretul 83 din martie 1949
198 Iancu, Gheorghe, op. cit.
199 Şandru, Dumitru, Decretul 83/1949, Arhivele totalitarismului, 1993, nr. 1, p.133
200
Iancu, Gheorghe, op. cit.

201
 202

• În al doilea rând, Legea nr. 1/2000 şi legile care o

completează, acceptă dreptul de reconstituire imobiliară
(terenuri agricole şi clădiri, atâtea câte au mai rămas, dar nu şi
asupra celorlalte bunuri confiscate) din proprietatea unităţilor de
stat agricole şi de alte profile. Nici aceste legi nu rezolvă în
totalitate problema proprietăţii funciare. Situaţiile particulare sunt
numeroase, fiind determinate de repetatele schimbări în regimul
de proprietate funciară în toţi anii comunismului şi după aceea,
concretizate în schimburi de terenuri între C.A.P.-uri şi unităţile
de stat (în principal I.A.S. -uri), extinderea perimetrelor
localităţilor, a reţelelor de transport, a obiectivelor industriale
şi altele.
În concluzie, şi într-o formulare metaforică, putem afirma că
rănile provocate de confiscările, arestările şi deportările din cele
două nopţi de groază din martie 1949, încă sângerează (sunt
prezente) în societatea românească.
b. Slăbirea potenţialului economic şi de
reprezentativitate a claselor înstărite din agricultură.
Lichidarea chiaburimii.
Chiaburii şi ţăranii mijlocaşi reprezentau clasa înstărită din
agricultură. Noţiunea de chiabur a fost o invenţie comunistă,
sinonimă cu ceea ce pentru bolşevici a fost «culac-ul»201. În
esenţă, chiaburul desemna acea persoană care, împreună cu propria
familie, nu putea lucra întreg pământul exploataţiei, dat fiind
dimensiunea mai mare a acesteia. Ca atare, el folosea muncă
salariată şi, în plus, inventarul său agricol cuprindea, de cele mai
multe ori, pe lângă uneltele agricole simple, tractoare, maşini
agricole şi instalaţii diverse.
Pe o treaptă ceva mai jos decât chiaburii erau ţăranii mijlocaşi,
care se identificau cu acele persoane care deţineau în proprietate

201
„În sens propriu, «culac» - «pumn» (în limba ucraineană, n.n.) - însemna o persoană
din sat care dădea bani cu împrumut şi pe ipotecă, adică cu camătă” şi avea „valenţe de
exploatator al forţei de muncă” (după Conquest, Robert, op cit., p.30). Chiaburul
reprezenta „burghezia satelor” care „îşi asigura câştigurile din exploatarea muncii salariale,
din speculă, camătă, darea în arendă a pământului”, Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. I,
lit. A-C, Ed. Politică, Bucureşti,
1962,
p.601
202
 203

suprafeţe de teren mai mari decât media suprafeţei deţinută de

ţăranii din zona lor de rezidenţă.
În termeni economici, nici Lenin şi nici urmaşii lui nu au fost în
stare vreodată să deosebească clar culacul (chiaburul) de ţăranul
mijlocaş. Definirile erau mult prea generale şi lipsite de criterii
concrete de delimitare, ceea ce, în practică, a condus la confuzii,
arbitrariu etc.
Ţăranii înstăriţi, respectiv chiaburii şi mijlocaşii au
reprezentat
„coloana vertebrală” a rezistenţei la procesul de colectivizare.
Prin urmare, ambele categorii sociale, dat fiind potenţialul
economic mai ridicat, au fost catalogate ca făcând parte din clasa
«exploatatoare»202, şi de aici, tratarea lor ca «duşmani ai
poporului», ceea ce atrăgea ura ţăranilor săraci.
Asupra chiaburimii şi prin extensie asupra ţăranilor mijlocaşi,
dar în note ceva mai diluate, acţiunile punitive au fost declanşate la
începutul anilor ´50 şi au vizat slăbirea
potenţialului economic şi de
reprezentativitate a acestora în lumea satelor, în scopul determinării
lor să se înscrie în gospodăriile colective.
După aproape un deceniu de opresiuni, respectiv în 1959,
este declarată „lichidarea rămăşiţelor oricărei forme de exploatare a
omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a
nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare”203. În
fapt, decretul respectiv viza, în primul rând, chiaburimea satelor,
deoarece „suprafeţele de pământ ce depăşesc posibilităţile de
muncă ale unei familii, vor trece în folosinţa G.A.C. sau a altor
organizaţii agricole socialiste, de regulă G.A.S.”.
Formularea din citatul anterior „vor trece în folosinţă” a avut
urmări nebănuite. În procesul de reconstituire a dreptului de
proprietate asupra
proprietăţii funciare, după anul 2000, persoanele deposedate conform

202
„în perioada de trecere de la capitalism la socialism, după desfiinţarea moşierimii ca
clasă, chiaburimea reprezintă cea mai importantă pătură exploatatoare la sate (s.n.)”,
Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. I, lit. A-C, Ed. Politică, Bucureşti, 1962, p.601
203
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 115/martie 1959, privind lichidarea
rămăşiţelor şi oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul
ridicării continue a
nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi a dezvoltării construcţiei
socialiste

203
 204

acelor prevederi au avut posibilitatea să redobândească

terenurile furate. Este greu de înţeles de ce comuniştii, care se
credeau veşnic la putere, nu au preluat terenurile de la chiaburi
«în proprietate» ci «în folosinţă».
c. Impunerea (adoptarea) sistemului de cote obligatorii,
precum şi a sistemului de contractări şi achiziţii pentru
preluarea de produse agricole la fondul de stat
Cotele obligatorii erau definite ca fiind cantităţile de produse
agricole predate la fondul central al statului, în mod obligatoriu şi
la termenele şi preţurile fixate tot de stat, de către ţăranii cu
gospodării individuale, întovărăşiri agricole şi gospodării agricole
colective.
Sistemul a fost introdus în 1948, ca urmare a deficitului
alimentar cronic, mai ales în mediul urban, generat de seceta
puternică din 1946-
1947. Teoria comunistă considera cotele obligatorii ca fiind
pârghii economice de susţinere şi intensificare a schimburilor
comerciale dintre sat şi oraş şi care trebuia să dubleze sistemul fiscal,
cu referire la impozitul pe produse agricole. Oficial, sistemul
avea rolul de a asigura aprovizionarea populaţiei
urbane, influenţarea preţurilor pe piaţa neorganizată,
frânarea speculei, aprovizionarea industriei alimentare cu materii
prime agricole, formarea rezervelor de stat şi a stocurilor pentru
export.
Efectele aplicării cotelor obligatorii au fost contrarii
scopurilor propuse. În fapt, ele s-au dovedit a fi un instrument
suplimentar de exploatare a satului de către oraş, de scădere a
potenţialului economic al producătorilor agricoli, mai ales al celor cu
gospodării înstărite, de diminuare a producţiei şi altele.
Ca atare, începând din 1953, sistemul cotelor obligatorii a
fost treptat înlocuit cu sistemul contractărilor şi achiziţiilor,
proces care se finalizează trei ani mai târziu, prin hotărârea C.C. a
P.R.M. din decembrie
1956
.
Chiar dacă, în prima fază de aplicare, contractările şi
achiziţiile de produse agricole dădeau speranţe ţăranilor pentru un
viitor mai bun,

204
 205

datorită preţurilor stimulative acordate ulterior, atât

sistemul contractărilor, cât şi cel al achiziţiilor, a devenit
mai draconic decât cotele obligatorii. Sistemul contractărilor şi
achiziţiilor dispare o dată cu sistemul comunist.

d. Desfiinţarea arendării
Desfiinţarea arendării pământului, produsă în 1959, a marcat
o mare victorie, după cum se specifică în literatura ideologică
comunistă şi a însemnat „lichidarea ultimelor rămăşite a exploatării
omului de către om”204.
Comparativ cu celelalte măsuri prin care comuniştii au lovit
în eşafodajul relaţiilor agrare tradiţionale, aceasta pare a fi luată
destul de târziu. Explicaţia este simplă şi constă în faptul că arendare
dispăruse, în cea mai mare parte, o dată cu moşierimea şi puţin a mai
fost practicată de ţăranii înstăriţi.
Prin urmare, denunţarea arendei, prin desfiinţarea ei oficială, a
fost folosită de comunişti în scopul propagandistic pentru a-şi
declara victoria împotriva exploatatorilor.
e. Reorganizarea cooperaţiei de consum, a cooperaţiei de
credit
şi a cooperaţiei
meşteşugăreşti
În prima fază, respectiv cea de ascensiune şi cucerire a
puterii politice (1945-1949), partidul îşi asumă sarcina de a sprijini
dezvoltarea cooperaţiei săteşti, pe coordonate aproape identice
cu cele din perioada interbelică ale cooperativelor de aprovizionare
şi desfacere, pentru a-l ajuta pe «plugar», potenţial aliat şi elector
numeros.
Astfel, la Conferinţa Naţională a P.M.R. din 16-21 octombrie
1945 se fac următoarele referiri cu privire la poziţia partidului
faţă de cooperativele agricole: „O altă mare sarcină
este înfiinţarea şi
dezvoltarea cooperativelor săteşti, cu ajutorul cărora plugarul
poate:

204
Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. I, lit. A-C, Ed. Politică, Bucureşti, 1962, p.177
205
 206

a) să se aprovizioneze cu produse industriale direct de

la producător prin cooperative de aprovizionare,
înlăturând astfel pe intermediar;
b) să valorifice şi să desfacă produsele agricole prin
cooperativele de desfacere”205.
Dar, nu peste mult timp, comuniştii au făcut modificări esenţiale
în conţinutul principiilor cooperatiste şi al rolului cooperativelor săteşti,
astfel că, efectele acestora se vor resimţi, în special după 1990,
când într-o economie de piaţă liberă, aceste organizaţii nu vor avea
capacitatea să supravieţuiască.
Esenţa schimbărilor a fost anunţată la Plenara C.C. a P.M.R. din
3-5 martie 1949, iar acestea constau în:
- cooperativele de aprovizionare (consum) desfacere (valorificare)
şi prelucrare a produselor agricole trebuie să se constituie
într-o reţea care să sprijine organizarea gospodăriilor agricole
colective;
- o participare „largă de masă” a sătenilor la susţinerea
mişcării cooperatiste;
- încadrarea cooperativelor săteşti în „rânduiala planului de stat”;
- sprijinirea dezvoltării industriei, furnizându-i acesteia materiile
prime de care avea nevoie.
Rezultă deci, cum bine au sesizat Frăţilă Gh. şi Maria Mureşan,
că noţiunea de cooperaţie sătească nu a mai fost asimilată, ca în
trecut, celei de cooperaţie agricolă 206. Şi în plus, prin utilizarea
termenului de cooperaţie în mediul sătesc se urmărea de fapt,
alături de cele menţionate, pregătirea psihologică a ţăranilor,
familiarizarea lor cu acest cuvânt, în vederea trecerii la marea
cooperativizare207.
Constant, aşa cum se va dovedi în timp, comuniştii au fost foarte
atenţi asupra cadrului legislativ, prin care cooperaţia de consum şi,

205
Documente cu privire la politica agrară a PMR, Ed. Politică, Bucureşti, 1965, p.15
206 Frăţilă, Gh. (coord.), Op. Cit, p. 70
207 Ibidem

206
 207

alături de aceasta, cooperaţia de credit şi cea meşteşugărească

trebuiau să răspundă intereselor puterii publice.

Vom prezenta, pe scurt, principalele repere legislative din

domeniu, înfăptuite în perioada 1949-1989:
- Decretul nr. 133/1949, privind organizarea cooperaţiei, în
virtutea căruia s-a constituit o comisie de reorganizare a cooperaţiei
pe două direcţii: prima pentru cooperaţia de consum, iar a
doua pentru cooperaţia meşteşugărească.
Sunt recunoscute cu rol de reprezentativitate, pentru fiecare tip
de cooperativă, la nivel naţional - centralele, iar la nivel
judeţean – uniunile. În acest sens sunt constituite în 1951,
Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum (CENTROCOOP) şi
Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti (UCECOM).
- Decretul nr. 455/1954, care
prevedea:
o înfiinţarea Băncii Agricole, ca instituţie financiară
specializată;
o reînfiinţarea cooperativelor de credit, care intră în sfera
de cuprindere a CENTROCOOP, la nivel naţional şi judeţean,
dar cu organizaţii proprii, specializate, la nivel local.
- Legea nr. 14/1968, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti, recunoştea posibilitatea desfăşurării activităţii acestor
cooperative, nu numai în mediul orăşenesc, ci şi la sate.
- Legea nr. 6/1970, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
de consum, acorda responsabilităţi şi puteri sporite acestor
organizaţii, pe linia contractărilor şi achiziţiilor de produse agricole
de la populaţie, pentru constituirea fondului centralizat al statului.

Activitatea economică a cooperativelor de consum a fost

în poziţie dominatoare şi constant crescătoare în sectoarele în care
legea le-a încredinţat responsabilitatea. Astfel, în 1950 faţă de 1970,
numărul acestor cooperative creşte de la 568 la 1648, iar
numărul membrilor cooperatori sporeşte de la 63 mii la 7,2 milioane
de persoane. La nivelul economiei naţionale, în 1970, se situau
pe locul doi în domeniul
comerţului şi asigurau aprovizionarea a circa 13,7 milioane de locuitori,

207
 208

adică pentru aproape 68% din totalul populaţiei ţării, care în marea
ei majoritate se regăsea în mediul rural208.
În spiritul acestui studiu, menţionăm câteva aspecte care
personalizează aceste organizaţii în toată perioada comunistă şi
ale cărui efecte au fost resimţite şi în prezent:
1. Cooperaţia de consum a beneficiat din partea statului de o
poziţie privilegiată, de monopol, în spaţiul rural, în segmente
economice importante precum: aprovizionarea şi comercializarea către
populaţie a produselor nealimentare şi alimentare de care aceştia
aveau nevoie; achiziţionarea şi contractarea surplusului de produse
agroalimentare; prestări de servicii de la gospodăriile ţărăneşti;
activităţi de industrie mică şi construcţii şi altele.
În lipsa unei presiuni concurenţiale reale pe o perioadă de peste
40 de ani, structurile respective s-au rigidizat faţă de semnalele de
piaţă, fenomen cu efecte catrastrofale după 1990, când
cooperaţia de consum aproape că nu se mai vede după 15 ani
de economie capitalistă.
2. Calitatea de membru cooperator se dobândea de aproape
toţi locuitorii satelor în schimbul unei taxe de înscriere şi a unei
cotizaţii anuale care, în timp, a devenit nesemnificativă din punct
de vedere valoric, dar care nu diminua sau anula esenţa juridică a
faptului în sine.
Chestiunea în cauză reclamă o analiză juridică profesionistă în
concordanţă cu legislaţia care, indiferent de fundamentul ideologic,
recunoaşte proprietatea cooperatistă a membrilor cooperatori în
aproximativ aceleaşi coordonate. Ori, faptele de după 1990, cu privire
la proprietatea cooperativelor de consum şi
calitatea de membru cooperator, prin formulele
„originale” de rezolvare, depăşesc imaginarul. Nu intrăm în analiticul
problemei, dar avem datoria morală, şi nu numai, de a semnala
faptul că patrimoniul cooperativelor de consum a
aparţinut membrilor cooperatori, fapt recunoscut şi de comunişti,
dar

208
Leonte, Jacquelin, Op. Cit., p.130

208
 209

care, după 1990 a intrat în sfera de interes a unui grup restrâns

de persoane, cu putere de decizie la nivel naţional şi judeţean, iar
membrii de drept au fost excluşi, fără o consultare prealabilă a lor.
S-a produs, astfel, a doua mare deposedare a ţăranilor: prima s-
a realizat prin lichidarea C.A.P.-urilor, iar a doua, prin excluderea lor
din cooperativele de consum.
3. Spre deosebire de perioadele ante şi interbelică, cooperaţia
de consum nu a mai fost încadrată sferei de cuprindere a
cooperaţiei agricole, fapt care se menţine şi în prezent. Teoreticienii
aduc în sprijinul acestei abordări numeroase
argumente, care, în parte,
sunt convingătoare. Supunem spre analiză, două aspecte,
care pot răsturna ordinea de drept:
• comuniştii erau motivaţi, deoarece au folosit cooperativa
de consum ca instrument de exploatare a agriculturii,
respectiv a agricultorilor, prin rolul pe care l-au acordat acestora
de a prelua, prin achiziţii sau contractări, produsele agricole de
la producători. Ori, dacă aceste cooperative ar fi fost
tratate ca fiind tot cooperative agricole, această misiune nu
mai avea consistenţă, deoarece se situau de aceeaşi parte a
baricadei ca şi cei asupra cărora trebuia să acţioneze;
• după 1990, fenomenul cooperatist din mediul rural,
respectiv agricultură, a diluat simţitor: CAP-urile au
fost lichidate, cooperativele de consum nu-şi
mai găsesc locul pe piaţă şi sunt pe cale de dispariţie, iar noile
structuri asociative sau cooperative din agricultură nu se văd
încă. În ecuaţia pe care politica agricolă comună o acordă
fenomenului cooperatist, în mod clar,
cooperativa de consum ar putea juca un rol important în
direcţia dobândirii caracterului comercial de către exploataţiile
agricole de tip familial. Dar, în prezent, cooperativa de consum
nu mai este cooperativă agricolă, experienţa comunistă a
distorsionat, dar nu fundamental rolul său iniţial, iar
potenţialul său economic şi de
reprezentativitate este mult diminuat.

209
 210

Totuşi, într-o abordare atentă şi serioasă, aceste organizaţii pot

fi atrase şi implicate într-o acţiune largă de politică economică
pentru sprijinirea agriculturii, întrucât sursele lor ideologice şi
doctrinare permit acest lucru.

7.3.2.3. Dezvoltare, maturizare, declin şi dispariţie, 1962-1991

Evoluţia procesului de cooperativizare de la momentul
declanşării acesteia, martie 1949, şi până în martie 1962 (caseta 7.4)
când, ofocial, a fost declarat finalizat, s-a derulat cu viteze diferite.
Caseta 7.4
Martie
roşu
Aproape toate hotărârile privitoare la rural, agricultură şi ţărănime,
în intervalul 1945-1962, au fost luate în luna martie. Explicaţia este
simplă, de natură pragmatică şi nicidecum simbolică.
Martie este luna campaniei de primăvară, una din cele
mai importante ale anului agricol. Eforturile privesc acţiuni
concrete, natural obligatorii asupra cărora atenţia ţăranilor este
maximă. Acesta a fost momentul ales de comunişti, pentru
promovarea deciziilor lor antiţărăneşti. Evident,
comuniştii erau conştienţi că ţăranii, preocupaţi fiind de
muncile câmpului, vor fi mai puţin atenţi la evenimentele politice,
chiar şi atunci când acestea le afectau existenţa.
Fenomenul se repetă şi după 1989, prin Legea 18, care a fost
aplicată
începând cu luna martie.
Acum, din perspectiva timpului, ne dăm seama că momentul
promovării acestei legi, nu a fost întâmplător, deoarece el s-a
încadrat în raţionamentele perioadei precolectiviste şi cotectiviste şi
iată de ce:
™ Legea 18 a fost adoptată şi promovată de un regim postcomunist,
foarte apropiat ideologic, doctrinar de regimurile marxiste;
™ Restituirea terenurilor foştilor propietari, în conformitate cu
principiul
moral reparatoriu, a ecranat, nu lichidarea CAP-urile ca
structuri juridice, ci mai ales distrugerea, pierderea patrimoniului
acestora.

În perioada pimilor 5-6 ani relizările au fost modeste. Astfel, în

1955 gospodăriile colective nu cuprindeau mai mult de 13% din
suprafaţa agricolă a ţării. Menţionăm că acest fenomen nu a fost
caracteristic
numai României, el s-a manifestat şi în celelalte ţări est-europene aflate
210
 211

sub dominaţia sovietică. De pildă, în Polonia a fost de 11%, în Ungaria de

22%; excepţie face Bulgaria cu 61%209.
După contrarevoluţia ungară din 1956, presiunea
comunistă asupra ţăranilor se intensifică, astfel că viteza
cooperativizării creşte constant, atingând conte maxime 1959-1962.
Principali indicatori care definesc numărul unităţilor, precum
şi dimensiuneaşi mărimea sectorului cooperatist din agricultura
românescă din perioada 1962-1989 sunt redaţi în tabelul următor.
Tabel 7.9
Dinamica principalilor indicatori ai unităţilor agricole cooperatiste din
România, în perioada 1962 – 1989

Indicatori 1962 1970 1980 1985 1989

Număr unităţi, din care: 5398 4626 4643 4363 3776

- C.A.P. 5398 4626 4011 3745 3172
Număr total al
cooperatorilor apţi de muncă 4568 3376 2195 2045 1911
(mii) 7725 12513 25120 28011 31014
Specialişti agricoli (persoane) 5817 8848 14928 16158 15668
- cu studii superioare 1908 3665 10192 11853 15346
Suprafaţa agricolă (mii ha) 9085 9033 9061 9133 8964
din care: 7679 7276 7266 7215 6919
- suprafaţă arabilă
Efectivele de animale (mii
capete) 1577 2148 2973 3056 3064
- bovine 1212 1613 3601 3179 2250
- porcine 4233 5300 6449 5968 5516
- ovine 2803 4234 17685 18972 14849
- păsări
Fonduri fixe (mil. lei) 8000 21303 47526 70288 84624
Investiţii (mil. lei) 2964 4111 7671 8221 5940
Sursa: Date prelucrate din Anuarul statistic al României 1990, p. 414-417

Din analiza şi interpretarea acestor date au fost

desprinse următoarele concluzii cadru:
- Numărul cooperativelor s-a diminuat constant, astfel că, în
1989, erau cu 1622 unităţi mai puţine decât în 1962. Fenomenul se
încadrează în orientările doctrinaire de politică economică din
aceea perioadă care promovau idea concentrării şi, respectiv, a
creşterii dimensiunii
unităţilor economice, indiferent de domeniul de activitate, orientări

209
Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele
noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.72,

211
 212

care, în final, au condus la formarea de unităţi mari şi foarte

mari. Efectele au fost dezastruase în planul eficienţei actului
managerial şi a comportamentului de piaţă al acestor unităţi.
- În perioada deceniului 1970-1980 a fost adoptată
formula asocierii cooperativelor agricole, ceea ce a condus la
formarea asociaţiilor economice intercooperatiste, ca unităţi
specializate în cultura cerealelor, legumicultură, horticultură,
creşterea animalelor, industria mică, comercializarea produselor
agricole ş.a.. În 1989, numărul asociaţiilor era de 604 unităţii cu
reprezetativitate în toate judeţele ţării. Constituirea asociaţiilor
intercooperatiste se încadra ideologic aceluiaşi principiu al concentrării
şi creşterii dimensiunii.
- Forţa de muncă, constant, s-a diminuat, astfel că, în 1989 faţă de
1962, numărul cooperatorilor s-a redus cu 2 657 mii persoane, adică
cu
239%. Cauzele acestei situaţii rezultă, în principal, din migrarea
persoanelor din rural către centrele urbane, ca urmare a
creşterii gradului de industrializare a economiei.
- Suprafaţa agricolă deţinută de cooperative a reprezentat în
1989 peste 60% din suprafaţa agricolă a ţării, pondere care s-a
diminuat faţă de 1962, cu peste 2%, respectiv cu peste 121
mii ha. Aceste
constatări evidenţiază gradul ridicat de cooperativizare al
agriculturii româneşti, superior celor din ţări precum Polonia,
Ungaria şi chiar Bulgaria. Cauzele reducerii suprafeţelor din
sectorul cooperatist rezidă din transferurile de terenuri către
unităţile agricole de stat, transferuri realizate în baza unor decizii
publice şi nicidecum prin intermendiul acţiunilor de vânzare
cumpărare.
- Efectivele de animale, cu referire la principalele specii,
au înregistrat creşteri înalte, creşteri care în 1989, faţă de 1962 au
fost cu
1487 mii capete (194,3% ) la bovine, 1038 mii capete (139,5%) la
porcine,
1283 mii capete (130,3%) la ovine şi cu 12 046 mii capete
(529,8%) la păsări. Dezvoltarea sectorului de creştere a animalelor a
fost posibilă, în
primul rând, datorită unor masive infuzii de fonduri investiţionale
din

212
 213

partea statului, prin Banca Agricolă, iar în al doilea rând, dar în

proporţie mult mai mică, ca urmare a aportului de resurse proprii din
cooperative.
- Fondurile fixe, precum şi cele de investiţii au înregistrat şi
ele ritmuri înalte de creştere. Astfel, fondurile fixe s-au mărit de peste
10 ori în
1989 faţă de 1962, iar investiţiile de peste 3 ori, dar cu raportare
numai la intervalul 1962-1985.
Concluzionând, putem afirma că toţi aceşti indicatori
care exprimă potenţialul productiv al cooperativelor agricole au avut
ponderi semnificative faţă de întreaga economie şi, în plus, au
înregistrat creşteri înalte în toată perioada 1962-1989.
Punctele slabe ale cooperativelor agricole de producţie nu au
constat în potenţialul lor, ci în rădăcinile modelului de organizare
şi formare, în eficienţa utilizării resurselor, în relaţiile de piaţă ale
acestora, precum şi în stimulentele acordate membrilor cooperatori.
Analiştii economici au identificat numeroase cauze ale
derapajelor din activitatea cooperativelor agricole, cu focalizare pe
eficienţa scăzută a acestora. Nu contestăm valabilitatea
acestor alegaţii, menţionăm însă faptul că cheia insuccesului în
domeniul eficienţei economice se regăseşte în politica statului de
gestionare, pe cale administrativă, a preţurilor atât la produsele
agricole, dar şi la aproape toate imput-urile de care aceste unităţii
aveau nevoie.
În fapt, s-a produs o fractură de ordin doctrinar în
autonomia gestionară a cooperativelor:
- preţurile erau controlate de stat;
- costurile administrate de unităţi.
Manifestarea fenomenelor economice într-o asemenea formulă
(fundamentală în determinarea eficienţei economice) s-a produs
în afara cadrului normal de acţiune al legităţilor economice obiective.
213
 214

7.4. Piaţa cooperării şi asocierii din agricultură, 1991-

prezent

În prezent, două structuri socio-economice de tip cooperatist sunt

reprezentative în agricultura românească, şi anume, asociaţiile
şi cooperativele agricole.
Asociaţiile au apărut încă din 1991, ca urmare a aplicării Legei
36 din acelaşi an.
Acceptarea acestor organizaţii, la numai câteva luni de
la aplicarea Legi 18/1991, care a marcat
declanşarea procesului reformator din agricultură,
proces care, în prima fază, presupunea decolectivizarea, adică
desfinţarea cooperativelor agricole de tip comunist, iar, în a
doua fază, reconstituirea proprietăţii funciare din gospodăriile
ţărăniste, s-a datorat unor situaţii conjucturale, speciale şi nu unor
raţionamente doctrinare, cu rădăcini în principiile cooperatiste sau în
ceriţele de funcţionare a pieţei libere, de tip capitalist, ce începea să se
înfiripeze.
Se impune o minimă atenţie asupra premiselor conjucturale
care au condus la recunoaşterea
asociaţiilor agricole, întrucât, în accepţiunea
noastră, acestea reprezintă cauzele evoluţiei sinoase a procesului
de asociere din agricultură, cu trend descrescător din 1991 şi până în
prezent:
1. Lichidarea CAP-urilor, declanşată prin Legea 18, în februarie
1991, elimina privilegiile factorilor de conducere, respectiv de
putere, din aceste unităţi. Pierderea privilegiilor pentru
preşedinţii de CAP- uri, şefii de fermă şi sectoare, familiile
acestora şi alţii, care de cele mai multe ori se constituiau în
grupuri de interese, de clan, de tip mafiot, reclamau soluţii
urgente de rezolvare. Aceasta a însemnat, în prima
instanţă, cauza determinantă care a condus la
adoptarea, cu atâta rapiditate (nu mai mult de şase luni) a
legii asocierii, fiind, de altfel, prima din pachetul legislativ
pe care Legea 18 îl anunţa, în februarie acelaşi an. Or,
preluarea
conducerii asociaţiilor noi înfiinţate de nomenclatura din CAP-urile
214
 215

lichidate nu s-a înfăptuit după criterii de competitivitate, ci

prin forţă, intimidare, şantaj, presiuni politice, etc.
2. Restituirea terenurilor către foştii propietari a găsit o
ţărănime îmbătrânită, dominată de populaţia
feminină şi, ceea ce economic a
reprezentat factorul restrictiv cel mai important din punct de
vedere al performanţelor, o gospodărie lipsită total sau aproape
total de capital de exploatare. Grija pentru pământ, pentru
exploatarea acestuia a fost şi a rămas puternic ancorată în
mentalitatea ţăranilor. Iată de ce, şi din punct de vedere
al ţăranilor, asociaţiile s-au dovedit oportune, în direcţia
exploatării suprafeţelor de terenuri pentru care în gospodăriile
ţărăneşti nu existau mijloace suficiente. La o analiză atentă a
acestor atitudini, nu sunt greu de identificat factorii de
cauzalitate, care se regăsec tot în zona deciziilor politice.
3. Astăzi, din perspectiva timpului, formulele de asociere
adoptate prin Legea 36/1991, respectiv asociaţii familiale, fără
statut juridic şi asociaţii cu statut juridic, par a fi atipice
faţă de modelele cooperatiste moderne.
Originalitatea acestor formule, fără
alternative timp de aproape 15 ani, respectiv până la
apariţia Legii cooperativelor din 2004, nu s-a constituit ca factor
de progres în agricultura românească. Mai mult, promovarea
celor două alternative (tipuri) de asociere, motivată de
decidenţii publici ca ofertă democratică faţă de voinţa de
asociere a ţăranilor, a fost contraproductivă deoarece a dat
naştere la interpretării, confuzii, acte de corupţie şi altele .
4. Oferta de asociere, prin obiectivele prevăzute de lege, pare a fi
cuprinzătoare şi generoasă faţă de sfera activităţilor economice
din agricultură, respectiv rural. În practică însă „asocierea
pe pământ” a reprezntat primul şi cel mai important obiectiv,
care este diferit faţă de experienţa europeană, unde
obiectivele
cooperării se regăsesc în cea mai mare parte în cadrul relaţiilor de

215
 216

piaţă ale fermelor asociate, privitoare la aprovizionarea cu

input- uri, valorificare şi prelucrarea producţiei şi altele.
5. Stimulentele acordate membrilor asociaţi reprezintă o altă
cauză cu efecte restrictive majore asupra
dezvoltării fenomenul ui asociativ din agricultură.
În fapt, piaţa asocierii, depinde de cuantumul stimulentelor
care, din punct de vedere economic, fac legătura dintre
asociaţi, în calitate de purtători ai ofertei de pământ şi
asociaţie, ca exponentă a cererii. Legea nu prevede un cuantum
fix sau în limite minime şi maxime a stimulentelor, fie că
acestea sunt în bani, în natură sau în bani şi natură. Ca
atare, legiutorul a lăsat la latitudinea celor doi actori, asociat şi
asociaţie, să negocieze mărimea şi forma stimulentelor,
precum şi a altor condiţii de asociere. Aparent, se respectă
principiile democraţiei de piaţă liberă. Totuşi, în planul
concretului, acţiunea nu a funcţionat corespunzător şi iată de
ce:
- În toată perioada de tranziţie oferta de pământ de pe piaţa
funciară, s-a poziţionat în superior faţă de cerere. Prin
urmare, toate categoriile economice specifice
pieţei funciare, respectiv preţul terenului,
arenda sau dividendele au foat subdimensionate faţă de
valoarea lor reală;
- Exponenţii cererii de pământ, cumpărători, arendaşi,
asociaţii, coperative au avut constant o
poziţie privilegiată, de monopol în
acţiunea de negociere a condiţiilor, inclusiv a
stimulentelor de pe piaţa funciară.
Toate abordările de politică agrară, după decembrie
1989, recunosc oportunitatea asocierii, evidenţiindu-se avantajele
acesteia în direcţia performării agriculturii. Conştinet sau nu, aceste
trimiteri, fie că sunt din perspectivă publică, fie ştiinţifică se
poziţionează de partea asociaţiei şi mai puţin a membrilor asociaţi.
Or, liberul arbitru, condiţionat de mărimea stimulentelor,
este determinant pe piaţa asocierii.
Indiscutabil, stimulentele, în raport cu cerinţele pentru un trai decent
al
membrilor asociaţi, sunt neatractive. Neatractivitatea acestora se

216
 217

datoreză atât cuantumului lor raportat la unitate de suprafaţă, dar şi a

dimensiunilor medii foarte mici a proprietăţii funciare din
gospodăriile ţărăneşti.
Într-un raţionament ipotetic, dar având ca bază informaţii
statistice reale, s-a ajuns la următoarele
constatări.

- Suprafaţa medie pe o gospodărie ţărănească = 2,5 ha,

din care:
- ocupate de grădină, construcţii şi alte utilităţi proprii = 0,5
ha
- destinată asocierii = 2,0 ha
- Dividendele: 600 kg grâu/ha x 0,6 lei/ kg = 720 lei
- Cheltuieli totale pe o gospodărie de agricultori = 945,51 lei/
lună210 gospodărie
- Rezultă că veniturile obţinute de o gospodărie medie
din arendarea terenurilor, mai puţin cele ocupate de
construcţii, grădini sau alte utilităţi proprii, sunt de aproximativ
720 lei/an, fiind insuficiente faţă de cheltuielile necesare pe o
gospodărie, care, conform datelor statistice oficiale, sunt de peste
945 lei/ lună, adică de 11.340 lei/anual.

Având în vedere constatările anterioare, nu trebuie să surprindă

ponderea redusă a sectorului asociativ şi nici evoluţia lui descrescătoare
(tabel 7.10).
Tabel 7.10
Dinamica asociaţiilor
agricole
Specificare U/M 1994 1996 1998 2001
Numărul asociaţiilor 17. 711 18.866 10.753 10.870
total,din care: 3.970 3.759 3.578 4.376
- Cu personalitate juridică 13.741 15.107 7.175 6.494
- Familiale
Suprafaţă totală din care: mii ha 3.307 3.191 2.492 2.475
- Cu personalitate juridică mii ha 1.770 1.751 1.542 1.685
- Familiale mii ha 1.537 1.440 950 790
% suprafeţei totale din % 29,5 27,7 21,4 19,4
asociaţii în suprafaţa
agricolă
aSuprafaţă
sectorului privat
medie pe o ha 186,7 169,1 231,7 227,7
asociaţie din care:
- Cu personalitate juridică ha 446,0 466,0 435,0 385,0
- Familiale ha 112,0 95,0 132,0 121,0

210
Anuarul Statistic al României, 2006, p 234

217
 218

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor

Involuţia sectorului asociativ din agricultură a înregistrat,

în perioada de tranziţie, ritmuri diferite de manifestare. De
pildă, în intervalul 1994-2001, numărul total al asociaţiilor s-a redus
cu circa 7.000 de unităţi, respectiv cu 38,6%; în perioada 2001-2005,
ritmul dispariţiilor se accelerează, astfel că, în 2005, funcţionau nu
mai mult de 1.630 de unităţi (9,2%), faţă de 17.711, în 1994
(tabelele 7.10 şi 7.11).
Tabel 7.11
Structura exploataţiilor agricole după statutul juridic,
2005

Statutul juridic Total Exploataţii Exploataţi Exploataţi

al exploataţi agricole care i agricole i agricole
i utilizează numai cu numai cu
exploataţiilor agricole suprafaţa suprafaţă animale
agricole (număr) agricolă şi agricolă (număr)
deţin utilizată
animale (număr)
Exploataţii agricole 4237889 3315797
(număr) 787607 134485
individuale
Unităţi cu 18263 2532 15311 420
personalitate
juridică:
Socităţi/asociaţi 1630 212 1402 16
i agricole
Societăţi comerciale 4574 917 3408 249
cu capital majoritar
privat
Societăţi comerciale 250 38 200 12
cu capital
majoritar
de stat
Unităţi ale 4818 589 4161 68
administraţiei
publice
Unităţi cooperatiste 108 12 77 19
Alte tipuri 6883 764 6063 56
Total 4256152 3318329 802918 134905
Sursa: Anchetă structurală în agricultură - 2005, vol. I Date generale, INS
2006

Tot la finele anului 2005, deci, la un an de la aplicarea

legii cooperaţiei în agricultură, numărul cooperativelor agricole era de
numai
108 unităţi, nesemnificativ dacă ne referim la potenţialul din ramură,
dar mai ales, la oportunităţile de performare pe care aceste
organizaţii le ofereau, cu deosebire gospodăriilor ţărăneşti.
Erorile trecutului, cu referire specială la activitatea asociaţiilor
agricole de după 1991, se repetă şi în privinţa cooperativelor
agricole,

218
 219

deoarece 77 de unităţi cooperatiste, adică 71,3% din total au ca

obiect de activitate numai exploatarea terenului, 17 sunt cu
activitate mixtă (vegetal şi animal), iar 12 sunt în domeniul zootehnic.
Datele statistice nu consemnează nici o unitate cooperatistă
agricolă cu obiect de activitate în domeniul
aprovizionării, valorificării, procesării sau
comercializării producţiei agricole, domenii care, în filozofia PAC,
ar trebui să activeze, cu prioritate, aceste unităţi.
Având în vedere fenomenele menţionate anterior,
considerăm oportună reformularea, în termen modern, a politicilor
agrare naţionale, care să aibă ca obiectiv orientarea producătorilor
agricoli către structuri cooperative cu activitate în domeniul
marketingului, managementului, consultanţei, transferului de
cunoaştere şi mai puţin în cel al exploatării terenului.

7.5. Experienţe Europene

Politicile agricole comune (PAC) consideră cooperativele agricole
ca fiind agenţi ai dezvoltării rurale. O asemenea apreciere se
bazează, înainte de toate, pe potenţialul imens al acestor
structuri socio- economice. Potenţialul cooperativelor rezultă din
capacitatea acestora de a răspunde la nevoile economice, sociale şi
instituţionale rezultate din procesul de dezvoltare rurală, precum şi
din posibilităţile lor de a furniza mecanisme de organizare şi de
mobilizare a resurselor materiale, financiare şi umane. În plus,
cooperativele, ca instituţii rurale cu administrare proprie, au
capacitatea de a răspunde la nevoile tuturor membrilor şi, în acelaşi
timp, de a ajuta la creşterea încrederii în cadrul acţiunilor şi
aspiraţiilor reciproce.
Totodată, cooperativa agricolă de tip european funcţionează şi
ca organizaţie de afaceri, unde se manifestă capacitatea acesteia de
a acţiona direct ca agent de dezvoltare economico-socială. În cadrul
procesului de acumulare de bunuri, de lărgirea varietăţii serviciilor,
de creştere a gradului de aprovizionare, de performare a
managementului,
precum şi de creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă,
219
 220

cooperativele sunt implicate activ în procesul de modernizare

şi eficientizare a activităţilor din rural şi/sau agricultură.
Într-o accepţiune sintetică, motivaţiile formării şi
funcţionării structurilor de tip cooperatist din agricultura
vest-europeană se bazează pe trei aspecte particulare:
ƒ nevoia de protecţie a agricultorilor împotriva presiunilor
concurenţiale din partea marilor companii ce se manifestă pe
pieţele agricole;
ƒ necesitatea gestionării în nume propriu, dar şi eficient, a resurselor
rare, cu referire specială la resursa pământ;
ƒ preocuparea fermierilor pentru implicarea într-un mod activ,
dar şi benefic pentru ei, în relaţiile de piaţă în tripla lor
calitate: de producători, intermediari şi/sau consumatori.
Toate aceste motivaţii sunt o rezultantă firească a
principiilor cooperatiste clasice, cu referire la participarea voluntară,
întrajutorarea, egalitatea de şanse, democraţie. În plus,
coeziunea grupului este menţinută şi garantată de faptul că nici
unui membru nu i se permite a realiza avantaje, indiferent de natura
acestora, pe seama altui membru.
Din punct de vedere tipologic, în majoritatea ţărilor dezvoltate
ale U.E., cooperativele agricole funcţionează pe vectorul integrării, pe
trei nivele distincte: primar, secundar şi terţiar.
În cadrul cooperativelor de la nivel primar, fermierii se asociază
pe formula juridică a grupurilor de producători sau a cooperativelor
propriu- zise. Profilul acestor entităţi juridice
este monofuncţional sau multifuncţional. Experienţa a
demonstrat că fermierii optează cu predilecţie către
cooperativele de tip monofuncţional, deoarece acestea s-au
dovedit a avea un grad ridicat de specializare, dar şi de
adaptabilitate la cerinţele pieţei.
Cooperativele de la nivel secundar sunt rezultatul
asocierii cooperativelor sau grupurilor de producători, de la nivel
primar, ca entităţi juridice. Cooperativele de la acest nivel oferă
o modalitate
eficientă de integrare economică, care are ca avantaj o mai bună

220
 221

alocare şi utilizare a resurselor existente. În evoluţia lor istorică,

profilul şi sfera de cuprindere a cooperativelor secundare a
suferit mutaţii importante. Astfel, în faza iniţială, cooperativele de la
nivel secundar s- au realizat sub formă contractuală,
iar, ulterior, sub formula cooperării/asocierii
între cooperative.
Cooperativele de la nivel terţiar se regăsesc la nivel naţional şi
sunt rezultatul reunirii experienţei ori a resurselor cooperativelor
existente dintr- o anumită zonă sau regiune. Aceste cooperative
îmbracă forma grupurilor cu scop financiar, comercial şi industrial,
având rolul de a câştiga importante segmente din piaţa vizată de
membrii săi.
O altă clasificare a cooperativelor agricole din ţările europene,
mai apropiată de realităţile şi condiţiile din agricultura
românească, abordează tipologia în funcţie de specificul
activităţilor şi anume: cooperative de marketing, cooperative de
aprovizionare cu input-uri agricole, cooperative prestatoare de
servicii.
În Europa, cooperativele agricole s-au dovedit cele mai
performante organizaţii ale fermierilor, acestea beneficiind de o serie
de facilităţi din partea statului. Studiile de specialitate relevă
faptul că sectorul cooperatist din agricultura U.E asigură peste 50%
din produsele agroindustriale. Mai mult, statistica U.E. raportează
existenţa a peste
30.000 de unităţi cooperatiste, în care activează peste 9 milioane
de membrii cooperator i.
Din punct de vedere istoric, în Europa, cooperaţia a fost
întâlnită pentru prima dată în Anglia, în anul 1843, unde un grup de 28
de textilişti s-au asociat pentru a soluţiona problema achiziţionării de
materii prime la cel mai mic preţ cu putinţă.
După modelul întâlnit în Anglia, au fost înfiinţate, apoi,
cooperative şi în Germania, Belgia, Japonia, Canada, Statele Unite ale
Americii.
Într-o ierarhizare a cooperativelor din U.E., după mărimea cifrei
de afaceri, pe primele 30 de locuri se găsesc 7 cooperative din Franţa,
6 din
Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), 5 din Germania, 3 Irlanda, 3
din

221
 222

Finlanda, 2 Danemarca, 2 Suedia, 1 Austria, 1 suedezo-daneză (tabelele

7.12 şi 7.13).
Din punct de vedere al profilului de activitate, menţionăm
faptul că, între primele 10 cooperative, se situează o exploataţie de
lapte şi produse lactate suedezo-daneză. A doua este daneză şi se
ocupă cu procesarea cărnii, iar alte 2 sunt olandeze şi se ocupă cu
procesarea laptelui şi a produselor lactate. Printre cele zece se
numără şi o exploataţie irlandeză de procesare a laptelui şi a
produselor lactate.
Tabel 7.12
Cooperative agricole în Uniunea Europeană

Nr. crt. Nume cooperativa Ţara Sector

1 Metsallitto Finlanda Silvicultura
2 Bay Wa Germania Aprovizionare
3 Arla Foods Suedia- Lapte si produse
Danemarca lactate
4 Danish Crown Danemarca Carne
5 Friesland Coberco Dairy Benelux Lapte si produse
Foods lactate
6 Kerry Irlanda Lapte si produse
lactate
7 Campina Benelux Lapte si produse
lactate
8 Agravis Germania Aprovizionare
9 Svenska Lantmanen Suedia Aprovizionare
10 Terrena Franta Aprovizionare
11 Union in Vivo Finlanda Cereale
12 Humana Milchunion Germania Lapte si produse
lactate
13 Nordmilch Germania Lapte si produse
lactate
14 Glanbia Irlanda Lapte si produse
lactate
15 Socopa Franta Carne
16 Flora Holland Benelux Horticultura
17 Dlg Danemarca Aprovizionare
18 Sodiaal Franta Lapte si produse
lactate
19 Irish dairy board Irlanda Lapte si produse
lactate
20 Terros Franta Zahar
21 Valio Group Finlanda Lapte si produse
lactate
22 Bloemenveiling Benelux Horticultura
23 The Greenery Benelux Horticultura
24 Rwz rhein-main Germania Aprovizionare
25 Rwa Austria Aprovizionare
26 Sodra Suedia Forestier

222
 223

27 Bretagne Franta Multifunctional

28 Cecab Franta Multifunctional
29 Agrial Franta Multifunctional
30 Cosun-breda Benelux Multifunctional
Sursa: Eduardo, Baamonde,Noche, Agricultural co-operatives in the European Union,
Madrid, Spain, 22 November, 2005, p. 8-10

Există, după cum se observă şi în tabelul anterior, o

mare diversitate în profilul de activitate al cooperativelor agricole,
dar cu centrul de greutate pe activităţile de procesare şi
comercializare a laptelui.
În ţările nordice se înregistrează un număr mare de
asociaţii specializate şi de dimensiuni mari, dar cu un
număr limitat de cooperative.
Tabel 7.13
Primele 10 cooperative agricole din Europa
Nr. Nume cooperativa Ţara Sector Cifra de
crt. afaceri
(mil. euro)
1 Metsallitto Finlanda Silvicultura 8300
2 Bay Wa Germania Aprovizionare 5891
3 Arla Foods Suedia- Lapte si 5460
Danemarca produse lactate
4 Danish Crown Danemarca Carne 5420
5 Friesland Coberco Benelux Lapte si 4575
Dairy Foods produse lactate
6 Kerry Irlanda Lapte si 3693
produse lactate
7 Campina Benelux Lapte si 3655
produse lactate
8 Agravis Germania Furnituri 3380
9 Svenska Lantmanen Suedia Furnituri 3100
10 Terrena Franta Aprovizionare
Sursa: Eduardo, Baamonde, Noche, Agricultural co-operatives in the European Union,
Madrid, Spain, 22 November, 2005, p.8

În noile state membre U.E. dinamica fenomenului cooperatist

din agricultură este ascendentă, deşi niivelul acestuia este scăzut.
Din punct de vedere al statutului juridic al cooperativelor,
redăm, în continuare, experienţa a trei ţări membre U.E,
respectiv Olanda, Franţa şi România.
a) În Olanda denumirea consacrată a structurilor din domeniul
cooperaţiei agricole este de asociaţie cooperatistă şi este definită ca

223
 224

fiind „o organizaţie economică în cadrul căreia fermierii sau horticultorii

colaborează permanent şi desfăşoară parţial, în comun,
activităţi economice (în general funcţiunea comercială) asumându-şi
în comun riscul, în ideea de a desfăşura o activitate
economică cât mai profitabilă cu putinţă, menţinând în
acelaşi timp caracterul de autosusţinere al
celorlalte funcţiuni ale întreprinderii agricole”211. În fapt, acestea sunt
structuri simple, care facilitează şi gestionează mai mult un sistem de
relaţii, de obicei de natură contractuală, sau are ca suport o structură
organizatorică ce dispune de un capital constituit prin
contribuţia participanţilor.
b) În Franţa se utilizează denumirea de societate
cooperatistă, definită ca „o categorie specială de societate, distinctă
de societăţile civile şi societăţile comerciale şi care se constituie ca
persoană juridică de producători ce acţionează în comun în
domeniul economic”212. Obiectivul de activitate al acestei societăţi
cooperatiste este utilizarea în comun de către agricultori a tuturor
mijloacelor necesare facilitării sau dezvoltării activităţii economice,
ameliorării sau creşterii rezultatelor activităţii.
c) În România, conform prevederilor legale213, cooperaţia
funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere
a acestora la nivel teritorial şi naţional. Societăţile cooperative
agricole sunt definite ca fiind „asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a exploata în comun suprafeţele agricole
deţinute de membrii cooperatori, de a efectua în comun lucrări de
îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi instalaţii şi
de a valorifica produsele
agricole”214
.

211
Leonte, Jacqueline, Different types of co-operatives in market economy terms, Policy
Advisory Unit to Ministry of Agriculture and Food, PHARE programme, Bucharest, 1996
Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de peste 100 ani, Institutul de
Economie Agrară, INCE, Academia Română, p. 68
212 Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de peste 100 ani,
Institutul de
Economie Agrară, INCE, Academia Română, p.
68
213 Legea nr. 1 din 2005, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of. nr.172/28
februarie
2005,
art.2
214
Ibidem, art. 4, pct.
d

224
 225

În concluzie, putem spune că, la nivelul U.E, chiar dacă principiile

cooperatiste sunt aceleaşi, nu există o procedură juridică
unitară referitoare la structurile cooperatiste din agricultură. O atare
situaţie este firească dacă ţinem cont de specificitatea
condiţiilor şi relaţiilor economico-sociale din fiecare stat membru
U.E.
Două mari tendinţe se înregistrează în cadrul cooperativelor din
U.E.:
• specializarea şi fuziunea cooperativelor care ţintesc să devină
actori pe piaţa unică, cum ar fi cazul ţărilor din nordul Uniunii
Europene;
• realizarea de alianţe şi diversificarea producţiei în cazul
cooperativelor care vor să cucerească pieţele locale, cum e cazul
ţărilor din sudul U.E
La nivelul cooperativelor din U.E., se constată o nevoie în
continuă creştere pentru investiţii, cât şi dificultăţile întâmpinate
în realizarea investiţiilor doar din resurse proprii şi din capitalul
membrilor cooperatori.
Pentru a se realiza schimbări cu impact asupra
activităţii cooperaţiei trebuie să se promoveze cursuri
de specializare pentru membrii, atât pentru cei din
conducere, cât şi pentru restul cooperatorilor cu
drept de vot.
De exemplu, în Germania există institute pentru dezvoltarea
cooperativelor, care asigură training-uri pentru membrii
cooperatori, atât la nivel naţional, cât şi la nivel de regiune.
În Irlanda este oferită o diplomă în conducerea cooperativelor cu
suport universitar - Universitatea Naţională din Irlanda 215.
Politicile agricole acordă cooperativelor agricole din Europa
rolul de actor activ în orientarea către piaţă a producătorilor,
respectiv a fermierilor.
Având în vedere cele afirmate mai sus, cooperativele au
sarcina să-şi unească eforturile în reducerea costurilor pentru a
face faţă
investiţiilor necesare care să le asigure competitivitatea pe piaţă.
215 Conform COGECA-www.copa-cogeca.

225
 226

Membrii care iau decizii în cadrul cooperativelor sunt din ce în

ce mai preocupaţi de teme cum ar fi: securitatea alimentară,
standardele de calitate, precum şi măsurile care se iau în ceea ce
priveşte importul de produse agricole la nivelul Uniunii Europene.
Pentru a face faţă concentrării pieţelor şi
globalizării, cooperativele agricole din Uniunea
Europeană vizează creşterea gradului de
asociere pe cooperative de nivel secundar şi terţiar. Din cauza
faptului că majoritatea exploataţiilor agricole sunt de dimensiuni mici
sau medii, membrii cooperatori sunt preocupaţi permanent să
îmbunătăţească calitatea vieţii. Logistica a devenit un element
crucial în a face faţă concentrării şi globalizării pieţelor.
La nivel european, se promovează creşterea
dimensiunilor cooperativelor cât şi a alianţelelor de la nivel
naţional şi transnaţional.

Punctele slabe ale cooperativelor agricole europene

Asemănările dintre sectorul cooperatist din agricultura
românească, care se află într-o stare incipientă de dezvoltare şi
sectorul similar din agricultura europeană, puternic reprezentat în
cadrul relaţiilor agrare din majoritatea ţărilor U.E sunt evidente.
Aceste asemănări se datorează câtorva elemente comune, României
şi respectiv celorlalte ţări U.E, şi anume:
• Adoptarea de către România, începând cu data intrării sale
înU.E., respectiv 1 ianuarie 2007, a politicilor agricole comune şi,
de aici, a întregului set de măsuri, principii, obiective, care se
regăsesc în aquisul comunitar, după care este condus întregul
sector agricol;
• Existenţa unei vechi tradiţii cooperatiste în România care, ca şi
în ţările U.E, a avut ca punct de pornire, dar şi de
fundamentare, principiile cooperatiste, elaborate încă din
prima jumătate a
secolului al XIX-lea;
226
 227

• Necesitatea performării, în prezent, prin cooperare a

agriculturii româneşti, este aproape identică cu situaţia sau
cu cerinţele agriculturiidin ţările vest
europene, în perioada construirii Comunităţii
Economice Europene, în 1957;
În plus faţă de aceste asemănări generale, în planul
caracteristicilor specifice sectorului cooperatist, au fost
identificate următoarele puncte comune:
• natura membrilor şi a agricultorilor care deţin controlul
asupra cooperativei;
• redistribuirea valorii adăugate, obţinută în procesul de
producţie ca o funcţie a activităţilor membrilor;
• respectarea principiilor clasice, precum: principiul
democratic, dimensiunea socială şi solidaritatea;
• cooperativele sunt principala cale pentru a îmbunătăţi
competitivitateamultor exploataţii agricole din
Uniunea Europeană ale căror dimensiuni (dacă
şi-ar desfăşura singure activitatea de producţie şi
comercializare a produselor agricole) nu ar putea asigura
viabilitatea economică;
• dorinţa de creştere a producţiei în ferme şi de îmbunătăţire
a calităţii vieţii membrilor cooperativei (agricultorilor).
Dar, aceste asemănări şi puncte comune de ordin doctrinar pot
conduce la pericolul preluării sau repetării greşelilor în cadrul
sectorului cooperatist din România, greşeli sau neajunsuri manifestate
în agricultura europeană.
Dezvoltarea sectorului cooperatist din agricultura europeană s-
a confruntat constant cu multiple nejunsuri care, de cele mai multe
ori, au fost rezolvate în timp rezonabil, dar există oricând pericolul
reactivării lor. Iată de ce, în cele ce urmează, vom încerca să
prezentăm, ca rezultat al unei vaste şi profunde investigaţii şi
analize a sectorului cooperatist european, principalele neajunsuri cu
care se confruntă acest sector,
neajunsuri care, în România, pot fi evitate numai dacă politicile

227
 228

economice din domeniu şi strategiile de aplicare a acestora vor avea

un rol activ şi vor ţine cont de cele consemnate în acest demers
ştiinţific.
a) Realismul obiectivelor
Majoritatea cooperativelor din ţările vest europene funcţionează
într-un regim de piaţă liber, concurenţial, regim formulat după reguli
şi proceduri legislative specifice economiei capitaliste.
Membrii cooperativei, în marea lor majoritate fermieri sau
procesatori, cu cifre de afaceri mici sau chiar modeste, sunt supuşi
în cadrul pieţelor libere unor constrângeri şi presiuni puternice din
partea firmelor sau corporaţiilor mari. În aceste condiţii, aşteptările
lor faţă de cooperativa de care aparţin depăşesc de cele mai
multe ori capacitatea acesteia, de
capital, resurse umane, management.
Generic vorbind, o entitate economică, fie ea şi
cooperativă, formată din elemente sărace sau cu un potenţial
economic mai scăzut (ne referim aici la fermele familiale) nu poate fi
bogată; şi invers.
Iată de ce, aşteptând prea mult de la o cooperativă şi mult prea
repede, s-au produs greşeli cronice, repetabile, în sistemul
cooperatist european.
Vulnerabilitatea cooperativelor este generată, în
numeroase cazuri, atunci când, în cadrul unor condiţii favorizante
de piaţă, i se imprimă un ritm alert de creştere, ritm care nu
este susţinut de capacitatea proprie de capital, ci de resursele
financiare atrase, de regulă împrumutate de la diverse bănci.
Introducerea rapidă, dar şi masivă de capital împrumutat,
poate depăşi capacitatea managerială, mai ales atunci când piaţa dă
semne de oboseală, ceea ce va conduce la creşterea factorilor de
risc şi, în ultimă instanţă, la înregistrarea de pierderi, şi chiar la
faliment.
În aceste condiţii, cooperativa trebuie să promoveze o
dezvoltare cu o viteză corespunzătoare, adaptată şi în corespondent cu
potenţialul şi necesităţile fermierilor cooperatori.
b) Conflictele dintre obiectivele economice şi cele sociale
228
 229

În dezvoltarea lor, dat fiind mediul concurenţial de piaţă liberă

în care activează, cooperativele s-au manifestat ca veritabili
agenţi economici de tip capitalist.
În aceste condiţii s-a produs o substituire a controlului democrat
al membrilor cooperatori cu puterea decizională a managerilor,
care poate îmbrăca forme dictatoriale. Într-o atare situaţie,
important este profitul şi nu principiile cooperatiste de egalitate şi fair-
play.
Creşterea capitalului prin reinvestirea profitului, privită ca
o practică normală şi necesară, poate induce şi anumite
neajunsuri întrucât, ponderea părţilor sociale deţinute de membrii
cooperatori în capitalul total devine nesemnificativă.
Aceasta este ecuaţia care, pe fondul unei motivaţii economice
obiective, conduce în mod natural la diminuarea controlului demoratic
al membrilor cooperatori, la acapararea puterii decizionale de
către manageri şi, ca o consecinţă firescă, la abandonarea
principiilor cooperatiste şi înlocuirea lor cu nevoia obţinerii unei
profitabilităţi din ce în ce mai mari.
c) Subordonarea cooperativelor unor interese politice
În mod natural, prin controlul exercitat de membrii ei,
cooperativa are tangenţe cu zona politiculului. Există riscul ca
întâlnirile membrilor cooperatori să devină forumuri politice în cadrul
cărora disensiunile de opinie pot crea fracţiuni sau grupuri de
interese, cu efecte nefaste asupra activităţii coperativei,
deoarece pot conduce la abatera atenţiei de la realizarea
obiectivelor sale economice şi sociale. În aceste condiţii, o parte din
membri, de multe ori nu puţini, îşi pierd interesul faţă de activitatea
cooperativei, ceea ce face posibil ca un grup minoritar să preia
controlul şi să subordoneze cooperativa propriilor interese.
Un alt factor de risc politic apare din partea
puterii guvernamentale. Sistemul cooperatist din fiecare
ţară este organizat şi strâns controlat de către guvern, deoarece el
reprezintă un instrument
important al politicii economice de stat. În această situaţie, controlul

229
 230

statului restricţionează controlul democratic al membrilor săi.

Cauza acestei situaţii este dată de faptul că obiectivele
politicienilor şi decidenţilor de politici macroeconomice nu coincid
întotdeauna cu interesele membrilor cooperatori.
Soluţionarea acestor stări conflictuale rezultă din:
• Respectarea principiilor cooperatiste care impun,
interzic membrilor cooperatori implicarea
politică în cadrul organizaţiei;
• Apropierea într-o manieră flexibilă şi pozitivă a
politicilor guvernamentale de interesele
membrilor coopertori.
d) Managementul
Majoritatea cazurilor de nereuşită a cooperativelor agricole s-
a datorat constrângerilor exrcitate de autoritatea de natură
democratică a organizaţiei asupra managementului propriu. Nu de
puţine ori se sugerează că Adunarea Generală, în calitate de
for suprem de exercitare a controlului democratic, ar trebui să
reducă autoritatea proprie, lasând celorlalte organisme subordonate,
cu rol de execuţie, respectiv comitetele, comisiile şi managerii un
câmp mai larg de acţiune şi manifestare în actul decizional. Acceptând
această situaţie, s-ar nega principiile cooperatiste de a da posibilitate
membrilor să conducă şi să participe la propriile afaceri. Soluţia
constă în creşterea şi îmbunătăţirea nivelului de participare a
membrilor la actul decizional din cooperativă şi nu restricţionarea
acestuia.
Cauzele managementului mai puţin performat din
cooperative trebuie căutat în cu totul altă parte. Astfel, o primă
cauză, rezultă din standardele scăzute, impuse
managementului din cooperative, standarde
formulate în funcţie de obiectivele
specifice acestor organizaţii şi anume: activarea în
nişe de piaţă restânse şi pe arii geografice limitate, creşterea
gamei de servicii pentru fermieri, iar în zona eficienţei economice
finale, obţinerea de profit marginal.
A doua cauză, care, natural se coroborează cu prima, apare din
condiţiile de muncă, salariile şi locaţiile mai puţin atractive
pentru
managerii cu rezultate
performante.

230
 231

Soluţiile pentru rezolvarea acestor situaţii sunt, în primul

rând, la îndemâna fiecărei cooperative, iar în al doilea rând, ele
trebuie să se regăsescă în politicile guvernamentale, cu referire la
îmbunătăţirea sistemului de pregătire şi educare continuă a
managerilor şi creşterea
gradului de susţinere a organizaţiilor cooperatiste prin intermediul PAC.

231
 232

CAP
CAPITOLU
ITOLUL 8

ROLUL COOPERAŢIEI
AGRICOLE ÎN TRANSFERUL
DE CUNOAŞTERE

Globalizarea şi diminuarea barierelor comerciale va creşte

presiunea asupra fermierilor şi tehnicilor agricole, indiferent de
zonă, regiune sau ţară. Se estimeză că în agricultură se vor produce
mutaţii majore sub influenţa unor standarde de mediu din ce în
ce mai restrictive, referitoare la protecţia factorilor climatici,
utilizarea nitraţiilor, bunăstarea animalelor etc.
Mai mult, indiferent de ritmul schimbărilor, reforma PAC,
va conduce la reducerea protecţiei faţă de producătorii agricoli în
raport cu piaţa globală, forţând fermierii să se concentreze mai mult
asupra cerinţelor consumatorului şi să reducă costurile, accesând, cu
deosebire, pieţele locale sau pe cele de nişă şi mai puţin pieţele
globale. De asemenea, producătorii agricoli vor fi nevoiţi să
intensifice şi diversifice utilizarea terenurilor, pentru a dispune de
surse suplimentare de venituri, în special în condiţiile în care
finanţarea europeană va fi accesibilă pentru intensificarea măsurilor
de protejare a mediului şi de conservare a naturii.
Tot în cadrul reformei PAC şi a presiunilor asupra
fermierilor se încadrează şi schimbările produse în modul de abordare
a spaţiului rural. Argumentele care au transformat problematica
rurală într-o prioritate europeană sunt numeroase şi variate, legate
de faptul că în spaţiul rural se regăsesc terenurile agricole şi un sfert
din populaţia comunitară, se produc alimentele, se
păstrează amintirea trecutului, patrimoniul cultural,
diversitatea peisajului, sunt găzduite activităţile de agrement şi există
posibilitatea pentru populaţia urbană să opteze pentru stiluri de
viaţă alternative. Pentru viitor, spaţiul rural promite un mod de viaţă
şi condiţii de muncă moderne, mai prietenoase faţă de mediu şi
mai
durabile.

232
 233

Menţinerea şi dezvoltarea viabilităţii şi diversităţii Europei

rurale constituie, prin urmare, un deziderat (obiectiv) atât pentru
agricultori şi restul populaţiei rurale, cât şi pentru societate în
ansamblul ei.
Conform concluziilor formulate cu ocazia Conferinţei de la Cork,
dezvoltarea rurală este o prioritate europeană, care se sprijină pe
diversificarea activităţilor economice şi sociale, susţine protejarea
mediului şi conservarea peisajului, utilizarea unei varietăţi de fonduri
şi se bazează pe creşterea eficienţei şi
capacităţii administrative a autorităţilor.
Factorii care influenţează viitorul economiei rurale
sunt reprezentaţi de216:
- Politica Agricolă Comună (PAC);
- reglementări şi structuri de guvernare;
- problemele legate transport;
- schimbările climatice, ecologia şi poluarea;
- diversitatea economiilor rurale;
- urbanizare, planificarea teritoriului, zone rezidenţiale şi
demografia rurală;
- cererea de consum şi alegerea stilului de viaţă.
Îndeplinirea obiectivului amintit, precum şi potenţarea
factorilor care influenţează dezvoltarea rurală europeană, presupun
schimbări structurale şi de relaţionare majore la nivelul spaţiului rural.

8.1. Cooperaţia agricolă - vector al transferului de

cunoaştere
Schimbările din rural, induse de globalizare, reforma PAC
sau dezvoltarea rurală aduc şi impun informaţii noi la nivelul
fermierilor europeni. Obiectiv, însă, spaţiul rural este dezavantajat
în accesarea cunoştinţelor noi, ca urmare a acţiunii următorilor
factori cu efecte
restrictive, precum: izolarea relativă, inerţia mentalităţilor, reticienţă
faţă

216
Rural Futures: Scoping Social Science Research Needs, by the Institute for Alternative
Futures and The Institute for Innovation Research, University of Manchester, for the
Economic and Social Research Council, 2004
233
 234

de tehnologiile de informaţie şi comunicare (TIC), nivelul scăzut

de educaţie şi instruire, îmbătrânirea demografică.
În esenţă, studiul nostru vizează determinarea rolului
cooperaţiei agricole în accesarea şi valorificarea informaţiilor noi de
către fermieri, în cadrul amplului şi modernului concept,
personalizat prin ceea ce înseamnă transfer de cunoaştere.
Operaţionalizarea transferului de cunoaştere implică o serie de
elemente structurale: abordarea filosofiei pe care se bazează
procesul, structurile operaţionale care gestionează procesul de
transfer al cunoaşterii, mijloacele prin care se asigură transferul
de cunoaştere.
Conceptual, transferul de cunoaştere reprezintă un proces
care răspunde unei nevoi sociale crescânde de a pune în valoare
rezultatele cercetării, prin integrarea lor rapidă fie în aplicaţii
practice, fie în elaborarea politicilor.
În viziunea Comisiei Europene, transferul de cunoaştere
constă într-o serie de activităţi prin care se urmăreşte să se
colecteze şi să transmită cunoaşterea, aptitudinile şi competenţele
de la cei care le generează la cei care le vor transforma în rezultate
economice. Acestea includ atât activităţi comerciale, cât şi non-
comerciale, cum ar fi: colaborarea în cercetare,
consultanţă, licenţiere, mobilitatea
cercetătorilor şi publicaţii. Transferul de cunoaştere este un concept
mai cuprinzător decât transferul de tehnologie. El include şi alte
canale de transfer, cum sunt mobilitatea personalului şi publicaţiile.
Transferul de cunoaştere este benefic pentru toate categoriile
de acţionari, între care menţionăm: universităţile, centrele de
cercetare şi organizaţiile economice. Transferul eficient al cunoaşterii
reprezintă un mecanism cheie pentru Spaţiul European al
Cercetării (European Research Area) şi contribuie la creşterea
impactului cercetării asupra competitivităţii Uniunii Europene.
Natural, într-o societate şi economie modernă, transferul
de cunoaştere este urmat de schimbul de cunoaştere, care
reprezintă
procesul ce facilitează, pe de o parte, accesul populaţiei la expertiza

234
 235

academică sau la serviciile de care are nevoie, iar pe de altă parte,

colaborare inter-universitară pentru îmbunătăţirea serviciilor
academice asigurate mediului de afaceri şi comunităţii, în ansamblu ei.
Activităţile pe care le implică schimbul de cunoaştere
cuprind stabilirea de legături între universităţi şi între acestea şi mediul
de afaceri, gestionarea bazelor de date tematice, organizate în
funcţie de specificul activităţilor vizate,
diseminarea informaţiilor privind evenimentele
de interes, dezvoltarea de parteneriate cu organizaţiile profesionale
sau locale în vederea creşterii capacităţii de absorbţie a fondurilor.
În esenţă, transferul, respectiv schimbul de cunoaştere
sunt procese care contribuie la optimizarea
fluxului informaţional prin asigurarea
continuităţii acestuia. Nevoia socială la care răspunde
transferul/schimbul de cunoaştere reflectă particularităţile
economice ale informaţiei.
Beneficiile transferului de cunoaştere se regăsesc, în
viziunea
Comisiei Europene, pe trei
planuri217:
- pentru mediul academic – există beneficii financiare, dar pe
lângă acestea rezultă o serie de beneficii mai puţin
tangibile, dintr-o mai bună corelare între efortul de
cercetare şi nevoile societăţii şi ale economiei;
- pentru economie - instituţiile de cercetare îşi pot
canaliza efortul mai bine asupra nevoilor specifice ale
economiei întrucât transferul de cunoaştere va
spori capacitatea întreprinderilor de a
folosi cunoaşterea dezvoltată prin cercetarea
publică, va creşte încrederea, va îmbunătăţi organizarea
cercetării şi va conduce la o mai bună aliniere a intereselor
şi beneficiilor;
- pentru societate – beneficiile rezultă din faptul că
autorităţile
publice au posibilitatea să se asigure că investiţiile lor în

217
Knowledge transfer between research institutions and industry, MEMO/07/127,
www.europa.eu, 2007
235
 236

cercetare au un impact socio-economic optim, materializat în

noi produse, locuri de muncă şi întreprinderi. În plus,
transferul de cunoaştere la nivel naţional sau regional are
un impact puternic asupra dezvoltării locale.
Există numeroase abordări pentru facilitarea transferului de
cunoaştere în rândul producătorilor rurali. Acestea pot fi grupate în
două categorii, în funcţie de punctul de plecare a informaţiilor care
stau la baza construirii structurilor operaţionale: abordări care pleacă
de la nivel central, bazate pe informaţii care descriu peisajul de
ansamblu al economiei rurale (top-down) şi abordări care pleacă de
la realităţile rurale locale (bottom-up).
Principiile directoare care stau la baza realizării
structurilor operaţionale sunt:
- implicarea comunităţii în ansamblu;
- considerarea contextului local şi a nevoilor de informare
ale populaţiei pentru a furniza servicii orientate către cerere;
- adaptarea mijloacelor de informare la
posibilităţile de recepţionare a populaţiei. De
exemplu, nu trebuie exagerat rolul tehnologiei
informaţionale şi de comunicare în transferul de
cunoaştere către beneficiari, potenţialul acesteia
punându-se mai bine în valoare în colectarea şi
ordonarea informaţiei;
- adresarea tuturor categoriilor sociale, indiferent de
orientările politice, etnie, statut social etc. vizând
fortificarea coeziunii sociale;
- implicarea zonelor izolate şi remedierea
dezechilibrelor regionale.
Obiectivele transferului de cunoaştere, într-o abordare sintetică
dar explicită, pot fi:
- implementarea tehnologiilor performante –
liberalizarea fluxurilor comerciale obligă
întreprinzătorii rurali la utilizarea

236
 237

celor mai performante tehnologii (BAT - best available

technologies) pentru a-şi asigura un avantaj comercial;
- obţinerea de produse noi;
- conservarea naturii şi protejarea factorilor de mediu;
- obţinerea de produse agricole nealimentare şi de
produse alimentare ecologice;
- iniţierea şi dezvoltarea de activităţi economice neagricole –
turism (ecoturism, agroturism, turism cultural etc.),
comerţ, procesarea produselor agricole,
fabricarea de produse artizanale ş.a.
În plus, indiferent de tipul de activitate, accesul la
cunoaştere devine determinant întrucât oferta rurală de produse şi
servicii trebuie să fie orientată către consumator, să se adapteze la
schimbările intervenite în preferinţele acestuia, dar şi la exigenţa
sporită manifestată în analiza calităţii produselor şi serviciilor.
Pe baza acestor repere, apreciem că actorii rurali au o
motivaţie dublă în
a-şi intensifica eforturile de a accesa cunoaşterea şi de a se
pregăti astfel încât să poată valorifica la maximum potenţialul
economic şi natural al informaţiei prin consum.
Având în vedere reperele teoretice menţionate mai sus, redăm
în figura alăturată, schema transferului de cunoaştere pe etape
şi pe structuri instituţionale socio-economice implicate.
Figura
8.1
Schema transferului de cunoaştere, pe etape, obiective
şi structuri instituţionale socio-economice

Etapa Etapa Etapa

I II III

237
 238

Producerea Asigurarea Pregătirea

informaţiei accesului la consumatorilor
-Institute de informaţie (fermierilor) de
cercetare - Centre de informaţii
- Centre dezvoltare Cooperative
universitare rurală agricole

În contextul structurii socio-economice actuale, principalii

furnizori de cunoaştere sunt institutele de cercetare şi centrele
universitare. Aceşti actori academici se confruntă şi ei cu o serie de
probleme:
- creşterea atractivităţii sectorului de cercetare;
- valorificarea mai bună a rezultatelor cercetării;
- accesul la finanţare;
- orientarea eforturilor de cercetare către cerere.
Soluţionarea acestor probleme depinde de numeroşi factori, însă
apropierea faţă de beneficiar prin disponibilizarea informaţiei, pe de
o parte şi prin pregătirea acestuia pe de altă parte, reprezintă un
element determinant în eficientizarea activităţii lor.
Prin urmare, atât actorii rurali, cât şi actorii academici sunt
motivaţi să iniţieze acţiuni de colaborare, cooperare care să
contribuie la transpunerea rezultatelor cercetării în activităţi
economice de succes.
Asigurarea accesului la informaţii se înfăptuieşte printr-o
structură instituţională care poate îmbrăca forme foarte diferite în
funcţie de modul cum s-a iniţiat constituirea acesteia şi ţinând cont de
dimensiunea şi caracteristicile spaţiului rural pe care-l deserveşte.
Modelul european cel mai des întâlnit, cu deosebire în
spaţiul britanic, îl reprezintă centrele de dezvoltare rurală,
constituite prin colaborarea, cooperarea dintre instituţiile de cercetare
sau academice şi beneficiarii de informaţii, reprezentaţi, de cele mai
multe ori, printr-o structură cooperatist agricolă. Centrele de
dezvoltare rurală, reprezintă adevărate <nuclee informaţionale> în
care intrările sunt reprezentate de
rezultatele cercetării, informaţiile furnizate de actorii rurali,
informaţiile
238
 239

politice şi legislative de interes, oportunităţile de finanţare etc., iar

ieşirile sunt răspunsuri la nevoile fermierilor şi întreprinzătorilor
rurali. În acest nucleu are loc asamblarea consumului cu oferta
informaţională, prin ajustarea ambelor componente. De exemplu,
oferta se adaptează prin iniţierea de cercetări aplicate,
propuneri de măsuri politice sau legislative,
iar consumul prin procese de instruire, informare etc.
Un element major care diferenţiază centrele rurale de
cunoaştere este filosofia pe care se bazează construirea lor. Astfel,
aceasta poate fi o abordare tradiţională, în care punctul de
plecare este informaţia furnizată de cercetare, integrată apoi în
programe guvernamentale, urmărindu-se implementarea
acestora (top-down approach), sau dimpotrivă o abordare
inovativă, pragmatică, iniţiată de actori rurali sau de centre
universitare care au ca punct de plecare nevoile
beneficiarilor finali, în care se urmăreşte nu numai
implementarea programelor guvernamentale, ci şi îmbunătăţirea
acestora, adaptarea lor la realităţile cu care se confruntă spaţiul rural
(bottom-up approach).
Beneficiarii finali ai transferului de informaţii sunt
fermierii, agricultorii. Ar fi un nonsens să ne gândim
că într-o lume în care schimbările sunt extrem de rapide, acţiunile
de preluare şi valorificare a informaţiilor noi să revină în
exclusivitate fermierilor producători.
Argumentele, dat fiind mediul în care se manifestă aceştia, sunt
de prisos. Iată rolul cooperativei în ecuaţia transferului de
informaţii, structură socio-economică, care, prin statutul şi
organizarea proprie poate să reprezinte interesele fermierului în
lanţul de transmitere a informaţiilor.
Cooperativa agricolă are un dublu rol în domeniul transferului
de informaţii:
1. asigurarea accesului la informaţii a fermierilor;
2. pregătirea fermierilor, în calitatea lor de consumatori,
pentru a utiliza potenţialul economic şi natural al
informaţiei.
În plus, cooperativa trebuie să răspundă şi la necesităţile, rigorile
de ordonare a informaţiilor. Prin ordonare, informaţia nu se amplifică,
ci

239
 240

valorifică la maximum avantajele economice ale algoritmului său logic

(Georgescu- Roegen, 1996).
În fapt, şi lucrul acesta este determinant, din punct de vedere
al rolului şi importanţei cooperativei în ecuaţia transferului de
informaţii, efortul cel mai mare în lanţul de transfer îl generează
consumatorii de informaţii şi nicidecum furnizorii acesteia. Evident,
fermierul agricol este
principalul consumator de informaţii în mediul rural.

„În cazul informaţiilor, procesul de producţie conservă în

acestea un potenţial economic şi natural relativ redus. În
schimb, consumul este procesul care contribuie la amplificarea
valorii informaţiilor, exploatând însuşirea acestora de a fi o
resursă sinergetică. Dar, în acelaşi timp, trebuie să avem în
vedere că pregătirea acestui consum amplificator este foarte
costisitoare.(…) Dacă producţia de informaţii este
relativ ieftină (Cât a costat societatea
"întreţinerea" lui Newton? Relativ puţin!), pregătirea procesului
de consum face ca asimilarea informaţiilor respective să
fie tot atât de costisitoare ca şi extragerea de diamante din
minele africane. Citirea şi înţelegerea unei formule de
fizică au fost precedate de un efort social imens pentru
şcolarizare, tipărire de
manuale, popularizare
etc”218.

Mijloacele de transmitere a noilor informaţii, sunt apreciate

ca fiind foarte variate, dar în general ele gravitează în jurul noilor
tehnologii informaţionale şi de comunicare, întrucât acestea
permit sporirea participării politice, sociale şi economice; accesul şi
diseminarea facilă a informaţiei şi cunoaşterii; iniţierea afacerilor,
creşterea vizibilităţii şi reducerea izolării. Alte mijloace sunt
comunicarea de la om la om,
pliantele, newsletter-urile, broşurile, evenimente etc.
218
Bran, P., Valoarea informaţiei, în volumul Evaluarea şi gestionarea riscurilor ecologice,
Editura
ASE, Bucureşti, 2006, p.14-20

240
 241

Serviciile de transfer de cunoaştere în spaţiul rural

sunt reprezentate de: extensie, calificare,
cercetare, tehnologii informaţionale şi comunicare.
Un reper important în construirea şi funcţionarea
cooperativelor care activează în domeniul transferului de
cunoaştere îl constituie principiile sociale ale extensiei agricole.
Dar, pentru ca activitatea de extensie la nivelul cooperativelor
agricole să fie eficientă, se impune respectarea următoarelor
probleme cheie:
- includerea şi implicarea cooperativei în cadrul unor
reţele de cercetare, cu arii de cuprindere regională,
naţională sau internaţională, în care să se regăsească
structuri academice de cercetare şi centre de dezvoltare
rurală;
- respectarea principiilor sociale ale extensiei agricole (caseta
8.1).

Caseta 8.1
Principiile sociale ale extensiei
agricole

1. Agricultura este o practică socio-culturală. Agricultura devine un mod de

viaţă, ceea ce înseamnă implicaţii mult mai profunde decât în cazul
altor identităţi ocupaţionale.
2. Agricultorii nu sunt identici. Comunitatea agricolă nu este
omogenă. Există multe elemente care induc diversitate în această
comunitate, respectiv diferenţele dintre bogaţi şi săraci, mici şi mari, bătrâni
şi tineri, poziţia pe filiera agricolă, valoarea ipotecară, predispoziţia de a
adopta idei noi şi de a folosi practicile cunoscute, pro- şi anti chimizare sau
OMG. Prin urmare nu există probleme unice, soluţii unice, strategii de
extensie unice etc. în acest sens, gruparea agricultorilor ar trebui făcută
pe grupuri subculturale reprezentând un conglomerat de variabile sociale şi
structurale care pot fi înţelese ca stiluri agricole.
3. Adoptarea noului este un proces socio-cultural. Adoptarea nu este
un răspuns negândit la informaţia furnizată de extensie, ci o decizie
deliberată luată de un agricultor individual ca răspuns la varietatea de
probleme. În plus adoptarea noului nu este un eveniment singular, izolat,
adoptarea are loc într- un context social, în care fermierii discută ideile
între ei şi se produce atunci când devine parte a unui concept normativ de
tipul „bune practici”.
4. Profitul nu este principala motivaţie a agricultorilor. Maximizarea
profitului nu este cel mai important obiectiv al fermierilor. Aceştia caută
să obţină un venit rezonabil pentru un volum de muncă rezonabil şi pentru
asumarea unui risc rezonabil, fiecare fermier definindu-şi acest nivel
individual. Prin urmare
241
 242

stimulentele economice nu sunt suficiente pentru a implementa

schimbarea.
5. Este dificil să devii „verde” atunci când eşti „roşu”. Deşi
dimensiunea economică nu este cea mai importantă, adoptarea tehnologiilor
ecologice şi respectarea legislaţiei de mediu trebuie să
se suprapună viabilităţii economice.
6. „A face ceea ce trebuie” este un puternic factor motivaţional.
Fermierii fac ceea ce consideră că „trebuie” să fie făcut. Ei se conformează
noţiunii de
„bune practici”. Pe de altă parte, este dificil de explorat conţinutul
acestei noţiuni, întrucât cercetările sociale arată că percepţia fermierilor
este diferită în acest sens.
7. Agricultorii nu fac distincţie între problemele de mediu şi
celelalte probleme de management a fermei. Noţiunea de a face ceea ce
trebuie făcut este o entitate compozită. Ea include probleme legate de
producţie, protecţia mediului şi probleme sociale.
8. Există o dorinţă puternică de a lăsa moştenire ferma unuia dintre
copii. Majoritatea agricultorilor îşi doresc să transmită copiilor lor o
fermă mai prosperă decât ferma pe care au primit-o. Această motivaţie
depăşeşte orice raţionament economic.
9. Durabilitatea înseamnă a rămâne în fermă. Agenţiile
guvernamentale care promovează durabilitatea în agricultură tind să
privească problema numai din punct de vedere biofizic şi uneori din punct
de vedere economic. Pentru agricultori durabilitatea nu are nici un
sens dacă nu implică şi menţinerea fermei în proprietatea familiei,
întrucât viziunea lor se circumscrie ideii de „noi ca familie, în ferma noastră,
în viitor”.
10. Femeia este o parte integrantă a fermei. Fermele sunt
adesea parteneriate complexe implicând mulţi oameni în relaţii financiare şi
în administrare. În majoritatea cazurilor, femeile au jucat un rol
cheie în administrare. Acest rol a crescut şi va continua să crească.
11. Vârsta şi compoziţia familiei sunt factori de importanţă semnificativă.
În general, tinerii sunt mult mai deschişi pentru inovare şi adoptarea noului
decât fermierii în vârstă.
12. Neadoptarea noului nu este cauza degradării terenului. Aceasta
este determinată mai degrabă de adoptarea tehnicilor promovate în trecut
prin extensie.
13. Agricultorii marginali nu sunt marginali datorită abilităţii lor de
administrare ci mai degrabă datorită locaţiei structurale.
14. Atitudinea agricultorilor nu este o problemă. În general, agricultorii au
o atitudine pozitivă faţă de măsurile de protecţie a mediului, dar au
viziuni diferite asupra a ceea ce înseamnă managementul mediului.
15. Agricultorii îşi construiesc propria bază de cunoaştere. Este o greşeală
să se creadă că numai ştiinţa poate genera cunoaştere care este
apoi transferată publicului prin extensie. Toţi fermierii şi toate grupurile lor
generează cunoaştere pe baza propriilor experienţe. Prin urmare, informaţia
transmisă de extensie este evaluată în raport cu alte informaţii, cunoştinţe şi
credinţe.
16. Extensia eficientă solicită mai mult decât transfer de tehnologie,
ea necesită înţelegerea viziunii fermierilor.

242
 243

17. Fermierii au argumente legitime pentru neadoptarea noului.

Între acestea, sunt: complexitatea ridicată, nu este divizibilă în părţi care să
poată fi administrate uşor, nu există compatibilitate cu obiectivele
personale şi ale fermei, flexibilitate scăzută, profitabilitate scăzută,
nevoia mare de capital, nevoia de a învăţa prea mult, risc şi incertitudine
ridicate, existenţa informaţiilor conflictuale, nu sunt identificate problemele,
lipsa infrastructurii fizice şi sociale.
18. Extensia pe baza abordării top-down nu este corespunzătoare.
Între argumentele care susţin această ipoteză se numără: produsele noi
au fost adoptate fără discernământ, adoptarea produselor noi a generat un
impact ecologic negativ, modelul adoptare-difuzare este construit în baza
inovării comerciale în care se presupune că fermierii vor fi beneficiari,
cunoştinţele locale ale agricultorilor au fost marginalizate şi extensia s-a
bazat pe utilizare unui model psihologic al deciziei individuale, ignorându-
se contextul social, politici, cultural şi istoric al agriculturii.
19. Regula 80-20 este o iluzie. Conform acesteia, extensia s-a
concentrat asupra celor 20% din fermieri care asigură 80% din producţie.
Aceasta nu înseamnă şi faptul că ceilalţi 80% din agricultori nu sunt deschişi
pentru nou.
20. Ştiinţa şi extensia nu au legitimitate şi credibilitate intrinsecă. Fermierii
sunt astăzi sceptici asupra practicilor pe care trebuie să le promoveze.
21. Reprezentarea nu înseamnă participare. Ca regulă generală,
participarea este bună, iar implicare fermierilor în consilii şi comitete este
de dorit. Pe de altă parte, există riscul ca reprezentarea să fie simbolică.
22. Creşterea conştientizării prin utilizarea de imagini dramatice
este contraproductivă. Prin folosirea acestei metode agricultorii
percep că protecţia mediului este importantă, dar nu identifică rolul pe
care l-ar putea avea în soluţionarea problemelor ecologice.
23. Degradarea mediului trebuie pusă în perspectivă. Ceea ce ofiţerii
de extensie şi oamenii de ştiinţă consideră degradare, nu este
întotdeauna clasificat astfel şi de agricultori. A înţelege degradarea
presupune o judecată de valoare asupra a ceea ce este un nivel inacceptabil
al schimbării. Degradarea solului se produce şi ca urmare a unor procese
geomorfologice naturale.
24. Cea mai bună metodă pentru extensie este folosire mai multor
metode. Nu există o metodă unică pentru a asigura servicii de extensie
întrucât fermierii sunt diferiţi, iar mesajele pot fi formulate diferit.
25. Extensia în grup nu este un panaceu întrucât fiecare fermă are
probleme specifice.
26. Extensia are, în general, un impact redus. Prin urmare, nu este realist
să ne aşteptăm la schimbări majore.
27. Agricultorii trebuie să simtă că au valoare, că este nevoie de
ei.
prelucrare după Vanclay, F., Social principles for agricultural extension to assist in
the promotion of natural resource management, Australian Journal of
Experimental Agriculture, 44, pp.213-222, 2004.

243
 244

Fizic, intermediarul fluxului informaţional este ofiţerul de

extensie. Aceşti ofiţeri sunt specialiaşti proveniţi din familii
de fermieri, iar activitatea lor constă în vizite la ferme şi
întreprinderi, pe bază de solicitări, respectiv pe baza cerinţelor
de monitorizare formulate de agenţii guvernamentale şi programe
naţionale (de exemplu, Business Link, National Rural).
Tot în categoria mijloacelor, procedurilor şi tehnicilor pe
care cooperativele agricole le pot folosi în activitatea de
transmitere a cunoştinţelor se mai regăsesc şi:
- organizarea de evenimente tematice, întruniri, vizite;
- facilitarea finanţării investiţiilor prin
realizarea/asistarea aplicaţiilor de grant;
- formarea grupurilor de afaceri/producători şi
conectarea avcestora cu cercetarea de profil;
- servicii de postare a mărcilor;
- finanţare pe bază de grant –din fondurile pe care le obţine,
centrul de cunoaştere poate aloca un anumit segment pentru
a susţine activităţi de instruire, calificare, informare, vizite
de studiu în baza solicitărilor;
- consultanţă gratuită sau subvenţionată;
- vizite la fermieri/înreprinzători – constituie activitatea
care aduce cea mai mare contribuţie în termeni de
transfer de cunoaştere. În acest sens, este importantă
pregătirea şi implicarea ofiţerului de extensie care vine în
contact direct cu întreprinzătorii sau fermierii şi care, prin
combinarea abilităţilor profesionale cu atitudinea şi
implicarea afectivă, are un rol cheie în influenţarea
deciziilor luate de actorii rurali;
- organizarea de cursuri de instruire, adaptabile;
- gestionarea bazelor de date cu întreprinzători şi fermieri;
- stabilirea şi întreţinerea legăturilor cu mediul academic
şi organizaţiile guvernamentale şi profesionale;
- asistenţă în start-up şi realizarea planului de afaceri;

244
 245

- Gestionarea unor unităţi tip incubator de afaceri;

- Consultanţă ecologică;
- Gestionarea de reţele de afaceri;
- Promovarea dezbaterilor;
- Evaluarea practicilor de animare a reţelelor;
- Valorificarea şi împărtăşirea bunelor practici şi experienţe;
- Elaborarea de metodologii pentru actorii locali şi naţionali;
- Susţinerea cooperării regionale;
- Informarea actorilor locali şi naţionali;
- Dezvoltarea cooperării europene în domeniu.
Rezultate remarcabile în transferul de cunoaştere s-au obţinut
în Anglia, Germania, Franţa, Olanda. În Anglia, cel mai eficient sistem
s-a dovedit a fi cel bazat pe abordarea bottom-up. La nivel
local, fie fermierii sau întreprinzătorii, fie centrele universitare au
iniţiat acţiuni de cooperare menite să asigure transferul de
cunoaştere în spaţiul rural. Aceste iniţiative au contribuit la
dezvoltarea a peste
10 000 de afaceri rurale prin facilitarea antrenării membrilor lor
în programe de instruire, planificarea şi administrarea afacerilor, în
acţiuni de colaborare şi în inovare şi acţiune antreprenorială. S-a
format astfel o punte de legătură în cadrul unor reţele de
cooperare între utilizatorii finali şi agenţiile guvernamentale. În
ansamblu, iniţiativele s-au dovedit a fi un succes, iar rolul lor devine
tot mai important pentru implementarea schimbării şi valorificarea
oportunităţilor aduse de aceasta.
Iniţiativele rurale pentru transfer de cunoaştere funcţionează
pe baza unor finanţări obţinute prin proiecte de la fonduri
naţionale gestionate de agenţia regională de dezvoltare şi de
la fonduri europene: Fondul Social European (FSE), Fondul European
de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), Programul Obiectiv 2.
Un exemplu reprezentativ, dar şi de succes, în domeniul
reţelelor de cercetare şi extensie agricolă, cu parteneriat multiplu,
dar în care predomină cooperativele de producători sunt Business
Link şi National
Rural, din Marea
Britanie.
245
 246

Din punct de vedere spaţial, cele două reţele au fost proiectate

la nivel regional şi subregional, fiecare având în gestiune 5-7
unităţi administrative şi
1.000-4.000 de afaceri locale, care se regăsesc, în cea mai mare parte
în cadrul cooperativelor de fermieri. Grupul de conducere al unei
iniţiative este format din 10-15 membri reprezentând agenţii
guvernamentale, facultăţi, ministere, asociaţii profesionale, grupuri
de producători şi cooperative agricole. În fiecare centru operează 5-
7 ofiţeri de extensie, respectiv câte unul pentru fiecare unitate
administrativă subordonată regiunii.
Premisele succesului pot fi identificate în caracteristicile
acestor iniţiative, între care menţionăm:
- adoptarea abordării bottom-up;
- colaborarea cu numeroase organizaţii pe baze necompetitive
pentru organizarea de evenimente şi activităţi de
diseminare, astfel că resursele financiare limitate sunt utilizate
eficient;
- asigurarea de asistenţă pentru toate tipurile de afaceri rurale;
- acreditarea profesională a ofiţerilor de extensie pentru
calitatea de consilier şi mentor al afacerilor rurale;
- folosirea de stimulente pentru a încuraja autodeterminarea
în munca de grup a fermierilor şi întreprinzătorilor rurali;
- susţinere de grupuri tematice diversificate care reprezintă
afacerile rurale;
- organizarea de evenimente informative;
- reducerea duplicării efortului printre organizaţiile rurale
prin implicarea lor în grupul de conducere;
- atragerea fermierilor izolaţi sau reticenţi;
- asigurarea de instruire şi asistenţă adaptabilă;
- atragerea şi susţinerea afacerilor cu valoare adăugată mare
şi cu rată de creştere ridicată;
- ajutarea fermierilor întreprinzători tineri.

246
 247

Fiecare iniţiativă furnizează servicii diferite, adaptate

cerinţelor locale, dar toate sunt orientate către
practică, promovează întrajutorarea şi autodeterminarea.
Modul de acţiune, particularităţile personalului, mijloacele de
comunicare folosite au condus la câştigarea încrederii din partea
întreprinzătorilor ai căror mentori sunt.
Nevoile specifice societăţii bazate pe cunoaştere se manifestă şi
în spaţiul rural, cu atât mai mult cu cât acesta se află în faţa unui
amplu proces de transformare. Supravieţuirea
afacerilor rurale este condiţionată de
diversificarea activităţilor, ca răspuns la creşterea concurenţei şi
la cerinţele dezvoltării durabile în ceea ce priveşte rolul agriculturii.
Acţiunea antreprenorială rurală este mijlocul prin care se va
derula schimbarea structurală a spaţiului rural. Dezvoltarea acestei
acţiuni este un proces intensiv sub raport informaţional şi, în
plus, trebuie să se desfăşoare într-un spaţiu care este în mod
structural dezavantajat din punct de vedere al accesului la informaţii.
La nivel mondial s-au dezvoltat numeroase iniţiative care
urmăresc să asigure accesul la informaţie şi pregătirea consumului de
informaţie în spaţiul rural. Ele s-au bazat pe abordări diferite, au
gestionat spaţii de diferite dimensiuni şi au accesat programe de
finanţarea variate. Multe astfel de iniţiative au fost replicate pentru
stimularea regiunilor rurale din Africa, America de Sud şi Asia de Sud
Est. Deşi denumirile diferă destul de mult – centru, portal, iniţiativă,
reţea etc. – intermediarul transferului de cunoaştere poate fi asimilat
unui centru sau nod informaţional.
Cooperativa agricolă trebuie să se constituie într-un portal către
o serie de stimulente pentru dezvoltarea acţiunii
antreprenoriale – informare, consultanţă, accesarea fondurilor,
instruire. În plus, ea trebuie să ajute întreprinzătorii rurali să fie
mai inovativi prin ilustrarea noilor oportunităţi şi prin antrenarea şi
asistarea lor în valorificarea acestora. Cooperativa agricolă trebuie
să faciliteaze munca în grup şi colaborarea, inclusiv
prin susţinerea de noi întreprinderi dezvoltate în
colaborare şi să favorizeze dezvoltarea culturii parteneriatului.

247
 248

Conceptual, coperativa formează un <<nucleu informaţional>>

în care intrările sunt reprezentate de informaţiile furnizate de
fermierii şi întreprinzătorii rurali, rezultatele cercetărilor,
informaţiile legislative şi politice de interes, oportunităţile de
finanţare etc., iar ieşirile sunt răspunsuri la nevoile actorilor locali.
În <<nucleul informaţional>> are loc asamblarea nevoilor cu oferta
informaţională, inclusiv prin cercetare aplicată şiformularea
răspunsurilor. Fluxul informaţional se închide, creându-se astfel
premisele îmbunătăţirii continue.
Pentru a-şi îndeplini rolul de intermediar al cunoaşterii,
este de
preferat ca unităţile cooperatiste implicate, să asigure servicii
gratuite sau puternic subvenţionate. Astfel, se evită concurenţa cu
firmele de consultanţă şi se asigură un acces larg. În ceea ce priveşte
capacitatea de susţinere, fondurile necesare desfăşurării activităţii se
pot obţine pe bază de proiect de la agenţiile regionale de
dezvoltare, de la fonduri europene etc.

8.2. Mode
odel de constit
nstituire şi func
funcţio
ţionare a unei
struc
structuri ag rico
rico le co o per
pe atis pent
r atist
t e pentru transferul de
cunoaşte
unoaştere

Integrarea României în U.E a indus şi va include modificări

majore, nu numai în activităţile practice de aplicare a PAC, dar şi în
domeniile de cercetare şi extensie. Evident, modelul european
şi-a probat performanţele, perenitatea şi eficacitatea. El este
aproape de noi, mai ales după 1 Ianuarie 2007. Urmează ca etape
de lucru să-l înţelegem, promovăm şi adoptăm, într-o viteză maximă,
întrucât decalajele dintre România ş iU.E. sunt imense. Liberalismul
doctrinar caracteristic tuturor politicilor economice europene îşi va
spune cuvântul şi în cercetare, deoarece va trebui să se abordeze
segmentele înguste care vor avea rol de locomotivă în procesul
creşterii economice şi sociale de ansamblu. Acum reţelele de
cercetare îşi găsesc oportunitatea oferind cadrul fertil de colaborare
şi cooperare dintre nord şi sud, dintre est şi vest, dintre oraş şi
sat, adică dintre cercetare şi producţie, prin
intermediul transferului de cunoaştere.
248
 249

În continuare, oferim spre studiu şi informare, un model de

reţele de cercetare şi extensie creat cu parteneri din Marea Britanie şi
România în domeniul cooperaţiei rurale. Pentru realizarea acestei
reţele, ca suport al transferului de informaţie s-au parcurs două etape:
Prima etapă a constat în elaborarea şi derularea unui program
de studii cu finanţare Banca Mondială şi Ministerul Agriculturii din
România intitulat „Consorţiu de Extensie şi Diversificare Rurală”, în
perioada 2004-
2005.
A doua etapă s-a materializat în instituţionalizarea Consorţiului
pe formula juridică a unei asociaţii de fermieri şi procesatori din
judeţul Călăraşi.

8.2.1. Etapa I. Elaborarea şi derularea programului de cercetare

Prima etapă, elaborarea şi derularea programului, a propus,
în primul rând, respectarea regurilor impuse de finanţator, iar în al
doilea rând, asigurarea transferului de cunoaştere între partenerii
din proiect, precum şi de la aceştia către fermieri, în calitatea lor de
beneficiari ai proiectului în cauză.
Parteneriatul proiectului, schematic este redat în figura următoare.

Figura 8.2
Partenerii proiectului Consorţiu de Extensie şi Diversificare Rurală

249
 250

Writtle
College, Marea
Britanie

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

CENTRUL DE CERCETĂRI, ANALIZĂ ŞI POLITICI
REGIOANLE

Institutul de Agenţia Universitate Consiliul

Cercetare şi Naţională de a Agricolă şi Naţional de
Dezvoltare Consultanţă de Medicină Formare
Agricolă Agricolă Veterinară, Profesională
Fundulea Cluj a Adulţilor

Schema redă fluxurile de informaţii în cadrul reţelei,

evidenţiindu- se astfel, poziţia de leader a Writtle College, care a fost
sursa principală de transmitere a informaţiilor. Menţionăm că în
proiectul propriu-zis, toţi partenerii au avut poziţii egale, cu excepţia
ASE care, prin Centrul de Cercetări Analize şi Politici Regionale a avut
rolul de leader.
Transferul de cunoştinţe (figura 8.2), respectiv informaţii s-a
derulat de la Marea Britanie, ţară cu tradiţii şi rezultate înalte în
acţiunea de renaştere rurală, către România, ţară care, în ierarhia
statelor europene, se situează pe locuri modeste în acest domeniu.
Writtle College, instituţie publică de învăţământ superior, cu
o vechime de peste 100 de ani în domeniile educaţiei universitare,
precum şi în domeniul cercetări şi extensiei agricole şi rurale a
considerat oportun, ca în procesul de transfer de informaţii, să
promoveze către partenerii din România, universităţi şi instituţii din
administraţia centrală, ideea întăririi unei structuri de tip cooperatist,
pentru fermierii români, în vederea gestionării în comun a pieţelor
input-urilor şi output-
urilor agricole.
Transferul de informaţii în cadrul parteneriatului cu Writtle
College a vizat trei domenii de cunoaştere: filosofia consorţiului,
managementul
culturilor integrate şi spiritul anteprenorial.
250
 251

Locaţia a fost stabilită în judeţul Călăraşi, pe trei comune

Ileana, Vâlcelele şi Borcea.
Alegerea judeţului Călăraşi, ca zonă de studiu şi de înfiinţare
a unui consorţiu, a fost determinată de potenţialul agricol
însemnat al acestui judeţ, proporţia relativ ridicată a sistemelor
agricole de tip industrial practicate într-un număr mare de
structuri de exploatare în antrepriză (arendaşi,
asociaţii agricole, societăţi comerciale) şi
caracterul comercial al producţiei cerealiere. De asemenea alegerea
celor trei comune s-a făcut în funcţie de poziţia lor georgafică, precum
şi de gradul de reprezentativitate în resurse şi rezultate în producţie,
astfel: Borcea în zona de est, Ileana în vest, iar Vâlcelele, în centrul
judeţului.

8.2.1.1. Motivaţii şi metode

Pentru a reuşi pe piaţa Uniunii Europene, agricultura
judeţului Călăraşi va trebui să se bazeze pe un număr de
principii cheie, cu valoare motivaţională pentru acţiunea de extensie
în agricultură (CEDR), principii care, de altfel, pot fi adoptate şi
la nivelul politicii agrare naţionale în cadrul relaţiilor cu U.E.:
- adoptarea unor tehnologii eficiente din punct de vedere
al costurilor, dar care nu reclamă în mod obligatoriu producţiile medii
cele mai mari;
- utilizarea eficientă a factorilor de producţie
existenţi: infrastructură (irigaţii, drumuri, clădiri), tipuri de
sol, condiţii climatice şi pieţe pentru a reduce investiţiile de
capital iniţiale – de exemplu utilizarea factorilor care, în trecut, au
condus la o poziţie competitivă a fermelor;
- producerea pentru piaţă - producţia fiind orientată către pieţele
şi segmentele de piaţă cunoscute;
- Pregătirea clienţilor - pentru a anticipa şi reacţiona la
tendinţele pieţei;

251
 252

- încurajarea conducerii activităţii spre controlul costurilor, pentru

eficientizarea şi optimizarea marjelor profitului (mai curând
decât maximizarea randamentelo r);
- menţinerea unor niveluri înalte ale flexibilităţii producţiei
pentru a permite sectorului să reacţioneze rapid şi eficient din punct
de vedere al costurilor la pieţele în schimbare;
- utilizarea unor tehnici şi instrumente eficiente de
management al riscului, pentru a face faţă unor riscuri majore
asociate producţiei vegetale (condiţii climatice, boli şi dăunători,
nesiguranţă de natură economică, politică şi piaţă).
În scopul realizării unei agriculturi competitive din punct de
vedere economic în judeţul Călăraşi, metoda de realizare a
CEDR a pus accentul pe aplicarea în practică a progresului tehnic
şi a cercetării ştiinţifice. Prin acesta, înfiinţarea CEDR a asigurat
cadrul practic de acţiune comună a celor mai noi tehnologii cu
cercetarea ştiinţifică, cadru practic facilitat de fermierii performanţi
selecţionaţi şi, în acelaşi timp, lideri în afaceri. Totodată, fermierii
selecţionaţi au fost vectorul de promovare într-o manieră aplicată a
ideilor inovatoare dobândite în cadrul cercetării. În ceea ce priveşte
alegerea afacerilor sau a indivizilor participanţi, s-a pus accentul pe
susţinerea viitorilor “câştigători” în afaceri, respectiv pe acele
structuri la care ne aşteptăm să prospere pe termen mediu şi lung.

8.2.1.2. Obiective
Obiectivul general al înfiinţării consorţiului a fost reprezentat de
conştientizarea avantajelor acţiunilor de cooperare pe piaţa agricolă,
iar obiectivele specifice, ca expresie a modului de manifestare
a obiectivului general, dar şi ca suport în realizarea acestuia, au
fost: cercetare, educaţie, comunicare şi socializare,
instituţionalizarea consorţiului, diseminarea şi
promovarea rezultatelor cercetării (figura
8.3).
Figura 8.3

252
 253

CONŞTIENTIZAREA
AVANTAJELOR ACŢIUNILOR DE
COOPERARE
PE PIAŢA AGRICOLĂ

Educaţie: Comunic Instituţion Disemina

Cercetar ar e şi re şi
aliz are
e: - Instruiri Socializa Promovar
Consorţiu
- Vizite re e
- Studii
de lucru - Cabinet
- Loturi - Instruiri Avocatură - Mass-
demonstrati - Work- - Notariat media
ve shop- - Judecătorie naţională,
- Seminarii uri - Act locală
- Work- - Mese Constitutiv -
shop- uri rotunde şi Statut Broşuri,
- Vizite de - Membrii pliante
lucru - Mese

Prin tradiţie, extensia în agricultura Uniunii Europene a

avut tendinţa să se concentreze asupra diseminării cunoştinţelor
tehnice şi, în plus, să încurajeze adoptarea de tehnologii care
să maximizeze randamentele ca rezultat al progresului tehnic.
Acest lucru a avut adesea ca rezultat utilizarea unor niveluri
înalte de input-uri agricole, precum şi un nivel înalt al investiţiilor în
echipamente specializate.
În România, legătura între cercetarea tehnică şi activitatea
de extensie la nivelul fermierilor a fost mai puţin clară.
Este ştiut faptul că echipamentele specializate reduc
cheltuielile (pe unitate de produs), totuşi, ele impun costuri fixe mari
pe termen lung, deoarece pot fi plătite doar dacă se continuă
cultivarea aceleiaşi culturi timp de mai mulţi ani.
Pentru că pieţele moderne, inclusiv cele agricole, se modifică
într- un ritm foarte alert, investiţiile în capital specializat, adesea
au drept rezultat falimentul, întrucât condiţiile sau cerinţele pieţei
se modifică
înainte ca aceste investiţii să fie plătite. Un echipament mai flexibil, mai
253
 254

puţin intensiv din punct de vedere al capitalului dar mai puţin

eficient pentru sarcinile individuale, are avantajul semnificativ de
a fi utilizat pentru mai multe culturi diferite. În acest mod, fermierul
are posibilitatea de a reacţiona rapid la schimbările pieţei.
Prin urmare, prima cerinţă a oricărei activităţi agricole este ca
ea să fie astfel condusă încât să rămână flexibilă şi să reacţioneze
rapid la tendinţele pieţei. Acest lucru implică o dublă atenţie,
concentrată atât asupra celei mai recente tehnologii, cât şi asupra
eficienţei costurilor în fiecare segment al activităţii.
Mai mult, România ar trebui să recunoască faptul că, în prezent,
în Uniunea Europeană, acele părţi ale agriculturii care
au permis dezvoltarea cu succes a unor fermieri cu spirit
antreprenorial au fost segmentele care au rămas neprotejate.
Astfel, în timp ce sectorul protejat al cerealelor este caracterizat
încă de un număr mare de mici producători (după standardele
occidentale), din care nici unul nu ar putea supravieţui în
condiţiile preţurilor de pe piaţa internaţională, sectoarele
neprotejate (cum ar fi producţia de legume) au contribuit la
dezvoltarea unor mari afaceri la scară internaţională care sunt
dinamice, inovatoare, profitabile şi global competitive.

8.2.1.3. Activităţi
Pentru realizarea obiectivului general şi, implicit, a celor
specifice au fost propuse următoarele categorii de activităţi:
• analiza diagnostic a agriculturii judeţului Călăraşi;
• evaluarea şi selectarea fermierilor;
• instruiri;
• loturi Demonstrative;
• vizite documentare privind sistemul de cooperare şi de
extensie în ţările membreU.E. şi în România;
• instituţionalizarea Consorţiului.

a. Analiza diagnostic a agriculturii judeţului Călăraşi

254
 255

Situaţia diagnostic privind starea fermierilor din judeţul Călăraşi

s-a concretizat într-un studiu de cercetare structurat în trei părţi,
după cum urmează:
I. Diagnoza agriculturii din judeţul Călăraşi. Potenţialul
socio- economic în care au fost analizate resursele naturale, populaţia,
forţa de muncă şi indicatori referitori la agricultură;
II. Piaţa cerealelor din judeţul Călăraşi, respectiv studiul
ofertei, cererii, distribuţiei şi comerţului exterior;
III. Analiza exploataţiilor agricole performante şi a actorilor
economici polarizatori. Studiu de caz: comunele Borcea şi Vâlcelele
în care au fost evidenţiate profilul de modernitate comunitar
(accesibilitate regională, structura economiei locale, reţele de servicii
– suport pentru afaceri, capital uman, infrastructură locală,
performanţa administraţiei publice locale, coeziunea locală) şi profilul
firmelor – centre de polarizare economică.
În elaborarea părţii I, Diagnoza agriculturii din judeţul Călăraşi,
au fost utilizate date statistice furnizate de Institutul Naţional de
Statistică, în principal, Recensământul General Agricol, 2002
şi Recensământul populaţiei, 2002,
iar perioada pentru care s-a realizat cercetarea a fost
1992-2002.
Concluziile desprinse din analiza indicatorilor economici şi
sociali referitori la judeţul Călăraşi au fost următoarele:
• Judeţul Călăraşi este o zonă cu relief predominant de
câmpie (Câmpia Bărăganului, Câmpia Vlăsiei,
Câmpia Burnasului, Lunca Dunării), climă
temperat continentală cu regim omogen şi reţea hidrografică
puternică reprezentată de fluviul Dunărea, râuri cu izvoare în câmpie
şi multitudinea de lacuri de luncă şi lacuri de acumulare (Iezeru-
Mostiştea, Frăsinet, Gurbăneşti, Fundulea);
• Numărul populaţiei a înregistrat un regres semnificativ, relevat
de diminuarea cu 4,19% a indicatorului în perioada analizată.
Structura pe clase de vârstă a evidenţiat un proces tot mai accentuat
de îmbătrânire
a populaţiei, în condiţiile în care grupa de vârstă 60 de ani şi peste

255
 256

reprezintă 22% din totalul populaţiei, înregistrând o creştere de

13%.
Structura pe sexe a populaţiei este relativ echilibrată, cu o pondere
de
50,85% a persoanelor de sex masculin şi de 49,15% a persoanelor de
sex feminin. Repartizarea pe medii de viaţă a populaţiei
evidenţiază preponderenţa populaţiei rurale (peste 60%
în toată perioada analizată);
• Referitor la forţa de muncă, la nivelul anului 2002
populaţia ocupată reprezenta 89% din total populaţie activă, iar
ponderea cea mai ridicată în total populaţie ocupată o deţinea
populaţia cu vârste cuprinse între 30 şi 40 de ani, urmată de
populaţia între 40 şi 50 de ani. Însă, în ceea ce priveşte
repartizarea şomerilor pe grupe de vârste, situaţia este diametral
opusă, deoarece ponderea cea mai ridicată a şomerilor s-a înregistrat
la grupa de vârstă până în 30 ani (40%, din care
25% bărbaţi şi 15% femei). Din analiza acestor indicatori s-a
remarcat gradul ridicat de îmbătrânire al forţei de muncă;
• Pe baza analizei indicatorilor economici şi sociali, la nivelul anului
2002, s-a stabilit faptul că, agricultura reprezintă principala activitate
în economia judeţului Călăraşi, dat fiind potenţialul agricol ridicat de
care dispune judeţul.
Astfel, suprafaţa agricolă totală de 426.780 hectare,
situează judeţul pe locul 8 în România şi pe locul 2 în cadrul regiunii
Sud-Muntenia din care face parte (3 % din suprafaţa agricolă a
ţării şi 16% din suprafaţa agricolă a regiunii). Terenurile agricole
ocupă aproximativ 84% din suprafaţa judeţului. Fondul funciar agricol
pe categorii de folosinţă are următoarea structură: teren arabil 96.8
%, păşuni 1.25 %, fâneţe 0.02
%, vii 1.84 % şi livezi
0.07 %.
Populaţia ocupată în agricultură reprezenta peste 58%,
depăşind cu mult atât valoarea indicatorului înregistrată de
regiunea Sud- Muntenia (43,5%), cât şi valoarea indicatorului la nivel
naţional (36,2%). Numărul salariaţilor din agricultură reprezenta 14%
din total, la nivelul
regiunii Sud -Muntenia 5%, iar la nivelul României este de
2%.

256
 257

Numărul de exploataţii agricole, la nivelul anului 2002, era de

83.564, din care 99,4% gospodării agricole individuale, iar 0,6% unităţi
cu personalitate juridică. Din totalul suprafeţei agricole utilizate
(SAU) a judeţului de 375.633 ha, 23% este exploatată de gospodăriile
individuale şi 77% de către unităţile cu personalitate juridică.
De aici rezultă faptul că, judeţul Călăraşi a urmat o
evoluţie similară celei înregistrată la nivel naţional, din punct
de vedere al structurii exploataţiilor în funcţie de statutul juridic,
caracterizată prin preponderenţa exploataţiilor de subzistenţă care
produc în principal sau în exclusivitate pentru autoconsum şi
ocazional pentru piaţă. Dar, din punct de vedere al structurii
exploataţiilor în funcţie de suprafaţa agricolă utilizată, situaţia este
total diferită în SUA, deoarece exploataţiile comerciale deţin în această
ţară aproximativ ¾ .
Suprafaţa agricolă irigată era de 22.574 ha, respectiv 6%
din suprafaţa agricolă utilizată (faţă de 2,9% la nivel naţional şi 4,6% la
nivelul regiunii Sud), din care 0,1% se regăsea în exploatarea
gospodăriilor individuale şi 5,9% în exploatarea unităţilor cu
personalitate juridică.
Numărul de tractoare se ridica la 5.038, din care 47%
erau deţinute de gospodăriile individuale, iar 53% de unităţile cu
personalitate juridică. Încărcătura pe tractor era de 71
ha/tractor, faţă de 51 ha/tractor la nivel naţional, ceea ce
evidenţiază o situaţie extrem de nefavorabilă din punct
de vedere al modernizării şi
intensificării producţiei agricole, mai ales că, la nivelul
anului 2002 nu se ajunsese încă la nivelul de utilare tehnică din anul
1990.
Situaţia efectivelor de animale pe specii la nivelul judeţului
se prezenta astfel: 31,9 mii bovine (7,4% din totalul efectivelor din
zona Sud şi 1,1% din efectivele României), 121,8 mii ovine (16,1% şi
respectiv 1,7%),
15,8 mii caprine (11,7%, respectiv 2,2%), 230,9 mii porcine
(15,7%, respectiv 2,8%), 3015,7 mii păsări (16%, respectiv 3,7%).
Gospodăriile individuale deţin peste 90% din efectivele de bovine,
ovine şi caprine,
65% din efectivele de porcine şi 50% din efectivele de
păsări.

257
 258

Industria a cunoscut în perioada analizată un declin considerabil,

determinat, în principal, de cauze generale existente la nivelul
industriei naţionale: consumuri energetice foarte
ridicate, eficienţă şi competitivitate redusă,
politici de restructurare şi
privatizare neperformante. Industria este orientată, cu
precădere, spre activităţi de prelucrare, principalele ramuri industriale
fiind reprezentate de: industria alimentară şi a băuturilor,
fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, fabricarea celulozei, hârtiei
şi produselor din hârtie, industria metalurgică şi a produselor din
metal şi industria mijloacelor de transport. În cadrul industriei
prelucrătoare, cea mai mare pondere este deţinută de industria
alimentară care, în anul 2003, a contribuit cu 58.4% la producţia
industrială a judeţului, urmată de industria confecţiilor textile (17.6%
din totalul producţiei industriale), industria celulozei şi hârtiei (9.0%),
industria altor produse din minerale nemetalice (3.0%).
Activităţii de transporturi din judeţul Călăraşi îi sunt
caracteristice: magistrala feroviară dublă şi electrificată Bucureşti-
Constanţa (Ciulniţa – principal nod feroviar) şi tronsonul feroviar
Bucureşti-Olteniţa. Lungimea drumurilor publice totaliza 1 175 km,
din care 385 km erau drumuri naţionale şi 793 km drumuri
judeţene şi comunale, astfel că densitatea reţelei rutiere era de 23.1
km/100 km2. De asemenea, judeţul Călăraşi este traversat de
autostrada Bucureşti – Fundulea – Feteşti – Constanţa, iar
transporturile navale de mărfuri şi de agrement pe Dunăre se
derulează prin porturile fluviale Călăraşi şi Olteniţa.
Turismul este favorizat de existenţa fluviului Dunărea, dar
oportunităţile turistice existente sunt insuficient exploatate în
prezent. Infrastructura turistică este asigurată de 8 unităţi de cazare
din care 5 hoteluri şi moteluri şi 3 pensiuni turistice. Totuşi, gradul
de ocupare al capacităţii de cazare s-a menţinut scăzut în toată
perioada analizată, ajungând în anul 2002 la 19%. Atât turismul,
cât şi celelalte activităţi economice au fost afectate
de infrastructura necorespunzătoare
calitativ şi cantitativ, deoarece starea tehnică a drumurilor judeţene şi
258
 259

comunale este nesatisfăcătoare în mediul urban şi insuficientă în

mediul rural.

În elaborarea părţii II, Piaţa cerealelor din judeţul Călăraşi, au

fost utilizate, date statistice furnizate de Direcţia Generală
Regională de Statistică a judeţului Călăraşi.

Concluziile desprinse din studiul ofertei, cererii,

distribuţiei şi comerţului exterior au fost următoarele:
• Oferta de cereale a judeţului este reprezentată, în principal,
de producţia internă de cereale, având în vedere caracterul
preponderent cerealier al structurii producţiei agricole şi ponderea
relativ mică a importului de cereale (4,5%).
Suprafaţa cultivată cu cereale a înregistrat o evoluţie
ascendentă, de la 58% din total suprafaţa cultivată în anul 1990
(245.456 ha) la 70% în
2002 (286.896 ha). Cauzele care au generat acest fenomen sunt, pe
de- o parte, de natură obiectivă, datorită amplasării în zona de
câmpie, climatului favorabil cultivării cerealelor şi tradiţiei, iar pe de
altă parte, de natură subiectivă, datorită faptului că aceste culturi se
pot realiza cu alocări reduse de mijloace tehnice şi de forţă de muncă.
În 2002, în judeţul Călăraşi, din totalul suprafeţei cultivate
cu cereale, grâul ocupa 53,8%, iar porumbul 30,7%. Din punct de
vedere al structurii de proprietate, sectorului privat deţine 90% din
suprafaţa totală cultivată şi 93,1% din suprafaţa totală cultivată cu
cereale. Pe categorii de culturi sectorul privat deţinea 93,1% din
suprafaţa totală cultivată cu grâu, 94,6% din suprafaţa totală cultivată
cu porumb.
Producţia de cereale la nivelul judeţului Călăraşi a
înregistrat oscilaţii sensibile. Astfel, cele mai scăzute valori s-au
înregistrat în 1996 -
594.135 tone (aproximativ 56% din producţia anului 1995 şi 66% din
cea a anului 1990) şi 2002 - 613.710 tone (48% din producţia anului
1997 şi 69% din cea a anului 1990), iar cele mai ridicate valori în
1995 - 1.054.570 tone, 1997 - 1.254.896 tone şi în 2001 - 1.050286
tone. Factorul cel mai
important care a contribuit la obţinerea acestor producţii, şi într-un caz
şi
259
 260

în celălalt, a fost factorul climatic, dar o importanţă semnificativă

în diminuarea producţiei a avut-o şi gradul de utilizare redusă de input-
uri performante datorită puterii financiare
deosebit de precară a producătorilor agricoli
privaţi.
• Cererea de produse cerealiere se concretizează în
următorii indicatori: consumul populaţiei, seminţe utilizate ca
input-uri pentru agricultură şi consumul de furaje pentru hrana
animalelor. Consumul populaţiei în judeţul Călăraşi a înregistrat
scăderi în toată perioada analizată datorită tendinţei generale de
reducere a consumului de pâine ce se manifestă pe plan mondial,
dar mai ales politicii practicate de guvern în domeniul preţurilor la
unele produse agricole.
• Distribuţia cerealelor
O problemă deosebită cu care se confruntă producătorii agricoli
din judeţul Călăraşi, atât micii producători, cât şi societăţile
comerciale agricole şi asociaţiile agricole, o reprezintă lipsa spaţiilor
de depozitare proprii. Această problemă are repercusiuni majore în
stabilirea preţurilor de vânzare, deoarece aceştia sunt obligaţi să
valorifice producţia imediat după recoltare la preţuri foarte scăzute.
Spaţiile de depozitare din judeţul Călăraşi sunt reprezentate
în principal de fostele silozuri existente înainte de anul 1990,
care în perioada de tranziţie au fost privatizate. În prezent,
jumătate din acestea aparţin unor societăţi comerciale din afara
judeţului, respectiv din Bucureşti, Ialomiţa, Constanţa, Galaţi, Buzău.
Capacitatea totală de depozitare este de 742 mii tone, din care 403
mii tone în silozuri şi 329 mii tone în magazii.
• Comerţul exterior cu cereale
Până în anul 1997 nu au fost înregistrate operaţiuni de export
sau import de cereale pe teritoriul judeţului. Începând cu anul 1997,
balanţa comercială a cerealelor a înregistrat valori pozitive (în 1997,
1998 şi 2002) sau negative (1999, 2000 şi 2001) în funcţie de
oscilaţiile producţiei
interne şi de oportunităţile existente pe
piaţă.
260
 261

În elaborarea părţii III, Analiza exploataţiilor agricole performante

şi a actorilor economici polarizatori. Studiu de caz: comunele
Borcea şi Vâlcelele, au fost utilizate date furnizate de
Recensământul General Agricol 2002, primăriile Borcea şi Vâlcelele şi
cele 6 societăţi comerciale agricole din aceleaşi comune.
Modelul de analiză a fost format din mai multe paliere:
• Profil de modernitate comunitară;
• Profilul firmelor - centre de polarizare economică;
• Profil antreprenorial.
Din cele 48 de comune ale judeţului Călăraşi au fost selecţionate
Vâlcelele şi Borcea, conform criteriilor:
• oportunităţi de revitalizare - Vâlcelele şi oportunităţi de
modernizare - Borcea;
• număr de firme agricole care şi-au dovedit viabilitatea economică
şi au posibilităţi de multiplicare economică;
• număr semnificativ de antreprenori agricoli
În cele două comune analizate au fost identificate firme
care reuşesc prin structura şi funcţionalitatea lor să deţină un statut
de centru de polarizare economică, umană şi socială. Pentru firmele
vizate au fost evidenţiate atât profilul economic, cât şi profilul
antreprenorial.
Astfel, firmele selecţionate şi analizate, din comuna Borcea,
care au un efect polarizator în zonă au fost: Sc. Agrofam Holding SRL
(sediul în oraşul Feteşti, jud. Ialomiţa); Sc. Agromec SA Borcea
(sediul: comuna Borcea, jud. Călăraşi); Sc. Agricola Agromec 2
SA Borcea (sediul: comuna Borcea, jud. Călăraşi). De asemenea, au
fost selecţionate trei societăţi din comuna Vâlcelele: SC Agro Tudor
SRL, SC Movamia SRL, SC Ildu SRL, toate cu sediul în comuna
Vâlcelele, judeţul Călăraşi.

b. Evaluarea şi selectarea fermierilor

Această acţiune, considerată a fi deosebit de importantă în ceea
ce priveşte gradul de disponibilitate şi de pregătire profesională
a
261
 262

persoanelor selectate atât în derularea dar şi în finalizarea cu succes

a constituirii consorţiului, s-a realizat după următoarea schemă:
- stabilirea criteriilor şi procedurilor de selecţie;
- elaborarea chestionarelor;
- identificarea grupului ţintă;
- aplicarea şi elaborarea chestionarului;
- calitatea persoanelor selectate.
Criteriile de selecţie au fost stabilite, în mod diferit, pe două
etape distincte, după cum urmează:
1) pentru derularea acţiunilor, în funcţie de:
¾ Vârstă: proprietari/manageri mai tineri care se consideră
a avea în faţa lor o carieră pe termen lung;
¾ Sociabilitate: persoane care au stabilit legături în afara propriei
lor afaceri, adesea cei care au călătorit sau lucrat în
alte sectoare şi care pot să adopte idei şi tehnici din cadrul
altor activităţi sau locaţii
¾ Abilităţi manageriale: antreprenori care îşi asumă riscul, care
sunt devotaţi propriilor preocupări şi se concentrează asupra
profitabilităţii tuturor activităţilor;
¾ Disponibilitatea: persoane rezidente în mediul rural preocupate
de dezvoltarea unei afaceri agricole
¾ Potenţial funciar: fermieri care au în proprietate sau
exploatare minimum 50 ha.
2) criterii focalizate pe capacitatea fiecărei persoane selectate
de a:
¾ beneficia de program;
¾ reacţiona la inovaţie şi schimbare;
¾ dezvolta propriul potenţial productiv;
¾ influenţa alte persoane, astfel încât, să disemineze cunoştinţele
şi priceperile dobândite în cadrul programului.
Chestionarele de selecţie au fost elaborate de o echipă de
specialişti cu pregătire profesională eterogenă, din care au făcut parte

262
 263

sociologi, psihologi şi economişti. Prin chestionare s-a

urmărit identificarea profilului socio-economic, psihologic şi
individual al fiecărui aplicant.
Chestionarele au fost aplicate în cele trei localităţi din
judeţul Călăraşi, respectiv Borcea, Vâlcelele şi Ileana, fiind
intervievate 120 de persoane, din categoriile socio-profesionale
amintite. În urma evaluării chestionarelor, au fost selectate 40 de
persoane, a căror repartizare pe
centre, este
următoarea.
Tabel 8.1
Fermieri
selectaţi

TOTAL din care în:

ILEANA VÂLCELELE BORCEA
40 15 14 11

Calitatea persoanelor selectate, a fost determinată în funcţie de

gradul de pregătire profesională şi structura pe vârstă şi sexe. În plus,
s-a ţinut cont şi de potenţialul funciar al fiecărui aplicant şi
structura pe culturi, la nivelul fiecărei ferme.
Referitor la gradul de pregătire profesională a rezultat că 85% din
persoanele selectate au studii agricole de specialitate,
preponderenţi
fiind cei cu studii medii 60%, iar ingineri agronomi, numai 25% (tabel 8.2).

Tabel 8.2
Gradul de pregătire profesională a persoanelor
selectate
Studii %
- Superioare: Ingineri Agronomi 25
- Medii: Profil Agricol 60
- Gimnaziu şi profesionale 15

În ceea ce priveşte structura pe vârstă şi sex a rezultat situaţia din

tabelul următor.
Tabel 8.3
Structura pe vârste şi sexe a
participanţilor
Bărbaţi Femei
<30 ani 31-50 ani >50 ani <30 ani 31-50 ani >50 ani
1 30 6 3 -
37 3

263
 264

Aceste date, motivate de dificultatea activităţilor agricole

şi mediul economic ostil pentru agricultori, relevă disponibilitate, în
special a bărbaţilor, pentru antreprenoriatul
agricol de performanţă şi preponderenţa persoanelor
de vârstă medie, încă tinere, între 31- 50 de ani, cu interes pentru
agricultură.
Potenţialul funciar agricol al fermierilor selectaţi, rezultat
din însumarea suprafeţelor în proprietate şi antrepriză (arendă,
concesiune şi asociere), a fost de peste 40,3 mii ha (tabel 8.4).
Suprafaţa pe fermă, oscilează de la minim 50 ha, la maxim 16.000 ha.
Proporţia cea mai mare din suprafaţa agricolă, peste 92%, se află în
antrepriză. În proprietate sunt mai puţin de 8%, aceasta ca efect,
în primul rând, al restricţiilor legislative care limitează, la nu mai
mult de 200 ha/ familie, terenul agricol în proprietate, iar în al
doilea rând, cota înaltă a ofertei de teren
pentru arendare şi asociere.
Tabel 8.4
Suprafaţa agricolă, exploatată de fermierii
selectaţi

Suprafaţa Total Comuna

agricolă ILEANA VÂLCELELE BORCEA
ha % ha % ha % ha %
TOTAL 40.363 100 7.450 100 5.263 100 27.615 100
din care:
- în 1.810 7,7 440 9,9 770 33,6 600 2,2
proprietate
- în antrepriză 32.609 92,3 4.830 90,1 764 66,4 27.015 97,6

Structura pe culturi ilustrează caracterul cerealier al zonei (tabel

8.5), deoarece, cerealele, respectiv grâul, orzul şi porumbul deţin peste
65% din suprafaţa fermierilor din consorţiu; la aceste culturi
cerealiere, pentru a realiza un asolament raţional, se aliniază floare-
soarelui cu cca.
20%, şi furajele cultivate cu 1%.
Rezultă, în mod clar, gradul înalt de specializare a fermelor luate
în studiu, pentru cultura mare, cu referire la cereale şi oleaginoase.
Tabel 8.5
Structura pe culturi
264
 265

Cultura %
Grâu 25
Orz 10
Porumb 30
Floarea Soarelui 20
Alte culturi 15
TOTAL 100

În concluzie, persoanele selectate constituie un eşantion

reprezentativ, a ceea ce ar trebui să existe în agricultura românească,
în etapa integrării şi după integrarea în U.E, din punct de
vedre al performanţelor potenţialului uman.

c. Instruiri
Instruirile s-au organizat pentru fermierii selectaţi în scopul
pregătirii lor teoretice, în probleme noi şi importante ce privesc
agricultura românească, în pragul integrării în U.E.
Instruirile s-au desfăşurat în cadrul unor seminarii organizate
de Academia de Studii Economice prin Centrul de Cercetări
Analize şi Politici Regionale. Seminariile, în număr de 19, s-au
desfăşurat pe parcursul a trei luni (aprilie, mai şi iunie, din anul
2004), în două locaţii Călăraşi şi Borcea, iar participanţii au fost
fermierii selecţionaţi pentru constituireaconsorţiului, din
centrele Ileana, Borcea şi Vâlcelele.
Curricula cursurilor a fost focalizată pe cinci probleme generale:
Politici agricole, Management, Marketing, Tehnologii, Agricultură
ecologică.

Tabel 8.6
Tematica seminariilor şi instituţiile de învăţământ superior şi
cercetare agricolă, din România şi Marea Britanie, implicate în acţiune

TEMĂ INSTITUŢIE
Politici Agrare Academia de Studii Economice
Management Academia de Studii Economice
Marketing Academia de Studii Economice
Agromarketing Academia de Studii Economice
Ameliorare şi producere de sămânţă Institutul de Cercetare şi
la floarea soarelui şi soia. Dezvoltare
Agricolă Fundulea

265
 266

Ameliorare şi producere Institutul de Cercetare şi

de sămânţă la porumb şi Dezvoltare
grâu.
Ameliorare şi producere de sămânţă Agricolă Fundulea
Institutul de Cercetare şi
la plante furajere Dezvoltare
Tehnologia de cultură a principalelor Agricolă Fundulea
Institutul de Cercetare şi
cereale, a plantelor oleaginoase şi a Dezvoltare
plantelor furajere Agricolă Fundulea
Structura optimă a culturilor în fermele Institutul de Cercetare şi
din judeţul Călăraşi Dezvoltare
Irigarea şi fertilizarea principalelor Agricolă Fundulea
Institutul de Cercetare şi
culturi agricole Dezvoltare
Agricolă Fundulea
Rotaţia cea mai adecvată pentru Institutul de Cercetare şi
culturile agricole în fermele judeţului Dezvoltare
Călăraşi
Pământul, Agricolă Fundulea
habitat pentru numeroase Institutul de Cercetare şi
organisme vii Dezvoltare
Agricolă Fundulea
Buruienele, componentă a Institutul de Cercetare şi
ecosistemului natural. Metode de control Dezvoltare
Agricolă Fundulea
Combaterea buruienilor din principalele Institutul de Cercetare şi
culturi agricole Dezvoltare
Rural Food Processing, Adding Value, AgricolăCollege,
Writtle Fundulea
United Kingdom
HCCP, Food Chain Tool kit
Integrated Crop Management / Crop Writtle College, United Kingdom
Protection
Ploughing, Low Tillage Writtle College, United Kingdom
Organics Writtle College, United Kingdom
Traceability Writtle College, United Kingdom

Interesul cursanţilor faţă de cursuri a avut, în esenţă, o

dublă
motivaţie:
- suport în performarea propriilor afaceri;
- relevanţa înaltă în constituirea şi funcţionarea consorţiului,
ca entitate cooperatistă de succes.
În plus, toate aceste informaţii, au fost valorificate şi în
cadrul acţiunii destinate loturilor demonstrative. Pe fond, calitatea
ştiinţifică deosebită a materialului teoretic, precum şi seriozitatea
şi rigurozitate lectorilor, au dat garanţia finalizări în bune condiţii a
acţiunilor viitoare.

d. Loturi Demonstrative
Loturile demonstrative ocupă, spaţial,
segmentul dintre cercetarea ştiinţifică şi producţie.
Prin aceasta, ele se încadrează conceptului european de
extensie agricolă. Iată de ce, loturile
demonstrative reprezintă un vector valoros de promovare, popularizare,
266
 267

convingere şi introducere în practică a rezultatelor cercetării

ştiinţifice. Prin urmare, loturile demonstrative ca activităţi
experimentale nu trebuie confundate cu experimentele ştiinţifice,
propriu-zise.
Tehnic, loturile demonstrative necesită, înainte de toate, o
suprafaţă de teren, special amenajată, pe care se aplică rezultatele
cercetării ştiinţifice, din punct de vedere al factorilor de producţie
şi tehnologiilor performante, toate sub un management care să
potenţeze la maxim randamentele şi eficienţa economică.
Pentru mai buna observare a rezultatelor acestui studiu, s-
au înfiinţat loturi demonstrative, pe suprafeţele deţinute de fermierii
privaţi, aparţinând grupului ţintă, prin acordul de voinţă al acestora
în două centre (comune): Ileana şi Vâlcelele. Culturile agricole rulate
pe loturile respective au fost : porumbul şi floarea-soarelui.
Activitatea de înfiinţare a loturilor demonstrative s-a realizat
cu ajutorul fermierilor, care au aplicat tehnologiile însuşite în
cadrul seminariilor.
Seminţele au fost asigurate gratuit de - Institutul Fundulea,
din hibrizi obţinuţi în cadrul activităţii proprii de cercetare, după
cum urmează: la porumb, Campion, Paltin, Faur şi Olt; la floarea-
soarelui, Justin, Splendid, Favorit, Performer. Alegerea acestor hibrizii
s-a făcut în funcţie de gradul ridicat de pretabilitate şi performanţă în
zona de Sud- est a ţării, inclusiv judeţul Călăraşi, aşa cum a rezultat
din caracteristicile tehnice şi economice formulate de Institutul
Fundulea. Tot Institutul Fundulea, prin cercetătorii implicaţi şi
specializaţi pe cele două culturi, au oferit managementul tehnologic.
In cadrul acestei activităţi şi-a dat concursul şi Institutul
de Cercetare Dezvoltare pentru Economie Agrară, din cadrul
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Bucureşti, care a acordat
consultanţă în domeniul economiei agrare beneficiarilor direcţi ai
acţiunii, în scopul
gestionării eficiente a costurilor pe loturi şi
culturi.
Tabel 8.7
Suprafaţa totală a loturilor demonstrative, pe comune şi culturi

267
 268

ha
CULTURĂ ILEANA VALCELELE
/ HIBRIZI Suprafaţa Suprafaţa Suprafaţa Suprafaţa
preconizat realizată preconizat realizată
ă ă
Porumb
(CAMPION, PALTIN, FAUR, OLT) 0,7 1 0,7 1
Floarea-soarelui
(JUSTIN, SPLENDOR , 0,5 0,5 0,5 0,5
FAVORIT, PERFORMER)
Suprafaţa totală 1,2 1,5 1,2 1,5

Suprafaţa loturilor (tabel 8.7) a fost egală, atât în dimensiune,

pe fiecare centru, de 1,5 ha, dar şi în ceea ce priveşte structura pe
cele două culturi: 1 ha la porumb şi 0,5 ha la floarea-soarelui.
Producţiile medii realizate pe loturile demonstrative, au fost mai
mari decât la culturile
realizate în scopuri comerciale (tabel 8.8).
Tabel 8. 8
Producţiile medii pe loturile demonstrative şi sistemele comerciale
Kg/ha
CULTURĂ ILEANA VÂLCELELE
/ HIBRIZI Comercial Loturi Comercial Loturi
demonstrativ demonstrativ
Porumb e e
(CAMPION, PALTIN, FAUR, 8 000 8 975 9 000 9 325
OLT)
Floarea-Soarelui
(JUSTIN, SPLENDOR,
FAVORIT, 2 000 3 727 2 600 3 775
PERFORMER)
Această situaţie a fost posibilă datorită aportului
cercetării ştiinţifice, cu aplicabilitate în tehnologii şi management;
toate celelalte condiţii au fost, în linii generale, similare,
respectiv: calitate solurilor, sistema de maşini, tratamente chimice,
etc.
Pentru a evalua gradul de pretabilitate a soiurilor şi hibrizilor
de porumb şi floarea soarelui în zona Călăraşi, s-au efectuat
analize comparative între producţiile medii realizate pe loturile
demonstrative şi producţiile medii preconizate, conform potenţialului
fiecărui soi şi hibrid, la limita minimă, aşa cum au fost determinate
de cercetarea ştiinţifică
(tabel 8.9).
Tabel 8.9
Producţii medii pe soiuri şi hibrizi în cadrul
loturilor demonstrative*
268
 269

Kg/ha
CULTURĂ ILEANA VÂLCELELE
/ HIBRIZI Preconizat Realizat Preconizat Realizat
Porumb 8 903 8 975 8 903 9 325
CAMPION 8 420 9 200 8 420 9 500
PALTIN 7 800 7 700 7 800 8 000
FAUR 7 040 8 200 7 040 8 800
OLT 12 350 10 800 12 350 11 000
Floarea - Soarelui 3 700 3 727 3 700 3 775
JUSTIN 3 600 3 650 3 600 3 740
SPLENDOR 3 400 3 540 3 400 3 570
FAVORIT 4 000 3 830 4 000 3 920
PERFORME 3 800 3890 3 800 3 880
R
*Observaţii: 1) Toate loturile demonstrative au fost realizate în sistem neirigat
2) Producţiile medii preconizate au fost stabilite conform potenţialului fiecărui
hibrid la limita
minimă

Din analiza exhaustivă a rezultatelor s-a constata că, mai

puţin productiv în zonă, este hibridul FAUR la porumb şi soiul
FAVORIT la floarea-soarelui, deoarece, atât la Ileana cât şi la
Vâlcelele, producţiile medii realizate au fost sub potenţialul productiv al
soiurilor respective.
Ţinând cont de informaţiile expuse anterior, au fost
formulate următoarele concluzii de sinteză, privitoare la :
I. cultura „PORUMB”:
- pentru comuna Ileana:
• producţia medie si valoarea producţiei, mai mare cu circa 12%,
în lotul demonstrativ, faţă de culturile comerciale;
• nivelul cheltuielilor totale, mai mari cu circa 8%, la lotul demonstrativ.
• veniturile în lotul demonstrativ, mai mari cu circa 27%;
• costurile de producţie, mai mici cu 97,3 lei/kg, la lotul demonstrativ
(circa 6%), în condiţiile când preţul pe piaţa internă este
acelaşi;
- pentru comuna Vâlcelele;
• producţia medie şi valoarea producţiei, mai mari la lotul
demonstrativ, cu circa 4%, faţă de cele din fermele comerciale;
• nivelul cheltuielilor totale şi al veniturilor mai mari, cu circa 4%, la
lotul demonstrativ;
• nivelul costului de producţie, aproximativ egal, la acelaşi preţ de
valorificare pe piaţă.

269
 270

Aspecte comparative relevante între cele două comune:

nivelul indicatorilor tehnico-economici - superiori pentru comuna
Vâlcelele, atât la lotul demonstrativ, cât şi cel comercial.

II. cultura „FLOAREA SOARELUI”:

- pentru comuna Ileana:
• producţia medie şi valoarea producţiei realizata pe
lotul demonstrativ, este mai mare cu 86%, faţă de cea din
ferma comercială;
• nivelul cheltuielilor totale, mai mici cu 32,6%, la lotul
demonstrativ faţă de ferma comercială;
• veniturile in lotul demonstrativ, mai mari de 4,9 ori;
• costurile de producţie mai mici, cu 1995 lei/kg, în
favoarea lotului demonstrativ, faţă de fermele comerciale.
- pentru comuna Vâlcelele:
• producţia medie şi valoarea producţiei mai mari cu 45%
la lotul demonstrativ;
• nivelul cheltuielilor totale mai ridicate cu 24% în
lotul demonstrativ;
• veniturile mai mari de 2 ori, iar rata venitului superioară cu
24,6%
;
• nivelul costului de producţie mai redus pentru lotul
demonstrativ.

Aspecte comparative relevante între cele două comune: nivelul

indicatorilor tehnico-economici aproximativi egali în
loturile demonstrative şi superior în ferma comercială
de la comuna Vâlcelele, atât ca producţie realizată cât şi ca rezultate
economice obţinute.

Tabel 8.10
Analiza comparativa a principalilor indicatori tehnico-economici
la cultura „PORUMB BOABE”
- calculaţii pe hectar -
Indicatori UM Comuna „Ileana” Comuna „Vâlcelele”

270
 271

tehnico-economici Lot Ferma Lot Ferma

demonstrat producţie demonstrat producţi
iv iv e
Producţia medie kg. 8975 8000 9325 9000
Valoarea producţiei mii lei 32312,5 28800 33577,5 32400
Cheltuieli totale, mii lei 24822 22901,5 25705,4 24822
din care:
- pentru producţia mii lei 23922 22101,5 24765,4 23922
principală
Venit mii lei 7490,5 5898,5 7872,1 7578
Rata venitului % 31,3 26,7 31,8 31,7
Cost de producţie lei/kg 2665,4 2762,7 2655,8 2658
Preţ piaţa interna lei/kg 3500 3500 3500 3500

Tabel 8.11
Analiza comparativa a principalilor indicatori tehnico-economici
la cultura „FLOAREA SOARELUI”
- calculatii pe hectar –
Indicatori Comuna „Ileana” Comuna „Vâlcelele”
tehnico-economici
Lot Ferma Lot Ferma
demonstrat producţie demonstrat producţie
iv iv
Producţia medie kg. 3727 2000 3775 2600
Valoarea producţiei mii lei 30356 16300 30740 21190
Cheltuieli totale, din mii lei 18404,5 13876,5 18447,8 14831,4
care:
pentru producţia mii lei 17864,5 13576,5 17907,8 14441,4
principal
Venit mii lei 11951,5 2423,5 12292,2 6358,6
Rata venitului % 66,9 17,8 68,6 44,0
Cost de producţie lei/kg 4793,3 6788,2 4743,8 5554,4
Preţ piaţa interna lei/kg 8000 8000 8000 8000

e. Vizite documentare privind sistemul de cooperare şi de

extensie în
ţările
membre U.E. şi în România
Prin vizitele de lucru ale fermierilor s-a urmărit
îndeplinirea următoarelor obiective principale:
1. înţelegerea ecuaţiilor concrete de aplicare, la nivel de fermă, a
Politicilor Agricole Comune;
2. cunoaşterea unor tehnologii şi sisteme noi de producţie, stocare
şi marketing;
3. asimilarea unor cunoştinţe şi experienţe, în domeniu
extensiei, diversificării, cooperării şi asocierii;

271
 272

4. accesarea informaţiilor referitoare la regulileU.E. cu privire

la calitatea producţiei;
5. creşterea gradului de socializare a fermierilor din
componenţa g rupului ţintă;
6. conştientizarea importanţei şi necesităţii rolului cooperaţiei
într-o agricultură modernă, performantă.
Toate aceste obiective, în domeniul cunoaşterii, au
presupus: informare, schimb de experienţă, aplicaţii practice,
relaţionare şi, ce este foarte important, dezvoltarea spiritului
cooperatist, prin putere exemplului.
Pentru a obţine finalitate operaţională în constituirea şi
funcţionarea consorţiului, vizitele de lucru au fost concepute astfel
încât fermierii să fie constituiţi într-un grup care să relaţioneze,
pentru o perioadă mai lungă de timp, în locaţii, altele decât judeţul
Călăraşi.
Vizitele de lucru, au fost stabilite a se efectua pe două
locaţii distincte:
1. România, ferme, asociaţii şi societăţi agricole din judeţul Dolj;
2. Marea Britanie, ferme, cooperative şi asociaţii ale
fermierilor, expoziţii de tehnică agricolă, conferinţe de
specialitate.

1.Vizita din judeţul Dolj

În cadrul acestei acţiuni au participat 25 de fermieri din
grupul ţintă. Durata deplasării a fost de două zile. Participanţii
au avut posibilitatea să se întâlnească cu fermieri din localităţile
rurale aflate în proximitatea oraşelor Craiova, Calafat şi Băileşti.
Programul de lucru propus a constat din vizite la ferme de
producţie, integrate în filierele agroalimentare specifice zonei de şes
din judeţul Dolj (ferme angrenate în producţie, procesare şi
comercializare), precum şi la societăţi şi asociaţii agricole
performante în concentrarea de resurse funciare, prin acţiunile
specifice pieţei pământului: cumpărare, arendare, asociere şi
concesionare.
272
 273

Prin această acţiune s-a reuşit relaţionarea dintre fermierii

din grupul ţintă şi fermieri, specialişti şi manageri din judeţul Dolj, în
ceea ce priveşte schimbul de experienţă,
adaptare la nou, schimbul de tehnologii, oferta şi
cererea de produse agricole etc. În final, această vizită a însemnat
un plus de experienţă în organizarea vizitei din Marea Britanie.

2. Vizita de lucru din Marea Britanie

Anglia are un sistem de extensie bine dezvoltat, iar fermierii, în
mod continuu, trebuie să se adapteze şi să se grupeze pentru a
exploata noile oportunităţi ale pieţei. Programul a oferit fermierilor
români şansa de a profita de experienţa acestei ţări, de însuşirea
unor informaţii benefice ce i-ar putea ajuta în realizarea tipului
de cooperare şi colaborare sub forma unui consorţiu.
La această acţiune au participat 18 fermieri din judeţul
Călăraşi. Writtle College a elaborat şi manageriat întregul program
al acestei vizite, care s-a desfăşurat pe parcursul a 7 zile. Obiectivele
deplasării:
• vizite de documentare la ferme de producţie, cu
profil vegetal;
• vizite la cooperative / asociaţii ale fermierilor;
• vizitarea expoziţiei de maşini şi utilaje agricole -
Smithfield
(Londra);
• participarea la conferinţe de specialitate.

Vizite la ferme
Pe durata acţiunii externe, au fost vizitate 6 ferme agricole
din zona de sud-est a Marii Britanii, din care cinci cu profil vegetal
(culturile dominante fiind: cereale, rădăcinoase, leguminoase şi furaje)
şi una cu profil agricol şi non agricol.
Referitor la prima categorie, respectiv cea a fermelor cu profil
vegetal, au fost reţinute următoarele aspecte
definitorii:

273
 274

• Patrimoniul fermelor este constituit din construcţii, drumuri de

acces, platforme, terenurile de sub construcţii, terenuri agricole,
tractoare şi maşini agricole, instalaţii de irigat, reţea de calculatoare
şi altele;
• Activitatea fermelor este abordată ca o afacere aducătoare de
venituri şi profit;
• Fermele îşi păstrează dimensiunea terenului şi construcţiile, în cea
mai mare parte , încă de la înfiinţare;
• Dimensiunea celor 5 ferme vizitate este foarte diferită, variind între
140 ha si 8000 ha;
• Vechimea fermelor este, în medie, de la trei generaţii în sus
din aceeaşi familie, fapt ce constituie titlu de mândrie pentru
fermieri;
• Transmiterea fermelor se realizează, de regulă, în familie, pe
linie masculină, foarte rar, în cazuri excepţionale, acestea sunt
vândute. Preţul mediu practicat, pentru un hectar de teren arabil
în acţiunile de vânzare este de 8.000 GBP;
• Atât patrimoniul fermelor (construcţiile, maşinile şi utilajele),
cât şi producţia acestora sunt asigurate împotriva factorilor de
risc. Există mai multe asociaţii ale agricultorilor, precum ADER,
care are în componenţă peste 6.000 de fermieri, şi are ca obiect
de activitate reprezentarea politică a membrilor săi la nivel
naţional (pe lângă guvern), dar şi oferirea de servicii de
consultanţă în diferite probleme care apar la nivel local, precum
şi asigurarea producţiei agricole împotriva factorilor de risc
natural;
• Sistema de maşini este dimensionată în funcţie de mărimea
fermei, structura culturilor şi procesele de
stocare. Toate maşinile şi echipamentele
agricole utilizate sunt dintre cele mai moderne şi mai performante,
mărcile dominante fiind: John Deer, Class, Chalanger;
• Productivitatea fermelor este ridicată. De exemplu, pentru 1.200
de ha cultivate cu cereale există un lucrător permanent (care
utilizează întreaga gamă de maşini şi utilaje agricole) şi un
lucrător zilier,
angajat în special pe perioada verii (iunie-septembrie); un alt
274
 275

exemplu: pentru 450 de ha cultivate cu cereale şi rădăcinoase –

un lucrător permanent şi un lucrător zilier;
Procesul de diversificare a activităţilor se manifestă
pregnant, fiind susţinut şi promovat de Politica Agricolă Comună.
Redăm, spre exemplificare, câteva experienţe:
• amenajarea unui teren de tenis în interiorul spaţiilor de
depozitare a cartofilor, în extrasezon, pentru persoane
interesate contra unei taxe de 10 GBP/ora;
• închirierea spaţiilor libere din clădirile fermelor, pentru birouri
sau pentru mici activităţi productive (cum ar fi
producerea de vopseluri auto);
• amenajarea de spaţii pentru primirea cailor abandonaţi sau a
celor care nu mai pot fi îngrijiţi de către proprietari.
La nivelul fermelor se manifestă un proces continuu şi
flexibil referitor la modificarea structurii culturilor şi a modului de
exploatare a pământului. Iată câteva exemple:
• rotaţia culturilor este realizată pe principii ştiinţifice (cum
ar fi rotaţia a 8 culturi/2 ani );
• creşte numărul fermelor închiriate ca urmare a
preponderenţei fermierilor proprietari, în vârstă de peste 60 de
ani;
• menţinerea la cote relativ scăzute a fermelor vândute.
Reducerea numărului de ferme este un proces continuu
şi
accelerat, datorat, în principal, retragerii fermierilor din activitate
(vârsta înaintată precum şi existenţa unor oportunităţi de obţinere
de venituri non agricole, constante şi mai mari).
În ceea ce priveşte închirierea fermelor, aceasta este o practică
răspândită şi cu tendinţe evidente de creştere, având în principal
două surse:
- fermele persoanelor în vârstă, retrase la
pensie;
- fermele proprietarilor care optează pentru activităţile non
agricole.
Toate fermele vizitate dispun de facilităţi proprii de stocare
a produselor agricole pe categorii: cereale, rădăcinoase, cartofi, furaje.
275
 276

Spaţiile de stocare (depozitele) au fost realizate în regie

proprie, pentru a reduce costul investiţiei. Construcţiile şi instalaţiile
de păstrare şi manipulare a produselor (uscare, răcire, sortare,
încărcare/descărcare) sunt concepute după principiul maximei
eficiente-profitabilităţi, în investiţii şi exploatare. Politica Agricolă
Comună susţine prin subvenţii o
parte din costul depozitării produselor în ferme.
Case
Caseta 8.2
Calcul de eficienţă la cultura sfeclei de zahăr
Soluri bogate în potasiu
Suprafaţa cultivată = 28 ha

Producţia medie in 2004 = 50 t/ha

Producţia totală = 1.400 t
Venituri totale (conform grafic de livrări) = 22.000
GBP Cheltuieli totale = 28 ha x 250GBP/ha = 7.000
GBP Profit = 15.000 GBP

Referitor la ferma din cea de-a doua categorie, respectiv cu

profil agricol şi non agricol (Barley Lands) s-au reţinut următoarele:
Această fermă este una dintre cele mai vechi din zonă,
numărând peste şase generaţii de agricultori, din cadrul aceleiaşi
familii. Până la nivelul anilor 1980, aceasta era profilată pe
cultura cerealelor, cu deosebire grâu şi orz. În ultimii 25 de
ani, ferma şi-a diversificat activitatea, proces concretizat prin:
• menţinerea culturii cerealelor pe cea mai mare parte
din suprafaţa arabilă;
• înfiinţarea şi dezvoltarea de activităţi productive non
agricole, de dimensiuni mici în părţile construite ale fermei,
cum ar fi de exemplu: ateliere de sticlărie manuală,
tâmplărie (artizanat), fierărie şi croitorie (artizanat);
• înfiinţarea unor magazine specializate în valorificarea
produselor realizate în atelierele proprii;
• înfiinţarea unui muzeu de tehnică agricolă.
Activităţile conexe agriculturii se subscriu conceptului de
diversificare, promovat şi susţinut în cadrul Politicii Agricole
Comune.

276
 277

Munca în activităţile non agricole se desfăşoară sub

supravegherea unor specialişti, dar în cea mai mare parte aceasta
este susţinută de persoane neangajate, respectiv de acele persoane
tinere sau mai în vârstă care au un hobby.

Vizite la cooperative/asociaţii de fermieri

Având în vedere obiectivul principal al cercetării,
respectiv crearea unui consorţiu care să reprezinte interesele
fermierilor, vizitarea unor cooperative/ asociaţii ale fermierilor a
reprezentat un punct important al vizitei de documentare desfăşurată
în Marea Britanie.
Plecând de la aceste considerente, a fost vizitată o cooperativă
agricolă situată în zona de est a Marii Britanii, denumită Dengie
Crops. Vizita a cuprins două etape, şi anume: în prima parte,
prezentarea pe scurt a istoriei sistemului cooperatist, precum şi a
cooperativei Dengie Crops, iar în a doua parte, vizitarea depozitelor şi
a fabricii de furaje (pe bază de lucernă).
După cum afirma managerul companiei, istoria cooperaţiei
în Marea Britanie nu este una foarte bună. La nivelul anilor 1960,
foarte puţini fermieri auziseră de acest concept al cooperării, şi
chiar şi mai puţini dintre ei ştiau ce reprezintă şi ce implică acesta. In
acel moment, singura formă de asociere care avea, cât de cât, o
legătură cu acest concept o reprezenta grupurile de către 2-3
fermieri, care aveau în comun un utilaj agricol, dar care genera, în
mod inevitabil, probleme conflictuale legate de nevoia fiecăruia
dintre ei de a-l utiliza, în perioadele optime pentru efectuarea
lucrărilor agricole.
Spre sfârşitul anilor ’60, odată cu conştientizarea necesităţii de
a lucra împreună pentru a putea face faţă concurenţei şi a
reduce costurile de producţie, au început să apară şi primele
cooperative agricole specializate.
În acest context economic general, în 1968, a luat fiinţă,
prin voinţa a 6 fermieri care cultivau împreună 200 ha de lucernă, una
dintre
primele cooperative agricole specializate din zona de est a Marii
Britanii,
277
 278

respectiv Dengie Crops. În prezent, cooperativa reuneşte peste 250

de fermieri şi peste 1000 de ha cultivate cu lucernă. Referitor la
efortul financiar iniţial necesar construirii unui spaţiu de depozitare
şi uscare a produselor, acesta s-a bazat atât pe contribuţia
membrilor cât şi pe ajutor financiar extern, după cum urmează:
¾ 1/3 din partea membrilor (care plăteau o taxă fixă
anuală/ha);
¾ 1/3 ajutor financiar din partea statului;
¾ 1/3 din împrumuturi bancare.
La început, această structură a funcţionat ca o cooperativă
simplă, profitul realizat la sfârşitul anului fiind reinvestit, pentru a
putea susţine dezvoltarea acesteia.
Perioada de început a activităţii cooperativei Dengie Crops nu a
stat sub cele mai bune auspicii, problemele apărute fiind generate
de factori diverşi, precum:
• lipsa informaţiilor şi cunoştinţelor de specialitate: de exemplu, în
acel moment nu se practica rotaţia culturilor; unele plante
nu erau cunoscute şi cultivate (cum ar fi rapiţa); aveau probleme
mari privind combaterea buruienilor la cultura grâului, probleme
care au fost rezolvate ulterior prin rotaţia culturilor;
• zona geografică unde este situată cooperativa este una din cele
mai aride din Marea Britanie (iarba care se obţinea era prea
uscată pentru a putea fi folosită la hrănirea animalelor,
acest lucru deschizând calea spre cultivarea lucernei, care se
pretează foarte bine zonelor mai aride).
• dotarea tehnică: la început, se confruntau cu problema
calităţii produselor, generată de transformarea lucernei în fân
uscat – această problemă a fost rezolvată prin construirea
unei secţii de uscare a lucernei, precum şi prin obţinerea
produsului final sub formă de pastile.
Sub presiunea generată de conjunctura economică de ansamblu,
cooperativa Dengie Crops a fost nevoită să se orienteze spre o
piaţă

278
 279

stabilă de desfacere a produselor, care să le asigure

vânzarea producţiei şi un flux relativ constant al veniturilor. Astfel,
cooperativa s-a orientat către piaţa crescătorilor de
cabaline, adresându-se cu deosebire
proprietarilor individuali, oferindu-le acestora o gamă
diversificată de produse de o calitate ridicată, având în vedere faptul
că peste 50% din efectivele de cabaline se află în zona de est a
Marii Britanii, unde activează şi cooperativa Dengie Crops, iar peste
90% din producţia de furaje a acesteia este destinată pieţei de
specialitate.
În acest moment, în cadrul asociaţiei se desfăşoară patru
mari operaţiuni:
Æ deshidratarea lucernei,
Æ depozitarea produselor,
Æ Marketing (atât al produselor aflate în stoc cât şi al producţiei
din câmp),
Æ cumpărarea de input-uri pentru desfăşurarea activităţii.
În ceea ce priveşte desfacerea produselor, societatea a depus
eforturi susţinute, încă de la începutul activităţii, în direcţia
promovării produselor şi serviciilor sale. Începutul a fost însă mai
dificil, având în vedere lipsa informaţiilor referitoare la piaţa de
desfacere (marketingul era încă un concept relativ nou) şi dificultatea
iniţierii unor relaţii clare şi stabile cu consumatorii. În anii care au
urmat, cooperativa a investit sume foarte mari în publicitate,
măsură care, deşi nu a fost la început agreată de fermieri, a dat
rezultate foarte bune.
Pentru eficientizarea activităţii (reducerea costurilor de
producţie) şi sporirea puterii de cumpărare, cooperativa Dengie Crops
a identificat alţi trei parteneri pentru cumpărarea de input-uri
materiale. Împreună au creat o nouă organizaţie, de tip
cooperatist, orientată exclusiv spre cumpărarea de input-uri
materiale, denumită Saturn. În timp, li s-au mai alăturat alţi doi
parteneri în această organizaţie.
Conducerea cooperativei este asigurată de o echipă de
manageri foarte bine pregătiţi, care trebuie să răspundă în
faţa
fermierilor pentru rezultatele obţinute. Profitul obţinut, ca
obiectiv

279
 280

general al cooperativei, este împărţit între membrii acesteia, în

funcţie de contribuţia fiecăruia, păstrându-se, de obicei, o
anumită sumă pentru rezerve şi cheltuieli neprevăzute (sumă care
este supusă aprobării membrilor).
În concluzie, putem spune că Dengie Crops reprezintă un
model de succes al lucrului împreună, organizat, succes care a fost
susţinut de o serie de factori, precum:
- încrederea tuturor membrilor în viitorul asociaţiei;
- convingerea fermierilor că, in timp, această asociere va
fi profitabilă;
- aportul favorabil al factorilor naturali;
- locaţia cooperativei: comunitate grupată, mărginită pe 2 laturi
de cursuri de râu şi într-un capăt, de mare.
Printre beneficiile pe termen lung, generate de acest tip
de asociere, resimţite de membrii acesteia, se numără:
• eficientizarea activităţilor agricole printr-o abordare unitară a
problemelor şi găsirea de comun acord a celor mai bune
soluţii pentru rezolvarea acestora;
• reducerea costurilor de producţie prin sporirea puterii de
cumpărare a input-urilor materiale (activitate desfăşurată în cadrul
grupului);
• acces mai uşor pe piaţă, prin coordonarea activităţilor de
promovare a produselor şi serviciilor (spoturi publicitare în
mass media locală şi naţională);
• putere sporită de negociere a contractelor pentru
desfacerea produselor, în cadrul cooperativei;
• creşterea profitului obţinut, prin integrarea operaţiilor de procesare
şi ambalare a produselor în cadrul grupului;
• reducerea timpului necesar desfacerii produselor datorită
tehnologiilor moderne aflate la dispoziţia cooperativei: telefon,
fax, e-mail.

280
 281

In concluzie, succesul unei astfel de activităţi de

cooperare/asociere implică asigurarea următoarelor premise:
¾ voinţa foarte puternică din partea membrilor şi
încrederea
acestora într-o astfel de cooperare;
¾ management de specialitate format din profesionişti în
domeniu;
¾ un manager general harnic, inteligent, care să
cunoască
instrumentele financiare moderne, identificat într-o persoană
responsabilă şi onestă.
A doua parte a vizitei la cooperativa Dengie Crops s-a concretizat
în prezentarea fabricii de furaje şi a facilităţilor de depozitare aflate
la dispoziţia acesteia.
Având în vedere necesitatea asigurării unor condiţii optime
de stocare a produselor agricole, membrii cooperativei Dengie
şi-au construit, încă de la înfiinţare, în 1968, propriile depozite, cu un
grad de flexibilitate sporit. Acest lucru le-a permis, pe de o parte,
conservarea parametrilor de calitate a produselor, iar pe de altă
parte, obţinerea unor preţuri de vânzare mai ridicate, nefiind obligaţi
să comercializeze producţia imediat după recoltare. De-a lungul
timpului, cooperativa a investit sume importante în dezvoltarea
capacităţilor de depozitare, ajungând ca astăzi să deţină un siloz de
cca. 20.000 tone de cereale, precum şi depozite pentru stocarea
furajelor (produselor pe bază de lucernă şi de calităţi diferite) care
se întind pe o suprafaţă acoperită de aproximativ 45.000 metri pătraţi.
Silozul de cereale reprezintă o investiţie ultramodernă (urmând a fi
amortizată în cca. 20 de ani), procesul de încărcare/descărcare fiind
complet automatizat şi deservit de o singură persoană, din camera de
control. Aceasta permite realizarea simultană a două operaţiuni de
încărcare/descărcare în şi din două silozuri diferite (capacitate de
încărcare/descărcare de 1.000 tone/oră).
Referitor la fabrica de furaje obţinute din lucernă, procesul
de producţie este, de asemenea, complet automatizat. Materia primă
este
transportată cu ajutorul benzilor transportoare la instalaţia de uscare,
281
 282

care are o capacitate de reducere a umidităţii de aproximativ 30 tone

de apă/oră. Materia primă astfel obţinută pleacă mai departe spre
instalaţia de mixare, unde are loc amestecarea sortimentelor şi
adăugarea diferitelor elemente suplimentare (vitamine, glucoză), iar
de aici amestecul pleacă spre cele patru instalaţii de ambalare care
au o capacitate cumulată de 48.000 tone/an (producţia anuală se
ridică la aproximativ 2.300.000 de saci/20kg). Produsul finit este
ambalat în saci de 20 de kg, urmându-şi mai departe cursul spre
instalaţia automată de paletizare, aceasta putând realiza două
tipodimensiuni: 40 sau 60 de saci/palet. De aici, paleţii sunt preluaţi
cu ajutorul mijloacelor mecanice şi dirijaţi fie spre depozit, fie direct
spre mijloacele de transport, către clienţi.
Pe lângă aceste facilităţi, cooperativa dispune şi de un
laborator dotat cu echipamente performante, unde se realizează
analizele calitative pentru produsele obţinute, precum şi de o
echipă de întreţinere specializată, care stă la
dispoziţia acesteia 24 ore/zi, rezolvând toate
probleme care apar în fluxul tehnologic şi care ar putea să genereze
disfuncţionalităţi în desfăşurarea activităţii. Toate aceste elemente
conduc la eficienta sistematizare a activităţii, astfel încât, pe tot
parcursul anului, fluxul tehnologic se desfăşoară în mod continuu, 24
de ore/zi.

Vizitarea expoziţiei specializate de maşini şi utilaje

agricole – Smithfield Show
Având în vedere dinamica sectorului agricol şi, în special,
a sectorului maşinilor şi utilajelor agricole,
precum şi necesitatea îmbunătăţirii gradului de
mecanizare al agriculturii româneşti, vizitarea expoziţiei Smithfield a
reprezentat un bun prilej pentru fermieri grupului ţintă de a lua
contact cu noutăţile din domeniu şi cu diversele oportunităţi de
colaborare create cu acest prilej. Situată în centrul Londrei,
expoziţia Smithfield este una dintre cele mai mari de acest gen
din Marea Britanie, organizându-se în fiecare
an.

282
 283

Vizita a debutat cu prezentarea susţinută de

reprezentanţii organizaţiei guvernamentale EFFP
pentru sprijinirea fermierilor,
organizaţie care reuneşte reprezentanţi ai fermierilor, companii
care activează în domeniul agriculturii şi procesării alimentelor
precum şi asociaţii specializate în oferirea de servicii pentru
agricultură. Printre membrii organizaţiei EFFP se numără:
American Crystal Sugar Co., Dakota Growers Pasta Company Inc.,
Danish Crown, Friesland Coberco Dairy Foods, Wildcare Dairy Products
Ltd.
Fiind martorul situaţiei grele prin care a trecut agricultura
în ultimele decenii de ani, în principal din cauza recesiunii
resimţite de sectorul industrial, guvernul Marii Britanii a iniţiat un
program de sprijinire a formării de asociaţii ale fermierilor, precum şi
de iniţiere a unor târguri şi expoziţii de specialitate, unde fermierii
puteau să ia contact cu noile tehnologii şi tendinţe în domeniu. De
asemenea, au fost iniţiate mai multe programe de instruire şi
consultanţă pentru fermieri, având ca obiective principale:
Æsprijinirea fermierilor privind desfăşurarea de activităţi de
marketing direct, prin susţinerea realizării de logo-uri specifice
(etichete, mărci) fiecărui produs obţinut de aceştia;
Æexplicarea funcţionalităţii lanţului alimentar şi a cerinţelor
specifice impuse în acest domeniu;
Æsprijinirea colaborării dintre fermieri, în vederea reducerii
costurilor de producţie şi sporirea puterii de cumpărare de input-
uri materiale.
Astfel a apărut ideea constituirii unor asociaţii, respectiv
cooperative. La început, organizaţia EFFP a fost creată prin voinţa a
500 de fermieri, care au hotărât să lucreze împreună, angajând
firme specializate pentru cumpărarea de input-uri agricole, în
vederea reducerii costurilor. Această asociere a avut în vedere
conlucrarea în
toate aspectele activităţii desfăşurate, printre care:

283
 284

¾ exploatarea în comun a utilajelor şi maşinilor agricole –

având ca rezultat obţinerea unei productivităţi ridicate, şi
a unor rezultate foarte bune;
¾ colaborarea privind marketingul produselor – obţinându-se
creşterea calităţii produselor;
¾ tranziţia de la activitatea bazată pe cantitate la
cea bazată pe calitate.
In continuare, prezentăm câteva dintre asociaţiile
fermierilor, create ca urmare a acestor programe iniţiate de guvernul
Marii Britanii:
™ GIS Marketing – organizaţie care are ca principal obiect de
activitate aprovizionarea lanţurilor de supermagazine,
având rezultate foarte bune; de
asemenea, organizaţia urmăreşte asistarea
fermierilor privind asocierea/ cooperarea;
™ Ocean Trading – cel mai mare producător de unde se
aprovizionează lanţurile de
supermagazine;
™ Danish Crown – organizaţie creată prin asocierea fermierilor,
fiind una dintre cele mai mari afaceri deţinute de fermieri;
beneficiul obţinut se întoarce direct la membri, investiţiile
realizându-se nu numai în ferme ci şi în utilaje şi chiar în noi
afaceri.
In partea a doua a vizitei la Smithfield Show, un interes deosebit
l- au reprezentat standurile marilor producători de maşini şi
echipamente agricole. Cei mai importanţi producători de utilaje
agricole s-au reunit la această expoziţie pentru a-şi prezenta noile
modele, precum şi pe cele consacrate, care au beneficiat de
îmbunătăţiri multiple. Printre firmele vizitate s-au numărat:
1. John Deer – tractoare, utilaje şi echipamente agricole,
2. Class – tractoare, combine, semănători, echipamente agricole,
3. New Holland – tractoare, combine, utilaje agricole,
4. Casse – tractoare, combine,
5. Ford – maşini şi utilaje agricole,
284
 285

6. JCB – utilaje profesionale pentru lucrările în construcţii

– excavatoare, buldozere, echipamente hidraulice pentru
manipularea diferitelor încărcături,
7. Alţi producători de echipamente destinate agriculturii şi
industriei alimentare: echipamente automatizate pentru fermele de
vaci de lapte, sisteme moderne de depozitare, instalaţii pentru
uscarea cerealelor, linii automate pentru ambalarea produselor
alimentare,
8. Asociaţii ale fermierilor şi producătorilor : asociaţia
producătorilor de carne, de lapte şi băuturi alcoolice.
Dintre modelele de maşini şi utilaje agricole prezentate de diferiţi
producători s-au remarcat: tractoarele de mare putere (350-500
CP) dotate cu şenile din cauciuc, combinele autopropulsate dotate
cu sistem GPS de poziţionare prin satelit – capabile să execute
lucrările de recoltare cu o precizie remarcabilă, fiind în contact
permanent cu sistemul computerizat aflat la sediul fermei,
maşinile de ierbicidat de mareproductivitate (având o
lăţime de lucru între 30-45 m/
productivitate de cca. 40-50 ha/ora), pluguri reversibile de
mare capacitate.
Grupul de fermieri a asistat, de asemenea, la prezentările ce
au avut loc în cadrul târgului de animale, unde au putut observa cele
mai importante rase de taurine, caprine şi ovine autohtone (viţei
pentru carne, vaci pentru lapte, ovine şi caprine pentru carne şi lapte),
precum şi echipamentele destinate acestui sector: sisteme
automatizate pentru mulsul vacilor, sisteme pentru
asigurarea condiţiilor de igienă a animalelor
(sisteme automate de spălare/curăţare cu perii rotative),
echipamente destinate procesatorilor de carne. Din discuţiile purtate
cu această ocazie a reieşit faptul că, în ultimii
ani, la presiunile consumatorilor britanici (care au
militat pentru revenirea la sortimentele tradiţionale de produse din
carne), crescătorii de animale au depus eforturi susţinute pentru
revitalizarea unor rase de animale autohtone,
care la un moment dat erau în pericol de dispariţie.
285
 286

Participarea la conferinţe de specialitate

Conferinţele, au reprezentat un alt punct central al vizitei de
lucru din Marea Britanie fiind orientate pe probleme specifice de
cooperare, extensie, diversificare, servicii în agricultură. Writtle
Colleg, în calitate de organizator al acestei activităţi, a
desemnat, pentru susţinerea conferinţelor, profesori
şi specialişti proprii, precum şi reprezentanţi ai unor asociaţii şi
organizaţii de specialitate din Marea Britanie.

Æ Prima prezentare a fost susţinută de domnul Martin

Collison, consultant pe probleme de politici agricole şi rurale al firmei
Collison and Associates Limited.
Obiectul principal de activitate al firmei Collison and
Associates Limited îl constituie acordarea de consultanţă
pentru fermieri în probleme de politici agricole şi rurale. În
acest moment, datorită schimbărilor intervenite în Politica Agricolă
Comună, consultanţii firmei s- au concentrat asupra problemelor cu
care se vor confrunta fermierii, începând de anul viitor. În acest sens,
principalele direcţii de acţiune ale firmei de consultanţă sunt:
- încurajarea cooperării dintre fermieri, în vederea
reducerii costurilor de producţie şi obţinerii unor contracte
avantajoase pentru desfacerea producţiei;
- mediatizarea condiţiilor şi criteriilor prevăzute de Politica Agricolă
Comună;
- mediatizarea schimbărilor intervenite în Politica Agricolă
Comună, în special în ceea ce priveşte ajutoarele financiare destinate
producătorilor agricoli, precum şi consultanţă acordată fermierilor
pentru înţelegerea noii politici guvernamentale de sprijinire a
agriculturii.

Æ A doua prezentare a fost susţinută de domnul Chris

Knock, director al asociaţiei ADER (Agricultural Development in
the Eastern Region) membru al asociaţiei NFU (Uniunea Naţională a
Fermierilor) şi
partener al Colegiului Writtle.

286
 287

Asociaţia pe care o conduce domnul Chris Knock, ADER, are ca

principal obiect al activităţii sprijinirea dezvoltării agriculturii în
regiunea de est a Marii Britanii, reprezentând interesele a peste
12.000 de fermieri din zonă. Principalele servicii asigurate membrilor
săi sunt:
- acordarea de consultanţă de specialitate pentru rezolvarea
problemelor apărute la nivel local în desfăşurarea activităţii fermierilor;
- sprijinirea fermierilor în vederea dezvoltării şi
eficientizării activităţilor agricole;
- oferirea unor servicii complete de asigurare, atât a
producţiilor cât şi construcţiilor, maşinilor şi echipamentelor
agricole, asociaţia reprezentând una din cele mai mari companii de
asigurări de acest gen din Marea Britanie;
- sprijinirea fermierilor în obţinerea de împrumuturi şi
credite bancare necesare atât derulării activităţilor curente cât şi
dezvoltării, mai ales atunci când aceştia întâmpină dificultăţi
financiare.
Structura organizatorică a asociaţiei ADER cuprinde opt
persoane care îşi desfăşoară activitatea la sediul central (păstrând
permanent legătura cu personalul detaşat pe teren), precum şi 50 de
consilieri, care străbat toată zona de est a ţării, în vederea
rezolvării problemelor concrete apărute la nivel local în activitatea
fermierilor.
Uniunea Naţionala a Fermierilor reprezintă cea mai mare
organizaţie de acest gen din Marea Britanie, în structura căreia
se regăseşte cea mai mare parte a fermierilor din toate zonele
ţării. Obiectivul principal al NFU îl constituie reprezentarea fermierilor
pe lângă guvernul Marii Britanii, urmărind să influenţeze politica
guvernamentală referitoare la sectorul agricol, în funcţie de
interesele membrilor săi. Motivul principal care a stat la baza
formării NFU a fost acela că, luaţi individual, fermierii nu aveau
puterea să-şi impună punctul de vedere în faţa guvernului, referitor
la măsurile care se impun pentru sprijinirea sectorului agriculturii.
În calitate de partener al colegiului Writtle şi împreună cu asociaţia
ADER pe care o conduce, domnul Chris Knock derulează o serie de

287
 288

programe de pregătire profesională a fermierilor din zona de est a

Marii Britanii. Pe baza informaţiilor primite de la consilierii de teren
ai ADER, referitoare la domeniile de interes ale fermierilor,
partenerii (Writtle College, ADER) construiesc diferite
programe de pregătire care corespund
nevoilor acestora. Printre acestea se numără:
• cursuri de utilizare a calculatorului: utilizare Windows,
navigare Internet, poştă electronică;
• cursuri referitoare la tehnologiile de producţie;
• cursuri de politici agricole;
• alte cursuri teoretice şi practice.

Æ A treia prezentare din cadrul vizitei s-a axat pe

mediatizarea sistemei de maşini din Marea Britanie şi a
asociaţiilor de profil, fiind susţinută de domnul Vernon Nott,
managerul asociaţiei Eastern Agrilink.
Eastern Agrilink reprezintă una din cele mai mari asociaţii
de mecanizare din zona de est a Marii Britanii, funcţionând ca o
agenţie pentru închirierea de maşini şi utilaje destinate
efectuării lucrărilor agricole, precum şi pentru prestarea de servicii
conexe. Printre acestea se numără: închirierea de maşini şi utilaje
agricole, servicii de întreţinere şi reparaţie a utilajelor, depozitarea şi
distrugerea gunoiului menajer şi a deşeurilor, servicii de excavare
şi nivelare a terenului, purificarea seminţelor, curăţarea spaţiilor
de depozitare, asigurarea necesarului de forţă de muncă şi personal,
asigurarea de combustibili şi uleiuri pentru utilaje, controlul bolilor şi
al dăunătorilor, contractarea diverselor servicii auxiliare.
În acest moment, asociaţia reuneşte peste 400 de membri
şi realizează o cifră de afaceri de 500.000 lire sterline/an din
activitatea principală (închirierea de maşini şi utilaje) şi 450.000 lire
sterline/an din activităţi auxiliare. Organigrama asociaţiei cuprinde
numai 3 persoane: un manager, un ofiţer de teren şi un
administrator, care se ocupă de buna desfăşurare a activităţii.
Asociaţia este condusă de fermieri şi
aparţine acestora, luptând pentru promovarea intereselor şi
prestigiului
288
 289

ei. Membrii asociaţiei aşteaptă de la aceasta cele mai bune contracte

pentru reducerea costurilor. În ceea ce priveşte persoanele care
doresc să se alăture asociaţiei, acestea:
- vin în asociaţie cu toată gama de maşini şi utilaje agricole,
fiind dispuşi să le pună la dispoziţia acesteia pentru închiriere;
- oferă şi detalii referitoare la ceea ce vor să facă cu maşinile
şi utilajele. Acest aspect, deşi nu este luat în seamă de fermieri,
reprezintă o problemă foarte importantă pentru asociaţie.
Referitor la gama de maşini şi utilaje agricole aflate la
dispoziţia asociaţiei, aceasta acoperă toată gama de servicii
solicitate în desfăşurarea activităţilor agricole şi asigură necesarul
întregii zone. De asemenea, în condiţiile înregistrării unor vârfuri de
campanie, asociaţia poate apela la alte baze de mecanizare
specializate din regiune. Activitatea asociaţiei este sprijinită şi de
guvernul britanic, prin subvenţiile oferite pentru cumpărarea de
combustibili şi energie electrică.
Sistema de maşini utilizată de asociaţie cuprinde echipamente
de mare productivitate, care lucrează şi câteva mii de ore/an,
rezultând astfel un cost mult mai mic pentru fermieri, faţă de
situaţia în care ei utilizează propriile echipamente. De exemplu,
diferenţa de cost dintre un tractor care lucrează până la 400 de ore/an
şi unul care lucrează peste
1000 de ore/an este semnificativă: de la 26-28 lire sterline/ha la 14-16
lire sterline/ha. Aceste consideraţii constituie baza tendinţei de
cooperare între fermieri pentru folosirea mai eficientă a maşinilor de
care dispun şi, totodată, punctul de plecare în constituirea asociaţiei
Eastern Agrilink.
Din acest punct de vedere, interesul asociaţiei este de a
creşte numărul de ore de exploatare a maşinilor agricole în vederea
reducerii costurilor, acest lucru permiţându-le să se adreseze şi
fermelor mai îndepărtate. De exemplu: asociaţia închiriază
combinele chiar şi în Scoţia pentru recoltare (având în vedere
faptul că perioada de recoltare se prelungeşte aici cu până la patru
săptămâni), sau le aduc
de acolo pentru preluarea vârfurilor de sarcină; acelaşi lucru se
întâmplă
289
 290

şi în cazul tractoarelor, pe care le aduc din partea de vest a ţării,

unde au mai puţin de lucru.
Toate aceste activităţi complexe nu s-ar putea desfăşura însă
fără comunicare, factor fundamental în cadrul unei astfel de
organizaţii. Asociaţia ţine permanent legătura cu membrii săi prin
telefon, fax, e- mail, SMS, mobil, precum şi prin buletinele de ştiri ale
acesteia. Membrii asociaţiei se întâlnesc anual, cu această ocazie
având loc discuţii despre activităţile desfăşurate, rezultatele
obţinute, problemele apărute şi soluţiile identificate. Mai mult,
toate activităţile desfăşurate pe parcursul anului, toată gama de
utilaje disponibile, toată gama de servicii auxiliare, sunt introduse
într-o bază de date centralizată la care au acces toţi membrii,
precum şi persoanele care doresc să închirieze sau să pună la
dispoziţia asociaţiei dotarea tehnică proprie, prin intermediul
paginii de internet a asociaţiei.
Această bază de date cuprinde:
9 maşinile şi utilajele disponibile la un moment dat;
9 serviciile prestate de asociaţie membrilor săi, precum şi
altor fermieri din afară;
9 telefoanele, mesajele şi fax-urile primite şi transmise;
9 gama de servicii auxiliare pe care asociaţia le prestează;
9 maşinile şi utilajele oferite spre vânzare în sistem second-hand.
In concluzie, domnul Vernon Nott a formulat câteva sfaturi
pentru fermierii români referitoare la constituirea unei astfel de
asociaţii:
- În primul rând, este nevoie ca membrii fondatori să creadă
în această idee.
- În al doilea rând, este nevoie de o echipă entuziastă, care să
creadă în reuşita acţiunii.
- Nu în ultimul rând, este nevoie de comunicare între
parteneri, între parteneri şi asociaţie, între asociaţie şi
celelalte organizaţii de profil.
Æ Ultima prezentare, susţinută de Jamie MacAskill, prorector al
Writtle College, s-a axat pe sistemele de uscare şi depozitare a

290
 291

cerealelor, elemente foarte importante pentru asigurarea unor

produse de calitate. Prezentarea a pornit de la următoarea întrebare:
de ce să depozităm cerealele? Răspunsurile la această
întrebare au fost formulate astfel:
• pentru a beneficia de creşterea preţului ce survine după
perioada de recoltare;
• pentru consumul intern;
• pentru ca la momentul recoltării s-ar putea să nu
avem unde să vindem producţia;
• pentru a creşte valoarea producţiei prin uscarea
cerealelor conform specificaţiilor (pentru grâu, de
exemplu, nivelul mediu acceptat de umiditate este de
14%).
Pe de altă parte, riscurile aferente acestei activităţi (de
depozitare) sunt generate de factori de natură diferită, care
conduc la pierderi cantitative şi calitative:
• pierderi cauzate de păsări, şoareci şi şobolani;
• pierderi cauzate de dezvoltarea mucegaiului;
• pierderi cauzate de auto încălzirea cerealelor şi a germinării;
• pierderi cauzate de insecte;
• pierderi cauzate de furturi.
Pentru prevenirea şi combaterea acestor pierderi, este nevoie
să acţionăm prin măsuri specifice fiecărei grupe de factori în
parte, şi anume:
• pentru combaterea rozătoarelor şi a păsărilor – instalarea
de curse de şoareci, precum şi securizarea clădirilor;
• pentru prevenirea mucegaiului – uscarea cerealelor;
• pentru prevenirea auto încălzirii – uscarea cerealelor, iar
pentru germinaţie – răcire şi uscare;
• pentru prevenirea şi combaterea insectelor – răcirea cerealelor
şi, unde se poate, aplicarea unor insecticide;

291
 292

• pentru prevenirea furturilor – securizarea facilităţilor de

depozitare.
În ceea ce priveşte uscarea cerealelor, există două
modalităţi care pot fi abordate:
- cu ajutorul instalaţiilor cu flux de aer încălzit la
temperaturi ridicate ce traversează straturi subţiri de grâu –
avantajul acestei metode: timp foarte scurt necesar uscării;
- utilizarea unor cantităţi mari de aer atmosferic printr-un strat
gros (2-4m) –avantajul acestei metode: uscarea unor cantităţi
mari de cereale; dezavantaje: timp de uscare mai mare/stratul de
sus se usucă mai repede, în timp ce stratul de jos rămâne încă umed.
Referitor la operaţiunea de uscare/răcire a unor cantităţi mai
mici de cereale, există câteva metode la care se poate apela, unele
dintre ele fiind disponibile şi în România:
• cu ajutorul unor dispozitive sub formă de suliţe, plasate în
mijlocul grămezii, acestea dispunând de ventilatoare
încorporate, care trag/împing aerul din/în interiorul grămezii
(aceste dispozitive se pot monta înainte de depozitarea
cerealelor, fiind dispuse la cca.
4 m depărtare una de alta, urmând ca cerealele să fie strânse
în grămezi în jurul acestora) – modalitatea se pretează
pentru cant ităţi mai mici de 100 tone;
• depozite cu sistem de ventilaţie încorporat în podea sau pe tunel
– în acest caz, ventilatoare pot fi instalate în facilităţi de
depozitare existente, la nivelul podelei.

8.2.2. Etapa II. Instituţionalizarea

consorţiului
Instituţionalizarea consorţiului a reprezentat, în
filosofia programului, acţiunea cea mai
importantă, căreia i s-au subordonat precedentele, respectiv: selecţia
participanţilor, seminariile, înfiinţarea de loturi demonstrative, vizitele
de lucru şi diseminarea cunoştinţelor.
Această acţiune a fost organizată de Academia de
Studii
Economice în parteneriat contractual cu un cabinet de avocatură şi
292
 293

unul de notariat, care au rezolvat aspectele procedurale stabilite

prin lege, referitoare la
instituţionalizarea acestei organizaţii.
Instituţionalizarea s-a înfăptuit, în formula unei asociaţii, intitulată
219

„Consorţiul de Extensie şi Dezvoltare Rurală”, ca persoană

juridică română, de drept privat, de sine stătătoare,
neguvernamentală şi apolitică.
În fapt, consorţiul, ca entitate juridică, a a fost cea de a doua
reţea de cooperare, derivată din prima (figura 8.4) şi care a preluat
şi valorificat informaţiile din cadrul programului de cercetare finanţat
de
Banca Mondială.
Figura 8.4

Rezultatele transferului de informaţii

REŢEAU
AI
PROIECT
:
CONSORŢIU DE EXTENSIE
ŞI DIVERSIFICARE
RURALĂ

REŢEAUA II ASOCIAŢIA
DE FERMIERI :
CONSORŢIU DE EXTENSIE
ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

În abstract, filosofia de funcţionare a celor două reţele, precum

şi relaţiile dintre acestea în privinţa transferului de informaţii sunt
redate în
figura următoare.

Reţeaua I – proiect de Reţeaua II – asociaţia de

cercetare şi extensie fermieri
1. Domenii de activita te
Cercetare şi extensie Producţie, procesare, marketing
2. Reguli de funcţionare
 Stabilite prin regulamentul finanţatorului Proprii, conform legislaţiei în
vigoare

219
Conform O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată de O.G nr.
37/2003

293
 294

3. Existenţa
Limitată Nelimitată
4. Personal
Cercetători, cadre didactice şi alte Fermieri performanţi ,
categorii de specialişti acceptaţi de procesatori
finanţator şi furnizori de input-uri agricole
5. Finanţare
Bugetară Fonduri proprii

Transferul de informaţii către cea de-a doua reţea s-a identificat în

obiective şi domenii specifice, astfel:
Figura 8.5

Obiectivele şi domeniile de funcţionare

ale Asociaţiei Consorţiului de Extensie şi Dezvoltare Rurală

Reţeaua
I

Obiective Domenii
- cercetare
- cercetări de piaţă - extensie
- - consultanţă
Reţeaua - diversificare
dezvoltarea II - management
producţiei - socializare
- gestiunea - training-uri
pieţei, - marketing
nevoi şi
obligaţii
- început de afaceri
- schimbări de
direcţie
- schimbări
în
producţie
-
accelerări/decelerăr
i de ritm
- venituri şi profit
la

Rezultă că ordinea de abordare a fost de la obiective

către domeniile de interes. Atât obiectivele cât şi domeniile au fost
formulate ţinând cont, înainte de toate, de orientările de
politică agricolă comună, orientări care aduc în plan principal
cercetarea extensivă şi diversificarea agricolă.
Valorificarea eficientă a informaţiilor transmise în cadrul
proioectului de către fermerii implicaţi, a fost demonstrată atât de

294
 295

disponibilitatea lor de a coopera, dar mai ales, de mutaţiile produse în

conducerea propriilor afaceri. În mod cert, calităţile lor manageriale
au dobândit valenţe noi.
Spiritul antreprenorial a fost abordat din perspectiva
dezvoltării aptitudinilor manageriale, a performării acestora, deoarece
s-a avut în vedere faptul că fermierii în cauză au demonstrat,
prin rezultatele obţinute în producţie şi eficienţă, că au aptitudini
native în direcţia conducerii propriei afaceri. Potenţarea spiritului
anteprenorial a avut ca finalitate atât constituirea, cât şi
funcţionarea consorţiului. Subordonat acestor două premise, redăm
tot în figura 8.6 modul de operare a spiritului anteprenorial, care
are ca finalitate realizarea consorţiului, ca suport de funcţionare a
unei reţele de cooperare, extensie şi diversificare în agricultură.
Pentru îndeplinirea acestui deziderat, oportune au fost vizitele de
lucru la ferme, procesatori şi cooperative din România şi
Marea Britanie, cu rezultate bune şi foarte
bune.
Figura 8.6

Spirit
antreprenorial

MEMB
RI
Fermier
i
Furnizori de input-
uri
Procesatori

ACŢIUNI
PENTRU
OBIECTIV
SUSŢINEREA
E
COMUNICĂRII ASOCIAŢIA
CONSORŢIUL DE
Informare
• Logo pentru EXTENSIE ŞI
Aprovizionare
asociaţie şi DEZVOLTARE
RURALĂ Preluare/depozi
fiecare
t are
membru
Comercializare
• Pagina web cu Structură cu
obiective personalitate
• Adrese de e- juridică
mail pentru 18 04
toţi 2005
membrii

LOCAŢIE
 Logistică
Management
Studii de
piaţă

295
 296

Într-o abordare concretă, punctuală, în conformitate cu statutul

său juridic, obiectul de activitate al consorţiului, se regăseşte în:
• promovarea şi întreţinerea colaborării cu instituţiile de
specialitate din teritoriu, precum şi cu societatea civilă în
vederea aplicării corecte, prompte şi unitare a legislaţiei în
domeniul agriculturii şi comunităţilor locale;
• identificarea de pieţe de aprovizionare şi desfacere în România
şi străinătate pentru input-uri şi produse agricole;
• organizarea unor seminarii, mese rotunde cu procesatorii,
cu furnizorii de input-uri, ofiţerii de credite şi reprezentanţi ai
autorităţilor locale, în vederea facilitării unui contact direct
între aceştia şi fermieri;
• elaborarea şi propunerea, în condiţiile legii, a unor
proiecte legislative de specialitate;
• dezvoltarea şi menţinerea legăturilor cu alte fundaţii şi asociaţii
cu obiect de activitate asemănător, precum şi
cu instituţiile administraţiei publice din ţară şi
străinătate;
• eficientizarea relaţiilor fermierilor cu instituţiile de stat şi private;
• organizarea de colocvii, conferinţe, dezbateri şi cursuri, în
scopul promovării legislaţiei privitoare la dezvoltarea agriculturii,
precum şi în vederea identificării şi rezolvării problemelor
fermierilor;
• consultanţă cu privire la legislaţia comunitară europeană,
în vederea identificării şi rezolvării problemelor fermierilor
membrii ai asociaţiei;
• asigurarea reprezentării asociaţiei în acţiuni organizate la
nivel naţional şi internaţional;
• editarea de publicaţii proprii de specialitate;
• elaborarea ştiinţifică cu toate tipurile de forme asociative,
în vederea eficientizării activităţii acestora;
• elaborarea şi derularea proiectelor direct legate de scopul
Asociaţiei;

296
 297

• acordarea de burse pentru studii membrilor asociaţiei, în

vederea creşterii pregătirii profesionale a acestora;
• formarea profesională;
• seminarii şi conferinţe tematice;
• promovarea acţiunilor agricole, de salubrizare şi arhitectură
peisageră;
• elaborarea de proiecte privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
şi viaţă a fermierilor şi realizarea cadrului necesar
desfăşurării activităţilor agricole;
• propunerea de proiecte cu privire la existenţa unui raport
optim între munca depusă şi preţuri;
• promovarea apărării drepturilor profesionale ale fermierilor;
• proiecte pentru protejarea mediului înconjurător, cu
sprijinul membrilor asociaţiei;
• organizarea de excursii având drept scop schimbul de experienţă
cu alţi fermieri din ţară şi străinătate;
• acordarea de consultanţă în vederea obţinerii de către fermieri
de fonduri pentru dezvoltare, constând
în credite interne şi internaţionale;
• acordarea de consultanţă în vederea întocmirii de proiecte
cu scopul atragerii de credite;
Membru în consorţiu, conform actului constitutiv, este o
calitate care se dobândeşte în nume personal şi este inalienabilă.
Consorţiul, în calitate de asociaţie, persoană juridică, se
compune din următoarele categorii de membri:
- membri fondatori- sunt cei care constituie asociaţia şi
care contribuie moral şi material la fondarea acesteia;
- membri asociaţi- sunt cei care se asociază ulterior
constituirii acesteia şi care contribuie moral şi material
la realizarea scopului propus;
- membri de onoare - sunt persoane fizice şi juridice care au
adus şi aduc servicii durabile asociaţiei.

297
 298

Evident, în momentul constituirii, categoria cea mai importantă

o reprezintă membrii fondatori care, din punctul nostru de
vedere, au suscitat o atenţie deosebită.
Membrii fondatori în Consorţiu, în număr de 33, se prezintă,
din punct de vedere al locaţiei, statut juridic şi profil de
activitate, sub următoarea structură:

Tabel 8.12
Membrii Fondatori în Consorţiul de Extensie şi Dezvoltare Rurală

Membri Total Borcea Vâlcelele Ileana Călăraşi

Total 33 9 15 6 3
Persoane 27 8 15 4 -
fizice 6 1 - 2 3
Persoane
juridice
Fermieri 28 9 15 4 -
Procesatori 5 - - 2 3

Analiza situaţiei alăturate conduce la formularea

următoarelor concluzii relevante:
- În rândul membrilor fondatori predomină fermierii persoane
fizice, deoarece, prin modul lor de voinţă,
exprimat în mod liber, democratic,
ilustrează faptul că au conştientizat rolul şi importanţa cooperării
într-o structură instituţionalizată, ca rezultat al pregătirii lor în
cadrul acţiunilor precedente, din program: selecţie, instruiri, vizite
de lucru, workshop-uri;
- Implicarea unor firme, în calitate de membri fondatori, s-a înfăptuit
la dorinţa unanimă a fermierilor, sub motivul că fermele în
cauză, cu profil de activitate în domeniul stocării, procesării
şi asigurării producţiei agricole, pot sprijinii activitatea viitoare a
consorţiului, în segmentele de piaţă, în care acestea activează;
- Participarea într-un număr mai mare a fermierilor din zona
Vâlcelele a fost rezultatul acţiunilor primarului din localitate care,
în calitate de fermier şi lider de opinie din zonă, a
determinat, prin puterea
exemplului, un grad înalt de polarizare a interesului pentru ceea ce

298
 299

poate să reprezinte consorţiul în cadrul pieţei agricole, mai ales după

momentul integrării României înU.E.;
- Formula de a identifica şi cultiva liderul de opinie a fost aplicată şi
în celelalte două zone, respectiv Borcea şi Ileana, formulă care, în
final, a dat rezultate foarte bune, atât prin numărul membrilor
fondatori, dar mai ales prin calitatea de performeri pe care
aceştia o au în
zonele respective.

299
 300

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I.,
Ghiţă, P., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M.,
(coordonatori),
Dicţionar de economie – ediţia a doua, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
2. Axenciuc, V., Evoluţia economică a României. Cercetări
statistico- istorice 1859-1947, Vol. II Agricultura, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1966
3. Bran, P., Valoarea informaţiei, în volumul Evaluarea şi
gestionarea riscurilor ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2006
4. Conquest, R., Recolta durerii. Colectivizarea sovietică şi
teroarea prin foamete, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003
5. Constantinescu, M., Politica economică aplicată, Vol. II, Bucureşti,
1943
6. Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a
III-a revizuită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
7. Davidescu, D., Davidescu, V., Spre o strategie pentru o agricultură
performantă, Editura Ceres, Bucureşti, 2002
8. Dobrogeanu- Gherea, C., Neoiobăgia, Editura Socec, Bucureşti,
1910
9. Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti,
1999
10. Dona, I., Economie Rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000
11. Dumitru, M., Country Case Studies on Integration Land Issues
into the Broader Development Agenda, Report Commission
by the World Bank, March, 2002
12. Fierbinţeanu, Gh., Ifrim, D., Lazăr, T., Evoluţia şi
perspectiva agriculturii din România, Regia Autonomă,
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998
13. Frăţilă, Gh., (coordonator), Cooperarea şi asocierea în agricultură,
ASE, Centrul Editorial Poligrafic, Bucureşti, 1994

300
 301

14. Frunzărescu, A., Evoluţia raporturilor agrare în România, Imprimeria

Naţională, Bucureşti, 1939
15. Giurcă, D., Hurduzeu, G., Rusu, M., Salasan, C., Sectorul agricol
în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană.
Implicţii asupra sistemului de plăţi. Sistemul de plăţi din
sectorul agricol în perspectiva aderării României la Uniunea
Europenă, Studiul nr. 6,
2004
16. Giurescu, C., C., (coordonator), Istoria României în date, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1971
17. Gormsen, M., Studiu critic asupra cooperaţiei româneşti,
publicat în revista Independenţa Economică, XXIII, nr.3-4, 1940
18. Iancu, Gh., Aspecte din procesul colectivizării agriculturii
în România (1949-1960), Institutul de Istorie George Bariţiu din
Cluj- Napoca
19. Jose Antonio Marina, Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica
prostiei, Editura Polirom, Bucureşti, 2006
20. Kogălniceanu, M.,V., Expunere de motive a legii reformei
agrare, Monitorul Oficial, nr.22, mai 1921
21. Lăpuşan, Al., Structuri agrare, Editura Băneasa Print, Bucureşti, 2002
22. Leonte, Jacqueline, Different types of co-operatives in
market economy terms, Policy Advisory Unit to Ministry of
Agriculture and Food, PHARE programme, Bucharest, 1996
23. Leonte, Jacquelin, Cooperaţia agricolă în condiţiile economiei de
piaţa. Consideraţii privind cooperaţia agricolă românească,
Bucureşti, 2003
24. Leonte, Jacqueline, Mişcarea cooperatistă – o experienţă de
peste 100 ani, Institutul de Economie Agrară, INCE,
Academia Română
25. Lupu, M., A., şi colab., Istoria economiei naţionale a
României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
26. Madgearu, V., Evoluţia economiei Româneşti după războiul
mondial, Bucureşti, 1940

301
 302

27. Mihalca, A., Forme de asociere şi cooperare în

agricultura arădeană – trecut şi prezent, S.I.R.A.R., Filiala Arad,
1998
28. Mladenatz, Gr., Cooperativa în lumina actualităţii, în Pagini agrare
şi sociale, XX, 1943
29. Mladenatz Gr., Istoria gândirii cooperative
30. Mladenatz, Gr., Probleme de politică cooperatistă românească
31. Otiman, P., I., Evoluţia structurii proprietăţii funciare şi a
exploataţiilor în agricultura românească în secolul XX şi
probleme ale dezvoltării rurale, Vol. Secolul XX, Performanţe în
agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 2002
32. Otiman, P., I., Dezvoltarea rurală în România, Ed.
Agroprint, Timişoara,1997
33. Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, partea I, Universitatea
Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice, 1995
34. Pienescu, M., V., Cooperaţia , Bucureşti, 1946
35. Popescu, M., Lecţiile tranziţiei- Agricultura 1990-2000,
Editura
Expert, Bucureşti, 2002
36. Râmniceanu, I., Probleme structurale ale agriculturii româneşti
în perspective aderării la Uniunea Europeană, Colecţia Studii
I.E.R Nr.
6, Bucureşti, 2004
37. Răducanu, I., Cooperaţia românească în cadrul cooperaţiei
mondiale, Bucureşti, 1924
38. Robert Lee, The Balkans in our Time, A.S.B., fond C.O.N.C, dosar
5/1930, f. 2-13, Cambridge, Massachusetts, 1956
39. Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din
1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998
40. Şandru, D., Creditul agricol în România (1918-1944),
Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1985
41. Thamas, A., Raport prezentat Congresului internaţional
cooperativ, de la Gand, 1924
302
 303

42. Timaru, Gh., Experienţa Germaniei reunificate ne arată

calea reconstrucţiei agriculturii româneşti, Agricultura
României, nr.48 (621), an XIII, 2002
43. Xenopol, A., D., Mijloacele de îndreptare a stării ţărănimii
române, Programul Iaşi, 1907
44. Zahiu, Letiţia şi colab., Structurile agrare şi viitorul politicilor
agricole, Editura Economică, Bucureşti, 2003
45. *** Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. I, lit. A-C, Editura
Politică, Bucureşti, 1962
46. *** Dicţionarul Enciclopedic, vol. V, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2004
47. *** Marea Enciclopedie Agricolă, vol. I, Editura P.A.S., Bucureşti,
1937
48. *** Marea Enciclopedie Agricolă, vol II, Editura P.A.S, Bucureşti,
1938
49. *** Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. III, Editura P.A.S, Bucureşti,
1939
50. *** Marea Enciclopedie Agricolă, Vol. IV, Editura P.A.S, Bucureşti,
1940
51. *** Documente cu privire la politica agrară a PMR, Ed.
Politică, Bucureşti, 1965
52. *** Agenţia Domeniilor Statului, Direcţia Privatizare-
Concesionare, Serviciul Privatizare şi Pregătire Documentaţii,
Date operative, 2005
53. *** Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii şi alimentaţiei din
România, mai
2004
54. *** Banca Mondială, ECSSD Sectorul de Dezvoltare
Durabilă Socială şi de Mediu, Sectorul agroalimentar din
România într-o perspectivă europeană, Studiul nr.39, iunie 2005
55. *** Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Obiective şi
soluţii pentru relansarea sectorului agroalimentar din
România, Studiu,
Bucureşti, 1999
303
 304

56. *** I.C.E.A.D.R., Analiza spaţiului rural românesc. 1998-2003,

Studiu, Bucureşti, 2004
57. *** COGECA – Agricultural co-operation in the European
Union, Issued and Trends, Bruxelles, 2000
58. *** European Commission, Directorate-General for Agriculture
and Rural Development, Agriculture in the European Union,
Statistical and Economical Information 2005, February 2006
59. *** Institute for Alternative Futures and The Institute for
Innovation Research, University of Manchester, for the
Economic and Social Research Council, Rural Futures: Scoping
Social Science Research Needs, 2004
60. *** Anuarul Statistic al României, INS, 2006
61. *** Recensământul General Agricol 2002, Vol. I, INS, Date
generale, 2004
62. *** Decret-Lege din, 22 martie 1945
63. *** Decretul 83 din martie 1949
64. *** Decretul nr. 133 privind organizarea cooperaţiei, din 2 aprilie
1949 şi publicată în Buletinul Oficial al R.P.R nr. 15 bis din 2
aprilie
1949
65. *** Decretul nr.280/1995 şi HG 1240/1955 ambele
referitoare la organizarea şi executarea evidenţei funciare cu
scopul principal de a servi la comasarea terenului agricol
în acţiunea de colectivizare a agriculturii
66. *** Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 115/martie 1959
67. *** Monitorul Oficial, nr. 225/3 (16) ianuarie 1919, 2000
68. *** Legea privitoare la organizarea şi încurjarea
agriculturii, Monitorul Oficial 67/22 martie 1937, art.9, alin.9,
alin.10
69. ***Legea nr.12/1968, privind aprecierea, comasarea şi
folosirea terenului agricole
70. ***Legea nr. 18/1991 Legea Fondului Funciar publicată în Monitorul
Oficial nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată cu
modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial nr. 1 din
5.01.1998

304
 305

71. Legea nr. 36 din 1991, privind societăţile agricole şi alte forme
de asociere în agricultură, Minoturul Ofifical nr. 97/6 mai 1991,
art. 2,3 şi 4
72. *** Legea nr.16/1994, privind arendarea terenurilor
agricole, Monitorul Oficial nr. 91/1994
73. *** Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii
imobiliare, Monitorul Oficial nr. 61/26.03.1996, republicat în
Monitorul Oficial Partea I nr.201/03.03.2006
74. *** Legea nr.54/1998, Legea privind circulaţia juridică a
terenurilor, Monitorul Oficial nr.102/4.03.1998
75. *** Legea nr.1/2000, privind reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere
solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991
şi Legii nr. 169/1997, Monitorul Oficial nr.8/12.01.2000
76. *** Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor
comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate
publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi
înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul
Oficial nr. 299 din 7.06.2001
77. *** Legea nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea
pieţelor produselor agricole şi alimentare în România, Monitorul
Oficial nr.110/8.02.2002
78. *** Legea nr. 166/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de
Urgenţă nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole publicată
în Monitorul Oficial nr. 256 din 16.04.2002
79. *** Legea 1/2005, privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei, Monitorul Oficial nr.172/28 februarie 2005, art.2
80. *** Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,
publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22.07.2005
81. *** O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi
completată de O.G nr. 37/2003

305
 306

82. www.maap.ro, Situaţia privind circulaţia juridică a terenurilor

din extravilan pe cumulat, începând cu 1998, până în anul 2005,
Date operative MAPDR, accesat la 05.06.2006
83. www.wikipedia.org/wiki/Rochdale
84. www.dobanzi.ro/banci.php/
85. www.copa-cogeca.com
86. Knowledge transfer between research institutions and
industry, MEMO/07/127, www.europa.eu, 2007

306