Ana Monica PURCARU

Ana Monica PURCARU
Cuprins
Introducere……………………………………………………… ......................... ……………...1
Chestionar evaluare prerechizite ............................................................................................... 4
Modulul I Algebră Liniară.. .................................................................................................... 5
Introducere. ..................................................................................................................... 5
Competenţe ..................................................................................................................... 5
Unitatea de învăţare I.1. Spaţii vectoriale euclidiene ................................................. 6
I.1.1. Introducere……………………………….………………… .. ………………..6
I.1.2. Competenţe.........…………….....………………………… .. …………………6
I.1.3. Spaţii vectoriale. Definiţie. Exemple..............……………… ... ………………6
I.1.4. Combinaţie liniară. Sistem de generatori. Liniar independenţă şi liniar
dependenţă………………………………………………… ... …………….…8
I.1.5. Bază. Dimensiune...............….……………………………… ..... …………….9
I.1.6. Schimbarea bazei...............………………….……………… ... ……………..11
I.1.7. Subspaţii vectoriale. Operaţii cu subspaţii vectoriale.............. ... ......………...13
I.1.8. Spaţii vectoriale euclidiene şi unitare...............……………… ... ….………...15
I.1.9. Ortogonalitate într-un spaţiu vectorial euclidian............…… .. ……………...17
I.1.10. Rezumat......................……………………………………… .. …………….17
I.1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor………………………... …...................18
I.1.12. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare............... ... ...…….……..18
Unitatea de învăţare I.2. Transformări liniare… ...........................…………………...19
I.2.1. Introducere.....................................................…………....…….....……….....19
I.2.2. Competenţe......................................................................................………....19
I.2.3. Noţiunea de transformare liniară...................................... ... ............…...……19
I.2.4. Transformări liniare pe spaţii vectoriale finit dimensionale....... ... .........……22
I.2.5. Transformări liniare pe spaţii vectoriale unitare (euclidiene)....... ... ...………24
I.2.6. Rezumat........................................................................................ ... .………..26
I.2.7. Test de autoevaluare.......................................................................... .………..26
I.2.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare....................... .... ..…….....26
Unitatea de învăţare I.3. Valori proprii. Vectori proprii..............................................27
I.3.1. Introducere............................................………………....… ... ………….......27
I.3.2. Competenţe ..................... .............................……………………………......27
I.3.3. Valori şi vectori proprii.................. ......................……...................................27
I.3.4. Reducerea unei matrice la forma diagonală........ ... ...……..............................29
I.3.5. Forma Jordan....................................………........ ... ........................................32
I.3.6. Rezumat.................................................................... ..........................…..........34
I.3.7. Test de autoevaluare.................................………... ……...................…..........34
I.3.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare …… ....……......…………34
Unitatea de învăţare I.4. Forme biliniare şi forme pătratice........................................35
I.4.1. Introducere.............................................................. ... ......................................35
I.4.2. Competenţe..................................................................... ..................................35
I.4.3. Forme biliniare. Definiţie. Exemple. Matrice ataşată...... ..................................35
I.4.4. Forme pătratice. Reducerea la forma canonică.................................................38
I.4.5. Clasificarea formelor pătratice.Signatură....................... ... ...............................42
I.4.6. Rezumat......................................................................... ...................................43
I.4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................43
I.4.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare.................... ...... .................44
Temă de control 1-Algebră liniară............................................. ... ......................................44
i
Modulul II Geometrie analitică.............................. .. .................................................................45
Introducere. ..................................................................................................................... 45
Competenţe..................................................................................................................... 45
Unitatea de învăţare II.1. Sp pa ţ i ul v e c t o r i a l e u c l i di a n a l v e c t o r i l or l i be r i . . . . . . . . . . . . 46
II.1.1. Introducere....... ...............................................................................................46
II.1.2. Competenţe....... ... ...........................................................................................46
II.1.3. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi........ ... .....................................................46
II.1.4. Coliniaritate şi coplanaritate.................. ... ......................................................50
II.1.5. Produsul scalar....................................... ... ......................................................51
II.1.6. Produsul vectorial.......................................... ..................................................54
II.1.7. Produsul mixt................................................... ...............................................56
II.1.8. Dublul produs vectorial.................................... ... ...........................................57
II.1.9. Rezumat............................................................. ... ..........................................58
II.1.10.Test de autoevaluare a cunoştinţelor........................ ......................................58
II.1.11.Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare... ... ..................................58
Unitatea de învăţare II.2. Planul şi dreapta în spaţiu... . .. . . . . . .. . .. . ... ... ... ... . .. . .. . .. .. . .. . .. 59
II.2.1. Introducere.......................................................................................................59
II.2.2. Competenţe................................................. .....................................................59
II.2.3. Ecuaţii de plane................................................................................................60
II.2.3.1. Planul determinat de trei puncte necoliniare.......... ... ..............................60
II.2.3.2. Planul determinat de o dreaptă şi un punct exterior dreptei........ .. .........61
II.2.3.3. Planul determinat de un punct şi două direcţii necoliniare......... ... .........61
II.2.3.4. Planul determinat de punct şi de un vector normal..................... ... .........62
II.2.3.5. Ecuaţia generală a planului........................................................ ... ..........62
II.2.3.6. Ecuaţia planului prin tăieturi..................................................... .. ...........62
II.2.4. Fascicole de plane............................................................................ ... ............63
II.2.5. Ecuaţii de drepte............................................................. ... ..............................64
II.2.5.1. Dreapta determinată de două puncte......................... ... ...........................64
II.2.5.2. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul...... ... ......................64
II.2.5.3. Dreapta ca intersecţie a două plane............................ ... ..........................65
II.2.6. Poziţii relative de drepte şi plane......................................... ... ........................67
II.2.6.1. Poziţia unei drepte faţă de un plan.............................. ... .........................67
II.2.6.2. Poziţiile relative a două drepte.............................. ... ...............................67
II.2.7. Unghiuri şi distanţe în spaţiu............................................ ...............................69
II.2.7.1. Unghiul dintre două plane orientate.................. ... ...................................69
II.2.7.2. Unghiul dintre două drepte orientate.................. ... .................................69
II.2.7.3. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan.................... ... ..................................70
II.2.7.4. Distanţa de la un punct la un plan....................... ... .................................70
II.2.7.5. Distanţa de la un punct la o dreaptă.................... ... .................................70
II.2.7.6. Distanţa dintre două drepte orientate.................... ... ...............................70
II.2.8. Rezumat.......................................................................................................72
II.2.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................... ..........................................72
II.2.10.Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare.......... ... ...........................72
Unitatea de învăţare II.3.T Translaţii şi rotaţii. Schimbări de repere în plan şi în
spaţiu.................................................................................. ................................................73
II.3.1. Introducere.......................................................................................................73
II.3.2. Competenţe................................................................................. ....................73
II.3.3. Translaţia şi rotaţia reperului cartezian......................................... .. ................73
II.3.4. Trecerea de la reperul cartezian la reperul polar în plan............... .... ..............77
II.3.5. Trecerea de la reperul cartezian la reperul cilindric în spaţiu....... ... ...............78
II.3.6.Trecerea de la reperul cartezian la reperul sferic în spaţiu.. .......... ... ..............79
ii
II.3.7. Rezumat............................................................................... ...........................80
II.3.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................... ..........................80
II.3.9. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare............... .........................80
Unitatea de învăţare II.4. Conice.................................................... .................................81
II.4.1. Introducere.................................................................................................. 81
II.4.2. Competenţe................................................................................................. 81
II.4.3. Noţiuni generale.......................................................................................... 81
II.4.4. Centrul unei conice ..................................................................................... 83
II.4.5. Reducerea la forma canonică a ecuaţiei unei conice .................................... 85
II.4.5.1. Metoda valorilor proprii ...................................................................... 86
II.4.5.2. Metoda roto-translaţiei.......................................... ..................................88
II.4.6. Rezumat....................................................................................................... 90
II.4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................ 90
II.4.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ....................................... 90
Unitatea de învăţare II.4. Cuadrice............................................................................. 91
II.5.1. Introducere ................................................................................................. 91
II.5.2. Competenţe ................................................................................................ 91
II.5.3. Sfera........................................................................................................... 92
II.5.3.1.Ecuaţiile sferei ..................................................................................... 92
II.5.3.2. Intersecţia unei sfere cu o dreaptă ........................................................ 93
II.5.3.3. Poziţia unui plan faţă de o sferă ........................................................... 94
II.5.3.4. Puterea unui punct faţă de o sferă ........................................................ 95
II.5.4. Elipsoidul. .................................................................................................. 97
II.5.5. Hiperboloidul cu o pânză. ........................................................................... 98
II.5.6. Hiperboloidul cu două pânze .....................................................................100
II.5.7. Paraboloidul eliptic ...................................................................................100
II.5.8. Paraboloidul hiperbolic .............................................................................101
II.5.9. Rezumat ....................................................................................................102
II.5.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................102
II.5.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ...................................102
Unitatea de învăţare II.6. Generarea suprafeţelor .....................................................103
II.6.1. Introducere ................................................................................................103
II.6.2. Competenţe ...............................................................................................103
II.6.3. Suprafeţe cilindrice ....................................................................................104
II.6.4. Suprafeţe conice ........................................................................................104
II.6.5. Suprafeţe de rotaţie ....................................................................................106
II.6.6. Rezumat ....................................................................................................108
II.6.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..........................................................108
II.6.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .....................................108
Temă de control 2-Geometrie analitică...........................................................................109
Modulul III Geometrie diferenţială...........................................................................................110
Introducere ....................................................................................................................110
Competenţe....................................................................................................................110
Unitatea de învăţare III.1. Elemente de geometrie diferenţială a curbelor plane…..111
III.1.1. Introducere ...............................................................................................111
III.1.2. Competenţe...............................................................................................111
III.1.3. Reprezentarea analitică a curbelor plane ...................................................112
III.1.4. Tangenta şi normala la o curbă plană într-un punct ordinar .............................113
III.1.5. Lungimea unui arc de curbă plană. Elementul de arc.......................................115
III.1.6. Contactul a două curbe plane ............................................................................116
III.1.7. Cercul osculator al unei curbe plane ................................................................117
iii
III.1.8. Puncte multiple ale unei curbe plane................................................................118
III.1.9. Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane .......................................................121
III.1.10. Evoluta (desfăşurata) unei curbe plane ...........................................................122
III.1.11. Curbura şi raza de curbură a unei curbe plane ......................................... 123
III.1.12. Rezumat. ................................................................................................ 125
III.1.13.Test de autoevaluare................................................................................ 125
III.1.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .................................. 125
Unitatea de învăţare III.2. Elemente de geometrie diferenţială a curbelor în spaţiu126
III.2.1. Introducere............................................................................................... 126
III.2.2. Competenţe.............................................................................................. 126
III.2.3. Reprezentarea analitică a curbelor în spaţiu .............................................. 126
III.2.4. Lungimea unui arc de curbă în spaţiu. Element de arc .....................................128
III.2.5. Tangenta la o curbă în spaţiu………............................................................ 130
III.2.6. Planul normal la o curbă în spaţiu.....................................................................132
III.2.7. Planul osculator la o curbă în spaţiu.......................................................... 133
III.2.8. Normala principală la o curbă în spaţiu ............................................................134
III.2.9. Binormala la o curbă în spaţiu .................................................................. 136
III.2.10. Planul rectificant la o curbă în spaţiu .............................................................137
III.2.11. Triedrul lui Frenet ...........................................................................................138
III.2.12. Curbură. Torsiune ...........................................................................................139
III.2.13. Formulele lui Frenet .......................................................................................140
III.2.14. Calculul curburii şi al torsiunii .......................................................................141
III.2.15. Clase remarcabile de curbe în spaţiu ....................................................... 142
III.2.16. Rezumat ................................................................................................. 144
III.2.17. Test de autoevaluare............................................................................... 144
III.2.18. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .................................. 144
Unitatea de învăţare III.3. Elemente de geometrie diferenţială a suprafeţelor ........ 145
III.3.1 Introducere ............................................................................................... 145
III.3.2 Competenţe .............................................................................................. 145
III.3.33.Reprezentarea analitică a unei suprafeţe .................................................... 145
III.3.4 Curbe trasate pe o suprafaţă. Curbe coordonate ...............................................147
III.3.5 Planul tangent şi normala la o suprafaţă ...........................................................150
III.3.6 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe. Aplicaţii ale acesteia..................153
III.3.7 Rezumat ................................................................................................... 157
III.3.8 Test de autoevaluare ................................................................................. 157
III.3.9 Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ..................................... 157
Temă de control 3-Ecuaţii diferenţiale ........................................................................... 157
Bibliografie……………………………………………………………………………………..159
iv
INTRODUCERE
Cursul de faŃă se adresează în principal studenŃilor de anul I de la Facultatea de Inginerie

Tehnologică, programul de studii: Inginerie Economică Industrială, care se pregătesc să devină
ingineri la forma de învăŃământ ID (ÎnvăŃământ deschis şi la distanŃă).
Acest curs reprezintă un ghid practic, care include noŃiunile, rezultatele teoretice de bază,
precum şi tipurile de probleme care apar în cadrul disciplinei: ALGEBRĂ LINIARĂ,
GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI DIFERENłIALĂ (ALGAD).
Aceste ramuri ale matematicii constituie o componentă importantă a pregătirii ştiinŃifice a
fiecărui student din învăŃământul superior tehnic, prin numeroasele aplicaŃii pe care le au, prin
abilităŃile de calcul pe care le dezvoltă şi prin numeroasele metode de modelare matematică pe
care le propune.
CunoştiŃele prezentate în acest curs sunt fundamentale pentru pregătirea studenŃilor atât prin
contribuŃia adusă la definirea unei gândiri riguroase a fiecărui student, dar şi prin aceea că ele îşi
găsesc în întregime aplicabilitate în practică.
Asimilarea problemelor teoretice, a exemplelor şi a exerciŃiilor prezentate în curs permit
studentului să redescopere funcŃia modelatoare a matematicii şi să o exerseze în acest sens.
Cursul a fost scris astfel ca limbajul, noŃiunile şi succesiunea unităŃilor de învăŃare să fie în
concordanŃă cu programa analitică de la forma de învăŃământ: zi.
Paragrafele teoretice sunt susŃinute de numeroase exemple şi de probleme rezolvate, care
dau posibilitatea aprofundării noŃiunilor cuprinse în paragraful respectiv.
Lucrarea încearcă să răspundă unor necesităŃi de adâncire a pregătirii în domeniul
matematicii a tuturor celor interesaŃi.
Obiectivele cursului
• Obiectivul principal al acestui curs este de a-i iniŃia pe studenŃi în tainele a trei dintre
ramurile de bază ale matematicii: algebra liniară, geometria analitică şi diferenŃială, atât
de necesare unei culturi tehnice solide.
CompetenŃe conferite
După parcurgerea şi asimilarea materialului studentul va fi capabil:
• să acumuleze şi să opereze cu cunoştinŃele de bază din domeniul algebrei liniare,
geometriei analitice şi diferenŃiale;
• să pună în practică cunoştinŃele acumulate atât la disciplinele matematice, cât şi la
celelalte discipline de specialitate, utilizatoare ale noŃiunilor;
• să-şi formeze o gândire logică, un limbaj matematic adecvat şi să-şi dezvolte capacitatea
de analiză şi sinteză;
• să-şi formeze capacitatea de autoevaluare.
1
Resurse şi mijoace de lucru
Deoarece acest curs este parcurs în anul I, vom insista mai mult asupra modului de
utilizare eficientă a acestuia.
Conţinuturile unităţilor de învăţare sunt întrerupte de diverse sarcini de lucru. Acestea sunt
anunţate printr-o imagine sugestivă şi au titlul „TO DO:”. Este indicată rezolvarea cu
consecvenţă a cerinţelor formulate în sarcinile de lucru, imediat după parcurgerea conţinuturilor
tematice şi a exerciţiilor rezolvate,intitulate sugestiv „Exemple”.
Fiecare unitate de învăţare conţine un test de autoevaluare,care permite cititorului să
verifice singur calitatea însuşirii cunoştinţelor studiate. În cazul apariţiei unor neclarităţi în
legătură cu rezolvarea testelor de autoevaluare se pot folosi răspunsurile şi sugestiile de
rezolvare ale acestora, care se află la sfârşitul fiecărui test de autoevaluare. Dacă neclarităţile
persistă este indicat a se lua legătura cu tutorele, la una dintre întâlnirile prevăzute prin
calendarul disciplinei.
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente primului modul nu necesită existenţa unor
mijloace sau instrumente de lucru.
Modulul al doilea şi al treilea, destinate geometriei analitice şi diferenţiale, necesită
utilizarea unui calculator având acces la internet, iar ca instrumente de lucru: calculator de
buzunar, riglă, compas, echer, raportor şi creioane colorate.
Structura cursului
Materialul cursului este structurat în trei module: primul modul este destinat studiului
algebrei liniare, modulul II, geometriei analitice, iar în modulul III se studiază geometria
diferenţială. Cursul cuprinde un număr total de treisprezece unităţi de învăţare.
Modulul I cuprinde patru unităţi de învăţare: UI.I.1- Spaţii vectoriale euclidiene, UI.I.2-
Transformări liniare, UI.I.3- Valori proprii. Vectori proprii şi UI.I.4- Forme biliniare şi forme
pătratice.
Modulul II conţine şase unităţi de învăţare: UI.II.1- Spaţiul vectorial euclidian al vectorilor
liberi, UI.II.2- Planul şi dreapta în spaţiu, UI.II.3-Translaţii şi rotaţii.Schimbări de repere în plan
şi în spaţiu,UI.II.4- Conice, UI.II.5- Cuadrice şi UI.II.6- Generarea suprafeţelor.
Modulul III cuprinde trei unităţi de învăţare: UI.III.1- Elemente de geometrie diferenţială a
curbelor plane, UI.III.2- Elemente de geometrie diferenţială a curbelor în spaţiu şi UI.III.3-
Elemente de geometrie diferenţială a suprafeţelor.
Elementele constitutive ale fiecărui modul sunt: cuprinsul, introducerea, competenţele,
unităţile de învăţare şi tema de control, care încheie modulul.
Tema de control 1- cuprinde exerciţii de bază din algebra liniară, tema de control 2-
cuprinde aplicaţii de bază din geometria analitică, iar tema de control 3-din geometria
diferenţială.
Cele trei teme de control, rezolvate, vor fi transmise tutorelui, scrise de mână şi îndosariate.
Rezultatele obţinute de către studenţi la temele de control, vor fi încărcate pe platforma e-
learning a Universităţii “Transilvania” Braşov, până la o dată prestabilită.
Fiecare unitate de învăţare are ca elemente constitutive: titlul unităţii, cuprinsul unităţii, o
introducere, competenţele unităţii de învăţare, durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare,
conţinutul unităţii de învăţare, rezumatul, testul de autoevaluare cu răspunsuri şi indicaţii.
2
Cerinţe preliminare
Parcurgerea cursului presupune cunoaşterea noţiunilor şi rezultatelor de algebră şi
analiză matematică din clasele a XI-a şi a XII-a şi geometria claselor IX-XI, predate în
liceu.
Discipline deservite
Alegerea temelor acestui curs şi însuşi modul de tratare al lor au şi un alt scop
utilizarea acestui instrument de investigaţie şi de calcul şi în : fizică, inginerie, economie,
statistică, etc.
Se pot enumera numeroase discipline din planul de învăţământ care se dezvoltă pe
baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei de faţă: fizică teoretică, mecanică,
rezistenţa materialelor, mecanica fluidelor, organe de maşini, prelucrări mecanice,
mecanisme, termotehnică, metoda elementelor finite, teoria elasticităţii şi plasticităţii, etc.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a aspectelor teoretice şi ale exemplelor unităţilor de
învăţare ale cursului intitulat: ALGEBRĂ LINIARĂ, GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI
DIFERENŢIALĂ se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
Pentru disciplina ALGEBRĂ LINIARĂ, GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI
DIFERENŢIALĂ, evaluarea are două componente: evaluarea continuă şi evaluarea finală.
Evaluarea continuă va fi făcută pe baza temelor de control( notate de tutore). Punctajul
propus pentru notarea fiecărei teme se află menţionat după enunţul subiectelor.
Nota obţinută la fiecare temă de control, reprezintă câte 15 % din nota finală.
Evaluarea finală pentru acest curs este examenul scris.
Nota obţinută la examenul scris, reprezintă 55% din nota finală.
NU EZITAŢI SĂ LUAŢI LEGĂTURA CU TUTORELE PENTRU A OBŢINE

ALTE INDICAŢII SAU PRECIZĂRI, SAU PENTRU A DEPĂŞI EVENTUALELE
BLOCAJE ÎN ÎNVĂŢARE !
SPOR LA TREABĂ ŞI SUCCES!
3
Chestionar evaluare prerechizite
1 0   − 3 5
1. Fie matricile: A =   , B =   . Să se calculeze A+B, AB, BA, A2.
1 1   −1 2
−2 7 6 −2 0 1
2. Să se calculeze determinanţii: d1 = 2 2 − 9 şi d 2 = 3 2 5 .
0 8 1 0 0 3
 5 2 3
 
3. Să se studieze dacă matricea A =  2 − 1 0  este inversabilă şi în caz afirmativ să se
3 0 1
 
determine inversa ei.
2 x − x 2 = 1,
4. Să se rezolve sistemul de ecuaţii liniare:  1
 x1 − x 2 = 0.
 x1 − 3x 2 + x3 + x 4 = 1,

5. Să se rezolve sistemul de ecuaţii liniare:  x1 − 3x 2 + x3 − 2 x 4 = −1,
 x − 3x + x + 5 x = 6.
 1 2 3 4
6. Să se definească structurile algebrice de grup abelian şi de corp.

7. Să se completeze rezultatele: sin (a+b) = , sin 2a = , sin 2 a + cos 2 a = .
π π π π
8. Să se calculeze: sin + cos + tg . − ctg
6 4 3 3
9. Să se scrie cinci derivate ale unor funcţii elementare.
10. Să se scrie cinci primitive ale unor funcţii elementare.
4
MODULUL I. Alg eb ră li ni a ră
Cuprins
Introducere................................................................................................................................ 5
Competenţe............................................................................................................................... 5
UI I.1. Spaţii vectoriale euclidiene .......................................................................................... 6
UI I.2. Transformări liniare ..................................................................................................................... .19
UI I.3. Valori proprii. Vectori proprii..................................................................................... 27
UI I.4. Forme biliniare şi forme pătratice .............................................................................. 35
Temă de control 1-Algebră liniară.......................................................................................... 44
Introducere
Algebra liniară, domeniu important al algebrei abstracte, constituie fundamentul
şi furnizează metode de lucru pentru geometria analitică dar şi pentru o serie de
ramuri ale matematicii, fizicii teoretice, mecanicii, al disciplinelor tehnice în general.
Noţiunile sale abstracte de: spaţiu vectorial, transformări linare, valori şi vectori
proprii, forme biliniare şi forme pătratice, au aplicaţii relativ imediate în disciplinele
care se predau viitorilor ingineri şi permit o mai bună sintetizare a cunoştinţelor
domeniilor amintite, precum şi o dezvoltare matematică riguroasă a diverselor
concepte fizice folosite.
Competenţe
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil:
-să identifice, să definească, să caracterizeze şi să exemplifice principalele noţiuni şi
rezultate teoretice de algebră liniară referitoare la spaţiile vectoriale euclidiene,
transformările liniare, valorile şi vectorii proprii corespunzători unei transformări
liniare, precum şi la formele biliniare şi pătratice;
-să utilizeze în exerciţii principalele rezultate referitoare la spaţiile vectoriale
euclidiene, transformările liniare, valorile şi vectorii proprii corespunzători unei
transformări liniare, precum şi la formele biliniare şi pătratice.
5
Unitatea de învăţare I.1. Spaţii vectoriale euclidiene
Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................................6
I.1.2. Competenţe ..................................................................................................................6
I.1.3. Spaţii vectoriale. Definiţie. Exemple............................................................................. 6
I.1.4. Combinaţie liniară. Sistem de generatori. Liniar independenţă şi liniar dependenţă ....... 8
I.1.5. Bază. Dimensiune ......................................................................................................... 9
I.1.6. Schimbarea bazei....................................................................................................... .11
I.1.7. Subspaţii vectoriale. Operaţii cu subspaţii vectoriale................................................... 13
I.1.8. Spaţii vectoriale euclidiene şi unitare .......................................................................... 15
I.1.9. Ortogonalitate într-un spaţiu vectorial euclidian. ......................................................... 17
I.1.10. Rezumat ................................................................................................................... 17
I.1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................ .18
I.1.12. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .................................................... 18
I.1.1. Introducere
Pe lângă diverse structuri algemrice precum cele de monoid, grup, inel, modul sau corp, în
studiul disciplinelor aplicate intervine cu prioritate structura de spaţiu vectorial.
În cadrul acestei unităţi de învăţare se trec în revistă principalele rezultate referitoare la
obiectul de studiu de bază al algebrei liniare, care este conceptul de K -spaţiu vectorial.
I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

-să definească şi să exemplifice noţiunea de spaţiu vectorial;
-să verifice liniara independenţă sau liniara dependenţă a unui sistem de vectori;
-să reţină şi să utilizeze noţiunile de: bază şi dimensiune şi să opereze cu schimbări de
baze;
-să decidă când o submulţime nevidă a unui spaţiu vectorial este un subspaţiu
vectorial al acestuia şi să opereze cu subspaţii vectoriale;
-să definească, să exemplifice şi să aplice noţiunile de: produs scalar , spaţiu
vectorial euclidian şi unitar;
-să definească conceptul de ortogonalitate.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
I.1.3. Spaţii vectoriale. Definiţie. Exemple

Definiţia 1.Fie V o mulţime nevidă, ale cărei elemente se notează cu litere latine (a, b, x, y, z, u,
v, w, ..., x1, x2, ...) şi se numesc vectori şi fie K un corp comutativ (câmp), ale cărui elemente se
notează prin (k, l, ...) sau prin litere greceşti (α, β, γ, ...) şi se numesc scalari.
Un triplet (V, +, ⋅, K ), care constă dintr-o mulţime V de vectori, o lege de compoziţie internă
pe V, „+” : V × V → V, (x, y) → x + y, numită adunarea vectorilor şi o lege de compoziţie externă pe
V în raport cu K , „⋅” : K × V → V, (α, x) → α ⋅ x (sau (α, x) → αx), numită înmulţirea cu
scalari, se numeşte spaţiu vectorial peste K , sau spaţiu liniar peste K , sau K -spaţiu vectorial
(liniar), dacă:
I. Perechea (V, +) este un grup abelian.
II. Înmulţirea cu scalari satisface următoarele patru axiome:
1. Oricare ar fi α ∈ K şi pentru orice x, y ∈ V rezultă α(x + y) = αx + αy.
2. Oricare ar fi α, β ∈ K şi pentru orice x ∈ V rezultă (α + β)x = αx + βx.
3. Oricare ar fi α, β ∈ K şi pentru orice x ∈ V rezultă (α ⋅ β)x = α(βx).
6
4. Oricare ar fi x ∈ V, dacă 1 este identitatea lui K , atunci 1 ⋅ x = x.
Elementul neutru în grupul (V, +) se notează 0 şi se numeşte vectorul nul al spaţiului
vectorial, iar simetricul unui element x în grupul (V, +) se notează cu −x şi poartă denumirea de
opusul vectorului x.
Când K este corpul R al numerelor reale, un K -spaţiu vectorial se numeşte spaţiu
vectorial real, iar pentru K = C , spaţiu vectorial complex.
Dacă nu există pericol de confuzie, se va nota un K -spaţiu vectorial (V, +, ⋅, K ) mai simplu,
prin V/ K , sau prin V.
Exemple 1
1. V = {0}, care constă dintr-un singur vector (cel nul), este K -spaţiu vectorial,
pentru orice câmp K şi se numeşte spaţiu vectorial nul.
n
2. Spaţii vectoriale aritmetice. Fie ( K , +, ⋅, K ) un câmp şi n ∈ N , iar K =
0
K
14 ... ×
×2 43 { }
K = x = ( x1 , x 2 , ..., x n ) xi ∈ K , i = 1, n , pentru n ≥ 1 şi K = {0}, (0 -
n−ori
elementul zero al lui K ).
n
Dacă, pentru x = ( x1 , x 2 , ..., x n ) , y = ( y 1 , y 2 , ..., y n ) ∈ K şi α ∈ K , se
defineşte:
I. x + y = ( x 1 + y 1 , ..., x n + y n ) şi II. αx = (αx 1 , ..., αx n ) ,
n
atunci ( K , +, ⋅, K ) este un K -spaţiu vectorial şi se numeşte spaţiul
coordonatelor (sau spaţiul aritmetic). Pentru K = R şi n = 2 sau n = 3 se obţine
planul real, sau spaţiul real.
3. Spaţii vectoriale de matrice. Pentru un câmp ( K n , +, ⋅, K ) şi m, n ∈ K * , fie
mulţimea matricelor de tip m × n (cu m linii şi n coloane), cu elemente din K ,
{
M m × n (K ) = A = (aij ) a ij ∈ K , i = 1, m, j = 1, n . }
Dacă, pentru A = (aij), B = (bij) ∈ M m × n (K ) şi α ∈ K , se defineşte:
I. A + B = (aij + bij) şi
II. α ⋅ A = (α ⋅ aij), atunci tripletul ( M m × n (K ), +, ⋅, K ) este un K -spaţiu
vectorial, numit K -spaţiul vectorial al matricelor de tipul m × n.
4. Spaţii vectoriale de funcţii continue.
Fie [a, b] ⊂ R ş i C[0a, b] = { f : [a, b] → R f − continuă}.
Dacă, pentru α ∈ R şi pentru orice f , g ∈ C[0a, b ] , se defineşte:
I. (f + g)(x) = f(x) + g(x), oricare ar fi x ∈ [a, b] şi

II. (α ⋅ f)(x) = α ⋅ f(x), pentru orice x ∈ [a, b],
atunci tripletul ( C[0a, b ] , +, ⋅, R ) este un R -spaţiu vectorial, numit spaţiul vectorial al
funcţiilor continue pe [a, b].
Teorema 1. Într-un K -spaţiu vectorial, (V, +, ⋅, K ), au loc proprietăţile:

1. Oricare ar fi x ∈ V rezultă 0 ⋅ x = 0.
2. Oricare ar fi α ∈ K se obţine α ⋅ 0 = 0.
3. Oricare ar fi α ∈ K şi oricare ar fi x ∈ V rezultă (−α) ⋅ x = −(α ⋅ x) = α ⋅ (−x).
4. Din α ⋅ x = 0 se obţine α = 0 sau x = 0.
Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag.5.
Verifică axiomele din definiţia 1 a spaţiului vectorial în cazul Exemple1-2.,
7
pentru n=3 (spaţiul real).
Să ne reamintim…
Structura algebrică de spaţiu vectorial constă dintr-un grup aditiv comutativ Vşi
o operaţie de înmulţire externă definită pe K × V cu valori în V, care satisface patru
axiome, unde K este un corp comutativ (câmp). Elementele spaţiului vectorial V se
numesc vectori, iar cele ale câmpului K se numesc scalari.
I.1.4. Combinaţie liniară. Sistem de generatori. Liniar independenţă şi liniar dependenţă

Fie V un K -spaţiu vectorial şi {xi}i∈I o familie de vectori din V, adică xi ∈ V, pentru orice i
∈ I (I - o mulţime de indici), iar {αi}i∈I o familie de scalari cu proprietatea că există numai un
număr finit de indici i ∈ I cu proprietatea αi ≠ 0 - numită familie de suport finit.
Definiţia 2. Se numeşte combinaţie liniară a vectorilor xi relativ la familia de scalari {αi}i∈I,
suma: ∑ α i ⋅ xi .
i∈ I
Definiţia 3. O submulţime S = {x1, ..., xn}, S ⊂ V, se numeşte sistem finit de generatori pentru
n
spaţiul V, dacă oricare ar fi x ∈ V, există α1, α2, ..., αn ∈ K astfel încât: x = ∑ α i xi (adică se poate
i =1
spune că x este o combinaţie liniară de vectorii submulţimii S).
Un spaţiu vectorial se numeşte finit generat, dacă există un sistem finit de generatori al
său; în caz contrar, se numeşte infinit generat.
Definiţia 4. Fie V un K -spaţiu vectorial şi S = {xi}i ∈ I ⊂ V o familie de vectori din V. Mulţimea
S se numeşte familie (mulţime) liniar independentă dacă pentru orice {αi}i ∈ I, αi ∈ K , din
combinaţia liniară ∑ α i ⋅ xi = 0 rezultă αi = 0, oricare ar fi i ∈ I (evident {αi}i∈I este o familie
i∈ I
de suport finit). O familie (mulţime) S = {xi}i ∈ I ⊂ V care nu este liniar independentă, se numeşte
liniar dependentă, adică există scalarii {αi}i ∈ I ⊂ K , nu toţi nuli, astfel încât ∑ α i ⋅ xi = 0.
i∈ I
Exemple 2
1. În R [X] familia B = {Xi} i ∈ N este liniar independentă.
2. În spaţiul aritmetic Kn , sistemul B = {e1, ..., en} în care
i
e i = (0, 0, ..., 0, 1, 0, ..., 0) , este liniar independent.
j
↑
 0 ...... 0 ...... 0 
 
 .................... 
3. În spaţiul M m × n (K ) , mulţimea B = {E } ij , E ij =  0 ...... 1 ...... 0  → i ,
i =1,m
j=1,n
 
 .................... 
 0 ...... 0 ...... 0 
 
este liniar independentă.
4. În spaţiul funcţiilor C[0a , b ] familia de funcţii fn : [a, b] → R , fn(x) = enx, n ∈ N ,
este o familie liniar independentă.
Propoziţia 1. Orice submulţime a unui spaţiu vectorial, formată dintr-un singur vector este
liniar independentă dacă şi numai dacă acel vector este diferit de vectorul nul.
8
2. Dacă S = {x1, …, xn} ⊂ V este o mulţime liniar dependentă, atunci există cel puţin un
vector al lui S care poate fi exprimat printr-o combinaţie liniară de ceilalţi vectori ai lui S.
3. Fie S = {x1, …, xk}, xi ≠ 0, i = 1, k o mulţime liniar dependentă. Atunci există xj, 2 ≤ j ≤
j −1
k, astfel încât: x j = ∑ α i ⋅ xi , αi ∈ K .
i=1
4. Orice submulţime a unei mulţimi liniar independente este liniar independentă.
Observaţia 1. Reciprocele propoziţiilor 2 şi 3 din propoziţia 1 sunt evidente.
Exemple 3
În spaţiul vectorial R 3 se consideră vectorii:
x = (1, 2, 3), y = (2, 3, 1), z = (a+3, a+1, a+2), a ∈ R .
Să se afle valorile parametrului a pentru care aceşti vectori sunt liniar dependenţi
şi să se scrie relaţia de dependenţă liniară.
Soluţie:
Pentru ca vectorii daţi să fie liniari dependenţi, trebuie să existe scalarii reali λ1,
λ2, λ3 nu toţi nuli astfel încât să aibă loc relaţia:λ1x + λ2y + λ3z = 0, sau λ1(1, 2, 3)
+ λ2(2, 3, 1) + λ3(a+3, a+1, a+2) = (0, 0, 0). Se obţine sistemul liniar şi omogen:
λ1 + 2λ2 + (a + 3)λ3 = 0,

2λ1 + 3λ2 + (a + 1)λ3 = 0, care are soluţii nebanale dacă determinantul său este nul:
3λ + λ + (a + 2 )λ = 0,
 1 2 3
1 2 a+3
2 3 a + 1 = −3(a + 6) .Deci pentru a = −6 vectorii daţi sunt liniar dependenţi.
3 1 a+2
Pentru a afla relaţia de dependenţă liniară se înlocuieşte cu a = −6 în sistemul de mai
λ1 + 2λ2 − 3λ3 = 0,

sus: 2λ1 + 3λ2 − 5λ3 = 0, Se exprimă λ1, λ2 în funcţie de λ3 din primele două
3λ + λ − 4λ = 0.
 1 2 3
ecuaţii:λ1 = λ3; λ2 = λ3; λ3 ≠ 0.Înlocuind în combinaţia liniară şi simplificând cu λ3
se obţine relaţia de dependenţă liniară:x + y + z = 0.
Stabileşte care dintre următoarele mulţimi de vectori sunt liniar dependente:
i) S1 = {x1 = (−3, 1, 5), x2 = (6, −2, 15)}.
ii) S2 = {x1 = (1, 2, 3), x2 = (2, 5, 7), x3 = (3, 7, 10)}. R: ii)
Să ne reamintim…
O submulţime S a unui K - spaţiu vectorial V se numeşte liniar independentă dacă
pentru orice combinaţie liniară (de vectori din S cu scalari din K ) nulă, rezultă scalarii
nuli. În caz contrar, submulţimea S se numeşte liniar dependentă.
I.1.5. Bază. Dimensiune

Fie V un K -spaţiu vectorial şi B = {xi}i ∈ I ⊂ V o familie de vectori din V.
Definiţia 5.Mulţimea B se numeşte bază a spaţiului V dacă este o familie liniar independentă şi
dacă este un sistem de generatori pentru V.
Teorema 2.(de existenţă) Fie V ≠{0} un K -spaţiu vectorial finit generat. Din orice sistem de
generatori finit al lui V se poate construi o bază a sa.
9
Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag.8-9.
Teorema 3. Fie V un K -spaţiu vectorial finit generat.
Atunci: 1. (teorema completării) Orice mulţime liniar independentă dintr-un sistem de
generatori poate fi completată cu vectori din sistemul de generatori până la o bază a lui V.
2. (lema schimbului) Dacă S este un sistem de generatori al lui V şi {y1, …, yr} este o mulţime
liniar independentă de vectori din V, atunci:
i) r ≤ m şi
ii) {y1, …, yr, xr+1, …, xm} este un sistem de generatori pentru V (după o eventuală
renumerotare a vectorilor x1, …, xm).
Teorema 4. Fie V ≠{0} un K -spaţiu vectorial finit generat. Toate bazele lui V sunt finite şi au
acelaşi număr de elemente.
Această teoremă permite:
Definiţia 6. Se numeşte dimensiune a unui spaţiu vectorial finit generat V, numărul de vectori
dintr-o bază a lui, notat: dimV. Spaţiul nul: {0} are dimensiunea zero. Un spaţiu vectorial de
dimensiune finită se numeşte: spaţiu vectorial finit dimensional.
Observaţia 2. 1. Dacă există o bază a spaţiului cu o infinitate de vectori, atunci dimensiunea este
∞ şi spaţiul se numeşte infinit dimensional.
2. Spaţiile vectoriale finit dimensionale, de dimensiune n se mai notează Vn.
Exemple 4
1. Fie K n spaţiul vectorial aritmetic. Vectorii e1 = (1, 0, 0, ..., 0), e2 = (0, 1, 0, ...,
0), ..., en = (0, 0, 0, ..., 1), determină o bază B = {e1, e2, …, en}. Pentru a demonstra
că B este o mulţime liniar independentă relaţia α1e1 + α 2e 2 + ... + αnen = 0 este
echivalentă cu α1 = α2 = ... = αn = 0. Pe de altă parte oricare ar fi x ∈ K n , rezultă x
= (x1, x2, …, xn) = x1e1 + x 2e 2 + ... + xnen, deci B generează pe V.
2. Spaţiul vectorial K n [X] al tuturor polinoamelor de grad ≤n are dimensiunea n+1,
o bază fiind B = {1, X1, X2, …, Xn}, numită bază canonică din K n [X].
Se observă că mulţimea B este liniar independentă: adică din α0 + α1X1 + α 2X2 +
... + + αnXn = 0 se obţine α0 = α1 = α2 = ... = αn = 0 şi orice polinom de grad ≤n este
o combinaţie liniară finită de elemente din B .
3. Spaţiul vectorial M m × n (K ) al matricelor dreptunghiulare are dimensiunea m ⋅ n.
O bază este mulţimea B = {Eij, 1 ≤ i ≤ m, 1 ≤ j ≤ n}, Eij fiind matricea care are
elementul 1 la intersecţia liniei i cu coloana j, celelalte elemente fiind nule.
Teorema 5. Fie V un K -spaţiu vectorial n-dimensional. Atunci B = {e1, e2, …, en} este o bază a sa
n
dacă şi numai dacă oricare ar fi x ∈ V, x = ∑ x i ⋅ e i , cu xi ∈ K unici.
i= 1
n
Definiţia 7. Scalarii xi din x = ∑ xi ⋅ ei se numesc coordonatele vectorului x în baza B .
i= 1
În spaţiul vectorial R 3 se consideră următoarele sisteme de vectori: B = {e1 =

(1, 1, 0), e2 = (1, 0, 0), e3 = (1, 2, 3)}, B ’ = {e1’ = (1, 3, 3), e2’ = (2, 2, 3), e3’ = (6,
7, 9)}.Arată că mulţimile B şi B ’ sunt baze.
R: B şi B ’ sunt liniar independente şi au câte 3 elemente.
10
Să ne reamintim…
O submulţime B a unui K - spaţiu vectorial V se numeşte bază pentru V, dacă este
liniar independentă şi generează pe V.
Se numeşte dimensiune a unui spaţiu vectorial finit generat V, numărul de vectori dintr-
o bază a lui, notaţie: dim V.
I.1.6. Schimbarea bazei

Fie V un K -spaţiu vectorial n-dimensional, iar B = {e1, e2, …, en} şi B ’ = {e’1, e’2, …,
n
e’n} două baze ale lui V. Atunci pentru orice x ∈ V, se obţine x = ∑ xi ⋅ ei , unde xi ∈ K sunt
i= 1
n
coordonatele lui x în baza B şi x = ∑ x' j ⋅ e' j , unde x’j ∈ K sunt coordonatele lui x în baza
j=1
B ’ (xi, x’j sunt unice cf. teoremei 5).În plus, se pot exprima vectorii e’j, j = 1, n în baza B ,
n
adică: e' j = ∑ sij ⋅ ei , j = 1, n unde sij ∈ K - unici.
i=1
Definiţia 8.Matricea S = (sij) ∈ M n (K ) , unic determinată, ce are ca elemente, puse pe coloane,
n
coordonatele sij din egalităţile e' j = ∑ sij ⋅ ei , j = 1, n , se numeşte matricea de trecere de la baza
i= 1
n
B la baza B ', iar egalităţile e' j = ∑ sij ⋅ ei , j = 1, n se numesc relaţii de trecere.
i=1
Observaţia 3.Cum det S ≠ 0 (altfel ar rezulta că vectorii e’j sunt liniar dependenţi (absurd)) rezultă
că matricea de trecere este nesingulară şi deci are inversa: S−1. Mai departe folosind relaţiile de
trecere se obţine:
n n n  n  n  n 
x = ∑ xi ⋅ ei = ∑ x'i ⋅ e'i = ∑ x' j  ∑ sij ⋅ ei  = ∑  ∑ sij ⋅ x' j  ⋅ e i
i= 1  i= 1  j=1 
i= 1 j=1 j=1    
şi cum scrierea într-o bază este unică, rezultă:
n
xi = ∑ sij ⋅ x' j , i = 1, n .
j=1
Aceste egalităţi exprimă legea de schimbare a coordonatelor unui vector la schimbarea
bazelor.
 x1   x'1 
   
x2   x' 2 
Observaţia 4. Prin convenţie se notează: X =   ∈ M n × 1 (K ) , X' =   ∈ M n × 1 (K ) ,
... ...
   
x   x' 
 n  n
 e1   e'1 
 s11 ... s1n     
   e2   e' 
S =  ... ... ...  ∈ M n (K ) , B =   ∈ M n × 1 (K ) şi B' =  2  ∈ M n × 1 (K ) .
s  ... ...
 n1 ... s nn     
e   e' 
 n  n
Atunci relaţiile de trecere se exprimă în forma matriceală: B’ = T S ⋅ B,
11
unde T S este transpusa matricei S, de trecere de la baza B la baza B ‘, iar legea de schimbare a
coordonatelor unui vector la schimbarea bazelor se exprimă în forma matriceală: X = S ⋅ X’.
S-a obţinut astfel:
Teorema 6. Fie V un K - spaţiu vectorial, dim K V = n < ∞, B şi B ’ baze fixate în V, S-
matricea de trecere de la baza B la baza B ’.
Dacă x ∈ V şi X este matricea coloană a coordonatelor lui x în baza B , iar X’ este
matricea coloană a coordonatelor lui x în baza B ’, atunci X = S ⋅ X’.
Exemple 5
În spaţiul vectorial R 3 se consideră următoarele sisteme de vectori: B = {e1
= (1, 1, 0), e2 = (1, 0, 0), e3 = (1, 2, 3)}, B ’ = {e1’ = (1, 3, 3), e2’ = (2, 2, 3), e3’ =
(6, 7, 9)}. i) Să se găsească matricea de trecere de la B la B ’. ii) Să se găsească
expresia vectorului x = 2e1 + 5e2 + 7e3 în baza B ’.
Soluţie: i) Pentru a determina matricea de trecere se descompune e1’ după B , şi

s11 + s 21 + s31 = 1, s11 = 1,
 
anume: e1’ = s11e1 + s21e2 + s31e3, sau s11 + 2 s31 = 3, de unde s 21 = −1,
3s = 3, s = 1.
 31  31
Analog: e2’ = s12e1 + s22e2 + s32e3 de unde s12 = 0, s22 = 1, s32 = 1
e3’ = s13e1 + s23e2 + s33e3 de unde s13 =1, s23 = 2, s33 = 3.
 1 0 1
 
Astfel că matricea de trecere este: S =  − 1 1 2  .
 1 1 3
 
T
ii) Dacă X = (2 5 7) (matrice coloană), atunci matricea coloană X’ conţinând
componentele vectorului x în baza B ’ se obţine din ecuaţia matriceală X = SX’. Se
 −1 −1 1 
−1  
calculează: S =  − 5 − 2 3  , deci X’ = S−1X, adică:
 2 1 − 1

 −1 −1 1   2  0
    
X ' =  − 5 − 2 3   5  =  1  . Astfel că x = 0e1’ + 1e2’ + 2e3’, în baza B ’.
 2 1 − 1  7   2 

Găseşte matricea de trecere de la baza:
  0 1 0  0 0 1  0 0 0 
      
B =  E1 =  − 1 0 0  , E 2 =  0 0 0  , E3 =  0 0 1 
  0 0 0  − 1 0 0  0 − 1 0 
      
  0 1 1  0 1 0  0 0 1 
   '
  '
 
la baza: B ' =  E '1 =  − 1 0 0  , E 2 =  − 1 0 1  , E 3 =  0 0 1 
  −1 0 0  0 −1 0  − 1 − 1 0 
      
din spaţiul matricelor antisimetrice de ordin trei şi determină descompunerea matricei
 0 1 2  1 1 0
   
A =  − 1 0 − 3  după baza B '. R: S =  1 0 1  ; A = 3E '1 −2 E ' 2 − E ' 3 .
− 2 3 0  0 1 1
   
12
Să ne reamintim…
Orice schimbare de bază într-un K - spaţiu vectorial V este guvernată de două ecuaţii
matriceale: B’ = T S ⋅ B, care conduce la determinarea matricei S de trecere de la „baza
veche” la „baza nouă” şi X = SX’ , care conduce la obţinerea legii de schimbare a
coordonatelor unui vector la o schimbare a bazei.
I.1.7. Subspaţii vectoriale. Operaţii cu subspaţii vectoriale

Fie V un K - spaţiu vectorial şi V’ ⊂ V, V’ ≠ ∅.
Definiţia 9. Submulţimea V’ se numeşte subspaţiu vectorial al lui V, dacă restricţiile celor două
legi de compoziţie „+” şi „⋅” la V’ determină pe această mulţime o structură de K - spaţiu
vectorial.
Teorema 7. O condiţie necesară şi suficientă ca V’ ⊂ V să fie un subspaţiu vectorial al lui V este
ca: 1. Oricare ar fi x, y ∈ V’ să rezulte x + y ∈ V’.
2. Pentru orice α ∈ K şi oricare ar fi x ∈ V’ să rezulte α ⋅ x ∈ V’.
Corolarul 1. Dacă V este un K - spaţiu vectorial şi V’ este o submulţime nevidă a lui V, atunci V’
este un subspaţiu vectorial al lui V dacă şi numai dacă are loc condiţia: Oricare ar fi α, β ∈ K şi
pentru orice x, y ∈ V’ să rezulte α ⋅ x + β ⋅ y ∈ V’.
Definiţia 10. {0} se numeşte subspaţiul nul al lui V. Orice spaţiu vectorial V este subspaţiu al lui
însuşi - numit subspaţiu impropriu. Un subspaţiu al lui V se numeşte subspaţiu propriu, dacă el
este diferit de {0} şi de V.
Exemple 6
1. Mulţimea funcţiilor pare şi mulţimea funcţiilor impare sunt subspaţii proprii ale
spaţiului vectorial real al tuturor funcţiilor cu valori reale: F (R ) .
2. Mulţimea matricelor simetrice şi mulţimea matricelor antisimetrice de ordin n
sunt subspaţii proprii ale spaţiului matricelor pătratice de ordin n: M n ( K ) .
3. Mulţimea V ' = x = ( x1 , x 2 , ..., x n ) ∈ K n x1 = 0 ⊂ K n este un subspaţiu vecto-
{ }
rial al spaţiului vectorial aritmetic: K n .
Teorema 8. 1. Dacă V este un K - spaţiu vectorial dim K V = n, iar U ⊂ V este un subspaţiu
vectorial, atunci dim K U ≤ n.
2. Dacă V este un K - spaţiu vectorial şi U ⊂ V este un subspaţiu al lui V cu dim K U = dim K V,
atunci U = V.
Definiţia 11. Fie V un K - spaţiu vectorial şi V’, V” subspaţii vectoriale ale lui V.
1. Se numeşte subspaţiu intersecţie, mulţimea: V’ ∩ V”.
2. Se numeşte subspaţiu sumă a lui V’ şi V” : V’+V” = {x = x' + x"∈ V x' ∈ V' , x"∈ V"}.
3. Fie S = {xi}i ∈ I ⊂ V o familie de vectori din V. Se numeşte subspaţiu generat de S mulţimea
notată: [S] (sau L(S)) a tuturor combinaţiilor liniare finite de vectori ai lui S, adică:
 
[ S ] =  ∑ ai ⋅ xi {ai }i∈I ⊂ K , este o familie de suport finit, de scalari din K 
i∈ I 
Propoziţia 2.V’ ∩ V”, V’ + V”, [S] sunt subspaţii vectoriale ale lui V.
Observaţia 5. În general reprezentarea unui vector x ∈ V’ + V” sub forma x = x’ + x”, x’ ∈ V’
şi x” ∈ V” nu este unică. Într-adevăr, dacă V’ ∩ V” ≠ {0} şi y ∈ V’ ∩ V”, y ≠ 0, atunci se poate scrie x
= x’ + x” = (x’ + y) + (x” - y) cu x’ + y ∈ V’ şi x” – y ∈ V”.
13
Definiţia 12.Suma V’ + V” a subspaţiilor V’ şi V” se numeşte sumă directă şi se notează: V’ ⊕
V”, dacă orice vector x ∈ V’ + V” se reprezintă în mod unic sub forma x = x’ + x” cu x’ ∈ V’ şi
x” ∈ V”.
Definiţia 13. Fie V un K - spaţiu vectorial şi S o familie de vectori din V. S se numeşte sistem de
generatori pentru V, dacă [S] = V.
Observaţia 6. În general reuniunea a două subspaţii vectoriale V’ şi V” ⊂ V nu este un subspaţiu
vectorial.
De exemplu, în spaţiul aritmetic R 2 , fie subspaţiile V ' = { ( x, 0) x ∈ R} şi
V " = { (0, y ) y ∈ R}. Se observă că V’ ∪ V” nu este un subspaţiu vectorial al lui R 2 .
Teorema 9. Fie V un K - spaţiu vectorial şi V’,V” două subspaţii vectoriale ale lui V. Atunci:[V’
∪ V”] = V’ + V”.
Observaţia 7. În general diferenţa a două subspaţii vectoriale: V’-V’’ nu este un subspaţiu vecto-
rial.
Propoziţia 3. Dacă S = {x1, …, xn} ⊂ V este o mulţime de vectori liniar independenţi din spaţiul
V, iar [S] este acoperirea liniară a lui S, atunci orice mulţime de „n+1” vectori din [S] este
liniar dependentă.
Teorema 10. Fie V’, V” ⊂ V două subspaţii vectoriale ale lui V. Sunt echivalente condiţiile:
1. Suma V’ + V” este directă.
2. V’ ∩ V” = {0}.
Definiţia 14.Dacă V’ ⊕ V” = V, atunci subspaţiile V’ şi V” se numesc suplimentare în V.
Teorema 11. (Grassmann - teorema dimensiunii) Fie V un K - spaţiu vectorial şi V’, V” ⊂ V
subspaţii vectoriale. Atunci: dim K (V’ + V”) = dim K V’ + dim K V” − dim K (V’ ∩ V”).
Observaţia 8. Dacă suma V’ + V” este directă, atunci: dim K (V’ ⊕ V”) = dim K V’ + dim K V”.
Exemple 7
Să se determine dimensiunile subspaţiilor sumă şi intersecţie a subspaţiilor
generate de sistemele de vectori:U = {u1 = (2, 3, -1), u2 = (1, 2, 2), u3 = (1, 1, -3)},V
= {v1 = (1, 2, 1), v2 = (1, 1, -1), v3 = (1, 3, 3)} în spaţiul vectorial R 3 şi să se
verifice teorema lui Grassmann.
Soluţie: Vectorii u1, u2, u3 sunt liniari dependenţi, o bază în [U] poate fi {u1, u2},
deci: [U] = {α1u1 + α2u2 | α1, α2 ∈ R }, dim[U] = 2.Vectorii v1, v2, v3 sunt liniari
dependenţi şi [V] = {β1v1 + β2v2 | β1, β2 ∈ R }, dim[V] = 2,deoarece o bază în [V]
poate fi {v1, v2}.Subspaţiul [U] + [V] este generat de reuniunea sistemelor U şi V.
O bază în reuniune este {u1, u2, v1} şi deci dim([U] + [V]) = 3, adică [U] + [V] =
R 3 .Subspaţiul [U] ∩ [V] conţine vectorii pentru care α1u1 + α2u2 = β1v1 + β2v2,
Adică 2α1 + α2 = β1 + β2, 3α1 + 2α2 = 2β1 + β2, −α1 + 2α2 = β1 - β2,
sistem cu trei ecuaţii cu necunoscutele principale α1, α2, β1, iar β2 = λ, necunoscută
secundară, se obţine α1 = λ, α2 = λ, β1 = 2λ. Rezultă astfel: [U] ∩ [V] = {(3λ, 5λ,
λ), λ ∈ R }, iar dim([U] ∩ [V]) = 1. Se verifică teorema lui Grassmann.
2. Să se arate că în spaţiul vectorial al matricelor ( M n (K ), +, ⋅, K ) submulţimile
definite prin S = A ∈ M n (K ) T A = A (matrice simetrice), A = {A ∈ M n (K ) /TA
{ }
14
= −A} (matrice antisimetrice) formează subspaţii vectoriale şi M n (K ) = S ⊕ A.
Soluţie: Dacă A, B ∈ S , atunci: T(A + B) = TA + TB = A + B rezultă A + B ∈ S şi
T
(αA) = αTA = αA se obţine αA ∈ S . Analog pentru A. Dacă A ∈ M n (K ) , atunci
1 1
matricele: B = A + T A ∈ S şi C = A − T A ∈ A verifică A = B + C. În plus S
( ) ( )
2 2
∩ A = {O}, astfel că M n (K ) = S ⊕ A.
Fie [U] subspaţiul generat de sistemul de vectori U = {(1, 1, 0), (1, 2, 3), (−5,
−2, 1)} şi [V] subspaţiul generat de sistemul de vectori V = {(1, 1, 2), (−1, 3, 0),
(2, 0, 3)}, [U], [V] ⊆ R 3 .Calculează: dim [U], dim [V], dim ([U] + [V]).
R: dim[U] = 3, dim[V] = 3, dim ([U] + [V]) = 3.
Să ne reamintim…
Dat fiind un K - spaţiu vectorial V, se numeşte subspaţiu vectorial al K - spaţiului
vectorial V, o submulţime a lui V care este ea însăşi spaţiu vectorial relativ la operaţiile
induse din V.
Procedee de obţinere de subspaţii vectoriale ale lui V:
1. intersecţia adouă subspaţii vectoriale ale lui V;
2. suma a două subspaţii vectoriale ale lui V;
3. subspaţiul generat de o submulţime a spaţiului vectorial V.
I.1.8. Spaţii vectoriale euclidiene şi unitare

Se adaugă la structura de spaţiu vectorial o nouă operaţie cu vectori, aceea de produs
scalar, cu ajutorul căreia se pot defini lungimile vectorilor, unghiurile, ortogonalitatea a doi
vectori, proiecţia unui vector pe un alt vector sau pe un subspaţiu vectorial, etc.
Definiţia 15. Fie V un spaţiu vectorial complex ( C -spaţiu vectorial). Se numeşte produs scalar
pe V, o aplicaţie: <, > : V × V → C , astfel încât:
1.Pentru orice x, y ∈ V implică x, y = y, x , ( α = conjugatul numărului complex α).
2.Oricare ar fi x1, x2, y ∈ V rezultă x1 + x2 , y = x1 , y + x 2 , y .
3.Oricare ar fi α ∈ C şi pentru orice x, y ∈ V se obţine α ⋅ x, y = α ⋅ x, y .
4.Pentru orice x ∈ V se obţine x, x ≥ 0 şi x, x = 0 dacă şi numai dacă x = 0.
Numărul complex x, y se numeşte produsul scalar al vectorilor x şi y şi uzual se mai
notează şi astfel: g(x, y), sau x ⋅ y, sau (x, y) etc.
Observaţia 9. 1. Condiţiile 2 şi 3 implică: Oricare ar fi α1, α2 ∈ K şi pentru orice x1, x2, y ∈ V
rezultă: α1 x1 + α 2 x2 , y = α1 ⋅ x1 , y + α 2 ⋅ x 2 , y .
2. Condiţiile 1, 2 şi 3 implică: x, αy = α ⋅ x, y şi
x, α1 y1 + α 2 y 2 = α1 ⋅ x, y1 + α 2 ⋅ x, y 2 .
Dacă se restrâng scalarii la corpul numerelor reale, 1 devine:
1’. Oricare ar fi x, y ∈ V rezultă x, y = y, x .
Definiţia 16. Un spaţiu vectorial peste corpul K pe care s-a definit un produs scalar se
numeşte: 1. Spaţiu vectorial euclidian, când K = R . 2. Spaţiu vectorial unitar, când K = C .
Exemple 8
Fie x = (x1, x2, …, xn) şi y = (y1, y2, …, yn) doi vectori oarecare din spaţiul
vectorial real aritmetic R n . Aplicaţia definită prin:
15
<, > : R n × R n → R , x, y = x1 y1 + x2 y 2 + ... + xn y n = ( x ⋅ y )
este un produs scalar pe R n .
( R n , <, >) este un spaţiu vectorial euclidian, iar produsul scalar definit mai sus se
numeşte produs scalar uzual (canonic) în R n .
Definiţia 17. Se numeşte lungimea (sau norma) unui vector x ∈ V în spaţiul euclidian (V, <, >),
numărul real pozitiv: x = x, x .
Teorema 12. Dacă (V, <, >) este un spaţiu vectorial euclidian, atunci este satisfăcută
inegalitatea lui Cauchy-Schwarz: x, y ≤ x ⋅ y , oricare ar fi x, y ∈ V,
cu egalitate dacă şi numai dacă x şi y sunt liniar dependenţi ( α = modulul numărului α ∈ R
sau α ∈ C - pentru spaţii unitare).
Teorema 13. Fie (V, <, >) un spaţiu vectorial euclidian. Aplicaţia : V → R + definită prin
x = x, x este o normă pe V, adică satisface relaţiile:
1. x > 0, oricare ar fi x ∈ V, x ≠ 0, 0 = 0.
2. α ⋅ x = α ⋅ x , pentru orice α ∈ R şi x ∈ V.
3. x + y ≤ x + y , oricare ar fi x, y ∈ V (inegalitatea triunghiului).
Norma din această teoremă se numeşte normă euclidiană.
Observaţia 10. Primele două proprietăţi ale normei asigură că orice element x din V poate fi scris
în forma x = x ⋅ e, unde e = 1. Vectorul e cu proprietatea e = 1 se numeşte versor.
1
Evident, versorul asociat unui vector nenul este: e = ⋅ x.
x
Observaţia 11. Pe submulţimea V-{0}, inegalitatea lui Cauchy-Schwarz, x, y ≤ x ⋅ y , se
x, y
transcrie: − 1 ≤ ≤1.
x ⋅ y
Această observaţie justifică următoarea definiţie:
Definiţia 18.1.Fie (V, <, >) un spaţiu vectorial euclidian şi x, y doi vectori nenuli din V.
x, y
Numărul α ∈ [0, π] definit de: cos α = , se numeşte unghiul vectorilor x şi y.
x ⋅ y
2. Un spaţiu vectorial dotat cu o normă se numeşte spaţiu vectorial normat.
3. Un spaţiu vectorial normat în care norma provine dintr-un produs scalar se numeşte
spaţiu prehilbertian.
În spaţiul C[01, e ] al funcţiilor continue pe intervalul [1, e] arată că f , g =
e
= ∫ (ln x) ⋅ f ( x) ⋅ g ( x) dx este un produs scalar.
1
R: Verifică axiomele din definiţia produsului scalar .

Să ne reamintim…
Se numşte produs scalar pe un spaţiu vectoral V, o aplicaţie < , > : V × V →
K , ce verifică patru axiome :
Un K - spaţiu vectorial pe care s-a definit un produs scalar se numeşte spaţiu vectorial
euclidian când K = R şi spaţiu vectorial unitar când K = C .
16
I.1.9. Ortogonalitate într-un spaţiu vectorial euclidian
Ortogonalitatea este una dintre cele mai importante relaţii între vectorii unui spaţiu
vectorial euclidian.
Definiţia 19. Fie (V, <, >) un spaţiu euclidian. Doi vectori din V se numesc ortogonali, dacă
produsul lor scalar este nul. O submulţime S ⊂ V se numeşte ortogonală, dacă vectorii săi sunt
ortogonali doi câte doi, adică x, y = 0 , oricare ar fi x, y ∈ S, x ≠ y. O mulţime ortogonală se
numeşte ortonormată, dacă fiecare element al său este de lungime (normă) egală cu unitatea.
Propoziţia 4. Fie (V, <, >) un spaţiu euclidian, dim V = n.
1. Orice mulţime ortogonală din V, formată din elemente nenule este liniar independentă.
2. Orice mulţime ortogonală din V, care conţine n elemente nenule este o bază a lui V.
Pentru studiul spaţiilor vectoriale euclidiene se utilizează baze ortonormate.

Conform definiţiei 19, baza B = {e1, e2, …, en} ⊂ V este ortonormată dacă:
1, dacă i = j ,
ei , e j = δ ij = 
0, dacă i ≠ j .
Simbolul δij se numeşte simbolul lui Kronecker.
Teorema 14.(procedeul de ortonormare Gram-Schmidt) Fie (V, <, >) un spaţiu euclidian şi S
= {v1, …, vp} ⊂ V o mulţime de vectori liniar independenţi.
Există o mulţime ortonormată S’ = {e1, …, ep} ⊂ V de vectori astfel încât [S’] = [S]. Dacă S
formează o bază în V, atunci S’ este o bază ortonormată.
Definiţia 20. Două subspaţii vectoriale U, W ⊂ V se numesc ortogonale (U ⊥ W) dacă pentru

orice x ∈ U şi pentru orice y ∈ W, rezultă x, y = 0 (adică orice vector al lui U este ortogonal pe
orice vector al lui W).
Dacă în plus, U ⊕ W = V, atunci W se numeşte complement ortogonal al lui U şi se notează: W
= U⊥.
Observaţia 12. Două subspaţii ortogonale au în comun doar vectorul 0, sau sunt disjuncte.
Definiţia 21. O aplicaţie bijectivă h : U → V între două spaţii euclidiene (U, g) şi (V, g’) se
numeşte izomorfism dacă:
1. Oricare ar fi α, β ∈ R şi pentru orice x, y ∈ U are loc h(αx + βy) = = αh(x) + βh(y).
2. Oricare ar fi x, y ∈ R are loc g(x, y) = g’(h(x), h(y)).
Teorema 15. Toate spaţiile euclidiene, finit dimensionale sunt izomorfe între ele.
Să ne reamintim…
Doi vectori dintr-un spaţiu vectorial euclidian se numesc ortogonali, dacă
produsul lor scalar este nul.
O submulţime a unui spaţiu vectorial euclidian se numeşte ortogonală, dacă
vectorii săi sunt ortogonali doi câte doi şi ortonormată, dacă este ortogonală şi
fiecare element al său are lungimea egală cu unitatea.
I.1.10. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă noţiunile de: K -spaţiu vectorial, una
dintre cele mai importante structuri algebrice, utilizate atât în diferitele ramuri ale
matematicii cât şi în disciplinele aplicate şi de subspaţiu vectorial al acestuia cu
exemplificări, precum şi operaţii cu subspaţii ale unui K -spaţiu vectorial. Se definesc
17
noţiunile de liniar independenţă şi liniar dependenţă a unui sistem de vectori. Submulţimile
de vectori liniari independenţi şi liniar dependenţi permit definirea noţiunilor de bază şi
de dimensiune ale unui K -spaţiu vectorial. Se prezintă de asemenea spaţiile vectoriale
pe care s-a definit un produs scalar, ceea ce permite concretizarea noţiunilor de lungime
a unui vector, unghi a doi vectori, ortogonalitate.
I.1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Continuă definiţia : Fie V un K -spaţiu vectorial şi S = {xi}i ∈ I ⊂ V o familie de
vectori din V. Mulţimea S se numeşte familie (mulţime) liniar independentă dacă…
2. Defineşte noţiunile de bază şi dimensiune într-un K –spaţiu vectorial.
3. Continuă definiţia: Submulţimea V` se numeşte subspaţiu vectorial al K –
spaţiului vectorial V dacă…
4. Continuă definiţiile: i) Fie V un spaţiu vectorial complex ( C -spaţiu vectorial).
Se numeşte produs scalar pe V, o aplicaţie…ii) Se numeşte lungimea (sau norma)
unui vector x ∈ V în spaţiul euclidian (V, <, >)…
5. i) Enunţă inegalitatea lui Cauchy-Schwarz. ii) Defineşte noţiunile de: vectori
ortogonali, mulţime ortogonală şi mulţime ortonormată.
6. Stabileşte care dintre următoarele mulţimi de vectori sunt liniar independente: i)
S1 = {x1 = (−8, 1, 0), x2 = (6, −5, 1)}. ii) S2 = {x1 = (- 1, 5, 3), x2 = (- 2, - 5, 7),
x3 = (1, 2, 10)}.
7. Studiază care dintre următoarele submulţimi din spaţiul aritmetic R 3 formează
subspaţii vectoriale: i)S1 = {x = (x1, x2,, x3) ∈ R 3 | x1 + x2 + x3 = 5}, ii) S2 = { x =
(x1, x2,, x3) ∈ R 3 | x1 = 0}.
8. Fie [U] subspaţiul generat de sistemul de vectori U = {(2, 3, 11, 5), (1, 1, 5, 2),
(0, 1, 1, 1)} şi [V] subspaţiul generat de sistemul de vectori V = {(2, 1, 3, 2),
(1, 1, 3, 4), (5, 2, 6, 2)}, [U], [V] ⊆ R 4 . Demonstrează că aceste subspaţii
generate sunt suplimentare. Verifică teorema lui Grassmann.
9. Fie rn [ X ] spaţiul vectorial real al polinoamelor de grad ≤n şi fie P1 mulţimea
polinoamelor pare (p(X) = p(−X)) şi P2 mulţimea polinoamelor impare (p(−X) =
−p(X)). Arată că: i) P1 şi P2 sunt subspaţii vectoriale ale lui rn [ X ] , ii) rn [ X ] =
P1 ⊕ P2 .
I.1.12. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare
1. Revezi definiţia 4. 2. Revezi definiţiile 5. şi 6. 3.Revezi definiţia 9.
4. i) Revezi definiţia 15. ii) Revezi definiţia 17.
5. i) Revezi teorema 12. ii) Revezi definiţia 19. 6. i) şi ii).7. ii).
8. Revezi definiţiile 11 -3 şi 14. 9. i) Verifică condiţiile din teorema 7 (de
caracterizare a unui subspaţiu vectorial). ii) Revezi definiţia 11 şi teorema 10
(reciteşte şi Exemple 7, aplicaţia 2 a paragrafului I.1.7.
18
Unitatea de învăţare I.2. Transformări liniare
Cuprins
I.2.1. Introducere..................................................................................................................... 19
I.2.2. Competenţe.................................................................................................................... 19
I.2.3. Noţiunea de transformare liniară ................................................................................... 19
I.2.4. Transformări liniare pe spaţii vectoriale finit dimensionale.......................................... 22
I.2.5. Transformări liniare pe spaţii vectoriale unitare (euclidiene) ....................................... 24
I.2.6. Rezumat......................................................................................................................... 26
I.2.7. Test de autoevaluare....................................................................................................... 26
I.2.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ........................................................ 26
I.2.1. Introducere
În studiul spaţiilor vectoriale, un rol important este jucat de transformările liniare.
Un rol aparte este jucat de transformările liniare bijective, numite izomorfisme de
spaţii vectoriale. Cu ajutorul acestora din urmă se pun în evidenţă anumite spaţii
vectoriale, al căror studiu prezintă o importanţă deosebită în cadrul studiului algebrei
liniare, ele fiind izomorfe cu o clasă întreagă de spaţii vectoriale. Un astfel de
exemplu este spaţiu vectorial aritmetic r n , care este izomorf cu orice r - spaţiu
vectorial n-dimensional.
I.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:

− să definească şi să exemplifice noţiunile de transformare liniară, formă liniară,
transformare p-liniară, endomorfism, monomorfism, epimorfism, automorfism,
izomorfism;
− să decidă când o aplicaţie dată între două spaţii vectoriale este o transformare liniară;
− să definească şi să exemplifice noţiunile de subspaţiu imagine, nucleu şi respectiv
contraimagine şi să le aplice în exerciţii;
− să definească, să determine şi să exemplifice noţiunile de rang şi defect al unei
transformări liniare;
− să determine matricea asociată unei transformări liniare în raport cu o pereche de
baze considerate, precum şi transformarea liniară corespunzătoare acesteia, în anumite
ipoteze;
− să definească noţiunile de adjunctă, respectiv transpusă a unei transformări liniare,
pe cele de endomorfism hermitian, respectiv simetric şi antihermitian, respectiv
antisimetric, precum şi pe cele de operator unitar, respectiv ortogonal, translaţie şi
izometrie.
I.2.3. Noţiunea de transformare liniară

Definiţia 1. Fie V1 şi V2 două K - spaţii vectoriale. Se numeşte transformare liniară (operator
liniar) de la V1 la V2 orice aplicaţie T : V1 → V2 cu proprietăţile:
1. Oricare ar fi x, y ∈ V1, să rezulte T(x + y) = T(x) + T(y), (proprietatea de aditivitate).
2. Pentru orice α ∈ K şi oricare ar fi x ∈ V1, să rezulte T(α ⋅ x) = α ⋅ T(x), (proprietatea de
omogenitate).
19
Condiţiile 1 şi 2 sunt echivalente cu condiţia:
3. Oricare ar fi α, β ∈ K şi pentru orice x, y ∈ V1, T(α ⋅ x + β ⋅ y) = α ⋅ T(x) + β ⋅ T(y).
Observaţia 1. Operaţiile din spaţiile vectoriale V1 şi V2 au fost notate la fel, subînţelegându-se în care
din cele două spaţii acţionează.
Observaţia 2. Dacă în particular V2 = K atunci transformarea liniară T se numeşte formă
liniară pe V1.
Exemple 1
1. Fie K [X]-spaţiul vectorial al polinoamelor în nedeterminata X cu coeficienţi din
corpul comutativ K . Aplicaţia de derivare D : K [X] → K [X] este o transformare
liniară, numită operator de derivare.
2. Fie C[0a, b] -spaţiul vectorial al funcţiilor reale, continue pe [a, b]. Aplicaţia T : C[0a, b]
b
→ R , T ( f ) = ∫ f ( x) dx , oricare ar fi f ∈ C[0a, b ] , este o transformare liniară.
a
Se notează: Hom K (V1, V2) = {T : V1 → V2 | T - transformare liniară} sau L K (V1, V2) şi se

citeşte: mulţimea transformărilor liniare de la V1 la V2. În cazul când V1 = V2 = V,
transformarea liniară T : V → V se numeşte endomorfism şi L K (V) este mulţimea
endomorfismelor pe V.
Definiţia 2. Se numeşte transformare p-liniară de la V1 în V2, o aplicaţie
T : V1 × V1 × ... × V1 → V2 liniară în fiecare argument.
1442443
de "p''-ori
În cazul p = 1 se obţine definiţia 1.
În continuare se va discuta numai cazul transformărilor liniare.
Propoziţia 1. Mulţimea L K (V1, V2) are o structură naturală de K - spaţiu vectorial în raport
cu operaţiile: oricare ar fi T1, T2 ∈ L K (V1, V2), T1 + T2 : V1 → V2, (T1 + T2) (x) = T1(x) + T2(x),
pentru orice x ∈ V1. Oricare ar fi α ∈ K şi pentru orice T ∈ L K (V1, V2), α ⋅ T : V1 → V2, (α ⋅
T) (x) = α ⋅ T(x), pentru orice x ∈ V1.
Definiţia 3. 1. T ∈ L K (V1, V2) injectivă, se numeşte monomorfism.
2. T ∈ L K (V1, V2) surjectivă, se numeşte epimorfism.
3. T ∈ L K (V1, V2) monomorfism şi epimorfism (adică o transformare liniară şi bijectivă) se
numeşte izomorfism de spaţii vectoriale. Spaţiile vectoriale V1 şi V2 în acest caz se numesc
spaţii vectoriale izomorfe.
4. T ∈ L K (V) bijectivă, se numeşte automorfism.
Propoziţia 2. 1. Dacă T : V1 → V2 este un izomorfism, atunci T−1 : V2 → V1 este de asemenea
izomorfism. 2. Dacă T1 : V1 → V2 şi T2 : V2 → V3 sunt izomorfisme, atunci T2 o T1 : V1 → V3 este tot
izomorfism (T2 o T1 : V1 → V3, (T2 o T1)(x) = T2(T1(x)), pentru orice x ∈ V1 şi se numeşte
compunerea transformărilor liniare T1 şi T2).
Teorema 1. În raport cu operaţiile de adunare şi compunere a transformărilor liniare, mulţimea
L K (V) are o structură de inel.
Observaţia 3. Mulţimea izomorfismelor din L K (V) are o structură de grup faţă de compunerea
transformărilor.
Teorema 2. Dacă T : V1 → V2 este o transformare liniară, atunci:
20
1. T(0) = 0.
2. T(−x) = −T(x), oricare ar fi x ∈ V1.
3. Dacă V’1 este un subspaţiu al lui V1, atunci:
T (V '1 ) = {v ∈V2 există x ∈V '1 , T ( x) = v} este subspaţiu în V2.
4. Dacă V’2 este un subspaţiu în V2, atunci imaginea inversă:
T −1 (V ' 2 ) = {x ∈ V1 T ( x) ∈ V ' 2 } este subspaţiu în V1.

Consecinţa 1. 1. T(V1) este un subspaţiu în V2, notat: Im T.
2. T−1(0) este un subspaţiu în V1, notat: Ker T.
3. T−1(V2) este un subspaţiu în V1.
Definiţia 4. Subspaţiile Im T, Ker T, T−1(V2) se numesc subspaţiu imagine, nucleu şi respectiv
contraimagine.
Definiţia 5. dim (Im T) se numeşte rangul lui T şi se notează: rang T. dim(Ker T) se numeşte
defectul lui T şi se notează: def T.
Propoziţia 3. Fie T : V1 → V2 o transformare liniară. Atunci:
1. T este injectivă, dacă şi numai dacă Ker T = {0}.
2. T este surjectivă, dacă şi numai dacă Im T = V2.
Demonstraţie: Rezultă direct din definiţia injectivităţii şi surjectivităţii unei transformări liniare.
Propoziţia 4. Dacă T : V1 → V2 este o transformare liniară injectivă şi {x1, x2, …, xn} ⊂ V1 este o
mulţime liniar independentă de vectori din V1, atunci {T(x1), T(x2), …, T(xn)} este o mulţime liniar
independentă de vectori din V2.
Teorema 3. Fie V şi W două K -spaţii vectoriale. Fie B = {e1, e2, …, en} o bază a lui V, iar f1,
f2, …, fn, n - vectori arbitrari din W.
1. Există o transformare liniară unică T : V → W care satisface T(ei) = fi, i = 1, n .
2. Dacă f1, f2, …, fn sunt liniar independenţi, atunci transformarea liniară T determinată
de condiţiile T(ei) = fi, i = 1, n este injectivă.
Teorema 4. Fie T ∈ L K (V) o transformare liniară în spaţiul vectorial V, dim V = n. Atunci are
loc: dim V = rang T + def T.
Exemple 2
Să se demonstreze că aplicaţia T : R 2 → R 3 definită prin: T((x1, x2)) = (x1, x2, x1
+ x2), este o transformare liniară.
Soluţie: T((x1, x2) + (y1, y2)) = T((x1 + y1, x2 + y2)) = (x1 + y1, x2 + y2, x1 + y1 +
x2 + y2) = (x1, x2, x1 + x2) + (y1, y2, y1 + y2) = T((x1, x2)) + T((y1, y2)),oricare ar fi (x1,
x2), (y1, y2) ∈ R 2 . Analog: T(α(x1, x2)) = T((αx1, αx2)) = (αx1, αx2, αx1 + αx2) = α ⋅ (x1, x2,
x1 + x2) = α ⋅ T((x1, x2)), oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice (x1, x2) ∈ R 2 .
Verifică dintre următoarele aplicaţii care sunt transformări liniare:
i) T : R 3 → R 3 , T(x) = (x1 + x2, x2 + x3, x3 + x1), unde x = (x1, x2, x3).∈ R 3 .
ii) T : R 3 → R 4 , T(x) = (x1 + x2, 0, x1 + x2 + x3, x4).
iii) T : R 3 → R 3 , T(x) = (x1, x1 + x2, x2 ⋅ x3). R: i) şi ii).
21
Să ne reamintim…
Fie V1 şi V2 două k - spaţii vectoriale. Se numeşte transformare liniară de la
V1 la V2 orice aplicaţie T : V1 → V2 cu proprietatea: ∀α , β ∈ R , ∀x, y ∈ V1 ⇒
⇒ T (α ⋅ x + β ⋅ y ) = α ⋅ T ( x) + β ⋅ T ( y ). Dacă în plus T este bijectivă, atunci ea se
numeşte izomorfism. Dacă V1 = V2 , atunci T se numeşte endomorfism.
ImT = {v ∈ V2 | există x ∈ V1 , T ( x) = v}; Ker T = T −1 (0) = {x ∈ V1 | T ( x) = 0} .
I.2.4. Transformări liniare pe spaţii vectoriale finit dimensionale
Fie V şi W două K - spaţii vectoriale, dim V = n, dim W = m şi T : V → W o transformare
liniară.
Teorema 5. Dacă B = {e1, e2, …, en} este o bază a lui V, iar B ’ = {f1, f2, …, fm} este o bază a
lui W, atunci există o matrice şi numai una A = (aij) de tipul m × n astfel încât
m n m
T (e j ) = ∑ aij ⋅ f i . În plus, dacă x = ∑xj ⋅ej are imaginea T ( x) = ∑ yi ⋅ f i , atunci
i=1 j=1 i=1
n
yi = ∑ aij ⋅ x j , i = 1, m .
j=1
 x1   y1 
   
x2   y2 
Dacă se notează: X =   , Y =  se obţine scrierea matriceală: Y = AX a lui T.
... ... 
   
x  y 
 n  m
Definiţia 6. A, se numeşte matricea asociată transformării liniare T în raport cu perechea de baze
considerate.
În continuare se consideră cazul particular al transformărilor liniare T ∈ L K (V),
dim V = n.
Teorema 6. Dacă A = (aij) şi A’ = (a’ij) sunt matricele transformării liniare T în bazele B
respectiv B ’ şi S este matricea trecerii de la baza B la B ’ în V, atunci: A’ = S−1 ⋅ A ⋅ S.
Consecinţa 2. Rangul matricei asociate unei transformări liniare T într-o bază în V este
invariant la schimbări de baze.
Definiţia 7. Matricele A, B ∈ M n × n (K ) se numesc asemenea dacă există o matrice nesingu-
lară S ∈ M n × n (K ) , astfel încât B = S−1 ⋅ A ⋅ S.
Observaţia 4. 1. Asemănarea matricelor este o relaţie de echivalenţă pe spaţiul vectorial
M n × n (K ) . Fiecare clasă de echivalenţă corespunde unui endomorfism T al lui V şi conţine toate
matricele asociate endomorfismului T relativ la bazele spaţiului vectorial V.
2. Matricele asemenea au următoarele proprietăţi:
-Deoarece S este nesingulară, matricele B = S−1 ⋅ A ⋅ S şi A au acelaşi rang; acest număr se
mai numeşte rangul endomorfismului T şi este asociat clasei de asemănare a matricei A.
-Deoarece: det B = det(S−1) ⋅ det(A) ⋅ det(S) = det(A), toate matricele unei clase de
echivalenţă au acelaşi determinant. Astfel, se poate defini determinantul unui endomorfism al
spaţiului V, ca fiind determinantul matricei asociate endomorfismului relativ la o bază dată.
Exemple 3
1. Se consideră T : R 3 → R 3 , astfel încât T(e1) = (1, 1, 1), T(e2) = (0, 1, 0), T(e3) =
22
=(0, 1, 0), unde B = {e1, e2, e3} este baza canonică din R 3 .
i) Să se calculeze T(u), unde u = (1, 2, 3).
ii) Să se determine KerT şi ImT.
1 0 0 
 
Soluţie: i) Matricea lui T în baza B este: A = 1 1 1  . Din relaţia: Y = AX se
1 0 0 
 
1 0 0   x1   x1 
     
obţine: Y = 1 1 1  ⋅  x2  =  x1 + x2 + x3  , adică: T(x) = (x1, x1 + x2 + x3, x1), deci
1 0 0   x   x1 
   3  
T(u) = (1, 6, 1).
 x1 = 0,
3 
ii) KerT = {x ∈ R | T(x) = 0}, de unde rezultă:  x1 + x2 + x3 = 0, sistem liniar
 x = 0,
 1
omogen, simplu nedeterminat, cu soluţia x1 = 0, x2 = −α, x3 = α, adică KerT = {(0,
 x1 = y1 ,
3 
−α, α) | α ∈ R }.Din definiţie, ImT = {y ∈ R | T(x) = y}, deci:  x1 + x2 + x3 = y 2 ,
x = y ,
 1 3
unde y = (y1, y2, y3). Se notează y1 = y3 = m şi y2 = n astfel încât: ImT = {(m, n, m) |
m, n ∈ R }.
2. Să se determine rangul şi defectul transformării liniare T : R 3 → R 3 definită

prin: T(x) = (x1 + x2 + x3, x1 + x2 + x3, x1 + x2 + x3), x = (x1, x2, x3) ∈ R 3 ,
explicitând câte o bază în KerT şi ImT.
Soluţie: Conform definiţiei, KerT este mulţimea vectorilor x = (x1, x2, x3) ∈ R 3
pentru care T(x) = 0, deci: (x1 + x2 + x3, x1 + x2 + x3, x1 + x2 + x3) = (0, 0, 0).
 x1 + x 2 + x3 = 0,

Se obţine sistemul:  x1 + x 2 + x3 = 0, dublu nedeterminant şi care are soluţia (x1,
 x + x + x = 0,
 1 2 3
x2, −x1−x2).În concluzie orice vector x ∈ KerT are forma:x = (x1, x2, −x1−x2) = x1(1,
0, −1) + x2(0, 1, −1). Vectorii e1 = (1, 0, −1) şi e2 = (0, 1, −1) sunt liniari
independenţi, de aceea {e1, e2} este o bază pentru KerT şi dim KerT = 2. Se obţine
că def T = 2. Având în vedere definiţia subspaţiului ImT şi definiţia lui T rezultă că
orice vector din ImT are toate componentele egale. Deci oricare doi vectori din
această mulţime sunt liniari dependenţi.Dacă x ∈ ImT atunci x se poate exprima
funcţie de vectorul f = (1, 1, 1). O bază în ImT este formată de acest vector, rezultă
că rang T = 1.
Determină transformarea liniară T : R 3 → R 3 astfel încât T(vi) = ui, i = 1,3 , unde
v1 = =(2, 3, 5), v2 = (0, 1, 2), v3 = (1, 0, 0) şi respectiv u1 = (1, 1, 1), u2 = (1, 1, -1), u3 =
(2, 1, 2). R: T(x) = (2x1 -11x2 +6 x3 , x1 - 7x2 + 4x3 , 2x1 - x2 ) , unde x = (x1, x2, x3).
23
Să ne reamintim…
Matricea asociată transformării liniare T, ( T : V → W ) în raport cu perechea de
baze considerate, are coloanele alcătuite din coordonatele vectorilor
T (e1 ), T (e2 ),... , T (en ) în raport cu baza W.
Scrierea matriceală a lui T: Y = A ⋅ X .
I.2.5. Transformări liniare pe spaţii vectoriale unitare (euclidiene)

Definiţia 8. Fie V, W două spaţii vectoriale unitare (în particular euclidiene) cu produsul scalar,
care s-a notat la fel: < , > şi fie T ∈ L K (V, W).
1. Transformarea liniară T* : W → V definită prin relaţia: x, T ( y ) = T * ( x), y , oricare ar fi x ∈
W şi pentru orice y ∈ Vse numeşte adjuncta (respectiv: transpusa) transformării liniare T.
2. Un endomorfism T ∈ L K (V) se numeşte hermitian (respectiv: simetric) dacă T* = T.
3. Un endomorfism T ∈ L K (V) se numeşte antihermitian (respectiv: antisimetric) dacă T =
−T*.
Teorema 7. Fie (V, <, >) un spaţiu vectorial unitar, dim V = n. Endomorfismul T ∈ L K (V) este
hermitian dacă şi numai dacă produsul scalar x, T ( x) este real oricare ar fi x ∈ V.
Teorema 8. Fie (V, <, >) un spaţiu vectorial unitar, dim V = n, T ∈ L K (V) şi T* ∈ L K (V) adjuncta
sa.Dacă matricea lui T într-o bază ortonormată B este A, atunci matricea lui T* în baza B este
A* = T A , matricea adjunctă a lui A (elementele lui A* se obţin prin transpunerea conjugatelor
complexe ale elementelor din A).
Teorema 9. Fie (V,<,>) un spaţiu vectorial unitar. Fie T1* , T2* adjunctele transformărilor
liniare T1, T2. Atunci:
1. (T1 + T2)* = T1* + T2* .
2. (T1 o T2)* = T2* o T1* .
3. (T*)* = T.
4. (αT)* = α T*, pentru orice α ∈ K .
5. (1V)* = 1V, (0)* = 0.
Definiţia 9. Fie (V, < , >) un spaţiu vectorial unitar (sau euclidian, în particular), dim V = n. Un
endomorfism T : V → V se numeşte operator unitar (respectiv ortogonal), dacă transformă orice
bază ortonormată într-o bază ortonormată, în spaţiul V complex (respectiv real).
Definiţia 10. O matrice A = (aij) ∈ M n (R ) se numeşte matrice ortogonală dacă este inversa-
bilă şi A−1 = T A .
Teorema 10. Fie (V, <, >) un spaţiu vectorial euclidian, dim V = n. Dacă T : V → V este un
endomorfism, atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. T este operator ortogonal.
2. T păstrează produsele scalare.
3. Matricea A în orice bază ortonormată B ⊂ V are proprietatea T A = A−1.
Consecinţa 3. Din condiţia 2 rezultă că un operator ortogonal păstrează distanţele şi unghiurile.
Propoziţia 5. Dacă A ∈ M n (R ) este o matrice ortogonală, atunci det A = ±1.
24
Definiţia 11. O matrice ortogonală A ∈ M n (R ) , cu det A = +1 se numeşte matrice de rotaţie
în R n .
Definiţia 12. Mulţimea matricelor ortogonale este un subgrup al grupului GL(n, R ) numit grupul
ortogonal şi notat O(n), iar mulţimea matricelor de rotaţie este un subgrup al lui O(n) numit
grupul special ortogonal, notat: SO(n).
Observaţia 6. Există şi alte transformări (aplicaţii) pe spaţii euclidiene, în afara transformărilor
ortogonale, ce păstrează distanţa euclidiană: translaţia şi izometria, care se vor defini în
continuare.
Definiţia 13. Fie V un spaţiu vectorial euclidian. Funcţia T : V → V definită prin T(x) = x + a,
oricare ar fi x ∈ V şi a ∈ V, a fixat se numeşte translaţie de vector a.
Observaţia 7. Întrucât T (x + y) = x + y + a şi T (x) + T (y) = x + y + 2a rezultă T (x + y) ≠ T (x)+
+ T (y) în cazul a ≠ 0, deci translaţia de vector a ≠ 0 nu este un operator liniar.
Propoziţia 6. 1. Dacă T 1 este o translaţie de vector a1, iar T 2 este o translaţie de vector a2,
atunci T 1 o T 2 = T 2 o T 1 este tot o translaţie de vector a1 + a2.
2. Dacă T este o translaţie de vector a, atunci T −1 există şi este translaţia de vector (−a).
3. Orice translaţie păstrează distanţa euclidiană.
Consecinţa 4. Compunerea defineşte pe mulţimea tuturor translaţiilor lui V o structură de grup
comutativ, numit grupul translaţiilor, care este izomorf cu grupul aditiv comutativ V.
Definiţia 14. O funcţie f : V → V, surjectivă şi care păstrează distanţa euclidiană se numeşte
izometrie.
Observaţia 8. 1. Dacă se are în vedere definiţia, transformările ortogonale şi translaţiile sunt
izometrI.
2. Dacă f1, f2 : V → V sunt izometrii atunci şi compunerea lor este tot o izometrie.
Teorema 11. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi f : V → V o izometrie. Atunci:
1. Dacă f(0) = 0, f este o transformare ortogonală.
2. Există o translaţie T : V → V şi o transformare ortogonală S : V → V astfel încât f = =T
o S . Se admite că V este un spaţiu vectorial euclidian.
Exemple 4
Să se găsească transformarea liniară adjunctă următoarei transformări liniare din spaţiul
euclidian menţionat: T : R n → R n , T(x) = (x1 + x2, x2 + x3, ..., xn−1 + xn, xn + x1), iar
< , > este produsul scalar uzual.
Soluţie: Matricea transformării liniare T, relativă la baza canonică a spaţiului
 1 1 0 ... 0 
 
 0 1 1 ... 0 
 0 0 1 ... 0 
vectorial R n este: A =   .Cum baza spaţiului vectorial R n este
 ... ... ... ... ...
 0 0 0 ... 1 
 
 1 0 0 ... 1 
 
ortonormată, se obţine că matricea transformării adjuncte A* = T A .Aşadar T*(x) are
componentele date de T A ⋅ X:T*(x) = (x1 + xn, x1 + x2, x2 + x3, ..., xn−1 + xn).
25
Arată că următoarea transformare liniară este hermitiană: T : R 3 → R 3 , în care
< , > este produsul scalar uzual şi aplicaţia T(x) = (11x1 + 2x2 − 8x3, 2x1 + 2x2 +
+10x3, −8x1 + 10x2 + +5x3). R: T* = T.
Să ne reamintim…
Se numeşte adjuncta (respectiv: transpusa) transformării liniare T ∈ L K (V, W)
* *
transformarea liniară T : W → V , x, T ( y ) = T ( x), y , ∀x ∈ W , ∀y ∈ V .
Un endomorfism se numeşte hermitian (respectiv: simetric) dacă T* = T şi
antihermitian (respectiv: antisimetric) dacă T = −T* în spaţiul V complex (respectiv
real).
I.2.6. Rezumat
În cadrul acestei unităţi învăţare, alături de noţiunea fundamentală de spaţiu
vectorial se studiază o clasă particulară de aplicaţii între două spaţii vectoriale şi
anume, acelea care conservă operaţiile ce definesc structurile acestor spaţii
vectoriale. Astfel, se prezintă şi se exemplifică noţiunile de transformare liniară, de
formă liniară, de monomorfism, epimorfism, automorfism şi de izomorfism. Se
prezintă apoi transformările liniare pe spaţii vectoriale finit dimensionale, precum şi
transformările liniare pe spaţii vectoriale unitare (euclidiene). Astfel, se definesc, se
determină, se exemplifică noţiunile de matricea asociată transformării liniare T în
raport cu perechea de baze considerate, matrice asemenea, adjuncta unei transformări
liniare, endomorfism hermitian, antihermitian, operator ortogonal, matrice
ortogonală, matrice de rotaţie, translaţia de vector a şi izometria .
I.2.7. Test de autoevaluare
1. Continuă definiţiile: i) Fie V1 şi V2 două K - spaţii vectoriale. Se numeşte
transformare liniară (operator liniar) de la V1 la V2 … ii) Se numeşte
transformare p-liniară de la V1 în V2, …
2. Continuă definiţiile: i) … se numeşte monomorfism. ii) … se numeşte
epimorfism. iii) … se numeşte izomorfism de spaţii vectoriale. iv)
… se numeşte automorfism.
3. Defineşte subspaţiile Ker T şi Im T.
4. Defineşte noţiunile de: i) operator unitar (ortogonal); ii) matrice ortogonală;
iii) matrice de rotaţie; iv) translaţie de vector a; v) izometrie.
5. Verifică dintre următoarele aplicaţii care sunt transformări liniare: i) T : R 3
→ R 3 , T(x) = λx , unde x = (x1, x2, x3) ∈ R 3 , λ ∈ R . ii) T : R 3 → R 3 ,
T(x) = (x1, x2, (x3) 2 ), unde x = (x1, x2, x3) ∈ R 3 .
6. Determină transformarea liniară T : R 3 → R 3 astfel încât T(vi) = ui, i =
1,3 , unde v1 = (2, 1, 6), v2 = (0, 0, 1), v3 = (1, 0, 1) şi respectiv u1 = (1, 0, 0),
u2 = (2, 0, 1), u3 = (0, 0, 6).

1. i) Revezi definiţia 1.ii) ) Revezi definiţia 2.
2. i) Revezi definiţia 3.-1. ii) Revezi definiţia 3.-2.iii) Revezi definiţia 3.-3. iv)
Revezi definiţia 3.-4. 3. Revezi consecinţa 1. şi definiţia 4. 4. i) Revezi
definiţia 9 .ii) Revezi definiţia 10. iii) Revezi definiţia 11. iv) Revezi
definiţia 13. v) Revezi definiţia 14.5. i) este o transformare liniară.
6. T(x) = (-2x1+5 x2 +2 x3 ,0, 5 x1 - 46x2 + x3 ) , unde x = (x1, x2, x3).
26
Unitatea de învăţare I.3. Valori proprii. Vectori proprii
Cuprins
I.3.1. Introducere..................................................................................................................... 27
I.3.2. Competenţe ................................................................................................................... 27
I.3.3. Valori şi vectori proprii ................................................................................................. 27
I.3.4. Reducerea unei matrice la forma diagonală .................................................................. 29
I.3.5. Forma Jordan ................................................................................................................. 32
I.3.6. Rezumat.......................................................................................................................... 34
I.3.7. Test de autoevaluare....................................................................................................... 34
I.3.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ....................................................... 34
I.3.1. Introducere
Legea de schimbare a matricelor unei transformări liniare în diverse baze ale unui K -
spaţiu vectorial V, finit dimensional, conduce la punerea următoarei probleme: fiind dat un
endomorfism T ∈ L K (V) se cere să se determine o bază B în V astfel încât matricea
ataşată lui T în aceastã bază, A, să aibă o formă cât mai simplă: diagonală, triunghiulară,
Jordan. Soluţia acestei probleme necesită folosirea unor mărimi ca: valori proprii, vectori
proprii, polinom caracteristic etc.care se introduc în continuare. Conceptele de valoare
proprie şi vector propriu ale unui endomorfism sunt în strânsă legatură cu noţiunea de
subspaţiu invariant al unui endomorfism.
I.3.2. Competenţele unităţii de învăţare:

− să definească şi să determine valorile proprii ale unei transformări liniare, precum şi
vectorii proprii corespunzători fiecărei valori proprii;
− să enunţe şi să utilizeze teorema lui Hamilton-Cayley în scopul determinării inversei
unei matrici, precum şi a valorii unui polinom pentru o matrice dată;
− să studieze posibilitatea reducerii unei matrice la forma diagonală şi în caz afirmativ să
găsească matricea diagonalizatoare, pentru un endomorfism caracterizat de matricea dată;
-- să determine forma Jordan pentru o matrice dată.
I.3.3. Valori şi vectori proprii

Fie V un K -spaţiu vectorial de dimensiune n şi T ∈ L K (V) un endomorfism al lui V.
Definiţia 1. Un vector x ∈ V − {0}, se numeşte vector propriu al transformării liniare
T ∈ L K (V) dacă există λ ∈ K astfel încât T(x) = λx (sau (T − λ ⋅ 1V)(x) = 0)). Scalarul λ se numeşte
valoare proprie a lui T, iar x se numeşte vector propriu al lui T, corespunzător valorii proprii λ .
Mulţimea tuturor valorilor proprii ale lui T poartă numele de spectrul lui T.
Teorema 1. Dacă λ ∈ K este o valoare proprie pentru T ∈ L K (V), atunci mulţimea tuturor
vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ, plus vectorul nul al spaţiului, este un
subspaţiu vectorial al lui V, invariant în raport cu T.
V (λ) se numeşte subspaţiu propriu corespunzător valorii proprii λ.
27
În plus, oricare ar fi x ∈ V (λ) rezultă că T(x) = λx (deci T(x) este o combinaţie liniară a
vectorului x), rezultă că T(x) ∈ V (λ).
Teorema 2. 1. La un vector propriu al lui T, corespunde o singură valoare proprie.
2. Vectorii proprii corespunzători la valori proprii distincte sunt liniar independenţi.
3. Subspaţiile proprii corespunzătoare la valori proprii distincte, sunt disjuncte.
Deoarece orice vector propriu este nenul, sistemul liniar şi omogen obţinut mai sus are
soluţii nenule, deci:
a 11 − λ a 12 ... a 1n
a 21 a 22 − λ ... a 2n
= 0,
... ... ... ...
a n1 a n2 ... a nn − λ
ceea ce arată că valorile proprii ale transformării liniare T sunt rădăcinile polinomului de grad n:
P(λ) = det(A – λIn) numit polinom caracteristic al transformării liniare T în baza B , sau
polinom caracteristic al matricei A.
Teorema 3. Polinomul caracteristic al matricei A are expresia:
P(λ) = (−1)n [λn − δ1λn−1 + δ2λn−2 + ... + (−1)n δn],
unde δ1 = a11 + ... + ann, δ2 = suma minorilor principali de ordinul doi cu elemente de pe
diagonala principală, ai matricei A – λIn, ..., δn = det A.
Definiţia 2. Ecuaţia det(A – λIn) = 0 se numeşte ecuaţia caracteristică a transformării liniare T,
sau ecuaţia caracteristică a matricei A.
Observaţia 1. Rădăcinile din K ale ecuaţiei caracteristice sunt valorile proprii ale transformării
liniare T.
Propoziţia 1. Polinomul caracteristic al unei transformări liniare este invariant faţă de
schimbările de bază ale spaţiului vectorial.
Teorema 4. (Teorema Hamilton-Cayley) Orice matrice este rădăcină a propriului său polinom
caracteristic.
Teorema 5. Două matrice asemenea au acelaşi polinom caracteristic.
Exemple 1
1 0 2 −1
 
4 4 0 1 4 − 2
1. Fie T : R → R endomorfismul dat prin matricea: A =  .Să
2 −1 0 1 
 
2 −1 −1 2 
 
se determine valorile şi vectorii proprii ai endomorfismului T.
Soluţie: P(λ ) = −(λ − 1)4.Polinomul caracteristic P(λ) are drept rădăcini valorile
proprii ale matricei A. Din ecuaţia P(λ) = 0 se obţine λ1 = λ2 = λ3 = λ4 = 1 valoare
28
proprie multiplă de ordinul patru. Din ecuaţia matriceală (A − λ1I4)X = O4, , se
 x1 = α ,
 x = 2α + β ,
2 x3 − x4 = 0,  2
obţine sistemul:  cu soluţia:  Aşadar
2 x1 − x2 − x3 + x4 = 0,  x3 = β ,
 x4 = 2 β , α , β ∈ R .
valorii proprii λ1 = 1 îi corespund doi vectori proprii liniar independenţi: v1 = (1, 2, 0, 0)
şi v2 = (0, 1, 1, 2), bază a subspaţiului propriu V (λ1) = {αv1 + βv2 | α, β ∈ R }.
2.Folosind teorema Hamilton-Cayley să se calculeze A−1 pentru matricea:

1 0 1
 
A = 0 2 0 .
0 0 3 

1− λ 0 1
Soluţie: Polinomul caracteristic al matricei A este: P(λ ) = 0 2−λ 0 =
0 0 3−λ
λ3 – 6λ2 + +11λ – 6. Conform teoremei Hamilton-Cayley rezultă: A3 – 6A2 + 11A
– 6I3 = O3.
Relaţia de mai sus poate fi pusă în forma: A(A2 – 6A + 11 I3) = 6 I3.

 1
1 0 − 
 3
1 2 1
Rezultă: A = ( A − 6 A + 11 I 3 ) =  0
−1
0 .
6  2 
 1 
0 0 
 3 
Determină valoarea polinomului matriceal P(A) = A4 – 4A3 + 6A2 – 4A + I4, pentru

 − 2 3 −1 4
 
− 4 5 − 2 7
matricea: A =  . R: P(A) = O4 .
− 3 3 − 2 5
 
 − 2 2 − 2 3
 
Să ne reamintim…
Rădăcinile din K ale ecuaţiei caracteristice: det(A – λIn) = 0 sunt valorile
proprii ale transformării liniare T.
Sistemul scris matriceal: det(A – λIn) = 0 permite determinarea vectorilor proprii
ataşaţi.
Teorema Hamilton-Cayley: Orice matrice este rădăcină a propriului său polinom
caracteristic.
I.3.4. Reducerea unei matrice la forma diagonală

Deoarece matricea oricărui endomorfism T : V → V depinde de alegerea bazei în spaţiul
vectorial V, prezintă interes cazul când se poate găsi o bază în V faţă de care matricea
endomorfismului T să aibă o formă cât mai simplă.
29
Fie V un K -spaţiu vectorial de dimensiune n.
Definiţia 3. Un endomorfism T : V → V se numeşte diagonalizabil dacă există o bază {e1, e2, …,
en} astfel încât matricea lui în această bază să fie diagonală (are toate elementele nule, în afară de
cele de pe diagonala principală).
Matricele din clasa de asemănare care îi corespunde endomorfismului T se numesc matrice
diagonalizabile.
Teorema 6. Un endomorfism T : V → V este diagonalizabil dacă şi numai dacă există o bază a
spaţiului vectorial V, formată din vectori proprii ai endomorfismului.
Teorema 7. Dimensiunea unui subspaţiu propriu al endomorfismului T : V → V este cel mult egală cu
ordinul de multiplicitate al valorii proprii corespunzătoare subspaţiului.
Teorema 8. Un endomorfism T : V → V este diagonalizabil dacă şi numai dacă polinomul
caracteristic are toate rădăcinile în corpul comutativ K , peste care este luat V şi dimensiunea
fiecărui subspaţiu propriu este egală cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii
corespunzătoare.
Consecinţa 1. Dacă T : V → V este diagonalizabil, atunci:
V = V (λ1) ⊕ V (λ2) ⊕ ... ⊕ V (λp).
Concluzii: Practic, pentru diagonalizarea unui endomorfism T : V → V se procedează în felul
următor:
1. Se fixează o bază în V şi se determină matricea A = (aij) a endomorfismului T în această bază.
2. Se determină valorile proprii, care sunt soluţiile în K ale ecuaţiei P(λ) = 0.
3. Dacă există p (p ≤ n) valori proprii distincte λ1, ..., λp cu ordinele de multiplicitate m1, ..., mp, se
calculează rangul fiecărei matrice A − λjIn, j = 1, p . Dacă rang (A – λjIn) = n – mj, j = 1, p ,
dim V (λj) = dim(Ker(A –.λ j In )) este numărul de soluţ ii independente ale sistemului
omogen (A – λjIn) ⋅ X = On , atunci T este diagonalizabil.
4. Se rezolvă cele p sisteme omogene (A – λjIn) ⋅ X = On . Un sistem fundamental de soluţii
pentru un asemenea sistem, reprezintă coordonatele vectorilor proprii corespunzători valorii
proprii λj.
5. Matricea endomorfismului T, în raport cu baza formată din vectorii proprii ai lui T, are pe
diagonală elementele λ1, ..., λ1, ..., λp, ..., λp, adică valorile proprI.
6. Se notează prin A’ ∈ M n × n (K ) matricea diagonală ataşată endomorfismului T, în raport cu
baza formată din vectorii proprii ai lui T.
Dacă S ∈ M n × n (K ) este matricea ale cărei coloane sunt vectorii proprii care alcătuiesc noua
bază a lui V, adică matricea de trecere de la baza iniţială din V (baza canonică în R n ) la baza
formată din vectorii proprii, atunci A’ = S−1 ⋅ A ⋅ S.
Exemple 2
1 0 0 1 
 
0 1 0 0 
Să se cerceteze dacă matricea A =  este diagonalizabilă. În caz
0 0 1 − 2
 
1 0 − 2 5 
 
afirmativ să se determine matricea diagonală.
30
Soluţie: Polinomul caracteristic al matricei A este: P(λ ) = λ(1 – λ)2 (λ – 6).
Rezultă valorile proprii reale: λ1 = 0, λ2 = λ3 = 1 şi λ4 = 6.Deoarece rangul matricei
A – λ1I4 este egal cu 3, se obţine un singur vector propriu liniar independent
corespunzător lui λ1.Ecuaţia matricială (A – λ1I4) X = O4 , X = T(x1, x2, x3, x4) este
 x1 = −α ,
 x1 + x 4 = 0,  x = 0,
  2
echivalentă cu sistemul:  x 2 = 0, cu soluţia: 
 x − 2 x = 0,  x3 = 2α ,
 3 4
 x 4 = α , α ∈ R .
Vectorul propriu liniar independent corespunzător lui λ1 = 0 este: v1 = (–1, 0, 2, 1).
Deci dim V (λ1) = 1 = ordinul de multiplicitate al valorii proprii λ1.
Analog, rang(A − λ2I4) = 2 şi deci valorii proprii duble λ2 = λ3 = 1 îi
corespund doi vectori proprii liniar independenţi. Ecuaţia matricială (A – λ2I4) X =
O4, este echivalentă cu sistemul:
 x1 = 2β ,
x = α ,
 x 4 = 0,  2
 cu soluţia: 
x
 1 − 2 x 3 + 4 x 4 = 0,  x3 = β ,
 x4 = 0, α , β ∈ R .
Aşadar, valorii proprii λ2 îi corespund vectorii proprii liniar independenţi:
v2 = (0, 1, 0, 0) şi v3 = (2, 0, 1, 0). Deci dim V (λ2) = 2 = ordinul de multiplicitate al
valorii proprii λ2.Rang(A − λ4I4) = 3 şi deci valorii proprii λ4 = 6 îi corespunde un
singur vector propriu liniar independent. Efectuând calculele, rezultă:
v4 = (1, 0, −2, 5).Astfel, dim V (λ4) = 1 = ordinul de multiplicitate al valorii
proprii λ4.În concluzie, matricea A este diagonalizabilă.
Vectorii v1, v2, v3, v4 constituie o nouă bază în R 4 , iar matricea de trecere la această bază
 −1 0 2 1  0 0 0 0
   
0 1 0 0  −1 0 1 0 0
este: S =  . De unde se obţine: A’ = S ⋅ A ⋅ S =  .
2 0 1 − 2 0 0 1 0
   
1 0 0 5  0 0 0 6
   
 5 2 3
 
Cercetează dacă matricea A=  2 − 1 0  , este diagonalizabilă. În caz afirmativ
3 0 1
 
0 0 0
 
determină matricea diagonală. R: A’=  0 − 2 0  .
0 0 7
 
Să ne reamintim…
Un endomorfism T : V → V este diagonalizabil dacă şi numai dacă polinomul
caracteristic are toate rădăcinile în corpul comutativ K , peste care este luat V şi
dimensiunea fiecărui subspaţiu propriu este egală cu ordinul de multiplicitate al
valorii proprii corespunzătoare.
31
I.3.5. Forma Jordan
Fie V un spaţiu vectorial peste câmpul K ( R sau C ) şi T : V → V un endomorfism.
Matricea A a endomorfismului T depinde de alegerea bazei în V. Uneori această matrice poate fi
diagonalizată, alteori nu. Una dintre formele relativ simple şi utile, care se poate obţine în unele
dintre cazurile când nu este posibilă diagonalizarea, este forma Jordan.
Definiţia 4. Fie λ ∈ K . Matricele de tipul:
λ 1 ... ... 0
 
λ 1 0 0 λ 1 ... 0
λ 1  
(λ),   ,  0 λ 1  , ...,  ... ... ... ... ... ,
 0 λ  0 0 λ  
  0 0 ... ... 1
0 0 ... ... λ 

se numesc celule Jordan ataşate scalarului λ .
Definiţia 5. Se spune că endomorfismul T : V → V este adus la forma Jordan, dacă există o bază în
 J1 O ... O 
 
 O J 2 ... O 
V faţă de care matricea: J =  să reprezinte pe T, unde Ji, i = 1, s sunt celule
... ... ... ... 
 
 O O ... J 
 s
Jordan ataşate valorilor proprii λi, i = 1, s , ale endomorfismului T.
O celulă Jordan de ordinul p ataşată unei valori proprii λ , multiplă de ordinul s ≥ p
corespunde vectorilor liniar independenţi, e1, e2, …, ep astfel încât: T(e1) = λe1, T(e2) = e1 + .λe2, ...
T(ep) = ep−1 + λep. Vectorul e1 este propriu, iar vectorii e2, …, ep se numesc vectori principali.
Există endomorfisme ale spaţiilor vectoriale reale care nu pot fi aduse la forma Jordan şi anume
acelea pentru care ecuaţia caracteristică nu are toate rădăcinile în R . Discuţia următoare pune în
evidenţă că endomorfismele spaţiilor vectoriale complexe pot fi aduse întotdeauna la forma Jordan.
Observaţia.2. 1. Forma diagonală a unui endomorfism diagonalizabil este un caz particular de formă
canonică Jordan, şi anume cazul când toate celulele Jordan sunt de ordinul unu.
2. Forma canonică Jordan nu este unică, dar numărul celulelor Jordan (egal cu numărul total
de vectori proprii liniar independenţi ai lui T) ca şi ordinul celulelor Jordan sunt unice pentru un
endomorfism T, dat.
3. Ordinea celulelor Jordan pe diagonala formei canonice Jordan depinde de ordinea vectorilor
din bază.
Definiţia 6. Fie V un K -spaţiu vectorial. Endomorfismul T : V → V se numeşte:
1. automorfism, dacă este bijectiv.
2. proiecţie, dacă T2 = T.
3. involuţie sau structură produs, dacă T2 = 1V unde 1V este transformarea identitate.
4. structură complexă, dacă T2 = −1V.
5. endomorfism nilpotent de indice p, dacă Tp = 0, unde p = 2, 3, ..., iar 0 este transformarea
zero. Un endomorfism nilpotent de indice 2 şi de rang maxim posibil se mai numeşte structură
tangentă.
Teorema 9. (Jordan) Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul comutativ K ( R sau
C ). Dacă endomorfismul T : V → V are valori proprii (în K ) şi dacă suma multiplicităţilor
acestor valori proprii este n, atunci există o bază în V faţă de care matricea lui T are forma
Jordan.
32
Pentru demonstraţia acestei teoreme a se vedea [47] sau [50].
Concluzii: Practic, pentru a găsi baza Jordan se procedează în felul următor:
1. Se fixează o bază B în V şi se determină matricea A ataşată endomorfismului T : V → V.
2. Se determină valorile proprii distincte λj, j = 1, p , respectiv multiple de ordinul mj,
p
j = 1, p prin rezolvarea ecuaţiei caracteristice; pentru continuare este suficient ca ∑ m j = n (sau
j=1
echivalent λj ∈ K , pentru orice j = 1, p , astfel endomorfismul nu este jordanizabil).

3. Se găsesc vectorii proprii, liniar independenţi, corespunzători fiecărei valori proprii λj.
4. Se calculează numărul de celule Jordan pentru fiecare valoare proprie distinctă λj, număr egal cu:
dim V (λj) = dimV − rang (A – λjIn).
m
5. Se rezolvă sistemul: (A − λ j I n ) j ⋅ X = O pentru fiecare j = 1, p . Pentru j ∈ {1, 2, ..., p}
fixat, soluţiile nenule generează subspaţiul V (λj).
6. Se reunesc cele p baze ale subspaţiilor invariante V (λj) formând baza Jordan B ’ a spaţiului
vectorial V şi se determină matricea S de schimbare a bazei. Atunci J = S−1 ⋅ A ⋅ S, unde J este
matricea ataşată endomorfismului T, în raport cu baza B ’.
Exemple 3
 4 − 5 2
 
Să se reducă la forma Jordan matricea: A =  5 − 7 3  .
 6 − 9 4
 
Soluţie: Polinomul caracteristic al matricei A este: P (λ ) = -λ 2 (λ - 1). Rezultă
valorile proprii reale: λ1 = λ2 = 0, λ3 = 1.
Se calculează V (λ1,2) = {(α, 2α, 3α ) | α ∈ R } Deci dim V (λ1,2) = 1. Se obţine şi
V (λ3) = {( β , β , β ) | β ∈ R }.Deci dim V (λ3) = 1, de unde se obţine vectorul
propriu e’ 3 = (1, 1, 1). Forma Jordan conţine o celulă Jordan de ordin doi şi una
0 1 0
 
de ordin unu: J =  0 0 0  . Pentru a determina baza corespunzătoare formei
0 0 1
 
 3 − 3 1
2 2
 
Jordan se calculează (A − 0I3) = A =  3 − 3 1 , de unde se obţine vectorul
 3 − 3 1
 
principal e’ 2 = (1, 1, 0). Dacă se ţine cont de: A e’ 2 = e’ 1 (coloana a doua în J ), se
obţine: e’ 1 = (-1, -2, -3).Aşadar J este matricea ataşată endomorfismului T, în raport
cu baza B ’ = { e’ 1 = (-1, -2, -3), e’ 2 = (1, 1, 0), e’ 3 = (1, 1, 1)}.
 1 −3 3  1 1 0
   
Redu la forma Jordan matricea : A =  − 2 − 6 13  . R: J =  0 1 1  . Forma
 −1 − 4 8  0 0 1
   
Jordan conţine o singură celulă Jordan..
33
Să ne reamintim…
Se spune că endomorfismul T : V → V este adus la forma Jordan, dacă există o bază
 J 1 O ... O 
 
 O J 2 ... O 
în V faţă de care matricea: J =  să reprezinte pe T, unde Ji, i = 1, s
... ... ... ... 
 
 O O ... J 
 s
sunt celule Jordan ataşate valorilor proprii λi, i = 1, s , ale endomorfismului T.
I.3.6. Rezumat
În cadrul acestei unităţi învăţare se definesc şi se studiază noţiunile: valoare proprie,
vector propriu, subspaţiu propriu corespunzător unei valori proprii, ecuaţie caracteristică
şi polinom caracteristic asociat unei transformări liniare într-o bază dată. Se rezolvă de
asemenea problema reducerii unei matrice la forma diagonală, iar pentru unele dintre
cazurile în care nu este posibilă diagonalizarea se prezintă forma Jordan.
1. Continuă definiţia: Un vector x ∈ V − {0}, se numeşte vector propriu al
transformării liniare T…
2. Enunţă teorema lui Hamilton – Cayley.
3. Defineşte noţiunile: i) valoare proprie; ii) ecuaţie caracteristică ataşată unei
trnsformări liniare; iii) endomorfism diagonalizabil; iv) celule Jordan; v)
endomorfism adus la forma Jordan.
4. i) Scrie paşii ce trebuie parcurşi pentru diagonalizarea unui endomorfism; ii)
Scrie paşii ce trebuie parcurşi pentru reducerea la forma Jordan a unui endomorfism.
5. Studiază posibilitatea reducerii la forma diagonală a următoarei matrice, ce
reprezintă o transformare liniară scrisă în baza canonică din R 3 :
1 0 0 1 
 
0 1 0 0  1 0 
A= . 6. Determină A−1 pentru matricea: A =  .
0 0 1 −2 
 1 1 
 
1 0 − 2 5 
 
1. Revezi definiţia 1. 2. Revezi teorema 4. 3. i) Revezi definiţia 1. ii) Revezi
definiţia 2. iii) Revezi definiţia 3. iv) Revezi definiţia 4. v) Revezi definiţia 5.
4. i) Revezi paragraful I.3.4.- Concluzii; ii) Revezi paragraful I.3.5.- Concluzii.
0 0 0 0
 
0 1 0 0
5. Matricea diagonală este: A' =  .6. Foloseşte teorema Hamilton-
0 0 1 0
 
0 0 0 6
 
 1 0
Cayley. A−1 = 2I 2 -A =   .
 −1 1
34
Unitatea de învăţare I.4. Forme biliniare şi forme pătratice
Cuprins
I.4.1. Introducere...................................................................................................................... 35
I.4.2. Competenţe..................................................................................................................... 35
I.4.3. Forme biliniare. Definiţie. Exemple. Matrice ataşată...................................................... 35
I.4.4. Forme pătratice. Reducerea la forma canonică .............................................................. 38
I.4.5. Clasificarea formelor pătratice.Signatură ....................................................................... 42
I.4.6. Rezumat.......................................................................................................................... 43
I.4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................................. .43
I.4.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ........................................................ 44
I.4.1. Introducere
În studiul maximelor şi minimelor funcţiilor de mai multe variabile, signatura
formelor pătratice joacă un rol important. Astfel, în scopul introducerii formelor
pătratice se studiază mai întâi o clasă de aplicaţii care generalizează atât un caz
particular de transformări liniare, cât şi produsele scalare, numite forme biliniare, apoi
legat de cele simetrice se defineşte aplicaţia, numită formă pătratică.
I.4.2. Competenţele unităţii de învăţare

-să definească şi să exemplifice noţiunea de formă biliniară;
-să determine matricea unei forme biliniare într-o bază dată;
-să definească forma pătratică asociată unei forme biliniare simetrice date;
-să utilizeze în aplicaţii noţiunile teoretice referitoare la forme biliniare şi pătratice;
-să reducă expresia unei forme pătratice la forma canonică prin utilizarea uneia dintre
metodele: valorilor proprii, metoda lui Gauss, metoda lui Jacobi şi să determine baza
corespunzătoare formei canonice;
-să definească şi să determine signatura unei forme pătratice;
-să enunţe şi să verifice legea de inerţie pentru o formă pătratică dată;
-să enunţe şi să aplice criteriul lui Sylvester unei forme pătratice date.
I.4.3. Forme biliniare. Definiţie. Exemple. Matrice ataşată

Fie V un spaţiu vectorial real.
Definiţia 1. Se numeşte formă biliniară pe V o aplicaţie g : V × V → R cu proprietăţile:
1. Oricare ar fi x1, y1, x2, y2, x, y ∈ V, rezultă: g(x1 + x2, y) = g(x1, y) + g(x2, y),
g(x, y1 + y2) = g(x, y1) + g(x, y2).
2. Oricare ar fi α ∈ R şi x, y ∈ V, rezultă: g(αx, y) = α ⋅ g(x, y), g(x, αy) = α ⋅ g(x, y).
Observaţia 1. Condiţiile 1 şi 2 din definiţia 1. sunt echivalente cu condiţiile:
Oricare ar fi α, β ∈ R şi x, y, z ∈ V, rezultă
g(αx + βy, z) = α ⋅ g(x, z) + β ⋅ g(y, z) şi g(x, αy + βz) = α ⋅ g(x, y) + β ⋅ g(x, z).
Definiţia 2. O formă biliniară g : V × V → R se numeşte simetrică dacă pentru orice x, y ∈ V
rezultă: g(x, y) = g(y, x).
Definiţia 3. O formă biliniară simetrică g se numeşte pozitiv semidefinită dacă pentru orice x ∈ V:
35
g(x, x) ≥ 0, şi pozitiv definită dacă este pozitiv semidefinită şi în plus, g(x, x) = 0 dacă şi numai dacă
x = 0.
Dacă pentru orice x ∈ V: g(x, x) ≤ 0, g se numeşte negativ semidefinită, iar dacă în plus
g(x, x) = 0 dacă şi numai dacă x = 0, g se numeşte negativ definită.
Fie B (V, R ) mulţimea tuturor formelor biliniare pe V. Adunarea formelor biliniare şi
înmulţirea cu scalari se definesc ca la funcţii: dacă g1, g2 ∈ B (V, R ), atunci:
Oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice (x, y) ∈ V × V, rezultă:
(g1 + g2) (x, y) = g1(x, y) + g2(x, y),
(α ⋅ g1) (x, y) = α ⋅ g1(x, y).
În raport cu aceste operaţii, mulţimea B (V, R ) este un spaţiu vectorial real.
Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional peste câmpul R şi fie B = {e1, e2, …, en} o bază
n n
fixată în V. Fie x, y ∈ V, x = ∑ xi ⋅ ei , y= ∑ y j ⋅ e j . Atunci:
i= 1 j=1
 n n  n n
g(x, y) = g  ∑ xi ⋅ ei , ∑ j j  =
y ⋅ e ∑ ∑ xi y j ⋅ g (ei , e j ) şi dacă se notează: aij = g (ei , e j ) ,
i= 1
 j=1  i= 1 j= 1
n n
i, j = 1, n , se obţine:g(x, y) = ∑ ∑a
i= 1 j=1
ij xi y j , egalitate care arată că forma biliniară g determină
matricea A = (aij) ∈ M n (R ) , când baza B este fixată şi reciproc, matricea A ∈ M n (R )

determină complet forma biliniară g.
 x1   y1 
   
x2  y 
Dacă se introduc matricele coloană: X =   ∈ M n × 1 (R ) , Y =  2  ∈ M n × 1 (R ) , ataşate
... ...
   
x  y 
 n  n
n n
vectorilor x şi y, atunci expresia analitică g(x, y) = ∑ ∑a
i= 1 j=1
ij xi y j a formei biliniare poate fi
scrisă sub forma matriceală: (g(x, y)) = T X ⋅ A ⋅ Y.

Aplicaţia care asociază fiecărei forme biliniare g : V × V → R , matricea ei în raport cu o
bază dată a spaţiului V este un izomorfism între spaţiul vectorial B (V, R ) şi spaţiul vectorial
M n × n (r ) . În consecinţă dim B (V, R ) = dim M n (r ) = n2.
Definiţia 4. Matricea A = (aij) ∈ M n (R ) , unde aij = g (ei , e j ) , i, j = 1, n , se numeşte matricea

n n
ataşată formei biliniare g în baza B , iar expresia g(x, y) = ∑ ∑a
i= 1 j=1
ij xi y j ,se numeşte expresia
analitică a formei biliniare faţă de baza considerată.

Teorema 1. Fie V un spaţiu vectorial real n-dimensional şi g : V × V → R o formă biliniară. Dacă
B = {e1, e2, …, en} şi B ’ = {e’1, e’2, …, e’n} sunt baze fixate în V, S = (sij) este matricea de trecere, iar
A = (aij) şi A’ = (a’ij) sunt matricele asociate formei g în cele două baze, atunci A’ = T S ⋅ A ⋅ S.
Consecinţa 1. rang A = rang A'.
Definiţia 5. Dacă matricea A este nesingulară (singulară), atunci g se numeşte nedegenerată
(degenerată). Se defineşte rangul formei biliniare g ca fiind rangul matricei sale într-o bază
36
oarecare a spaţiului vectorial.
Teorema 2. O formă biliniară g : V × V → R , este simetrică (antisimetrică) dacă şi numai dacă
matricea formei într-o bază a spaţiului este simetrică (antisimetrică).
Definiţia 6. Fie g : V × V → R , o formă biliniară. Se numeşte nucleu al formei biliniare g
mulţimea: Ker g = {x ∈ V | g ( x, y ) = 0, ∀y ∈ V}.
Propoziţia 1. Fie g : V × V → R o formă biliniară simetrică. Nucleul formei biliniare g este un
subspaţiu al lui V.
Teorema 3. (teorema rangului) Fie g : V × V → R o formă biliniară simetrică. Atunci:
rang g = dim V – dim (Ker g).
Exemple 1
1.Să se demonstreze că orice produs scalar real este o formă biliniară simetrică
pozitiv definită.
Soluţie: Dacă <, > este un produs scalar real, atunci se obţine:
αx + βy, z = α x, z + β y, z , oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice x, y, z ∈ V,
x, α, + ββ = α x, y + β x, z , oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice x, y, z ∈ V,
şi deci <, > este o formă biliniară. Deoarece x, y = y, x , oricare ar fi x, y ∈ V,

rezultă că <, > este şi simetrică, în plus x, x ≥ 0, pentru orice x ∈ V şi x, x = 0
dacă şi numai dacă x = 0, deci <, > este pozitiv definită.
2. În spaţiul vectorial R 4 se consideră următoarea formă biliniară:
g : R 4 × R 4 → R , g(x, y) = 2x1y1 + x2y1 + x2y2 + 3x3y3 + x4y1 + x4y4,
oricare ar fi x = (x1, x2, x3, x4), y = (y1, y2, y3, y4) ∈ R 4 .
i) Să se scrie matricea lui g în baza canonică din R 4 .
ii) Să se găsească matricea lui g în baza:
B ’ = {e’1 = (1, 1, 1, 1), e’2 = (0, 1, 2, 1), e’3 = (0, 1, 1, 0), e’4 = (1, 0, 0, 2)}.
4 4
Soluţie: i) Se consideră g(x, y) = ∑ ∑ aij ⋅ xi ⋅ y j , de unde se deduce:
i= 1 j =2
2 0 0 0
 
1 1 0 0
A= .ii) Matricea de trecere de la baza canonică B la baza B ’ este:
0 0 3 0
 
1 0 0 1 

1 0 0 1  9 8 4 6
   
1 1 1 0 10 14 7 4 
S =  .Matricea lui g în baza B ’: A’ = T S ⋅ A ⋅ S=  5 7 4 1 .
1 2 1 0
   
1 1 0 2 
  6 2 0 8
37
Studiază care dintre următoarele aplicaţii sunt forme biliniare:
i)g : R 2 → R , g(x, y) = xαy, α ∈ N .
ii)g : R 2 → R , g(x, y) = x1y1 + x2y2 + ... + xnyn. R:i) pentru α = 1; ii) .
Să ne reamintim…
• Se numeşte formă biliniară pe V o aplicaţie g : V × V → R cu proprietăţile:
1. Oricare ar fi x1, y1, x2, y2, x, y ∈ V, rezultă: g(x1 + x2, y) = g(x1, y) + g(x2, y),
g(x, y1 + y2) = g(x, y1) + g(x, y2).
2. Oricare ar fi α∈ R şi x, y∈ V, rezultă: g(αx, y) = α ⋅ g(x, y), g(x, αy) = α ⋅ g(x, y).
I.4.4. Forme pătratice. Reducerea la forma canonică

Fie V un spaţiu vectorial real şi g : V × V → R o formă biliniară simetrică.
Definiţia 7. Se numeşte formă pătratică asociată lui g, funcţia h : V → R , h(x) = g(x, x), oricare ar
fi x ∈ V; g se numeşte forma polară sau forma dedublată a lui h. Dacă g este pozitiv definită
(negativ definită), atunci forma pătratică h se numeşte pozitiv definită (negativ definită), adică h(x)
> 0, pentru orice x ≠ 0; h(x) = 0 dacă şi numai dacă x = 0 (analog pentru negativ definită).
Definiţia 8. Matricea A = (aij) ∈ M n (R ) ataşată formei biliniare simetrice g se numeşte
matricea ataşată formei pătratice h.
n n
Propoziţia 2. Dacă h : V → R are forma h(x) = ∑ ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j , (aij = aji) în raport cu o bază fi-
i= 1 j= 1
xată din V, atunci există o unică formă biliniară simetrică g : V × V → R astfel încât h(x) = g(x, x),
pentru orice x ∈ V.
Definiţia 9. Se numeşte formă canonică a unei forme pătratice h : V → R , dimV = n, orice
n
scriere a sa într-o bază a lui V, de forma: h(x) = ∑ ai ⋅ xi2 , cu ai ∈ R şi nu toate neapărat nenule.
i= 1
Observaţia 2. În această bază, matricea ataşată formei pătratice este o matrice diagonală.
Teorema 4. (de reducere la forma canonică) Fie V un spaţiu euclidian, dimV = n şi h : V
→ R o formă pătratică pe V. Atunci există o bază ortonormată B ’ ⊂ V, astfel încât matricea
asociată formei pătratice h să fie diagonală, adică în care h să aibă forma canonică.
Observaţia 3. Din demonstrarea teoremei de diagonalizare a operatorilor autoadjuncţi se obţine
că baza B ’ este compusă din versorii proprii ai matricei A, iar elementele diagonale ale matricei
A’ sunt tocmai valorile proprii (nu neapărat distincte) ale matricei A. Din acest motiv, metoda de
reducere la forma canonică conţinută în această teoremă se numeşte metoda valorilor proprii sau
a transformărilor ortogonale.
Teorema 5.(metoda lui Gauss) Dacă h : V → R , unde V este un spaţiu vectorial real, dimV =
n, este o formă pătratică pe spaţiul V, iar B = {e1, e2, …, en} este o bază în V, faţă de care h(x)
n n
=∑ ∑ a ij ⋅ x i ⋅ x j , astfel încât A = (aij) ≠ On (On - matricea nulă), atunci există o bază B ’ =
i = 1 j= 1
n n
{e’1, e’2, …, e’n} în V, în care, h(x) = ∑ a ij ⋅ ( x 'i ) 2 , unde x = ∑ x 'i ⋅ e'i .
i= 1 i =1
38
Teorema 6. (metoda lui Jacobi) Fie V un spaţiu vectorial real, dimV = n, h : V → R o formă
n
pătratică, B = {e1, e2, …, en} o bază oarecare fixată în V, faţă de care x = ∑ xi ⋅ ei , h(x)
i =1
n n
=∑ ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j , unde aij = g(ei, ej), g fiind polara lui h. Dacă toţi determinanţii diagonali ai
i= 1 j=2
a11 a12
matricei simetrice asociate lui h: ∆1 = a11, ∆ 2 = , ..., ∆n = detA sunt nenuli, atunci
a 21 a 22
există o bază B ’ = {e’1, e’2, …, e’n} a lui V, faţă de care h are forma canonică:
n n
∆ i −1
h(x) = ∑ ⋅ ( x'i ) 2 , unde x = ∑ x'i ⋅ e'i şi ∆0 = 1.
i =1 ∆ i i =1
Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag. 81-82.
Exemple 2
1. Să se scrie forma pătratică definită de următoarea formă biliniară simetrică. Să se
determine rangul ei: g(x, y) = x1y1 + x2y2 + x3y3 + 2x1y2 + 2x2y1 + x1y3 + x3y1.
Soluţie: h(x) = g(x, x) = x12 + x 22 + x32 + 4 x1 x 2 + 2 x1 x3 . Se găseşte rangul matricei în

1 2 1
 
baza canonică. Din: A =  2 1 0  , rezultă rang h = =rang A = 3.
1 0 1
 
2. În spaţiul euclidian ( R 3 , <, >) cu produsul scalar uzual, se dă forma pătratică:
h(x) = 2 x 22 + 4 x1 x 2 − 8 x1 x3 − 4 x 2 x3 . Să se reducă h la forma canonică, folosindu-se
metoda valorilor proprii.
Soluţie: Matricea simetrică ataşată formei pătratice h este:
 0 2 − 4
 
A= 2 2 − 2  . Polinomul caracteristic al matricei A : P(λ ) = λ(λ + 4)(λ − 6).
− 4 − 2 0 
 
Valorile proprii sunt: λ1 = −4, λ2 = 0, λ3 = 6, deci forma canonică a formei pătratice h

 − 4 0 0
2 2  
este: h(x) = − 4 x' 1 + 6 x' 3 , cu matricea: A' =  0 0 0  .Se determină o bază în
 0 0 6
 
care are loc această formă canonică. Pentru λ1 = −4 se obţine subspaţiul propriu
V (λ1) = {α(1, 0, 1) α ∈ R }, din care se extrage versorul:
 1 1   1 2 1   1 1 1 
e'1 =  , 0,  .Analog se obţin: e' 2 =  − , ,  , e'3 =  , ,−  .
 2 2  6 6 6  3 3 3
39
 1 1 1 
 − 
 2 6 3 
 2 1 
Matricea de trecere la baza B ’ = {e’1, e’2, e’3} este: S =  0 .
 6 3 
 1 1 1 
 − 
 2 6 3
3. Utilizând metoda lui Gauss să se reducă la forma canonică următoarea formă
pătratică: h : R 3 → R , h(x) = x12 + 4x1x2 + 2x1x3 + x22 + 2x2x3 + 3 x32 ,
pentru orice x = (x1, x2, x3) ∈ R 3 şi să se determine baza corespunzătoare acestei
forme canonice.
Soluţie: h(x) = (x1 + 2x2 + x3)2 − 4 x22 − x32 − 4x2x3 + x22 + 2x2x3 + 3 x32 .
Se construieşte baza B 1 = {f1, f2, f3} cu ajutorul schimbării de coordonate:

 y1 = x1 + 2 x 2 + x3 ,

 y 2 = x2 , unde x = y1f1 + y2f2 + y3f3.Matricea de trecere S1 de la baza B la
y = x ,
 3 3
1 2 1
−1  
baza B 1 are inversa: S1 =  0 1 0  .În această bază expresia lui h devine: h(x) =
0 0 1
 
y12 − 3 y 22 − 2 y 2 y 3 + 2 y 32 .Se continuă procedeul pentru: h1(x) =
2
 1  7
− 3 y 22 − 2 y 2 y 3 + 2 y 32 = −3 y 2 + y3  + y 32 .Se construieşte baza B ’ = {e’1, e’2,
 3  3
 x'1 = y1 ,
 1

e’3} cu ajutorul schimbării de coordonate:  x' 2 = y 2 + y3 , unde x = x’1e’1 + x’2e’2 +
 3
 x'3 = y3 ,
x’3e’3. Matricea de trecere S2 de la baza B 1 la baza B ’ are inversa:
1 0 0 
 1 7
−1
S2 =  0 1  .În baza B ’ expresia lui h devine: h(x) = x' 12 − 3 x' 22 + x' 32 ,adică h
 3 3
0 0 1 
 
este redusă la forma canonică. Matricea de trecere S de la baza B la baza B ’ este:
 1
1 − 2 − 
 3
 1 
S = S1 ⋅ S2 = 0 1 − . Se obţine : B ’ = e'1 = (1, 0, 0), e’2 = (−2, 1, 0), e’3 =
 3  
0 0 1 
 
 
 1 1 
 − , − , 1 .
 3 3 
4. Se dă forma pătratică: h(x) = 5 x12 + 6 x 22 + 4 x32 − 4 x1 x 2 − 4 x1 x3 . Utilizând metoda lui
Jacobi să se reducă h la forma canonică.
40
 5 − 2 − 2
 
Soluţie: Matricea simetrică ataşată formei pătratice h este: A =  − 2 6 0 .
− 2 0 4 

5 −2
Determinanţii diagonali sunt: ∆0 = 1, ∆1 = 5, ∆ 2 = = 26,
−2 6
5 −2 −2
∆3 = − 2 6 0 = 80. Toţi aceşti determinanţi sunt nenuli şi pozitivi. Forma ca-
−2 0 4
3
∆ i −1 ∆ 1
∑
∆ ∆
nonică este: h(x) = ( x'i ) 2 = 0 ( x'1 ) 2 + 1 ( x' 2 ) 2 + 2 ( x'3 ) 2 = ( x'1 ) 2 +
i =1 ∆i ∆1 ∆2 ∆3 5
5 13
+ ( x ' 2 ) 2 + ( x '3 ) 2 , unde x = x’1e’1 + x’2e’2 + x’3e’3 ∈ R 3 .
26 40
e'1 = s11e1 ,

Noua bază se construieşte de forma: e' 2 = s 21e1 + s 22 e2 , cu condiţia ca g(e’i,
e' = s e + s e + s e ,
 3 31 1 32 2 33 3
ej) = 0, 1 ≤ j < i ≤ 3 şi g(e’i, e’i) = 1, i = 1, 3 şi ştiind că g(ei, ej) = aij sunt elementele lui
1
A.Rescriind cele de mai sus, rezultă: g(e’1, e1) ≡ s11a11 = 1, rezultă s11 = ,
5
 1
 g (e' 2 , e'1 ) ≡ s 21a11 + s 22 a12 = 0, s 21 = 13 ,
 rezultă 
 g (e' 2 , e2 ) ≡ s 21a 21 + s 22 a 22 = 1, s = 5 ,
 22 26
 3
s31 = 20 ,
 g (e'3 , e1 ) ≡ s31a11 + s32 a12 + s33 a13 = 0, 
  1
 g ( e ' ,
3 2e ) ≡ s a
31 12 + s a
32 22 + s a
33 23 = 0, rezultă s32 = ,
 g (e' , e ) ≡ s a + s a + s a = 1,  20
 3 3 31 13 32 23 33 33  13
s33 = 40 .

Cu aceste rezultate, relaţiile de legătură dintre vectorii bazei noi şi a celei vechi sunt:
1 1 5 3 1 13
e1′ = e1 , e' 2 = e1 + e2 , e' 3 = e1 + e2 + e3 .
5 13 26 20 20 40
1. În spaţiul euclidian ( R 3 , <, >) cu produsul scalar uzual, se dă forma pătratică: h(x) =
2 x12 + x 22 − 4 x1 x 2 − 4 x 2 x3 .
Redu h la forma canonică, folosind metoda valorilor proprii pentru orice x = (x1, x2,
x3) ∈ R 3 şi determină baza corespunzătoare acestei forme canonice. R: h(x) =
 2 1 2 2 2 1  1 2 2 
x'12 +4 x ' 22 −2 x' 32 . B ’ = e'1 =  , , −  , e’2 =  , − ,  , e’3 = =  , ,  .
 3 3 3 3 3 3  3 3 3 
2. Utilizând metoda lui Gauss redu la forma canonică următoarea formă pătratică: h :
R 3 → R , h(x) = 2x1x2 +2x2x3 +4x1x3 - 2 x 22 + x 32 + x12 , pentru orice x = (x1, x2, x3)
41
∈ R 3 şi determină baza corespunzătoare acestei forme canonice. R: h(x) =
8   5 1 
x'12 −3 x' 22 − x' 32 ; B ’ = e'1 = (1, 0, 0), e’2 = (−1, 1, 0), e’3 =  − , − , 1 .
3   3 3 
Să ne reamintim…
• Se numeşte formă pătratică asociată lui g, funcţia h : V → R , h(x) = g(x, x), oricare
ar fi x ∈ V; g se numeşte forma polară sau forma dedublată a lui h.
• Se numeşte formă canonică a unei forme pătratice h : V → R , dimV = n, orice
n
scriere a sa într-o bază a lui V, de forma: h(x) = ∑ ai ⋅ xi2 , cu ai ∈ R şi nu toate
i=1
neapărat nenule.
I.4.5. Clasificarea formelor pătratice. Signatură

Fie V un spaţiu vectorial real, dimV = n, h : V → R o formă pătratică şi A = (aij) ∈ M n (R ) ,
(aij = g(ei, ej)) matricea asociată formei într-o bază ortonormată fixată B = {e1, e2, …, en} ⊂ V. Prin
metoda transformărilor ortogonale se poate determina o matrice ortogonală S, astfel încât din:
n
X = SY se obţine forma canonică: h(x) = ∑ λi ⋅ yi2 , unde λ1, ..., λn sunt valori proprii reale (şi
i =1
eventual nule) ale matricei A. Printr-o renumerotare convenabilă se poate presupune că
λ1 > 0, ..., λ r > 0 şi λ r +1 < 0, ..., λ r +s < 0 , unde r > 0, s > 0 şi r + s ≤ n .
Dacă se notează: yi λi = zi , i = 1, r şi y j − λ j = z j , j = r + 1, r + s , se obţine:
h( x) = z12 + ... + z r2 − z r2+1 − ... − z r2+ s .
Dacă se ţine cont de definiţia rangului unei forme pătratice, rezultă că acesta este r + s şi
atunci se obţine: dacă r + s < n forma pătratică este degenerată.
Definiţia 10. Numărul natural r se numeşte indexul pozitiv al formei pătratice h, numărul natural
s se numeşte indexul negativ al formei pătratice, iar perechea (r, s) se numeşte signatura formei
pătratice.
Teorema 7. (legea de inerţie) Signatura oricărei forme pătratice h : V → R pe un spaţiu vectorial
n-dimensional V, este invariantă la schimbarea bazei.
Propoziţia 3. Fie V un spaţiu vectorial, n-dimensional şi h : V → R o formă pătratică. Atunci h
este pozitiv definită dacă şi numai dacă rang(h) = n şi signatura este (n, 0) (adică indexul
negativ este nul), iar dacă signatura este (0, n) (deci indexul pozitiv este nul), forma este negativ
definită.
Un criteriu care să dea condiţii necesare şi suficiente ca o formă pătratică dată să fie
pozitiv-definită (respectiv negativ-definită) este dat de teorema:
Teorema 8. (criteriul Sylvester) Fie V un spaţiu vectorial real, dimV = n, h : V → R o formă
pătratică şi A = (aij) matricea ataşată formei pătratice în raport cu o bază a spaţiului.
Forma pătratică h este pozitiv definită (respectiv negativ definită) dacă şi numai dacă toţi
a 11 a 12
minorii diagonali: ∆1 = a11, ∆ 2 = , ..., ∆n = detA
a 21 a 22
sunt strict pozitivi (respectiv (−1)k∆k > 0, oricare ar fi k = 1, n ).
42
Exemple 3
Să se determine signatura formei pătratice
h : R 3 → R , h(x) = 5 x12 + 6 x 22 + 4 x32 − 4 x1 x 2 − 4 x1 x3 .
Soluţie: Utilizând metoda lui Jacobi, o expresie canonică a formei pătratice h este,
3
∆
conform aplicaţiei 4 – Exemple 2 din paragraful I.4.4.: h(x) = ∑ i −1 ( x'i ) 2 =
i =1 ∆ i
1 5 13
= ( x'1 ) 2 + ( x' 2 ) 2 + ( x'3 ) 2 , rezultă că indexul pozitiv este r = 3 şi indexul
5 26 40
negativ este s = 0, de unde signatura formei pătratice h este: (3, 0), adică h este
pozitiv definită.
Acelaşi rezultat se obţine utilizând criteriul Sylvester, deoarece toţi minorii
diagonali sunt strict pozitivi.
Determină signatura formei pătratice: h(x) = x12 + 4x1 x2 + 2x1 x3 + x22 + 2x2 x3 +
3 x32 . R: signatura formei pătratice h este: (2, 1).
Să ne reamintim…
• Numărul natural r se numeşte indexul pozitiv al formei pătratice h, numărul
natural s se numeşte indexul negativ al formei pătratice, iar perechea (r, s) se
numeşte signatura formei pătratice.
• Criteriul Sylvester Fie V un spaţiu vectorial real, dimV = n, h : V → R o formă
pătratică şi A = (aij) matricea ataşată formei pătratice în raport cu o bază a spaţiului.
Forma pătratică h este pozitiv definită (respectiv negativ definită) dacă şi numai
a a12
dacă toţi minorii diagonali: ∆1 = a11, ∆ 2 = 11 , ..., ∆n = detA
a 21 a 22
sunt strict pozitivi (respectiv (−1)k∆k > 0, oricare ar fi k = 1, n ).
I.4.6. Rezumat
În cadrul acestei unităţi învăţare se defineşte, se exemplifică şi se studiază noţiunea
de formă biliniară pe un spaţiu vectorial real, se determină matricea ataşată unei
forme biliniare corespunzătoare unei baze date. Se introduce noţiunea de formă
pătratică asociată unei forme biliniare simetrice date şi se defineşte forma canonică a
expresiei unei forme pătratice. Se detaliază următoarele trei metode de reducere la
forma canonică: metoda valorilor proprii, metoda lui Gauss şi metoda lui Jacobi. În
finalul acestei unităţi învăţare se prezintă criteriul lui Sylvester de clasificare a
formelor pătratice.
1. Continuă definiţiile: i) Fie V un spaţiu vectorial real.Se numeşte formă biliniară
pe V… ii) Se numeşte formă pătratică asociată lui g …
2. Continuă definiţiile: i) O formă biliniară simetrică se numeşte pozitiv
semidefinită… ii) Se numeşte formă canonică a unei forme pătratice …
3. Defineşte indexul pozitiv, indexul negativ şi signatura unei forme pătratice.
4. Enunţă legea de inerţie.
5. Enunţă criteriul lui Sylvester.
43
6. Fie g : R 3 × R 3 → R , g(x, y) = x1 y1 + x2 y2 − x3 y3 în raport cu baza
canonică a lui R 3 . Arată că g este o formă biliniară simetrică.
7. Scrie forma pătratică definită de următoarea formă biliniară simetrică.
Determină rangul ei: g(x, y) = x1 y2 + x2 y1 + x1 y3 + x3 y1 + x2 y3 + x3 y2.
8. În spaţiul euclidian ( R 3 , <, >) cu produsul scalar uzual, redu la forma canonică,
utilizând metoda valorilor proprii, următoarea formă pătratică: h(x) = (x1)2 +
2(x2)2 + 3(x3)2 − 4x1 x2 − 4x2 x3.
1. i) Revezi definiţia 1. ii) Revezi definiţia 7.
2. i) Revezi definiţia 3. ii) Revezi definiţia 9. 3. Revezi definiţia 10.
4. Revezi teorema 7. 5. Revezi teorema .8. 6. Verifică proprietăţile din definiţiile
1. şi 2. 7. h(x) = 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x1 x3; rang h = 3. 8. h(x) = − x'12 +2 x' 22 +5 x'32 .
Temă de control 1 – Algebră liniară
1. Stabileşte dacă următoarea mulţime de vectori este liniar independentă: S ={x1 = (−3, 1,
5), x2 = (6, −2, 15)}.
2. Studiază dacă următoarea submulţime din spaţiul aritmetic R 3 formează un subspaţiu
vectorial: S= { x = (x1, x2,, x3) ∈ R 3 | x1 + x2 + x3 = 1}.
3. Verifică teorema lui Grassmann pentru cazul în care [U”] este generat de mulţimea U” =
{(1, 2, 3), (−1, 1, 2), (0, 3, 5)}, [V”] de mulţimea V” = {(1, 1, 1), (−1, 1, 1)}.
4. Determină transformarea liniară T : R 3 → R 3 astfel încât T(vi) = ui, i = 1,3 , unde v1 =
(3, -1, -6), v2 = (0, 0, 1), v3 = (1, 0, 1) şi respectiv u1 = (-1, 0, 0), u2 = (-2, 0, 1), u3 = (0, 0, -6).
5. Studiază posibilitatea reducerii la forma diagonală a următoarei matrice, ce reprezintă o
 1 − 3 4
3  
transformare liniare scrisă în baza canonică din R : A=  4 − 7 8  .
6 − 7 7
 
1 0 1
−1 n
 
6. Folosind teorema Hamilton-Cayley, calculează A şi A , pentru: A =  0 2 0  .
 0 0 3
 
3
7. În spaţiul euclidian ( R , <, >) cu produsul scalar uzual, redu la forma canonică, utilizând
metoda valorilor proprii, următoarea formă pătratică: h(x) = (x1)2 + (x2)2 + (x3)2 − 2x1x2 −
2x2x3 − 2x1x3.
După rezolvare , lucrarea de verificare trebuie transmisă tutorelui , pe foi scrise de
mână şi îndosariate.
Sugestii pentru acordarea punctajului
• Oficiu: 10 puncte
• Subiectul 1: 5 puncte
44
45
M O D U L U L I I . G e o me t r i e a n a l i t i c ă
Cuprins
Introducere.............................................................................................................................. 45
Competenţe............................................................................................................................. 45
UI II.1. Spaţiul vectorial euclidian al vectorilor liberi............................................................ 46
U I II. 2 . P l a n u l ş i d r e a p t a î n s p a ţ i u . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 9
UI II.3.Translaţii şi rotaţii. Schimbări de repere în plan şi în spaţiu ...................................... 73
UI II.4. Conice ........................................................................................................................ 81
UI II.5. Cuadrice ..................................................................................................................... 91
UI II.6. Generarea suprafeţelor ............................................................................................. 103
Temă de control 2-Geometrie analitică ................................................................................ 109
Introducere
Obiectul geometriei analitice îl constituie studiul proprietăţilor curbelor şi
suprafeţelor, precum şi a altor entităţi geometrice, cu ajutorul algebrei liniare, în
principal .
Noţiunile studiate în cadrul acestui modul sunt cu implicaţii în multe alte
discipline studiate ulterior. Unele cunoştinţe de geometrie analitică îşi găsesc
interpretările geometrice imediate în studiul modulului de geometrie diferenţială.
În modulul de faţă se prezintă rezultate clasice referitoare la: sp paţiul vectorial
euclidian al vectorilor liberi, plan şi dreaptă în spaţiu, translaţii şi rotaţii, schimbări de
repere în plan şi în spaţiu, conice, cuadrice şi la generarea suprafeţelor.
Competenţe
-să identifice, să definească, să caracterizeze şi să exemplifice principalele noţiuni
teoretice referitoare la geometria analitică a curbelor şi a suprafeţelor: sp paţiul vectorial
euclidian al vectorilor liberi, plan şi dreaptă în spaţiu, translaţii şi rotaţii, schimbări de
repere în plan şi în spaţiu, conice, cuadrice şi generarea suprafeţelor ;
-să utilizeze în exerciţii principalele rezultate referitoare la geometria analitică a
curbelor şi a suprafeţelor.
45
Unitatea de învăţare II.1. Spaţiul vectorial euclidian al vectorilor
l ib eri
Cuprins
II.1.1. Introducere .................................................................................................................... 46
II.1.2. Competenţe ................................................................................................................... 46
II.1.3. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi. ............................................................................. 46
II.1.4. Coliniaritate şi coplanaritate ......................................................................................... 50
II.1.5. Produsul scalar ............................................................................................................. .51
II.1.6. Produsul vectorial ......................................................................................................... 54
II.1.7. Produsul mixt ................................................................................................................ 56
II.1.8. Dublul produs vectorial ................................................................................................ 57
II.1.9. Rezumat ........................................................................................................................ 58
II.1.10.Test de autoevaluare a cunoştinţelor............................................................................ 58
II.1.11.Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ...................................................... 58
II.1.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă un exemplu remarcabil de R -spaţiu
vectorial: spaţiul vectorial al vectorilor liberi. Astfel, se studiază principalele proprietăţi
geometrice referitoare la acesta, se înzestrează acest spaţiu cu o structură naturală de
spaţiu euclidian,care permite măsurarea lungimii unui vector, precum şi a unghiului
format de doi vectori liberi, se definesc pe acest spaţiu produse de doi sau de trei
vectori liberi, având importante semnificaţii geometrice.
II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

-să descrie construcţia spaţiului vectorial al vectorilor liberi;
-să reţină definiţiile produselor de vectori liberi,precum şi interpretările geometrice
rezultate din aceste definiţii;
-să utilizeze proprietăţile produsului scalar , ale produsului vectorial şi ale produsului
mixt;
-să deosebească metoda de rezolvare a exerciţiilor cu vectori liberi într-un reper
ortonormat dat, de cea care se aplică atunci când nu este dat un reper;
-să opereze cu vectori liberi şi să rezolve probleme care necesită lungimi de vectori,
arii de paralelograme, volume de paralelipipede şi cazurile lor particulare.
II.1.3
3. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi
Fie E 3 spaţiul tridimensional al geometriei elementare.
Definiţia 1. 1. Pentru oricare două puncte A, B ∈ E 3 se consideră segmentul orientat AB . Punctul A
se numeşte originea, iar B se numeşte extremitatea segmentului orientat. Dacă originea şi extremitatea
coincid, se obţine segmentul orientat nul.
2. Dreapta determinată de A şi B se numeşte dreaptă suport a segmentului orientat AB şi
se notează AB. Această dreaptă este unic determinată dacă şi numai dacă A ≠ B (fig. 1); pentru
segmentul orientat nul, dreapta suport este nedeterminată.
46
AB
B
A AB
Fig. 1.
3. Două segmente orientate nenule AB şi CD au aceeaşi direcţie dacă dreptele lor suport sunt
paralele sau coincid (fig. 2). B
A
D Fig. 2.
C
4. Un segment orientat nenul AB determină unic dreapta AB şi un sens de parcurs pe
această dreaptă: sensul de la A către B.
5. Două segmente orientate nenule, care au aceiaşi direcţie, au acelaşi sens, dacă sensurile
determinate pe dreapta suport comună coincid; în caz contrar, au sensuri opuse; dacă dreptele suport
ale segmentelor orientate sunt paralele, atunci ele au acelaşi sens dacă extremităţile lor se află în acelaşi
semiplan determinat de dreapta (d) ce uneşte originile celor două segmente orientate (fig. 3).
B
D
C
D
B A
A
C
Fig. 3. (d)
6. Se numeşte lungimea (norma, modulul) unui segment orientat AB , lungimea segmentului

neorientat [AB], adică distanţa de la punctul A la punctul B şi se notează: AB , deci AB =
d(A, B). Lungimea segmentului orientat nul este egală cu zero.
7. Două segmente orientate nenule se numesc echipolente dacă au aceeaşi direcţie, sens şi
lungime, iar două segmente nule sunt considerate echipolente. Dacă AB este echipolent cu CD
atunci se notează: AB ~ CD .
Teorema 1. Relaţia de echipolenţă definită pe mulţimea segmentelor orientate este o relaţie de
echivalenţă.
Demonstraţie: Se verifică uşor că relaţia de echipolenţă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă,
deci este o relaţie de echivalenţă.
Definiţia 2. Clasele de echivalenţă ale segmentelor orientate în raport cu relaţia de echipolenţă
se numesc vectori liberi. Direcţia, sensul şi lungimea care coincid pentru segmentele echipolente
ce definesc un vector liber, se numesc direcţia, sensul şi respectiv lungimea vectorului liber.
Vectorii liberi se notează cu litere mici supraliniate a , b , c , ..., iar în desen se reprezintă
printr-unul dintre segmentele orientate echipolente ce reprezintă clasa lor. Din acest motiv
vectorii liberi se notează şi prin AB , CD , ...
Definiţia 3. 1. Un segment orientat care determină un vector liber (o clasă de echivalenţă), se spune
că este un reprezentant al vectorului liber determinat şi se scrie: AB ∈ AB .
47
2. Se defineşte lungimea (norma, modulul) unui vector liber a (sau AB ), ca fiind
lungimea unui reprezentant al său, şi se notează această lungime prin: a sau AB .
Un vector liber de lungime unu se numeşte versor sau vector unitar.
Vectorul liber de lungime zero se numeşte vector nul şi se notează: 0 , fiind reprezentat de
segmentul orientat AA, oricare ar fi A ∈ E 3 ; direcţia şi sensul lui fiind nedeterminate.
3. Doi vectori liberi a şi b sunt egali şi se scrie: a = b , dacă reprezentanţii lor sunt
echipolenţi.
4. Vectorii liberi a şi b care au aceeaşi direcţie se numesc vectori coliniari, şi se scrie:
a || b (fig. 4).
Doi vectori coliniari de aceeaşi lungime, dar cu sensuri opuse se numesc vectori opuşi; se
notează opusul vectorului liber a prin: − a (fig. 5).
5. Trei vectori liberi se numesc coplanari dacă şi numai dacă admit reprezentanţi coplanari
c
(fig. 6).
a a b
−a
(π) a
b
Fig. 4 Fig. 5. Fig. 6.

În cele ce urmează se notează cu: V3 mulţimea tuturor vectorilor liberi din spaţiul E 3 .
Oricărui punct M ∈ E 3 îi corespunde un vector şi numai unul r ∈ V3 de reprezentant
OM . Reciproc, oricărui vector liber r ∈ V3 , îi corespunde un unic punct M ∈ E 3 , astfel încât
OM ∈ r . Vectorul liber r = OM se numeşte vectorul de poziţie al punctului M faţă de
originea O.
Astfel, mulţimile E 3 şi V3 sunt în corespondenţă biunivocă, bijecţia fiind unic determinată
de fixarea originii O.
Mulţimea V3 a vectorilor liberi din spaţiul E 3 se poate organiza ca un grup aditiv comutativ,
definind adunarea acestora prin regula triunghiului (sau prin regula paralelogramului).
Definiţia 4. Fie a , b ∈ V3 doi vectori liberi şi O ∈ V3 un punct arbitrar fixat. Se consideră
punctele A, B ∈ E 3 astfel încât OA ∈ a şi AB ∈ b . Vectorul liber c reprezentat de segmentul
orientat OB se numeşte suma vectorilor liberi a şi b şi se notează: c = a + b sau
OB = OA + AB (fig. 7). Fig. 7. B
Vectorii liberi a , b şi c = a + b sunt vectori
coplanari. Regula de determinare a sumei a doi vectori c = a +b
b
liberi, prezentată mai sus, se numeşte regula triunghiului.
Adunarea vectorilor liberi este o lege de compoziţie
internă bine definită: vectorul liber c = a + b nu depinde O A
a
de alegerea punctului O.
Teorema 2. Adunarea vectorilor liberi are următoarele proprietăţi, care determină o structură
de grup comutativ: ( V3 , +), pe mulţimea vectorilor liberi:
1. Asociativitatea: oricare ar fi a , b , c ∈ V3 , a + ( b + c ) = ( a + b ) + c .
2. 0 este elementul neutru: există 0 ∈ V3 , astfel încât oricare ar fi a ∈ V3 , a + 0 = 0
+ a = a.
48
3. Simetricul lui a (opusul lui a ) este: − a , oricare ar fi a ∈ V3 , există − a ∈ V3 , astfel încât
a + (− a ) = (− a ) + a = 0 .
4. Comutativitatea: oricare ar fi a , b ∈ V3 , a + b = b + a .
Observaţia 1. 1. Comutativitatea adunării justifică determinarea sumei a doi vectori necoliniari prin
regula paralelogramului: se desenează OA ∈ a , OB ∈ b şi se fixează punctul C, ca fiind
intersecţia dintre paralela la OA dusă prin B şi paralela la OB dusă prin A; segmentul orientat OC
este reprezentantul lui a + b (fig. 8). A
B C
a x
b c=a+b
b
a O B
O A
Fig. 8. Fig. 9.
not
2. În grupul abelian ( V3 , +) ecuaţia b + x = a are o soluţie unică x = a + (− b ) = a − b ,
numită diferenţa dintre vectorul a şi vectorul b . Dacă OA ∈ a şi OB ∈ b , atunci BA ∈ a −
b (fig. 9).
Fie corpul scalarilor R (corpul numerelor reale) şi fie ( V3 , +) grupul aditiv al vectorilor liberi.
Definiţia 5. Se numeşte produsul dintre un scalar α ∈ R şi un vector liber a ∈ V3 , vectorul
liber α a , definit astfel:1. Dacă a ≠ 0 şi α ≠ 0, atunci α a este vectorul care are aceeaşi direcţie
cu a , lungimea egală cu α a şi sensul dat de cel al lui a sau contrar lui a , după cum α > 0
sau α < 0.
2. Dacă α = 0 sau a = 0 , atunci α a = 0 .
Se observă că vectorii liberi a şi α a sunt coliniari.
Teorema 3. Înmulţirea cu scalari a vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:
1. Distributivitatea faţă de adunarea vectorilor:
Oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice a , b ∈ V3 rezultă: α( a + b ) = α a + α b .
2. Distributivitatea faţă de adunarea scalarilor:
Oricare ar fi α, β ∈ R şi pentru orice a ∈ V3 rezultă: (α + β) a = α a + β a .
3. Oricare ar fi α, β ∈ R şi pentru orice a ∈ V3 rezultă: α(β a ) = (αβ) a .
4. Oricare ar fi a ∈ V3 rezultă: 1 ⋅ a = a .
Axiomele înmulţirii cu scalari se verifică pe reprezentanţi.
Observaţia 2. Proprietăţile adunării vectorilor liberi (structura de grup abelian) şi proprietăţile
înmulţirii cu scalari a vectorilor liberi (teorema 3) arată că V3 este un spaţiu vectorial peste
corpul R al numerelor reale, în raport cu cele două legi de compoziţie definite mai sus, numit
spaţiul vectorial real al vectorilor liberi şi notat: ( V3 , +, ⋅, R ).
Exemple 1
Coardele [AB] şi [CD] ale unui cerc de centru O se intersectează ortogonal în punctul
P (fig. 10). Să se demonstreze relaţia: PA + PB + PC + PD = 2 PO .
Soluţie: În triunghiurile APO, BPO, CPO şi DPO, vectorii, PA , PB ,
PC şi PD se exprimă prin relaţiile (regula triunghiului):
49
PA = PO + OA
PB = PO + OB A
PC = PO + OC N P
C D
PD = PO + OD
Prin adunare membru cu membru a egalităţilor vectoriale
se obţine: PA+ PB + PC + PD = 4 PO + ( OA + OB ) O M
+( OC + OD ). Fig. 10.
Fie M şi N mijloacele coardelor [AB] şi respectiv [CD].
În triunghiurile AOB şi COD, segmentele de dreaptă [OM] B
respectiv [ON] sunt mediane şi prin urmare, vectorii OM şi ON
se exprimă prin formulele: 2 OM = OA + OB ; 2 ON = OC + OD .
Substituind aceste relaţii se obţine: PA + PB + PC + PD = 4 PO + 2( OM + ON ).

În dreptunghiul ONPM, vectorul OP este egal cu suma vectorilor ON şi OM
(regula paralelogramului) şi prin urmare, ultima relaţie devine:
PA + PB + PC + PD = 4 PO + 2 OP = 4 PO − 2 PO = 2 PO .
Prezintă construcţia spaţiului vectorial al vectorilor liberi realizată în acest paragraf.
Să ne reamintim…
Prin V3 se notează mulţimea tuturor vectorilor liberi din spaţiu. Pe V3 se defineşte
adunarea a doi vectori liberi prin regula paralelogramului, iar înmulţirea cu scalari prin:
v v (α > 0) αv (α < 0)
→ , α  → ←   , αv = 0 (dacă α = 0 sau v = 0 ), atunci tripletul
( V3 , +, ⋅, R ) este un R -spaţiu vectorial numit spaţiul vectorial al vectorilor liberi
II.1.4
4. Coliniaritate şi coplanaritate
Fie ( V3 , +, ⋅, R ) spaţiul vectorial real al vectorilor liberi.
Observaţia 3. Liniara dependenţă şi independenţă, dimensiunea în spaţiul vectorial real al vectorilor
liberi se definesc ca în orice spaţiu vectorial, considerând reprezentanţii într-un punct fixat.
Definiţia 6. Un vector liber cu lungimea unu se numeşte versor şi în general se notează prin: e ,
sau dacă a este un vector liber nenul cu lungimea egală cu a , atunci versorul corespunzător
1
se notează: vers a = ⋅ a.
a
Cunoscând noţiunile de coliniaritate şi coplanaritate se pot da următoarele teoreme
echivalente care leagă aceste noţiuni de noţiunile de dependenţă şi independenţă liniară.
Teorema 4. Doi vectori liberi sunt coliniari, dacă şi numai dacă există un scalar λ - unic
determinat, astfel încât unul din vectori să fie amplificatul celuilalt prin λ .
Teorema 5. Un sistem de doi vectori liberi {v1 , v 2 } este liniar dependent dacă şi numai dacă v1
şi v2 sunt coliniari.
Teorema 6. Trei vectori liberi sunt coplanari, dacă şi numai dacă există numerele reale α şi β
astfel încât unul din vectori să fie o combinaţie liniară a celorlalţi doi.
50
Teorema 7. Un sistem de trei vectori liberi {v1 , v2 , v3 } este liniar dependent, dacă şi numai dacă
vectorii v1 , v2 , v3 sunt coplanari.
Teorema 8. 1. Pe dreaptă există sisteme de vectori liniar independenţi, fiecare sistem este
format din cel mult un vector.
2. În plan există sisteme de vectori liniar independenţi, fiecare sistem este format din cel
mult doi vectori.
3. În spaţiu există sisteme de vectori liniar independenţi, fiecare sistem este format din cel
mult trei vectori.
Definiţia 7. 1. Expresia v = λ1 e1 + λ2 e2 + λ3 e3 , se numeşte descompunerea vectorului v după
vectorii e1 , e2 , e3 .
2. Numerele reale λ1, λ2, λ3 se numesc coordonatele vectorului v în baza {e1 , e2 , e3 } .
Consecinţa 1. 1. Deoarece dependenţa liniară a doi vectori liberi este echivalentă cu
coliniaritatea rezultă că doi vectori liberi necoliniari sunt liniar independenţi.
2. Deoarece dependenţa liniară a trei vectori liberi este echivalentă cu coplanaritatea
rezultă că trei vectori liberi necoplanari sunt liniar independenţi.
Exemple 2
Să se determine α ∈ R pentru care vectorii a = 2 m + n şi b = m + α n sunt
coliniari, în cazul în care vectorii m şi n sunt necoliniari.
Soluţie: Deoarece vectorii a şi b sunt coliniari rezultă că există scalarul β ∈ R
astfel încât a = β b , adică: 2 m + n = β (m + α n ) , β ∈ R .Ordonând după m şi n
se obţine: (β − 2 ) m + (βα − 1) n = 0 .Deoarece vectorii m şi n sunt necoliniari, rezultă
β = 2,
β − 2 = 0, 
că ei sunt liniari independenţi, aşadar:  deci  1
βα − 1 = 0, α = 2 .
Se dau vectorii: a = 2 m − 3n + p , b = m + n − 2 p şi c = m + n , în care vectorii

m , n şi p , sunt necoplanari. Arată că vectorii a , b , c sunt liniar independenţi şi
exprimă vectorul m în funcţie de aceştia.
1 1 1
R: Aplică definiţia unei mulţimi de vectori liniar independente; m = a + b + c .
5 10 2
Să ne reamintim…
1
Versorul corespunzător unui vector liber a se notează: vers a = ⋅ a.
a
Doi vectori liberi sunt coliniari, dacă şi numai dacă există un scalar λ - unic
determinat, astfel încât unul din vectori să fie amplificatul celuilalt prin λ .
Trei vectori liberi sunt coplanari, dacă şi numai dacă există numerele reale α şi β
astfel încât unul din vectori să fie o combinaţie liniară a celorlalţi doi.
II.1.5
5. Produsul scalar
Se poate defini proiecţia ortogonală a unui vector liber a ∈ V3 pe o dreaptă, ca fiind
proiecţia ortogonală a unui reprezentant oarecare al vectorului pe acea dreaptă.
Proiecţia ortogonală nu depinde de dreapta (d) (cele două proiecţii ortogonale fiind
segmente orientate echipolente). Se poate defini deci, proiecţia ortogonală a unui vector liber a
pe un alt vector liber nenul b , care se notează pr b a .
51
Definiţia 8. Fie a , b ∈ V3 \ { 0 },O ∈ E 3 şi reprezentanţii lor aleşi cu originea comună: OA ∈ a ,
OB ∈ b (fig. 11).Se numeşte unghiul dintre vectorii a şi b , numărul real ϕ ∈ [0, π], care
reprezintă măsura unghiului format de suporturile reprezentanţilor OA şi OB ai vectorilor a şi
b.
B
Se observă că definiţia unghiului format de vectorii liberi a şi b
nu depinde de alegerea punctului O.
π b
Definiţia 9. Dacă unghiul ϕ = , atunci vectorii liberi a şi b
2 ϕ
se numesc vectori ortogonali. Prin convenţie se acceptă că a
vectorul nul 0 este ortogonal pe orice vector. Fig. 11. O A
Definiţia 10. Fie a , b ∈ V3 \ { 0 }, ϕ ∈ [0, π] unghiul dintre ei ( OA ∈ a , OB ∈ b ). Numărul real
a ⋅ cos ϕ se numeşte mărimea algebrică a proiecţiei ortogonale a vectorului a pe vectorul
b şi se notează pr b a . A
Se obţine: pr b a = a cosϕ, OA’= a cosϕ= pr b a (fig.12). Fig. 12.
a
Teorema 9. Mărimea algebrică a proiecţiei ortogonale are proprietăţile:
ϕ
1. Pentru orice a 1, a 2, b ∈ V3 \ { 0 } rezultă: pr b ( a 1 + a 2 ) = pr b a 1 b
O A’ B
+ pr b a 2 .2. Oricare ar fi k şi pentru orice a 1, b ∈ V3 \ { 0 } rezultă: pr b (k ⋅ a 1 ) = = k ⋅ pr b a 1 .

Definiţia 11. Fie a , b ∈ V3 , iar ϕ ∈ [0, π] în cazul: a ≠ 0 , b ≠ 0 , unghiul vectorilor a şi b .
Aplicaţia „⋅” : V3 × V3 → R , care asociază perechii ( a , b ), numărul real notat: a ⋅ b definit
 a ⋅ b ⋅ cos ϕ , pentru a ≠ 0 , b ≠ 0 ,

prin: a ⋅ b = 0, pentru cel putin unul dintre vectorii a, b egal cu
 vectorul nul,

se numeşte produsul scalar al vectorilor liberi a şi b .
Observaţia 4. 1. Din definiţia produsului scalar şi din definiţia mărimii algebrice a proiecţiei
ortogonale se observă că: a ⋅ b = a ⋅ pr a b = b ⋅ pr b a .
Din definiţia produsului scalar se observă că dacă a ≠ 0, b ≠ 0 şi a ⋅ b = 0, rezultă că
vectorii liberi a şi b sunt ortogonali. Are loc şi reciproca acestei afirmaţii.
Teorema 10. Produsul scalar al vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:
1. Comutativitatea: Pentru orice a , b ∈ V3 rezultă: a ⋅ b = b ⋅ a .
Pentru orice a , b , c ∈ V3 rezultă: a ( b + c ) = a ⋅ b + a ⋅ c .
3. Liniaritatea în raport cu amplificarea cu scalari reali:
Pentru orice λ ∈ R şi oricare ar fi a , b ∈ V3 , rezultă: λ ⋅ ( a ⋅ b ) = (λ ⋅ a ) ⋅ b = a ⋅ (λ ⋅ b ).
4. Pentru orice a ∈ V3 rezultă a ⋅ a ≥ 0, iar a ⋅ a = 0 dacă şi numai dacă a = 0 .
Dacă se consideră un reper ortonormat R = {0, i , j , k }, un vector liber a ∈ V3 se
poate scrie a = ax i + ay j + az k , unde ax, ay, az sunt componentele acestui vector în reperul dat
52
şi reprezintă proiecţiile vectorului pe axele reperului. Vectorul a se poate scrie astfel: a (ax, ay,
az).
Reperul R fiind ortonormat, rezultă: i = j = k = 1 şi i ⋅ j = j ⋅ k = k ⋅ i = 0.
Teorema 11. Într-un reper ortonormat produsul scalar a doi vectori liberi este egal cu suma
produselor componentelor lor.
Definiţia 12. a ⋅ b = axbx + ayby + azbz poartă numele de expresia analitică a produsului scalar
într-un reper ortonormat.
Consecinţe ale produsului scalar
1. Norma unui vector
Dacă în a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos ϕ se consideră b = a , rezultă a ⋅ a = a ⋅ a ⋅ cos 0° =
2
a , deci: a = a⋅a .
Din expresia analitică a produsului scalar rezultă: a = a x2 + a 2y + a z2 .
Dacă într-un reper ortonormat se consideră punctele M1(x1, y1, z1) şi M2(x2, y2, z2), atunci
vectorul M1M 2 are componentele (x2 − x1, y2 − y1, z2 − z1) şi distanţa dintre punctele M1 şi M2
este: d(M1, M2) = M 1M 2 = ( x2 − x1 ) 2 + ( y 2 − y1 ) 2 + ( z 2 − z1 ) 2 .
2. Unghiul dintre doi vectori

a⋅b
Din a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos ϕ, rezultă: cos ϕ = ,
a ⋅ b
a x bx + a y b y + a z bz
care într-un reper ortonormat devine: cos ϕ = .
a x2 + a 2y + a z2 ⋅ bx2 + b y2 + bz2
3. Mărimea algebrică a proiecţiei ortogonale a unui vector pe alt vector
a ⋅b a x bx + a y b y + a z bz
pr b a = = .
b bx2 + b y2 + bz2
Exemple 3
Se dau vectorii: a = 2 m − n , b =3m +n , m = 1, n = 2 .Se cere:
i) Lungimea diagonalelor paralelogramului construit pe suporturile reprezentanţilor
vectorilor a şi b aleşi cu originea comună (fig. 13).
π
ii) Unghiul dintre cele două diagonale, ştiind că unghiul dintre m şi n este .
a 3
Soluţie: i) d1 = a + b = 5 m , rezultă d1
b=
a +
a−
d1 = 5 m = 5 ⋅ 1 = 5 b=
d2
d 2 = a − b = −m − 2n , rezultă
Fig. 13. b
d2 = d2 ⋅ d2 = (− m − 2n ) ⋅ (− m − 2n ) =
2 2 1
= m +4 n + 4 (m ⋅ n ) = 1 + 4 ⋅ 2 2 + 4 ⋅ 1 ⋅ 2 ⋅ = 21 .
2
53
2
d1 ⋅ d 2 5m ⋅ (− m − 2n ) −5 m − 10(m ⋅ n )
ii) cos (d , d ) =
1 2 = = =
d1 ⋅ d 2 5 21 5 21
=
− 5 − 10
=
−3
. Se obţine: (d , d ) = arccos  − 3  .
1 2
5 21 21  21 
Se dau a, b şi c cu a =1, b = 2, c = 3, (a , b ) = π3 ,
(a , c ) = π , (b , c ) = π6 . Calculează norma vectorului a + b − c.
4
R: 16 − 3 2 − 6 3 .
Să ne reamintim…
Fie a , b ∈ V3 , iar ϕ ∈ [0, π] în cazul: a ≠ 0 , b ≠ 0 , unghiul vectorilor a şi b .
Aplicaţia „⋅⋅” : V3 × V3 → R , care asociază perechii ( a , b ), numărul real notat:
 a ⋅ b ⋅ cos ϕ , pentru a ≠ 0 , b ≠ 0 ,

a ⋅ b definit prin: a ⋅ b = 0, pentru cel putin unul dintre vectorii a, b egal cu
 vectorul nul,

se numeşte produsul scalar al vectorilor liberi a şi b .
a ⋅ b = axbx + ayby + azbz poartă numele de expresia analitică a produsului scalar
într-un reper ortonormat.
II.1.6
6. Produsul vectorial
Definiţia 13. Se spune că un reper R = {0, e1 , e2 , e3 } este orientat drept (fig. 14) dacă
orientarea lui e2 poate fi obţinută din orientarea lui e1 printr-o rotaţie în sens trigonometric,
privită din extremitatea lui e3 , de un unghi mai mic de 180°, care suprapune direcţia lui e1 peste
direcţia lui e2 .Un reper care nu este orientat drept poartă numele de reper stâng (fig. 15).
e3
e1
e2
e2
reper orientat drept e3 reper stâng

e1
Fig. 14. Fig. 15.
Definiţia 14. Fie V3 - spaţiul vectorial al vectorilor liberi. Se numeşte produs vectorial, aplicaţia
„×” : V3 × V3 → V3 definită astfel: dacă a , b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0, π] unghiul vectorilor a şi b în
cazul a ≠ 0 , b ≠ 0 , vectorul a × b are:
- direcţie perpendiculară pe direcţiile vectorilor a şi b ;
- sensul lui a × b este astfel încât reperul format într-un punct, de: a , b şi a × b să fie
orientat drept;
- norma dată de: a × b = a ⋅ b ⋅ sin ϕ.
Observaţia 5. Din definiţia produsului vectorial rezultă proprietatea de anticomutativitate a
acestuia: a × b = − b × a .
54
Observaţia 6. a×b = a ⋅ b ⋅ sin ϕ reprezintă în unităţi pătratice, aria paralelogramului
construit pe suporturile reprezentanţilor vectorilor a şi b , aleşi cu originea comună.
Observaţia 7. Fie a şi b doi vectori liberi şi OA ∈ a , OB ∈ b doi reprezentanţi cu originea
comună în O şi (α) un plan perpendicular pe OA în O (fig. 16). A
Se consideră B' proiecţia ortogonală a lui B pe planul (α) şi
B a
OB'' = a ⋅ OB' . Rezultă că ║ OB'' ║ = a ⋅ b ⋅ sin ϕ. b
π
Se face o rotaţie de unghi în sens trigonometric, se (α)
2
O
obţine OB''' , care este un reprezentant al vectorului Fig. 16. B”
B’ B’”
a × b în punctul O.
Teorema 12. Produsul vectorial al vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:
Oricare ar fi a , b , c ∈ V3 rezultă: a × ( b + c ) = a × b + a × c .
2. Liniaritatea în raport cu amplificarea cu scalari reali:
Pentru orice α ∈ R şi oricare ar fi a , b ∈ V3 rezultă: (α a ) × b = a × (α b ) = α( a × b ).
Demonstrarea acestor proprietăţi se face folosind reprezentările geometrice ale vectorilor într-un
punct O şi apoi construcţia de la observaţia 7.
Dacă se consideră un reper ortonormat R = {O, i , j , k } şi vectorii liberi a = ax i +
++ay j + az k şi b = bx i + by j + bz k se poate da următoarea teoremă:
Teorema 13. În reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, vectorul a × b este dat de:

a × b = (aybz − azby) i − (axbz − azbx) j + (axby − aybx) k .
Observaţia 8. Formula anterioară, numită expresia analitică a produsului vectorial într-un reper
i j k
ortonormat este echivalentă cu formula: a × b = a x a y a z .
bx by bz
Exemple 4
Fie: rA = i − j + 2 k , rB = k , rC = 2 i + j + k , vectorii de poziţie ai vârfurilor unui
triunghi ABC Să se determine: i)Aria triunghiului ABC .ii) Un vector v ,
perpendicular pe planul vectorilor AB şi AC , având lungimea 2 14 . iii) Distanţa
de la vârful A la latura BC a triunghiului.
Soluţie: i) AB = rB − rA = −i + j − k , AC = rC − rA = i + 2 j − k
BC = rC − rB = 2i + j .
i j k
1 1 1 1 1
Aria ∆ ABC = AB × AC = −1 1 −1 = i − 2 j − 3k = 1+ 4 + 9 = 14 .
2 2 2 2 2
1 2 −1
ii) Deoarece v ⊥ AB şi v ⊥ AC rezultă v coliniar cu ( AB × AC ) , deci există α ∈

R , astfel încât:
v = α ( AB × AC ) = α (i − 2 j − 3k ) , v = α ⋅ i − 2 j − 3k ,
55
adică 2 14 = α ⋅ 14 , de unde |α| = 2, deci α = ±2. Atunci v = ±2 (i − 2 j − 3k ) .
2 Aria ∆ ABC 14 14
iii) d(A, BC) = = = .
BC 22 + 1 5
Fie: rA = 2i + j + k , rB = −5k , rC = i + 3 j − k , vectorii de poziţie ai vârfurilor
unui triunghi ABC. Determină: i)Aria triunghiului ABC. ii)Distanţa de la vârful A la
15 15 26
latura BC a triunghiului. R: i) Aria ∆ ABC = ; ii) d(A, BC) = .
2 26
Să ne reamintim…
• Fie V3 - spaţiul vectorial al vectorilor liberi. Se numeşte produs vectorial,
aplicaţia „×” : V3 × V3 → V3 ,dacă a , b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0, π] unghiul vectorilor a şi
b în cazul a ≠ 0 , b ≠ 0 , vectorul a × b are: i) direcţie perpendiculară pe
direcţiile vectorilor a şi b ; ii) sensul lui a × b este astfel încât reperul format
într-un punct, de: a , b şi a × b să fie orientat drept; iii) norma dată de: a × b =
a ⋅ b ⋅ sin ϕ.
• Expresia analitică a produsului vectorial
i j k
într-un reper ortonormat : a × b = a x a y az .
bx b y bz
II.1.7
7. Produsul mixt
Definiţia 15. Se numeşte produs mixt a trei vectori liberi, scalarul obţinut din produsul scalar al
unuia dintre vectori cu vectorul produs vectorial al celorlalţi doi.
Produsul mixt se notează: ( a , b , c ). Aşadar: ( a , b , c ) = a ⋅ ( b × c ).
Dacă se consideră un reper ortonormat R = {0, i , j , k } şi în acest reper vectorii: a (ax,
ay, az), b (bx, by, bz), c (cx, cy, cz), din expresia analitică a produsului vectorial a doi vectori liberi,
ax a y az
rezultă: a ⋅ ( b × c ) = ( a , b , c ) = bx b y bz ,prezintă expresia analitică a produsului
cx c y cz
mixt într-un reper ortonormat.
Consecinţa 2. Produsul mixt a trei vectori liberi este invariant la permutările circulare ale
vectorilor, adică: ( a , b , c ) = ( c , a , b ) = ( b , c , a ).
Teorema 14. Valoarea absolută a produsului mixt a trei vectori liberi necoplanari, în unităţi
cubice, reprezintă volumul paralelipipedului construit pe suporturile reprezentanţilor vectorilor
consideraţi cu originea comună .
Consecinţa 3. Volumul tetraedrului construit pe suporturile reprezentanţilor a trei vectori liberi
consideraţi cu originea comună este a şasea parte din volumul paralelipipedului, deci:
ε
Vtetr. = ( a , b , c ), ε = ±1 astfel ca Vtetr. > 0.
6
Teorema 15. Produsul mixt a trei vectori liberi este nul dacă şi numai dacă: vectorii sunt
coplanari, sau unul din vectori este vectorul nul, sau doi dintre vectori sunt coliniari.
56
Exemple 5
Fie: rA = i − j + 2 k , rB = k , rC = 2 i + j + k , vectorii de poziţie ai vârfurilor unui
triunghi ABC. Să se determine un punct D în planul triunghiului ABC astfel încât rD
să fie perpendicular pe BC şi să aibă mărimea 4.
Soluţie: Fie D(x, y, z) ∈ (ABC). Rezultă că ( AB, AC, AD) = 0 .Cum rD ⊥ BC , se
obţine rD ⋅ BC = 0 , unde rD = xi + yj + zk , astfel încât rD = 4. Se obţine sistemul:
 x − 2 y − 3 z + 3 = 0,
  9 18 22   12 24 13 
2 x + y = 0, cu soluţia S =  , − , ,  − , , −  .Rezultă
 x 2 + y 2 + z 2 = 16,  7 7 7   7 7 7 

aşadar două puncte D1,2 în planul (ABC), având coordonatele elementele mulţimii S.
Punctele A(1,-5,4), B(0,-3,1), C(-2,-4,3), D(4,4,-2) sunt vârfurile unui tetraedru.

Calculează înălţimea tetraedrului coborâtă din A. R: hA=3.
Să ne reamintim…
• Se numeşte produs mixt a trei vectori liberi, scalarul obţinut din produsul scalar al
unuia dintre vectori cu vectorul produs vectorial al celorlalţi doi.
• Expresia analitică a produsului mixt într-un reper ortonormat:.
ax a y az
a ⋅ ( b × c ) = ( a , b , c ) = bx b y bz .
cx c y cz
II.1.8
8. Dublul produs vectorial
Definiţia 16. Se numeşte dublu produs vectorial al vectorilor liberi a , b , c , vectorul:
a × ( b × c ).
Teorema 16. Pentru orice trei vectori liberi, a , b , c ∈ V3 se obţine: dublul produs vectorial este
b c
un vector coplanar cu vectorii b şi c şi a × (b × c ) = = (a ⋅ c ) ⋅ b − (a ⋅ b ) ⋅ c .
a ⋅b a ⋅c
Exemple 6
a × b a × (b × c )
Să se calculeze valoarea expresiei: E = ⋅ + 2 , ştiind că vectorii
(a ⋅ b ) a ⋅ (b × c )
a, b , c ∈ V3 sunt necoplanari, iar vectorii a şi b sunt nenuli şi nu sunt ortogonali.
Soluţie: Ţinând cont de interpretarea produsului dublu vectorial se obţine:
(a × b ) ( a ⋅ c ) ⋅ b − (a ⋅ b ) ⋅ c
[ ] (a ⋅ c ) (b , a , b ) − (a ⋅ b ) (c , a , b )
E= +2= +2=
(a ⋅ b ) a ⋅ (b × c )
[ ] (a ⋅ b ) (a , b , c )
0 − (a ⋅ b ) ⋅ (a , b , c )
+ 2 = −1 + 2 = 1 .
( a ⋅ b ) ⋅ (a , b , c )
(a × b ) × (b × c ) b
Verifică egalitatea: = .
(a × b , b × c , c × a ) (a , b , c )
57
Să ne reamintim…
• Se numeşte dublu produs vectorial al vectorilor liberi a , b , c , vectorul:
a × ( b × c ).
• Pentru orice trei vectori liberi, a , b , c ∈ V3 se obţine: dublul produs vectorial este
b c
un vector coplanar cu vectorii b şi c şi a × (b × c ) = .
a ⋅b a ⋅c
II.1.9. Rezumat
Introducerea noţiunii de vector liber în spaţiul geometric E3 a fost posibilă ţinând
seama de noţiunile fundamentale ale geometriei euclidiene cum ar fi: punctul,
dreapta, planul, distanţa, precum şi de axiomele care guvernează aceste noţiuni.
Această unitate de învăţare este dedicată însuşirii noţiunii de vector liber, operaţiilor
elementare cu vectori liberi :adunarea şi înmulţirea dintre un scalar şi un vector liber,
produselor de vectori liberi : scalar, vectorial, mixt, dublu produs vectorial, cât şi a
consecinţelor geometrice aplicative: calculul lungimilor, unghiurilor, ariilor şi
volumelor.
II.1.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Continuă enunţurile: i) Doi vectori liberi sunt coliniari, dacă şi numai dacă… ii)
Trei vectori liberi sunt coplanari, dacă şi numai dacă…
2.Continuă definiţiile: i) Se numeşte produs scalar al vectorilor liberi a şi b …ii) Se
numeşte produs vectorial al vectorilor liberi a şi b …iii) Se numeşte produs mixt al
vectorilor liberi a , b şi c …iv) Se numeşte produs dublu vectorial al vectorilor
liberi a , b şi c ….
3. i) Scrie expresia analitică a produsului scalar într-un reper ortonormat ii) Scrie
expresia analitică a produsului vectorial într-un reper ortonormat. iii)Scrie expresia
analitică a produsului mixt într-un reper ortonormat.
4. Scrie care este consecinţa geometrică aplicativă a produsului vectorial.
5. Scrie care este consecinţa geometrică aplicativă a produsului mixt.
6.Se dau vectorii OA = 12i − 4 j + 3k , OB = 3i + 12 j − 4k , OC = 2i + 3 j − 4k .
Arată că: triunghiul OAB este isoscel şi triunghiul AOC este dreptunghic.
7.Punctele A(4, -2, 2), B(3, 1, 1), C(4, 2, 0), D(1,0,0) sunt vârfurile unui
tetraedru.Determină lungimea înălţimii tetraedrului DABC, duse din D pe baza ABC.
8.Calculează: (a , a + b , a + b + c ) . 9. Calculeaz ă : ( a × b , b × c , c × a ).
II.1.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

i) Revezi teorema 4.ii) ) Revezi teorema 6.2. i) Revezi definiţia 11.ii) Revezi
definiţia 14. iii) ) Revezi definiţia 15. iv) Revezi definiţia 16. 3. i) Revezi definiţia
12. ii) Revezi teorema 13. şi observaţia 8. iii) Revezi relaţia expresia analitică a
produsului mixt într-un reper ortonormat din paragraful 5. 4.Revezi observaţia 7.5.
Revezi teorema 14. 6. OA = OB = 13 ,deci triunghiul OAB este isoscel;
5 6
OA ⋅ OB =0,deci triunghiul AOC este dreptunghic.7. hD = .8. Aplică definiţia
6
produsului mixt. Vei obţine: (a , b , c ) . 9. Din definiţia produsului mixt : (a , b , c ) 2 .
58
Unitatea de învăţare II.2. Planul şi dreapta în spaţiu
Cuprins
II.2.1. Introducere .................................................................................................................... 59
II.2.2. Competenţe ................................................................................................................... 59
II.2.3. Ecuaţii de plane............................................................................................................. 60
II.2.3.1. Planul determinat de trei puncte necoliniare .................................................... 60
II.2.3.2. Planul determinat de o dreaptă şi un punct exterior dreptei. ............................ 61
II.2.3.3. Planul determinat de un punct şi două direcţii necoliniare ............................... 61
II.2.3.4. Planul determinat de punct şi de un vector normal.......................................... .62
II.2.3.5. Ecuaţia generală a planului .............................................................................. .62
II.2.3.6. Ecuaţia planului prin tăieturi ............................................................................ 62
II.2.4. Fascicole de plane ......................................................................................................... 63
II.2.5. Ecuaţii de drepte ........................................................................................................... 64
II.2.5.1. Dreapta determinată de două puncte................................................................. 64
II.2.5.2. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul......................................... 64
II.2.5.3. Dreapta ca intersecţie a două plane................................................................... 65
II.2.6. Poziţii relative de drepte şi plane...................................................................................67
II.2.6.1. Poziţia unei drepte faţă de un plan.................................................................... 67
II.2.6.2. Poziţiile relative a două drepte ......................................................................... 67
II.2.7. Unghiuri şi distanţe în spaţiu ........................................................................................ 69
II.2.7.1. Unghiul dintre două plane orientate ................................................................. 69
II.2.7.2. Unghiul dintre două drepte orientate ............................................................... .69
II.2.7.3. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan.................................................................. .70
II.2.7.4. Distanţa de la un punct la un plan..................................................................... 70
II.2.7.5. Distanţa de la un punct la o dreaptă .................................................................. 70
II.2.7.6. Distanţa dintre două drepte orientate ................................................................ 70
II.2.8. Rezumat. ....................................................................................................................... 72
II.2.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 72
II.2.10.Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ...................................................... 72
II.2.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare, cu ajutorul spaţiului euclidian al vectorilor liberi
E 3 în care se consideră un reper ortonormat R = {0, i , j , k }, se prezintă diferitele
reprezentări analitice ale planelor şi dreptelor în spaţiu în funcţie de cazurile de
determinare ale acestora, se caracterizează cu ajutorul calculului vectorial poziţiile
relative de plane şi drepte în spaţiu, faascicolele de plane şi se găsesc formule pentru
determinarea măsurilor unghiurilor sau ale distanţei.

-să prezinte diferitele reprezentări analitice ale unui plan în spaţiu în funcţie de
cazurile de determinare ale acestuia;
-să prezinte diferitele reprezentări analitice ale unei drepte în spaţiu în funcţie de
diferitele cazuri de determinare ale acesteia;
-să identifice şi să explice problemele teoretice şi practice referitoare la faascicole de
plane;
-să caracterizeze poziţiile relative de plane şi drepte în spaţiu;
-să înregistreze şi să prezinte formulele de calcul ale măsurilor unghiurilor şi ale
distanţei;
-să rezolve probleme care necesită ecuaţii de plane şi de drepte, formule de calcul ale
59
măsurilor unghiurilor sau ale distanţei.
II.2.3. Ecuaţii de plane
II.2.3.1
1. Planul determinat de trei puncte necoliniare
Se consideră în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k } şi în acest
reper trei puncte necoliniare Mi(xi, yi, zi), i = 1, 3 . Aceste puncte determină planul (π) (fig. 1).
M1
r1 r2 M2
k
M3
r3 (π)
O r
M
i j
Fig. 1.
Se notează cu ri , i = 1, 3 vectorii de poziţie ai punctelor Mi şi cu r vectorul de poziţie al unui
punct M(x, y, z). Pentru ca punctul M să aparţină planului (π), trebuie ca vectorii M 1 M , M 1 M 2 şi
M 1 M 3 să fie coplanari, deci liniar dependenţi. Rezultă că există λ, µ ∈ R astfel încât:
M 1 M = λ M 1 M 2 + µ M 1 M 3 , adică: r − r1 = λ( r2 − r1 ) + µ( r3 − r1 ), λ, µ ∈ R ,
sau: (π) : r = r1 + λ( r2 − r1 ) + µ( r3 − r1 ), λ, µ ∈ R ,
care se numeşte ecuaţia vectorială a planului determinat de trei puncte necoliniare.
Ţinând cont că între componentele vectorilor se păstrează aceeaşi relaţie de dependenţă,
rezultă:
 x = x1 + λ ( x2 − x1 ) + µ ( x3 − x1 ) ,

(π) :  y = y1 + λ ( y 2 − y1 ) + µ ( y3 − y1 ) , λ, µ ∈ R ,care poartă numele de ecuaţiile
z = z + λ ( z − z ) + µ ( z − z ) ,
 1 2 1 3 1
parametrice ale planului determinat de trei puncte necoliniare. Numerele reale λ şi µ se numesc
parametri.Condiţia de coplanaritate a trei vectori se poate pune şi sub forma anulării produsului
mixt a celor trei vectori, deci: ( M 1 M , M 1 M 2 , M 1 M 3 ) = 0.Ţinând cont de expresia analitică a
x − x1 y − y1 z − z1
produsului mixt rezultă: (π) : x2 − x1 y 2 − y1 z 2 − z1 = 0,care se numeşte ecuaţia planului
x3 − x1 y3 − y1 z3 − z1
determinat de trei puncte necoliniare sub formă de determinant de ordinul trei.
Dacă se pleacă de la proprietăţile determinanţilor, ecuaţia planului sub formă de
determinant de ordinul trei se poate scrie şi sub formă de determinant de ordinul patru:
60
x y z 1
x1 y1 z1 1
(π) : = 0.
x2 y2 z2 1
x3 y3 z3 1
II.2.3.2
2. Planul determinat de o dreaptă şi un punct exterior dreptei
Se consideră în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie (d) o
dreaptă, M1(x1, y1, z1) un punct exterior acesteia, iar v (l, m, n) vectorul director al dreptei (d) şi
M2(x2, y2, z2) un punct care aparţine acesteia (fig. 2).
Dacă se consideră M3 ∈ (d) astfel încât M2 M3 ∈ v , M
M1
se obţine: M 1 M = λ M1M 2 + µ M 2 M 3 , λ, µ ∈ R
(s-a identificat clasa cu reprezentantul) pentru orice (d) v
punct M(x, y, z) din plan. Dacă r1 , r2 şi r sunt
(π) M2 M3
vectorii de poziţie ai punctelor M1, M2 şi respectiv
M, relaţia anterioară se scrie:
r − r1 = λ( r2 − r1 ) + µ v , λ, µ ∈ R , sau: Fig. 2.
(π) : r = r1 + λ( r2 − r1 ) + µ v , λ, µ ∈ R ,
care reprezintă ecuaţia vectorială a planului determinat de o dreaptă şi un punct exterior ei.
Din ecuaţia vectorială a planului rezultă ecuaţiile parametrice ale acestui plan:
 x = x1 + λ ( x2 − x1 ) + µl ,

(π) :  y = y1 + λ ( y 2 − y1 ) + µm , λ, µ ∈ R .
 z = z + λ ( z − z ) + µn ,
 1 2 1
II.2.3.3
3. Planul determinat de un punct şi două direcţii necoliniare
Se consideră în spaţiul euclidian E3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie punctul
M1(x1, y1, z1) aparţinând planului (π) şi doi vectori liberi necoliniari, ce admit reprezentanţi
conţinuţi în planul (π): v 1(l1, m1, n1) şi v 2(l2, m2, n2) (fig. 3).
Se consideră punctele Mi(xi, yi, zi), i = 2, 3 , astfel încât M1 M2∈ v1 şi M1 M3 ∈ v 2 .
Pentru ca un punct M(x, y, z) să aparţină acestui plan, trebuie ca vectorii M 1 M , M 1 M 2 ,

M 1 M 3 (s-a identificat clasa cu reprezentantul) să fie
M2 M
coplanari, adică există λ, µ ∈ R astfel încât: v1
M 1 M = λ M1M 2 + µ M1M 3 . Fig. 3. v
Dacă r1 şi r sunt vectorii de poziţie ai v2
M3
M1 v
punctelor M1 şi respectiv M, relaţia anterioară se (π)
scrie: r − r1 = λ v1 + µ v 2 , λ, µ ∈ R ,sau:
(π) : r = r1 + λ v1 + µ v2 , λ, µ ∈ R ,
care reprezintă ecuaţia vectorială a planului determinat de un punct şi două direcţii necoliniare.
Din ecuaţia ecuaţia vectorială rezultă ecuaţiile parametrice ale acestui plan:
 x = x1 + λl1 + µl2 ,

(π) :  y = y1 + λm1 + µm2 , λ, µ ∈ R .
 z = z + λn + µn .
 1 1 2
61
Dacă se scrie condiţia de coplanaritate a vectorilor M 1 M , M 1 M 2 , M 1 M 3 prin anularea
produsului lor mixt, rezultă:
x − x1 y − y1 z − z1
(π) : l1 m1 n1 = 0,
l2 n2 m2
care reprezintă ecuaţia acestui plan sub formă de determinant.
II.2.3.4
4. Planul determinat de punct şi de un vector normal
Se consideră în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie punctul
M0(x0, y0, z0) conţinut în planul (π) şi un vector liber nenul N (p, q, r), normal la planul (π) (fig.
4).Fie M(x, y, z) un punct oarecare din plan, iar r0 şi r vectorii de poziţie ai punctelor M0 şi
respectiv M. Rezultă că ( r − r0 ) ⊥ N .
N
Se obţine: (π) : ( r − r0 ) ⋅ N = 0, M
care este ecuaţia vectorială a planului determinat
un punct şi un vector nenul normal la plan. Din
ecuaţia vectorială a planului rezultă ecuaţia:
M0 (π)
(π) : (x − x0) ⋅ p + (y − y0) ⋅ q + (z − z0) ⋅ r = 0, sau:
(π) : px + qy + rz + l = 0. Fig.4.
II.2.3.5
5. Ecuaţia generală a planului
Dacă se observă ecuaţiile planelor determinate până acum, rezultă că unui plan îi
corespunde o ecuaţie de gradul întâi în necunoscutele x, y, z.
Se demonstrează în continuare că unei ecuaţii de gradul întâi în trei necunoscute îi
corespunde un plan în spaţiu.
Fie: Ax + By + Cz + D = 0, A, B, C, D ∈ R ,o ecuaţie liniară, care admite ∞2
soluţii.Dacă (x0, y0, z0) este o soluţie a acestei ecuaţii, atunci Ax0 + By0 + Cz0 + D = 0.
Prin scăderea celor două ecuaţii, se obţine: A(x − x0) + B(y − y0) + C(z − z0) = 0,
care reprezintă ecuaţia unui plan determinat de un punct şi un vector normal la plan.
Dacă se compară ultima ecuaţie cu (π) : (x − x0) ⋅ p + (y − y0) ⋅ q + (z − z0) ⋅ r = 0, rezultă
că soluţia (x0, y0, z0) conduce la M0(x0, y0, z0) şi N (A, B, C), fiind vectorul normal la plan.
Ecuaţia Ax + By + Cz + D = 0, A, B, C, D ∈ R , poartă numele de ecuaţia carteziană
generală a planului.
II.2.3.6
6. Ecuaţia planului prin tăieturi
Se consideră în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie un plan,
care nu trece prin originea axelor de coordonate şi determină pe axele respective nişte segmente de
lungime a, b şi respectiv c, atunci punctele de intersecţie ale planului cu aceste axe sunt: A(a, 0, 0);
B(0, b, 0) şi C(0, 0, c).Dacă se scrie ecuaţia planului determinat de cele trei puncte necoliniare, se
x y z 1
a 0 0 1
obţine: (π) : = 0.Dacă se dezvoltă după prima linie acest determinant se
0 b 0 1
0 0 c 1
x y z
obţine:(π) : + + − 1 = 0 , care poartă numele de ecuaţia planului prin tăieturi.
a b c
Exemple 1
Să se scrie ecuaţia planului (π) paralel cu planul (π1): 3x – y + z – 6 = 0 şi care trece
62
prin mijlocul segmentului determinat de punctele M1(1, 3, 2) şi M2(1, −5, −4).
Soluţie: Coordonatele mijlocului M al segmentului [M1M2] sunt: x M = 1, y M = −1,
z M = −1 .Normala la planul (π) căutat este aceeaşi cu normala la planul (π1), adică
N = N1 = 3 i − j + k . Ecuaţia planului căutat este:(π) : 3(x − 1) − 1(y + 1) + 1(z + 1)
= 0, respectiv (π) : 3x − y + z − 3 = 0.
Scrie ecuaţia generală a planului (π) care: i) trece prin punctul P(6,-5,2) şi taie pe axele de
coordonate segmente pozitive egale între ele; ii)are ecuaţiile parametrice: x=-2+3u-4v,
y=1-2u-v, z=1+u+v. R: i) (π): x+y+z-3=0, ii) (π): x+7y+11z-16=0.
Să ne reamintim…
• Ecuaţia carteziană generală a planului: Ax + By + Cz + D = 0, A, B, C, D ∈ R .
x y z
• Ecuaţia planului prin tăieturi: + + − 1 = 0 .
a b c
• Ecuaţia planului determinat un punct şi un vector nenul normal la plan:
A(x − x0) + B(y − y0) + C(z − z0) = 0.
• Ecuaţia planului determinat de un punct şi două direcţii necoliniare sub formă de
x − x1 y − y1 z − z1
determinant: l1 m1 n1 = 0.
l2 n2 m2
• Ecuaţiile parametrice ale planului determinat de un punct şi două direcţii
 x = x1 + λl1 + µl 2 ,

necoliniare:  y = y1 + λm1 + µm2 , λ, µ ∈ R .
 z = z + λn + µn .
 1 1 2
II.2.4. Fascicole de plane

Se consideră în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }.
Definiţia 1. Se numeşte fascicol de plane, totalitatea planelor care trec prin intersecţia comună a
două plane date.
Planele date care se intersectează se numesc plane fundamentale ale fascicolului.
Fie (π1) şi (π2) două plane care se intersectează după o dreaptă şi (π) un plan oarecare, care
trece prin dreapta comună:(π1) : A1x + B1y + C1z + D1 = 0,(π2) : A2x + B2y + C2z + D2 = 0,
(π) : Ax + By + Cz + D = 0.
Rangul matricei sistemului format din ecuaţiile planelor (π1), (π2), (π) trebuie să fie doi şi
determinantul caracteristic corespunzător minorului principal trebuie să fie nul :
A1 B1 C1 A1 B1 − D1
A1 B1
A2 B2 C 2 = 0 , ∆ p = ≠ 0 şi ∆ c = A2 B2 − D2 = 0 .
A2 B2
A B C A B −D
Din condiţiile de proporţionalitate a liniilor celor doi determinanţi de ordinul trei, rezultă
că există α, β ∈ R astfel încât:
A = αA 1 + βA 2 ⋅ x , B = αB1 + βB 2 ⋅ y , C = αC1 + βC 2 ⋅ z ,
D = αD1 + βD2 ⋅1 .
Dacă se amplifică relaţiile, respectiv cu x, y, z şi 1 şi se adună pe verticală, se obţine:
Ax + By + Cz + D = α(A1x + B1y + C1z + D1) + β(A2x + B2y + C2z + D2).
Adică: (π) = α(π1) + β(π2). Rezultă că ecuaţia fascicolului este: (π) : α(π1) + β (π2) = 0.
63
Dacă α2 + β2 > 0, adică cel puţin unul din parametrii α, β este nenul şi se notează cu
β
λ= , rezultă ecuaţia fascicolului: (π) : (π1) + λ(π2) = 0,numită ecuaţia fascicolului redus .
α
Exemple 2
Să se scrie ecuaţia generală a planului (π) care trece prin axa (Oz) şi prin punctul
A(-3,1,-2).
Soluţie: Folosind ecuaţia fascicolului redus se obţine ecuaţia planului căutat de
forma (π): x+λy = 0. Punând condiţia ca punctul A să aparţină acestui plan, rezultă
λ = 3, de unde (π) : x+3y = 0.
Scrie ecuaţia generală a planului (π) care este paralel cu axa (Ox) şi care trece prin
punctele A(4,0,-2) şi B(5,1,7). R: (π) : 9y – z – 2 = 0.
Să ne reamintim…
• Ecuaţia fascicolului de plane fundamentale (π1) şi (π2):α(π1) + β(π2) = 0,α, β∈
R.
• Ecuaţia fascicolului redus: (π) : (π1) + λ(π2) = 0 (dacă α2 + β2 > 0, adică cel
β
puţin unul din parametrii α, β este nenul şi se notează cu λ = ).
α
II.2.5. Ecuaţii de drepte

II.2.5.1
1. Dreapta determinată de două puncte
Fie în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k } şi două puncte distincte
M1(x1, y1, z1) şi M2(x2, y2, z2). Aceste puncte determină o dreaptă unică (d) (fig. 5).
Pentru ca un punct M(x, y, z) să aparţină acestei drepte, trebuie ca vectorii M 1 M şi M 1 M 2
să fie coliniari ( M1M ∈ M 1 M , M1M2 ∈ M 1 M 2 ), adică există λ ∈ R astfel încât:
M 1 M = λ M 1 M 2 (s-a identificat clasa cu reprezentantul).Se notează cu r1 , r2 şi r
vectorii de poziţie ai punctelor M1, M2 şi respectiv M, rezultă: r − r1 = λ( r2 − r1 ) adică,
(d) : r = r1 + λ( r2 − r1 ), λ ∈ R , M1
M2
care poartă denumirea de ecuaţia vectorială a dreptei r1 M
determinată de două puncte distincte. r2 (d)
Dacă se înmulţeşte scalar ecuaţia vectorială r
k
succesiv cu i , j respectiv cu k , se obţin relaţiile:
 x = x1 + λ ( x 2 − x1 ) ,
 i O
(d) :  y = y1 + λ ( y 2 − y1 ) , numite ecuaţiile j Fig. 5.
z = z + λ ( z − z ) , λ ∈ R ,
 1 2 1
parametrice ale dreptei determinată de două puncte distincte.Din ecuaţiile parametrice rezultă
x − x1 y − y1 z − z1
(d) : = = , numite ecuaţiile dreptei sub formă de rapoarte.
x2 − x1 y 2 − y1 z 2 − z1
II.2.5.2
2. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul
M0
În spaţiul euclidian E 3 se consideră un reper v
r0 M
ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie M0(x0, y0, z0) ∈ E 3 (d)
un punct fixat şi un vector liber nenul v (l, m, n) dat. r
k
Atunci există o dreaptă (d) şi numai una care trece Fig. 6.
i O
64 j
prin M0 şi care are direcţia dată de vectorul v (fig. 6).Pentru ca un punct M să aparţină dreptei,
trebuie ca vectorii M 0 M şi v să fie coliniari, deci M 0 M = λ v , λ ∈ R , unde M0M∈ M 0 M .
Dacă r0 şi r sunt vectorii de poziţie ai punctelor M0 şi M se obţine: r − r0 = λ v , adică:
(d) : r = r0 + λ v , λ ∈ R , care reprezintă ecuaţia vectorială a dreptei determinată de un punct şi
o direcţie. Vectorul v se numeşte vector director al dreptei.
 x = x 0 + λl ,

Din ecuaţia vectorială rezultă: (d) :  y = y0 + λm , care reprezintă ecuaţiile
 z = z + λn , λ ∈ R
 0
parametrice ale dreptei. Din ecuaţiile parametrice sau din condiţia de coliniaritate a doi vectori
x − x0 y − y 0 z − z 0
rezultă: (d) : = = , numite ecuaţiile canonice ale dreptei.
l m n
II.2.5.3
3. Dreapta ca intersecţie a două plane
Se consideră în spaţiul euclidian E3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }. Fie două plane
de ecuaţii generale:(π1): A1x + B1y + C1z + D1 = 0, (π2): A2x + B2y + C2z + D2 = 0.
Poziţiile relative ale celor două plane se stabilesc dacă se interpretează din punct de vedere
(π 1 ) = 0,  A1 B1 C1 
geometric soluţiile sistemului:  care are matricea:   .
(π 2 ) = 0,  A2 B2 C 2 
A1 B1
CAZUL I Dacă rangul matricei este doi, fie ∆p = ≠ 0, atunci
A2 B2
 A1 x + B1 y = −(C1 z + D1 ),
sistemul:  este compatibil simplu nedeterminat, adică admite o infinitate
 A2 x + B2 y = −(C 2 z + D2 ),
simplă de soluţii. Fie o soluţie particulară din această infinitate de soluţii. Dacă z = z0, atunci rezultă
soluţia corespunzătoare (x0, y0, z0) şi cum acesteia îi corespunde în spaţiu un punct M0, rezultă că
acest punct aparţine atât planului (π1) cât şi lui (π2). Rezultă că cele două plane au o infinitate de
puncte comune, deci intersecţia lor este o dreaptă.
CAZUL II Dacă rangul matricei este unu, atunci se obţine proporţionalitatea
A1 B1 C1
coeficienţilor: = = .Fie determinantul principal ∆ p = A1 ≠ 0 . Atunci determinantul
A2 B2 C 2
A1 − D1
caracteristic corespunzător este: ∆ c = .
A2 − D2
CAZUL II1 Dacă ∆c ≠ 0 sistemul este incompatibil, deci planele nu au nici un punct comun, adică
A D
ele sunt paralele. Din faptul că ∆c ≠ 0 rezultă 1 ≠ 1 , deci condiţia ca două plane să fie paralele este:
A2 D2
A1 B1 C1 D
= = ≠ 1.
A2 B2 C 2 D2
CAZUL II2 Dacă ∆c = 0, atunci sistemul este compatibil dublu nedeterminat, deci cele două plane
au o infinitate dublă de puncte comune, adică ele sunt confundate.
A B C D
Se obţine condiţia ca două plane să fie confundate: 1 = 1 = 1 = 1 .
A2 B2 C 2 D2
La cadrul studiului efectuat la cazul I, s-a observat că, dacă rangul matricei sistemului
format din ecuaţiile celor două plane este doi, planele se taie după o dreaptă.
În acest caz, ecuaţiile dreptei dată ca intersecţie a două plane neparalele şi neconfundate:
65
(π1): A1x + B1y + C1z + D1 = 0 şi (π2): A2x + B2y + C2z + D2 = 0,sunt:
 A x + B1 y + C1 z + D1 = 0 ,
(d) :  1 numite ecuaţiile carteziene ale dreptei, sau ecuaţiile dreptei ca
 A2 x + B2 y + C 2 z + D2 = 0 ,
intersecţie a două plane. Sistemul format din ecuaţiile celor două plane fiind simplu nedeterminat,
un punct M0 al dreptei (d) de intersecţie, se obţine ca intersecţie a dreptei cu unul din planele de
coordonate sau cu un plan paralel cu unul din planele de coordonate, adică dând o anumită valoare
uneia din necunoscute. Fig. 7.
Pentru a determina direcţia dreptei (d), se observă că într-
(d) v
un punct M0 ∈ (d), vectorul normal N 1 este perpendicular pe
planul (π1), deci pe dreapta (d), analog pentru vectorul N 2 . Se
M0
obţine că vectorul director, v , al dreptei (d) este ortogonal pe N1
vectorii normali N1 şi N 2 (fig. 7). N2
Aceasta înseamnă că vectorul director al dreptei (d) este (π2) (π1)

coliniar cu produsul vectorial al vectorilor normali la cele două
plane. Se poate considera: v = N1 × N 2 , unde: N 1 (A1, B1, C1),
N 2 (A2, B2, C2).
i j k
B1 C1 A1 C1 A1 B1
Se obţine: v = A1 B1 C1 = i − j + k.
B2 C2 A2 C2 A2 B2
A2 B2 C2
Exemple 3
Să se scrie ecuaţiile dreptei (d) ştiind că:i) trece prin punctele A(1,0,2), B(1,-1,0); ii)
conţine punctul C(1,0,1) şi are vectorul director v =-2.
Soluţie: i) Folosind ecuaţiile dreptei sub formă de rapoarte se obţine:
x −1 y − 0 z − 2 x − 1 = 0
(d) : = = sau (d) :  ;
0 −1 −2 2 y − z + 2 = 0
x −1 y − 0 z −1
ii) Folosind ecuaţiile canonice ale dreptei se obţine :(d) : = = .
−2 0 1
 x = −2t + 1

Egalând cu t şirul de rapoarte se obţin ecuaţiile parametrice:(d) :  y = 0 , t ∈R .
z = t + 1

Se dau punctele A(1, −1, 0), B(2, -8, 1) şi C(0, 4, 3). Scrie ecuaţiile canonice şi
x −1 y +1 z
parametrice ale dreptelor AB şi AC. R: (AB) : = = ;
1 −7 1
x = t + 1  x = −t + 1
x −1 y +1 z  
(AC) : = = ; (AB) :  y = −7t − 1 , t ∈ R ; (AC) :  y = 5t − 1 , t ∈ R .
−1 5 3 z = t  z = 3t
 
Să ne reamintim…
• Ecuaţiile parametrice ale dreptei determinată de un punct şi o direcţie:
 x = x 0 + λl ,

(d) :  y = y 0 + λm ,
 z = z + λn , λ ∈ R.
 0
• Ecuaţiile canonice ale dreptei determinată de un punct şi o direcţie:
66
x − x0 y − y 0 z − z 0
(d) : = = .
l m n
• Ecuaţiile carteziene ale dreptei, sau ecuaţiile dreptei ca intersecţie a două
 A x + B1 y + C1 z + D1 = 0 ,
plane:(d) :  1
 A2 x + B2 y + C 2 z + D2 = 0.
x − x1 y − y1 z − z1
• Ecuaţiile dreptei sub formă de rapoarte:(d) : = = .
x2 − x1 y 2 − y1 z 2 − z1
II.2.6. Poziţii relative de drepte şi plane
II.2.6.11. Poziţia unei drepte faţă de un plan
În spaţiul euclidian E3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k } se consideră dreapta:
x − x0 y − y 0 z − z 0
(d) : = = şi planul: (π) : Ax + By + Cz + D = 0,
l m n
dreapta (d) fiind determinată de punctul M0(x0, y0, z0) şi vectorul director v (l, m, n), iar vectorul
normal la planul (π) fiind: N (A, B, C).
Pentru a determina poziţia relativă a dreptei (d) faţă de planul (π) se studiază
perpendicularitatea sau neperpendicularitatea dintre vectorii N şi v . M0 v (d)
CAZUL I
 N ⋅ v = 0,
Dacă N ⊥ v şi M0 ∉ (π), adică dacă  Fig. 8. N
M 0 ∉ (π ),
rezultă că dreapta este paralelă cu planul (fig. 8). (π)
 N ⋅ v = 0,
CAZUL II Dacă  rezultă că dreapta este N
M 0 ∈ (π ), M0 v (d)
conţinută în plan (fig. 9). Fig. 9.

(π)
 N ⋅ v ≠ 0,
CAZUL III Dacă  rezultă că N ⊥ v şi
M 0 ∉ (π ), v
deci dreapta intersectează planul într-un punct
Fig. 10.
diferit de M0 (fig. 10). N
 N ⋅ v ≠ 0, M0
CAZUL IV Dacă  rezultă că
M 0 ∈ (π ),
(π)
dreapta intersectează planul chiar în M0.
(d)
II.2.6.2
2 Poziţiile relative a două drepte
În spaţiul euclidian E 3 , dotat cu reperul ortonormat
R = {O, i , j , k } se consideră două drepte (d1) şi (d2) date de: v 1
M1
M ( x , y , z ) M ( x , y , z ) (d1)
(d1) :  1 1 1 1 şi (d2) :  2 2 2 2 ,
v1 (l1 , m1 , n1 ) v2 (l 2 , m2 , n2 ) Fig. 11.
Poziţiile relative ale celor două drepte se studiază
v2
în funcţie de produsul mixt ( M 1 M 2 , v1 , v2 ), unde
(d2) v
M1M2 ∈ M 1 M 2 (fig. 11). M2
67
CAZUL I Dacă ( M 1 M 2 , v1 , v2 ) ≠ 0, rezultă că vectorii M 1 M 2 , v1 , v2 nu sunt coplanari, deci
dreptele (d1) şi (d2) sunt oarecare în spaţiu.
CAZUL II Dacă ( M 1 M 2 , v1 , v2 ) = 0, rezultă că vectorii M 1 M 2 , v1 , v2 sunt coplanari. Se
obţine:
CAZUL II1 Dacă v1 , v2 sunt coliniari şi M1 ∉ (d2), rezultă că dreptele (d1) şi (d2) sunt paralele.
CAZUL II2 Dacă v1 , v2 sunt coliniari şi M1 ∈ (d2), rezultă că dreptele (d1) şi (d2) coincid.
CAZUL II3 Dacă v1 , v2 nu sunt coliniari, rezultă că dreptele (d1) şi (d2) sunt concurente.
Exemple 4
x+3 y−7 z +2
1. Se consideră planul (π) : 3x + 5y − 2z − 6 = 0 şi dreapta ( d1 ) : = =
4 −6 3
Să se arate că:(d1) intersectează planul (π), determinându-se coordonatele
punctului de intersecţie;
Soluţie: Fie v1 (4, − 6, 3) , vectorul director al dreptei (d1) şi N (3, 5, − 2) vectorul
director al normalei planului (π). Deoarece: v1 ⋅ N = −24 ≠ 0 rezultă că dreapta (d1)
intersectează planul (π). Coordonatele punctului A de intersecţie sunt soluţiile
3 x + 5 y − 2 z − 6 = 0,

sistemului:  x + 3 y − 7 z + 2 Se obţine: A(1, 1, 1).
 4 = − 6 = 3 .
2. Să se determine ecuaţiile perpendicularei coborâte din punctul M(1, −1, −2) pe
x + 3 y −1 z
dreapta:(d) : = = , precum şi simetricul punctului M faţă de dreapta (d).
2 1 −1
Soluţie: Ecuaţia planului care trece prin M şi este perpendicular pe dreapta (d) este:
(π) : 2x + y − z – 3 = 0. Coordonatele punctului A de intersecţie dintre dreapta (d) şi
planul (π) se obţin considerând sistemul:
 x = 2λ − 3,
2 x + y − z − 3 = 0,  y = λ + 1,
 
 x + 3 y − 1 z sau: 
 2 = 1 = − 1 ,  z = −λ ,
2(2λ − 3) + λ + 1 + λ − 3 = 0.
 1 7 4
Se obţine: A =  − , , −  .Dreapta perpendiculară pe dreapta (d) care trece prin
 3 3 3
punctul M este dreapta (d’), determinată de punctele A şi M:(d’) :
x −1 y + 1 z + 2
= = .Fie M’ simetricul punctului M faţă de dreapta (d). Aşadar A este
2 −5 −1
5
mijlocul segmentului [MM’]. Se obţine: xM ' = 2 x A − x M = − ,
3
17 2
yM ' = 2 y A − yM = , zM ' = 2z A − zM = − .
3 3
Află simetricul M’ al punctului M(-1,2,0) faţă de planul (π) : x + 2y- z + 3 = 0.
R : M’ (-3,-2,2).
68
Să ne reamintim…
 N ⋅ v = 0,  N ⋅ v = 0,
Dreapta este paralelă cu planul:  şi conţinută în plan: 
M 0 ∈ (π ). M 0 ∈ (π ).
Dreapta intersectează planul: N ⋅ v ≠ 0.
Dreptele (d1) şi (d2) sunt oarecare în spaţiu: ( M 1 M 2 , v1 , v2 ) ≠ 0.
Dreptele (d1) şi (d2) sunt paralele: v1 , v2 sunt coliniari şi M1 ∉ (d2).
Dreptele (d1) şi (d2) coincid: v1 , v 2 sunt coliniari şi M1 ∈ (d2).
Dreptele (d1) şi (d2) sunt concurente: v1 , v2 nu sunt coliniari.
II.2.7.U
Unghiuri şi distanţe în spaţiu
II.2.7.1
1. Unghiul dintre două plane orientate
În spaţiul euclidian E3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k } se consideră
(π) : Ax + By + Cz + D = 0, un plan dat (fig. 12).
N (A, B, C)
Definiţia 2. Planul (π), împreună cu o alegere a sensului pe
normală se numeşte plan orientat.
Evident, dintre cele două feţe ale planului, faţa M0
care corespunde sensului ales pe normală se notează cu (+),
(π) (+)
iar faţa opusă cu (−) (fig. 12).
Fig. 12. (−)
Definiţia 3. Se numeşte unghi diedru dintre două
plane orientate (π1) şi (π2), unghiul dintre cei doi −N
vectori normali ai lor N1 şi N 2 de măsură α determinată prin:
N1 ⋅ N 2 A 1 A 2 + B 1 B 2 + C1 C 2
cos α= = .
N1 ⋅ N 2 A + B 12 + C 12 ⋅ A 22 + B 22 + C 22
2
1
Din definiţia unghiului dintre două plane, rezultă că două plane sunt perpendiculare dacă
vectorii lor normali sunt perpendiculari, adică: A1 A2 + B1 B2 + C1C 2 = 0 .
II.2.7.2
2. Unghiul dintre două drepte orientate
În spaţiul euclidian E3 , se consideră reperul ortonormat R = {O, i , j , k }. Fiind dată o
dreaptă (d) în spaţiu, se pot stabili pe acesta două sensuri de parcurgere, notate cu (+) şi (−).
Definiţia 4. Se numeşte dreaptă orientată o dreaptă (d) împreună cu un sens de parcurgere al
acesteia, care va fi sensul pozitiv pe dreaptă.
Dacă este precizat v , vectorul director al dreptei (d), atunci se acceptă ca sens pozitiv pe
dreaptă, sensul acestuia, iar dreapta orientată va fi dată de cuplul ((d), v ).
Definiţia 5. Se numeşte unghi dintre dreptele orientate v1
((d1), v1 ) şi ((d2), v2 ), unghiul de măsură α dintre vectorii v
(d1)
lor directori v1 (l1, m1, n1) şi v2 (l2, m2, n2) (fig. 13).
Acesta este deci dat de relaţia: α v2
v1 ⋅ v 2 l 1 l 2 + m 1 m 2 + n 1n 2 v
cos α = = .
v1 ⋅ v2 l 1 + m 12 + n 12 ⋅ l 22 + m 22 + n 22
2 (d2)
Rezultă condiţia de perpendicularitate a două drepte:

l1l 2 + m1m2 + n1n2 = 0 . Fig. 13.
69
II.2.7.3
3. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan
În spaţiul euclidian E 3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k } se consideră
dreapta orientată ((d), v ), şi planul orientat ((π), N ), unde v (l, m, n) şi N (A, B, C) (fig. 14).
Definiţia 6. Se numeşte unghi dintre o dreaptă şi un plan cel mai mic unghi dintre dreaptă şi
proiecţia ei ortogonală pe plan. În cazul în care (d) || (π) se consideră unghiul de măsură zero.
Fie dreapta orientată: v
N (d)
x − x0 y − y 0 z − z 0 M0
(d) : = =
l m n N 900 - ϕ (d’)
şi planul orientat:
Fig. 14. ϕ
(π) : Ax + By + Cz + D = 0.
Fie (d’) proiecţia ortogonală a dreptei (d) M
(π)
pe planul (π) (fig. 14). Unghiul căutat este unghiul de măsură ϕ, dar cum determinarea direcţiei dreptei
(d’) este mai greu de aflat, se calculează complementul unghiului de măsură ϕ, care este unghiul dintre
N ⋅v Al + Bm + Cn
N şi v : cos (900 - ϕ) = deci: sin ϕ = .
N ⋅ v A + B2 + C2 ⋅ l 2 + m 2 + n2
2
Se observă că dreapta este paralelă cu planul, dacă şi numai dacă Al + Bm + Cn.=.0 şi

l m n
perpendiculară pe plan dacă şi numai dacă N şi v sunt coliniari, adică = = .
A B C
II.2.7.4
4. Distanţa de la un punct la un plan
În spaţiul euclidian E 3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, se consideră planul
(π) de ecuaţie (π) : Ax + By + Cz + D = 0, al cărui vector normal este N (A, B, C) şi punctul M0(x0,
y0, z0) exterior planului (π).
Distanţa de la un punct la un plan este distanţa de la punct proiecţia lui ortogonală pe plan.
Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D
Se obţine: d(M0, (π)) = .
A 2 + B 2 + C2
II.2.7.5
5. Distanţa de la un punct la o dreaptă
În spaţiul euclidian E 3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, se consideră
dreapta (d), determinată de punctul M0(x0, y0, z0) şi vectorul director v (l, m, n) şi punctul M(x, y,
z) exterior dreptei (d) .
Fie M' proiecţia ortogonală a punctului M pe dreapta (d), atunci distanţa de la M la dreapta
(d), este distanţa de la M la M', adică distanţa de la M la proiecţia lui pe dreaptă.
Se notează această distanţă cu d(M, (d)). Se obţine:
M 0M × v
d(M, (d)) = .
v
II.2.7.6
6. Distanţa dintre două drepte orientate
În spaţiul euclidian E 3 , dotat cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, se consideră două
drepte (d1) şi (d2) determinate de punctele M1(x1, y1, z1) şi respectiv M2(x2, y2, z2) şi de vectorii
directori v1 (l1, m1, n1) şi respectiv v2 (l2, m2, n2) (fig. 15).
Definiţia 7. Se numeşte distanţa dintre dreptele (d1) şi (d2) numărul: inf d(M, N), unde M ∈ (d1)
şi N ∈ (d2), două puncte mobile.
1. Dacă dreptele (d1) şi (d2) sunt paralele, atunci distanţa dintre ele, este distanţa de la un punct
de pe una dintre drepte la cealaltă dreaptă.
70
2. Dacă dreptele sunt concurente, atunci distanţa dintre cele două drepte este nulă.
3. Dacă dreptele (d1) şi (d2) sunt oarecare în spaţiu,
distanţa dintre cele două drepte este lungimea segmentului N
perpendicularei comune dintre cele două drepte. v2 (d2)
Dacă se duce prin dreapta (d1) un plan (P) paralel cu
M2
dreapta (d2), rezultă că distanţa dintre cele două drepte
este distanţa h de la M2 la acest plan (fig.15).Se
obţine că distanţa dintre cele două drepte este de fapt
lungimea înălţimii paralelipipedului construit h MM v2
pe suporturile reprezentanţilor cu originea comună , 1 2
M
M1, a vectorilor liberi: M 1 M 2 , v1 , v2 .
v1
ε (M 1 M 2 , v 1 , v 2 ) M1 (d1)
Rezulta: d((d1), (d2)) = , ε = ±1, (P) Fig. 15.
v1 × v 2
unde ε se consideră, astfel ca d((d1), (d2)) să fie pozitivă.
Exemple 5
Să se determine un plan care trece prin intersecţia
planelor:(π1) : x + 5y + z = 0 şi (π2) : x – z + 4 = 0
π
şi care formează cu planul (π3) : x – 4y – 8z + 12 = 0 un unghi de măsură .
4
Soluţie: Planul (π) care trece prin intersecţia planelor (π1) şi (π2), aparţine fascicolului
de plane fundamentale (π1) şi (π2), deci are ecuaţia:(π) : (α + β)x + 5αy + (α −β)z +
π
4β = 0.Pentru ca planele (π) şi (π3) să formeze un unghi de măsură trebuie ca
4
vectorii directori ai normalelor celor două plane să formeze unghiul de măsură cerută,
π
adică: cos , de unde: 3α2 + 4αβ = 0. Pentru α = 0 se obţine (π) ≡ (π2). Pentru
4
4
α = − β ≠ 0, rezultă (π) : x + 20y + 7z – 12 = 0.
3
Se dau planele (π1): x+2y+4z-1=0, (π2): 2x+4y+8z-9=0, (π3): 2x+y-z+10=0 şi (π4):

x+y+z-2=0. Demonstrează: i) (π1)|| (π2); ii) (π1) şi (π3) sunt perpendiculare şi află ecuaţiile
dreptei (d) de intersecţie a lor; iii) determină măsura α a unghiului format de planele (π1)
şi (π4).
R: i) Coeficienţii A, B, C ai celor două plane sunt proporţionali, ii) Produsul scalar al
vectorilor normali corespunzători celor două plane este nul,
x + 2 y + 4z − 1 = 0  7 
(d) :  , iii) α = arccos   .
2 x + y − z + 10 = 0  63 
Să ne reamintim…
Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D
Distanţa de la un punct la un plan: d(M0, (π)) = .
A 2 + B 2 + C2
M 0M × v
Distanţa de la un punct la o dreaptă: d(M,(d))= .
v
ε (M 1 M 2 , v 1 , v 2 )
Distanţa dintre două drepte: d((d1), (d2)) = , ε = ±1.
v1 × v 2
71
II.2.8. Rezumat
În această unitate de învăţare se analizează următoarele cazuri de determinare
ale unui plan: planul determinat de: trei puncte necoliniare, de o dreaptă şi un punct
exterior ei,de un punct şi două direcţii necoliniare, de un punct şi vector normal lui.Se
tratează următoarele cazuri de determinare ale unei drepte: dreapta determinată de:
două puncte, de un punct şi un vector nenul, de intersecţia a două plane. Se prezintă
următoarele poziţii relative de plane şi drepte în spaţiu: poziţia unei drepte faţă de un
plan; poziţiile relative a două drepte în spaţiu. În final se determină formule de calcul
ale măsurilor unghiurilor: dintre două plane orientate; dintre două drepte orientate;
dintre o dreaptă orientată şi un plan orientat; precum şi formule de calcul ale distanţei:
de la un punct la un plan; de la un punct la o dreaptă; dintre două drepte.
1.Prezintă cazurile de determinare ale: i) unui plan. ii) unei drepte în spaţiu.
2.i) Scrie minim cinci forme de ecuaţii de plane.ii) Scrie minim cinci forme de
ecuaţii de drepte.
3.Caracterizează (utilizând calculul vectorial): i)trei poziţii relative ale unei drepte
faţă de un plan. ii) trei poziţii relative a două drepte în spaţiu.
4.Scrie trei formule care să conducă la determinarea măsurii unor unghiuri în spaţiul
euclidian tridimensional.
5.Scrie trei formule care să reprezinte distanţe in spaţiul euclidian tridimensional.
6.Scrie ecuaţia planului (π) care trece prin mijlocul segmentului [M1M2], unde M1(1,
x −1 y +1 z
−1, 2) şi M2(4, −3, 1), este paralel cu dreapta (d) : = = şi este
2 3 1
perpendicular pe planul (π1) : x – 2y – z – 1 = 0.
7.Se dă un tetraedru ABCD definit de punctele A(3,0,0), B(2,4,0), C(-3,-1,0) şi
D(0,0,5). Determină lungimile înălţimilor tetraedrului.
8. Fie planele (π1) : x + y + z – 1=0 şi (π2) : 2x-y+z-5=0. Determină ecuaţia planului
(π3), simetricul planului (π1) faţă de planul (π2).
9. Află simetricul A’,al punctului A(2, 1, 1) faţă de planul (π):x + y + 3z + 5 = 0.
1. i)Revezi paragraful II.2.3.- cazurile: 1.,…,6.; ii) Revezi paragraful II.2.5.-
cazurile: 1.,2.,3.
2. i) Revezi paragrafele: II.2.3.1.,…, II.2.3.6.; ii) Revezi paragrafele: II.2.5.1.,
II.2.5.2., II.2.5.3.
3. i)Revezi paragraful II.2.6.1.- cazurile:I, II, IV; ii) Revezi paragraful II.2.6.2.-
cazurile:I, II 1 ,II 2 , II 3 .
4. Revezi paragrafele: II.2.7.1., II.2.7.2., II.2.7.3.
5. Revezi paragrafele: II.2.7.4., II.2.7.5., II.2.7.6.
6. (π) : x − 3y + 7z − 19 = 0.
25 125 125
7. h A = , hB = , hC = , h D = 5.
54 934 569
8. (π3) : x-5y-z-7=0.
9. A’(0, -1, -5).
72
Unitatea de învăţare II.3.Translaţii şi rotaţii. Schimbări de repere
în plan şi în spaţiu
Cuprins
II.3.1. Introducere.................................................................................................................... 73
II.3.2. Competenţe ................................................................................................................... 73
II.3.3. Translaţia şi rotaţia reperului cartezian.......................................................................... 73
II.3.4. Trecerea de la reperul cartezian la reperul polar în plan ............................................... 77
II.3.5. Trecerea de la reperul cartezian la reperul cilindric în spaţiu ....................................... 78
II.3.6. Trecerea de la reperul cartezian la reperul sferic în spaţiu............................................. 79
II.3.7. Rezumat ........................................................................................................................ 80
II.3.9. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ....................................................... 80
II.3.1. Introducere
Rezultate referitoare la cele mai importante izometrii pozitive care au aplicabilitate
în ceea ce face obiectul acestui modul şi anume translaţia şi rotaţia se prezintă în
această unitate de învăţare.
Datorită utilizării lor în cadrul anumitor discipline de specialitate, se trec de
asemenea în revistă rezultate referitoare la următoarele schimbări de repere în plan şi
în spaţiu: trecerea de la reperul cartezian la cel polar în plan, trecerea de la reperul
cartezian la cel cilindric în spaţiu, precum şi trecerea de la reperul cartezian la reperul
sferic în spaţiu.

-să definească noţiunile de translaţie şi rotaţie ale reperului cartezian Oxyz.
-să particularizeze translaţia şi rotaţia în plan şi în spaţiu;
-să scrie şi să aplice în exerciţii formulele ce caracterizează o translaţie în spaţiu sau
în plan, o rotaţie în spaţiu sau în plan, sau o roto-translaţie în plan;
-să definească coordonatele polare, cilindrice şi sferice ale unui punct;
să utilizeze în aplicaţii relaţiile dintre coordonatele carteziene şi cele polare, cilindrice
sau sferice.
II.3.3. Translaţia şi rotaţia reperului cartezian

În prima parte a modulului I, referitor la algebra liniară-unitatea de învăţare I.2.- I.2.5. s-a
văzut că izometriile pe un spaţiu vectorial sunt funcţii surjective care păstrează distanţa euclidiană;
orice izometrie f = T o S unde T este o translaţie, iar S este transformare ortogonală. În E 3
izometriile de bază sunt rotaţia, simetria în raport cu un plan, simetria în raport cu un punct şi
translaţia. Fie f = T o S o izometrie determinată de reperele {O, i , j , k } şi {O’, i ’, j ’, k ’}.
Rotaţiile în jurul dreptelor ce trec prin origine şi simetriile faţă de planele ce conţin originea sunt
transformări ortogonale. Ele păstrează originea.
Se consideră în cele ce urmează izometrii care acţionează doar asupra reperelor carteziene şi
lasă pe loc punctele spaţiului euclidian E 3 .
Definiţia 1. Fie f = T o S o izometrie ce transformă reperul cartezian R = {O, i , j , k } în noul
reper R ’ = f( R ) = {O’ = T (O), i ’ = S ( i ), j ’ = S ( j ), k ’ = S ( k )}.
73
Izometria f se numeşte pozitivă (deplasare) dacă baza { i ’, j ’, k ’} este orientată pozitiv şi negativă
(antideplasare), în caz contrar.
Principalele izometrii pozitive sunt: translaţiile, rotaţiile şi simetria în raport cu o dreaptă, iar
principalele izometrii negative sunt: simetria în raport cu un plan şi simetria în raport cu un punct.
În continuare se vor aborda izometriile pozitive.
Fie în spaţiul euclidian E 3 un reper ortonormat R = {O, i , j , k }, de axe (Ox), (Oy) şi (Oz).
Definiţia 2. Se numeşte translaţie a reperului cartezian (identificat cu sistemul de axe de
coordonate pe care îl determină) R = Oxyz = {O, i , j, k } de vector liber v , deplasarea f = T a
reperului R = Oxyz = {O, i , j , k } astfel ca axele noului reper R ' = O’x’y’z’ = {O’, i ’, j ’,
k ’} să fie paralele şi de acelaşi sens cu cele ale reperului Oxyz, iar OO' ∈ v .
Observaţia 1. 1. Translaţia T de vector v , duce reperul R = Oxyz = {O, i , j , k } în reperul
R ’ = O’x’y’z’ = {O’, i ’, j ’, k ’}, unde R ' = T ( R ) = {O’ = T (O); i ’ = T ( i ), j ’ = T ( j ), k ’
= T ( k )} (fig. 1).
2. Se stabilesc în continuare relaţiile între coordonatele (x, y, z) ale unui punct M raportat la reperul
R şi coordonatele (x’, y’, z’) ale aceluiaşi punct raportat la reperul R ’.
Dacă a, b, c sunt coordonatele punctului O' în R , se observă că OM = OO' + O'M , adică:
x i + y j + z k = a i + b j + c k + x’ i + y’ j + z’ k , sau: x i + y j + z k = (a + x’) i + (b + y’) j
x = a + x' ,  x' = x − a,
 
+ (c + z’) k , de unde: T :  y = b + y' , sau
z'  y' = y − b,
z = c + z' ,  z' = z − c,
 
(x, y, z)
care reprezintă formulele de translaţie. M (x’ y’ z’)
k’
z
O’
OO’ y'
k j’
Fig. 1. i’
O x'
i y
j
x
Formulele anterioare rescrise vectorial devin:
 x   x'   a   x'   x   a 
           
T :  y  =  y'  +  b  , sau  y'  =  y  −  b  ,
 z   z'   c   z'   z   c 
           
numite ecuaţiile translaţiei de repere carteziene T de vector v (a, b, c).
Aceste ecuaţii admit scrierea matriceală:
 x   1 0 0   x'   a   x'   1 0 0   x   a 
             
T :  y  =  0 1 0   y'  +  b  , sau  y'  =  0 1 0   y  −  b  ,
 z   0 0 1   z'   c   z'   0 0 1   z   c 
             
de unde se vede că translaţiile sunt izometrii pozitive: T o S , unde S = Id, iar det A = det I3 =
1 > 0, unde A este matricea ataşată lui T .
x = a + x ' ,
Caz particular 1: Translaţia în planul (xOy) este dată de relaţiile: 
y = b + y ' .
74
Definiţia 3. Se numeşte rotaţie a reperului cartezian R = Oxyz = {O, i , j , k }, deplasarea f =
S a reperului R , astfel ca O’ = O, iar versorii directori ai noului reper R ’ = O’x’y’z’ = {O’,
i ’, j ’, k ’} să se obţină din cei ai reperului iniţial R prin intermediul unei transformări liniare
ortogonale pozitive.
Observaţia 2. 1. Printr-o rotaţie S , reperul R = {O, i , j , k } este dus în reperul R ' = {O’, i ’,
j ’, k ’}, dat de R ' = {O’ = S (O) = O; i ’ = S ( i ), j ’ = S ( j ), k ’ = S ( k )}, unde
transformarea asociată S : V3 → V3 , este un endomorfism ortogonal de determinant pozitiv, deci
S produce trecerea de la baza ortonormată B = { i , j , k } la baza ortonormată B ’ = { i ’, j ’,
k ’} din spaţiul V3 .
2. Fie în E 3 două repere ortonormate R = {O, i , j , k } şi R ' = {O’, i ’, j ’, k ’}, care au
originea comună. Fiecare din vectorii i ’, j ’, k ’ pot fi exprimaţi în funcţie de vectorii i , j , k
i ' ≡ S (i ) = i ', i i + i ', j j + i ', k k ,


astfel:  j' ≡ S(j) = j', i i + j', j j + j', k k , sau scris matricial, ( i j k ) ⋅ TA = ( i ’ j ’ k ’)

k ' ≡ S(k ) = k ', i i + k ', j j + k ', k k ,
 i ', i i ', j i ', k 
 
unde: A =  j', i j', j j', k  este matricea transformării ortogonale a izometriei S , adică
 
 k ', i k ', j k ', k 

este matricea de trecere de la baza { i , j , k } la baza { i ’, j ’, k ’}.Condiţia ca baza B ’ să fie
ortonormată, asemeni bazei B , este echivalentă cu relaţiile A ⋅ TA = TA ⋅ A = I3, adică A−1 = TA,
deci matricea A este o matrice ortogonală; deoarece S are determinant pozitiv, se obţine det A = 1.
Rezultă că trecerea de la baza ortonormată { i , j , k }, la baza ortonormată { i ’, j ’, k ’} se face cu
ajutorul matricei ortogonale A, iar trecerea inversă se face cu ajutorul matricei TA.
3. Pentru a stabili relaţia de legătură între coordonatele x, y, z, ale punctului M raportat la reperul R
şi coordonatele x', y', z' ale aceluiaşi punct raportat la reperul R ’ (fig. 2), se observă că
OM = O’M sau xi + y j + z k = x’i ’ + +.y’ j ’ + z’ k ’, de unde se poate scrie matriceal:
(x, y, z)
k M (x’ y’ z’)
 x   a11 a12 a13   x' 
      k’
S :  y  =  a 21 a 22 a 23  ⋅  y'  , sau
 z  a a32 a33   z'  j’
   31
x  x'  i O
    j
S :  y  = A  y'  , unde A este matricea de trecere de la Fig. 2.
z  z'  i’
   
baza B la baza B ’.
 x'  x j
    j’
Invers, se obţine:  y' = TA  y. i’
 z'  z
   
Caz particular 2 : Rotaţia în plan θ
Fie reperul ortonormat R = {O, i , j } şi fie rotaţia de O Fig. 3. i
unghi θ a acestuia (fig. 3).
Se observă că: ( i , i ’) = θ, ( i , j ’) = 900 + θ, ( i ’, j ) = 900 - θ, ( j , j ’) = θ.
75
i ' = i cos θ + j sin θ ,
Dacă se exprimă i ’ şi j ’ în funcţie de i şi j , rezultă: S : 
 j' = − i sin θ + j cos θ .
 i '   cos θ sin θ   i   i   cos θ − sin θ   i ' 
Se obţine:   =   ⋅   , de unde:   =   ⋅   ,
 j'   − sin θ cos θ   j   j   sin θ cos θ   j' 
deci o rotaţie în planul (xOy), de unghi θ în jurul originii are formulele date de:
x = x' cos θ − y' sin θ ,
S :
y = x' sin θ + y' cos θ .
Din compunerea unei translaţii şi a unei rotaţii în plan, rezultă o roto-translaţie, caracterizată de
 x = x' cos θ − y' sin θ + a,
formulele: T o S :  unde a, b sunt coordonatele noii origini.
y = x' sin θ + y' cos θ + b,
Exemple 1
1. Translatând reperul Oxy în O’(-1, 2) să se determine unghiul α cu care trebuie rotite

noile axe (O’x’), (O’y’) pentru ca ecuaţia x2 + 2 xy + y2 – 2 x – 2 y + 1 = 0 să se
transforme într-o ecuaţie de forma: aX2 + bY2 + c = 0.
Soluţie: Folosind formulele de translaţie: x = x’ – 1, y = y’ + 2 se obţine:

(x’ − 1)2 + 2(x’ − 1) (y’ + 2) + (y’ + 2)2 − 2(x’ − 1) − 2(y’ + 2) + 1 = 0,
de unde: x’2 + 2x’y’ + y’2 = 0.Efectuând rotaţia x’ = X cos α − Y sin α, y’ = X sin α +
Y cos α, termenul x’y’ devine:x’y’ = X2 sin α cos α + XY cos2 α − XY sin2 α − Y2 sin α
cos α, x’y’ = (X2 − Y2) sin α cos α + XY(cos2 α − sin2 α).Anulând coeficientul lui XY
π π
se obţine: cos2 α − sin2 α = 0, sau cos 2α = 0, din care: 2α = deci α = .
2 4
2. Se dă punctul M 2 , − 2 în planul (xOy). Să se determine unghiul cu care
( )
trebuie rotit reperul cartezian astfel ca: i) punctul M să aparţină axei (Ox’). ii) punctul
M să aparţină axei (Oy’). Să se afle noile coordonate ale lui M în aceste condiţii.
 2 = x' cos α ,
Soluţie: i) Pentru y’ = 0, din formulele de rotaţie trebuie ca: 
− 2 = x' sin α ,
3π 7π
de unde tg α = −1, rezultă α 1 = , α2 = , deci M1(− 2, 0) şi respectiv M2(2, 0).
4 4
 2 = x ' cos α − y ' sin α ,
ii) Folosind formulele de rotaţie se obţine:  Cum x’ = 0
− 2 = x' sin α + y ' cos α .
− 2 = y ' sin α , π 5π
rezultă:  de unde tg α = 1, rezultă α 1 = , α 2 = , deci M1(0, −
− 2 = y ' cos α , 4 4
2) şi respectiv M2(0, 2).
Ce devine relaţia dintre coordonatele carteziene (x, y) ale punctelor M:
3 x2 – 4 xy + 3 y2 – 2 x – 2 y + 1 = 0, faţă de sistemul de axe obţinut printr-o translaţie a

sistemului (xOy) cu originea în O’(1, 1) şi apoi rotire în sens trigonometric cu un unghi
π
α= ? R: x’2 + 5y’2 – 1 = 0.
4
76
Să ne reamintim…
x = a + x' ,
x = a + x ' , 
Translaţia în planul (xOy):  Translaţia în spaţiu:  y = b + y' ,
y = b + y ' . z = c + z'.

x = x' cos θ − y' sin θ ,
Rotaţia în planul (xOy), de unghi θ în jurul originii: S : 
y = x' sin θ + y' cos θ .
II.3.4. Trecerea de la reperul cartezian la reperul polar în plan
Dacă se identifică spaţiul euclidian E 2 cu planul (xOy),
y
se defineşte reperul polar în E 2 . Orice punct M(x, y) ∈ E 2 \ {0} M
poate fi localizat prin cuplul ordonat (ρ, θ), unde: ρ
- ρ este distanţa de la origine la punctul M; y
- θ este măsura unghiului dintre semidreptele [Ox şi θ
[OM (fig. 5). O x Fig. 5. x
Definiţia 4. Numerele reale (ρ, θ) se numesc coordonatele polare ale punctului M în plan.
Relaţia dintre coordonatele polare şi cele carteziene este dată de următoarele formule de trecere de
x = ρ cos θ ,
la reperul cartezian la cel polar: 
 y = ρ sin θ .
Observaţia 3. Dacă (ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π), atunci ecuaţiile de trecere de la reperul cartezian la cel
polar, asigură o corespondenţă biunivocă: (ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) → (x, y) ∈ E 2 \ {0}, între
mulţimile (0, ∞) × [0, 2π) şi mulţimea de puncte E 2 \ {0}.
Transformarea inversă care asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y), coordonatele
sale polare (ρ, θ): (x, y) ∈ E 2 \ {0} → (ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) este dată de relaţia:
 x
cos θ = 2 2
,
 x + y
ρ = x 2 + y 2 , cu unghiul θ dat de relaţiile: 
sin θ = y
.
 x + y2
2

Exemple 2
Se dau punctele în coordonate carteziene: A(2, 2 3 ), B(−3, 3 ). Să se afle
coordonatele polare ale acestor puncte.
Soluţie: Se ştie că (x, y) fiind coordonatele carteziene ale unui punct M în plan,
atunci din relaţiile de legătură cu coordonatele sale polare (ρ, θ) se obţine:
 xA 2 1
cos θ A = = = ,
 x A2 + y A2 16 2
2 2 2 2
ρ A = x A + y A = 2 + (2 3 ) = 4 ,  de unde:
sin θ = yA 2 3 3
= = ,
 A
x 2
y 2
16 2
 A + A
π π
θA = . Rezultă coordonatele polare ale lui A sunt: (4, ). Analog se obţine:
3 3
5π
B( 2 3 , ).
6
π 5π
Se dau punctele în coordonate polare: A(4, ), B( 2 3 , ). Află coordonatele
3 6
77
carteziene ale acestor puncte. R: A(2, 2 3 ), B(−3, 3 ).
Să ne reamintim…
x = ρ cos θ ,
Formule de trecere de la reperul cartezian la cel polar: 
 y = ρ sin θ,
(ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π).
II.3.5.T
Trecerea de la reperul cartezian la reperul zcilindric în spaţiu
Fie spaţiul E 3 raportat la un reper cartezian

Fig. 6.
ortonormat R = {O, i , j , k }, de axe (Ox), (Oy) z M
şi (Oz). Orice punct M(x, y, z) ∈ E 3 \ (Oz) este
determinat de tripletul ordonat (ρ, θ, z), unde: z
O
- ρ este distanţa de la origine la proiecţia
y
ortogonală M’ a punctului M pe planul (xOy); x θ
ρ
- θ este măsura unghiului dintre semidreptele
Ox şi [OM’ (fig. 6). x y M’
Definiţia 5. Numerele reale (ρ, θ, z) se numesc coordonate cilindrice ale punctului M în spaţiu.
Relaţia dintre coordonatele cilindrice şi cele carteziene este dată de următoarele formule de
x = ρ cos θ ,

trecere de la reperul cartezian la cel cilindric:  y = ρ sin θ ,
z = z .

Observaţia 4. 1. Dacă (ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R , atunci ecuaţiile de trecere de la reperul
cartezian la cel cilindric asigură o corespondenţă biunivocă: (ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R → (x,
y, z) ∈ E 3 \ (Oz), între mulţimile (0, ∞) × [0, 2π) × R şi mulţimea de puncte E 3 \ (Oz).
Transformarea inversă, care asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y, z)
coordonatele sale cilindrice (ρ, θ, z): (x, y, z) ∈ E 3 \ (Oz) → (ρ, θ, z) ∈ ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R dată de
 x
cos θ = ,
ρ = x 2 + y 2 ,  x2 + y2
relaţiile:  cu unghiul θ, dat de relaţiile: 
 z = z , sin θ = y
.
 x 2
y 2
 +
2. Dacă se fixează coordonata ρ = ρ0, se obţine un cilindru circular drept cu generatoarele
paralele cu axa (Oz), de unde şi denumirea de coordonate cilindrice.
Exemple 3
Se dau punctele în coordonate carteziene: A(2, 2 3 , 5), B(−3, 3 , −4). Să se
afle coordonatele cilindrice ale acestor puncte.
Soluţie: Se ştie că (x, y, z) fiind coordonatele carteziene ale unui punct M atunci din
relaţiile de legătură cu coordonatele sale cilindrice (ρ, θ, z) se obţine:
 xA 2 1
cosθ A = 2 2
= = ,
16 2
 xA + yA
ρ A = x 2A + y 2A = 2 2 + (2 3 ) 2 = 4 ,  de unde:
sin θ = yA 2 3 3
= = ,
 A
x 2
y 2
16 2
 A + A
π π
θA = .Rezultă coordonatele cilindrice ale lui A, care sunt: ρA = 4, θA = şi zA = 5,
3 3
78
π 5π
sau A(4, ,5). Analog se obţine: B( 2 3 , , −4).
3 6
Se dau punctele în coordonate carteziene: A(4, −4, 6), B(−3 3 , −9, 0). Află
7π 4π
coordonatele cilindrice ale acestor puncte. R: A( 4 2 , , 6), B(6 3 , , 0).
4 3
Să ne reamintim…
x = ρ cos θ ,

Formule de trecere de la reperul cartezian la cel cilindric:  y = ρ sin θ ,
z = z ,

(ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R . z
II.3.6. Trecerea de la reperul cartezian la reperul sferic în spaţiu
Fie un punct M ∈ E 3 \ (Oz), având coordonatele carteziene (x, y, z). Fig. 7.
Un alt set de coordonate, care caracterizează poziţia punctului M în z M
spaţiu, este tripletul ordonat (r, ϕ, θ), unde: r
ϕ
- r reprezintă distanţa, d(O, M) dintre origine z
şi punctul M; O
- θ este unghiul dintre semidreptele [Ox şi y
OM’, unde M’ este proiecţia punctului M pe planul (xOy); θ
- ϕ este unghiul dintre semidreptele [Oz şi [OM (fig. 7). M’
x
Definiţia 6. Numerele reale (r, ϕ, θ) se numesc coordonatele sferice ale punctului M în spaţiu.
Relaţiile dintre coordonatele sferice şi cele carteziene ale punctului sunt date de
x = r sin ϕ cos θ ,

următoarele formule de trecere de la reperul cartezian la cel sferic:  y = r sin ϕ sin θ ,
 z = r cos ϕ .
Dacă se consideră (r, ϕ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π), aceste formule asigură o
corespondenţă biunivocă între domeniul specificat şi mulţimea de puncte E 3 \ (Oz).
Observaţia 5. 1. Corespondenţa anterioară fiind biunivocă rezultă că transformarea inversă, care
asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y, z), coordonatele sale sferice (r, ϕ, θ),
(x, y, z) ∈ E 3 \ (Oz) → (r, ϕ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π), este dată de
 x
r = x 2 + y 2 + z 2 , cos θ = ,
  x + y2
2
relaţiile:  z şi unghiul θ este dat de relaţiile: 

ϕ = arccos   , sin θ = y
r .
  x + y2
2

Exemple 4
 π π  3π 2π 
Fiind date punctele în coordonate sferice: A  4, ,  , B  8, , ,
 6 3  4 3 
 4π 5π 
C 12, ,  . Să se afle coordonatele carteziene ale acestor puncte.
 3 6 
π π
Soluţie: Se obţine:xA = rA sin ϕA cos θA = 4 sin cos = 1, yA = rA sin ϕA sin θA =
6 3
π π π
4 sin sin = 3 , zA = rA cos θA = 4 cos = 2. Rezultă coordonatele carteziene
6 3 3
ale lui A ca fiind (1, 3 , 2). Analog: B(− 2 2 , 2 6 , −4).
79
 4π 5π 
Fiind dat punctul în coordonate sferice: A 12, ,  . Află coordonatele
 3 6 
carteziene ale acestui punct. R: A(9, −3 3 , −6 3 ).
Să ne reamintim…
x = r sin ϕ cos θ ,

Formule de trecere de la reperul cartezian la cel sferic:  y = r sin ϕ sin θ , (r, ϕ, θ)
 z = r cos ϕ ,
∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π).
II.3.7. Rezumat
În prima parte a acestei unităţi de învăţare se trec în revistă principalele rezultate
referitoare la translaţia şi rotaţia în plan şi în spaţiu.Astfel, se definesc izometriile
pozitive, negative,translaţia şi rotaţia, se determină ecuaţiile translaţiei în plan şi în
spaţiu, ale rotaţiei în plan şi în spaţiu,precum şi ale roto-translaţiei în plan.
În a doua parte se definesc coordonatele polare, cilindrice, sferice şi se
determină relaţiile dintre acestea şi coordonate carteziene în spaţiul euclidian cu două
şi trei dimensiuni.
1.Completează definiţia: Se numeşte translaţie a reperului cartezian…
2.Scrie formulele de translaţie în spaţiu şi în plan.
3.Completează definiţia: Se numeşte rotaţie a reperului cartezian…
4.Scrie formulele de rotaţie şi pentru roto-translaţie în plan.
5.Scrie formulele de trecere de la reperul cartezian la cel: i) polar; ii) cilindric; iii)
sferic.
6.Originea sistemului de axe rectangulare O este translatată în O’(−1, 2), iar axele se
5
rotesc cu un unghi α = arctg . Coordonatele punctelor M1(3, 2) şi M2(2, −3) sunt date în
12
noul sistem. Determină coordonatele punctelor M1 şi M2 în vechiul sistem de axe de
coordonate.
 π π
7.Faţă de un reper cartezian din E 3 se dă punctul în coordonate sferice: A 4, ,  .
 6 3
Calculează coordonatele carteziene ale punctului dat.
8.Fiind dat în coordonate carteziene punctul: A(4, - 4, 6) , află coordonatele cilindrice
ale acestui punct.
1.Revezi definiţia 2. 2.Revezi paragraful II.3.3;3.Revezi definiţia 3. 4.Revezi cazul
particular 2 din paragraful II.3.3;5.i) Revezi paragraful II.3.4.;ii) Revezi paragraful
II.3.5.; iii) Revezi paragraful II.3.6.6 .M1(1, 5) şi M2(2, 0).7. A((1, 3 , 2 3 ). 8.
7π
A((4 2 , , 6).
4
80
Unitatea de învăţare II.4. Conice
Cuprins
II.4.1. Introducere .................................................................................................................... 81
II.4.2. Competenţe ................................................................................................................... 81
II.4.3. Noţiuni generale ............................................................................................................ 81
II.4.4. Centrul unei conice ....................................................................................................... 83
II.4.5. Reducerea la forma canonică a ecuaţiei unei conice..................................................... 85
II.4.5.1. Metoda valorilor proprii................................................................................... 86
II.4.5.2. Metoda roto-translaţiei ..................................................................................... 88
II.4.6. Rezumat ........................................................................................................................ 90
II.4.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ....................................................... 90
II.4.1. Introducere
Teoria referitoare la geometria conicelor, curbe plane ce au fost studiate în liceu pe
ecuaţii canonice, este generalizată în cadrul acestei unităţi de învăţare. Conicele sau curbele
algebrice de ordinul al doilea, reprezintă o clasă de curbe plane, cu proprietăţi remarcabile,
având aplicaţii importante în construcţii, arhitectură şi în diverse alte domenii. Relativ la
acestea, se prezintă caracterizările algebrice, principalele proprietăţi geometrice şi
reprezentările lor grafice, studiul făcându-se în repere carteziene ortonormate, convenabil
alese..

-să definească şi să exemplifice noţiunea de conică;
-să clasifice conicele în funcţie de invarianţii izometrici ai acestora;
-să determine centrul unei conice, când acesta există;
-să aplice cunoştinţele referitoare la rotaţie şi translaţie în plan, în scopul reducerii la
forma canonică a conicelor;
-să reducă la forma canonică ecuaţia unei conice;
-să aplice în exerciţii cunoştinţele teoretice referitoare la conice.
II.4.3. Noţiuni generale

Fie E 2 , spaţiul punctual euclidian real, bidimensional, raportat la un reper cartezian
ortonormat R = {0, i , j } şi fie funcţia:
f(x, y) = a11x2 + 2a12xy + a22y2 + 2a13x + 2a23y + a33, a112 + a122 + a222 ≠ 0.
Definiţia 1. Se numeşte conică o mulţime (Γ) de puncte M din planul E 2 , ale căror coordonate
carteziene (x, y), în raport cu reperul R , satisfac ecuaţia algebrică de gradul al doilea: f(x, y) = 0,
cu aij = aji, i ≠ j, aij ∈ R , i, j = 1, 3 numită ecuaţia conicei în raport cu reperul R .
Din studiile anterioare sunt cunoscute câteva exemple de astfel de mulţimi de puncte, numite
curbe algebrice de ordinul al doilea, date în tabelul 1.
81
Tabelul 1
cerc elipsă hiperbolă
x² y² x² y²
x2 + y2 = r2 + −1 = 0 − −1 = 0
a² b² a ² b²
parabolă pereche de drepte concurente pereche de drepte paralele
x² y²
y2 = 2 px − =0 x2 – a2 = 0
a² b²
pereche de drepte confundate mulţime cu un singur punct mulţimea vidă
• ∅
x² y² x² y²
x2 = 0 + =0 + + 1 = 0 sau x2 + a2 =0,
a² b² a² b²
a≠0
Rezolvarea acestei probleme se face în două variante: fie folosind elemente din teoria
formelor pătratice, fie utilizând schimbarea axelor de coordonate.
Folosind roto-translaţia, se realizează trecerea de la reperul cartezian ortonormat
R = {0, i , j } la un reper ortonormat adecvat, orientat pozitiv, numit reper canonic sau natural
faţă de care ecuaţia f(x, y) = 0 să aibă forma cea mai simplă posibilă, numită ecuaţia canonică
sau ecuaţia redusă.
După cum se va vedea ulterior, în discuţie intervin următoarele numere ataşate
polinomului f(x, y):
82
a11 a12 a13
a a12
∆ = a 21 a 22 a 23 , δ = 11 , I = a11 + a22, cu aij = aji, i ≠ j, aij ∈ R , i, j = 1, 3 .
a 21 a 22
a31 a32 a33
Prin trecerea de la reperul R , la reperul canonic, polinomul f(x, y) se schimbă în f(x’, y’). Se
poate arăta că numerele ∆’, δ’, Ι’ ataşate polinomului f(x', y') sunt respectiv egale cu numerele ∆, δ, Ι.
De aceea ∆, δ, Ι se numesc invarianţii izometrici sau ortogonali ai conicei.
Scrie ecuaţiile canonice ale conicelor studiate în liceu. R: Vezi tabelul 1.
Să ne reamintim…
a11 a12 a13
a a12
Invarianţii izometrici sau ortogonali ai conicei : ∆ = a 21 a 22 a 23 , δ = 11 , I
a 21 a 22
a31 a32 a33
= a11 + a22, cu aij = aji, i ≠ j, aij ∈ R , i, j = 1, 3 .
Se numeşte conică o mulţime (Γ) de puncte M din planul E 2 , ale căror coordonate
carteziene (x, y), în raport cu reperul R , satisfac ecuaţia algebrică de gradul al doilea:
a11x2 + 2a12xy + a22y2 + 2a13x + 2a23y + a33, a112 + a122 + a222 = 0, cu aij = aji, i ≠ j,
aij ∈ R , i, j = 1, 3 numită ecuaţia conicei în raport cu reperul R .
II.4.4. Centrul unei conice
Există conice (Γ) : f(x, y) = 0 care admit un centru de simetrie. Acest centru este de fapt originea
reperului canonic. Pentru a găsi relaţiile care conduc la centrul unei conice, se efectuează o translaţie:
 x = x0 + x ' ,

 y = y 0 + y '.
Ecuaţia conicei faţă de sistemul translatat în C(x0, y0) este: f(x0 + x’, y0 + y’) = 0.
Dacă se aplică formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile, această ecuaţie se poate
1  ∂f ∂f 
scrie: f(x0 +x’, y0 + y’) = f(x0, y0) +  x' + y'  +
1!  ∂ x 0 ∂ y 0 
1  2 ∂ 2 f ∂2 f 2
2 ∂ f

 = 0, unde:
+  x' 2
+ 2 x' y' + y ' 2 
2!  ∂ x0 ∂ x 0 ∂ y0 ∂ y0 
∂f
 = 2 a 11 x 0 + 2 a 12 y 0 + 2 a 13 ,
∂ x 0
 ∂ f
 = 2 a 12 x 0 + 2 a 22 y 0 + 2 a 23 ,
∂ y 0
∂2f ∂2f ∂2f
 = 2 a 11 , = 2a 12 , = 2 a 22 ,
 ∂ x 0 2 ∂ x 0 ∂ y0 ∂ y02
dezvoltarea se opreşte la derivatele de ordinul al doilea, deoarece toate derivatele de ordin mai
mare ca doi sunt nule.
Punctele (x', y') şi (−x', −y') sunt pe curba (Γ) (f(x’, y’) = f(−x’, −y’)) dacă şi numai dacă
∂f ∂f
expresia: x' + y' este identic nulă, adică dacă şi numai dacă punctul (x0, y0) satisface
∂ x0 ∂ y0
83
∂f ∂f
relaţiile: = 0, = 0 . De aceea, dacă o conică (Γ) are centru, atunci
∂ x0 ∂ y0
a 11 a 12
Determinantul sistemului este: δ= = a 11a 22 − a 212 . coordonatele centrului
a 21 a 22
sunt în mod necesar soluţia sistemului:
1 ∂ f
 2 ⋅ ∂ x ≡ a 11 x + a 12 y + a 13 = 0,
1 ∂ f
 ⋅ ≡ a 21 x + a 22 y + a 23 = 0.
 2 ∂ y
Dacă δ ≠ 0, atunci sistemul are soluţie unică şi deci (Γ) admite centru de simetrie (cerc, elipsă,
hiperbolă, pereche de drepte concurente, punct). În acest caz, ecuaţia conicei redusă la centru este:
a11x’2 + 2 a12x’y’ + a22y’2 + f(x0, y0) = 0.
Semnificaţia invariantului ∆
Se determină constanta f(x0, y0) pentru cazul în care δ ≠ 0. Se poate scrie:
f(x0, y0) = (a11x0 + a12y0 + a13) x0 + (a21x0 + a22y0 + a23) y0 + (a13x0 + a23y0 + a33).
Rezultă că: f(x0, y0) = a13x0 + a23y0 + a33.
a 11 x 0 + a 12 y 0 + a 13 = 0,

Sistemul: a 21 x 0 + a 22 y 0 + a 23 = 0, de trei ecuaţii cu două necunoscute: x0, y0,
a x + a y + a − f(x , y ) = 0,
 31 0 32 0 33 0 0
este compatibil dacă determinantul său caracteristic este nul, adică:

a 11 a 12 − a 13
a 21 a 22 − a 23 = 0 . Acesta se poate scrie:
a 31 a 32 − (a 33 − f(x 0 , y 0 ) )
a 11 a 12 a 13 a 11 a 12 0
∆
− a 21 a 22 a 23 + a 21 a 22 0 = 0 , de unde: f ( x0 , y 0 ) = .
δ
a 31 a 32 a 33 a 31 a 32 f(x 0 , y 0 )
a11x’2 + 2 a12x’y’ + a22y’2 +

∆
Astfel ecuaţia redusă la centru este: = 0.
δ
CAZUL I
Dacă ∆ = 0, ecuaţia redusă devine: a11x’2 + 2 a12x’y’ + a22y’2 = 0.
Conica se spune că este degenerată.
CAZUL I1
Dacă δ < 0 (discriminantul ecuaţiei este pozitiv), această ecuaţie reprezintă două drepte
care trec prin centrul conicei.
CAZUL I2
Dacă δ > 0, ecuaţia reprezintă mulţimea {(0, 0)}.
CAZUL I3
Dacă δ = 0, ecuaţia reprezintă două drepte paralele, sau confundate, sau mulţimea vidă.
CAZUL II
Dacă ∆ ≠ 0, conica este nedegenerată (cerc, elipsă, hiperbolă, parabolă, mulţime vidă).
Observaţia 1. 1. Numărul ∆ - numit determinantul mare al conicei, determină natura conicei,
adică: nedegenerată sau degenerată.
2. Numărul δ - numit determinantul mic al conicei, determină genul conicei astfel:
i) dacă δ > 0 (elipsă, mulţime vidă), conica se numeşte de gen eliptic;
ii) dacă δ < 0 (hiperbolă, pereche de drepte concurente), conica se numeşte de gen
84
hiperbolic;
iii) dacă δ = 0 (parabolă, drepte paralele sau confundate), conica se numeşte de gen
parabolic.
În concluzie, folosind invarianţii ortogonali ai unei conice, se poate da următoarea
clasificare izometrică a conicelor (tabelul 2):
Tabelul 2
Condiţii Conica (Γ)
∆ = 0, δ > 0 Punct dublu.
∆ = 0, δ = 0 (Γ) = (d1) ∪ (d2), unde (d1) şi (d2) sunt drepte paralele sau confundate,
sau (Γ) = ∅.
∆ = 0, δ < 0 (Γ) = (d1) ∪ (d2), (d1) şi (d2) sunt drepte concurente.
Dacă în plus: I = 0 rezultă (d1) ⊥ (d2).
∆ ≠ 0, δ > 0, Ι ⋅ ∆ < 0 Elipsă.
∆ ≠ 0, δ > 0, Ι ⋅ ∆ > 0 (Γ) = ∅.
∆ ≠ 0, δ = 0 Parabolă.
∆ ≠ 0, δ < 0 Hiperbolă şi dacă în plus: I = 0 se obţine, hiperbolă echilateră.
Exemple 1
Se dă conica (Γ) : 4xy + 3y2 + 16x + 12y – 36 = 0. Se cer: natura, genul şi centrul
conicei.
0 2 8
Soluţie: ∆= 2 3 6 = 144 ≠ 0 , deci (Γ) este o conică nedegenerată.
8 6 − 36
0 2
δ= = −4 < 0, rezultă că (Γ) este o hiperbolă.
2 3
2 y + 8 = 0,
C: Se obţine: C(3, −4).
2 x + 3 y + 6 = 0.
Se dă conica (Γ) : 4x 2 + xy - y2 - 5x + y = 0. Determină: natura, genul şi centrul

9 13
conicei. R: (Γ) este o conică nedegenerată. (Γ) este o hiperbolă. C( , ).
17 17
Să ne reamintim…
1 ∂ f
 2 ⋅ ∂ x ≡ a 11 x + a 12 y + a 13 = 0,
Centrul unei conice: 
 1 ⋅ ∂ f ≡ a 21 x + a 22 y + a 23 = 0.
 2 ∂ y
II.4.5. Reducerea la forma canonică a ecuaţiei unei conice

Fie conica: (Γ) : a11x2 + 2 a12xy + a22y2 + 2 a13x + 2 a23y + a33 = 0.
Se urmăreşte ca printr-o schimbare de reper, ce constă dintr-o rotaţie compusă cu o
translaţie, să se obţină reperul canonic al conicei (Γ).
În continuare se descrie modul în care se află ecuaţiile schimbării de reper (de coordonate).
Pentru stabilirea ecuaţiei canonice se au în vedere următoarele situaţii:
1. Dacă a12 = 0, atunci se face o translaţie. Aceasta se determină diferit, după cum conica
este cu centru sau nu. În primul caz, originea se mută în centrul C al conicei, deci translaţie de
vector OC , în al doilea caz, ecuaţiile translaţiei se determină dacă se efectuează restrângeri de
85
pătrate şi/sau grupări de termeni liberi.
2. Dacă a12 ≠ 0, atunci se face mai întâi o rotaţie. În acest caz se poate proceda ca în II.4.5.1.
sau ca în II.4.5.2.
II.4.5.1. Metoda valorilor proprii
Se ataşează ecuaţiei conicei (Γ), forma pătratică: ϕ(x, y) = a11x2 + 2a12xy + a22y2.
a a12 
Matricea acestei forme pătratice este: A =  11  . Din ecuaţia caracteristică:
 a 21 a 22 
a11 − λ a12
P(λ) = 0, sau det(A − λI) = 0, deci: = 0, adică: λ2 – Iλ + δ = 0,
a 21 a 22 − λ
se determină rădăcinile λ1, λ2, care sunt reale şi distincte.

Dacă:
1) λ1, λ2 au semne contrare, adică δ < 0, conica este de gen hiperbolic;
2) λ1, λ2 au acelaşi semn, adică δ > 0, conica este de gen eliptic;
3) una din rădăcini este zero, atunci conica este de gen parabolic.
(a11 − λi ) xi + a12 yi = 0,
Din sistemele: 
a 21 xi + (a 22 − λi ) yi = 0, i = 1,2 ,
se determină pentru fiecare valoare proprie, componentele vectorilor proprii (x1, y1) şi (x2, y2) care sunt
ortogonali (deoarece matricea A este reală şi simetrică). Vectorii proprii, astfel găsiţi se normează şi se
notează cu e1 , respectiv e2 .
Fie R, matricea formată cu componentele vectorilor e1 şi e2 aşezate pe coloane, având în vedere
posibilitatea înlocuirii unuia dintre vectorii e1 sau e2 prin opusul său, astfel ca detR = +1.
Pentru a simplifica alegerea valorilor proprii se poate folosi regula: sgn(λ1 – λ2) = sgn a12, în
acest fel componentele vectorului e1 vor fi pozitive, iar prima componentă a vectorului e2 se va lua
negativă, astfel: det R = +1.
x  x' 
Rotaţia:   = R   , reduce forma pătratică: ϕ(x, y) = a11x2 + 2a12xy + a22y2,
 y  y' 
la forma sa canonică: ϕ(x’, y’) = λ1x’2 + λ2y’2.
Versorii e1 , e2 dau direcţiile noilor axe (Ox'), respectiv (Oy').
Prin înlocuirea necunoscutelor x şi y cu expresiile lor din formulele de rotaţie, ecuaţia
conicei devine: λ1x’2 + λ2y’2 + 2a’13x’ + 2a’23y’ + a’33 = 0.
Dacă se grupează termenii în x' şi respectiv y' şi se restrâng pătratele, rezultă:
λ1(x’ + ...)2 + λ2(y’ + ...)2 + a = 0
şi prin efectuarea translaţiei: X = x' + ... şi Y = y' + ... se obţine ecuaţia canonică:
λ1X2 + λ2Y2 + a = 0.
Exemple 2
Să se reducă la forma canonică utilizând metoda valorilor proprii şi să se reprezinte
grafic conica: (Γ) : 5x2 + 4xy + 8y2 − 32x − 56y + 80 = 0.
 5 2
Soluţie: Matricea formei pătratice: ϕ(x, y) = 5x2 + 4xy + 8y2,este: A =   .
2 8
86
5−λ 2
Ecuaţia caracteristică este: P(λ) = 0, adică: = 0 , de unde: λ2 – 13λ + 36
2 8−λ
= 0, care are rădăcinile 4 şi 9. Dacă se ţine cont de regula: sgn(λ1 – λ2) = sgn a12,
rezultă că: λ1 = 9, λ2 = 4.
(5 − λi ) x1 + 2 x2 = 0,
Sistemul:  determină componentele vectorilor
2 x1 + (8 − λi ) x2 = 0, i = 1,2 ,
− 4 x1 + 2 x2 = 0,
proprii. Pentru λ1 = 9 se obţine sistemul:  adică: x2 = 2x1,
2 x1 − x2 = 0,
 x + 2 x2 = 0,
rezultă: v1 (1, 2) . Pentru λ2 = 4 se obţine sistemul:  1 adică: x1 =
2 x1 + 4 x2 = 0,
1  1 2 
−2x2, rezultă: v2 (−2, 1) . Se obţin: e1 = ⋅ v1 =  ,  şi
v1  5 5
 1 2 
 − 
1  2 1   5 5  , cu det R =
e2 = ⋅ v2 =  − ,  .Matricea de rotaţie R =
v2  5 5  2 1 
 
 5 5 
 1
 x= ( x'−2 y ' ),
x  x'   5
+1. Rotaţia:   = R   dă:  Prin înlocuire în ecuaţia
 y  y'   y = 1 (2 x'+ y ' ).
 5
144 8
conicei se obţine: (Γ) : 9x’2 − x’ + 4y’2 + y’ + 80 = 0. Prin adunarea şi
5 5
scăderea termenilor necesari pentru completarea pătratelor perfecte se obţine:
 16 64  576  2 2 1 4
(Γ) : 9 x' 2 − x'+  − + 4 y ' + y '+  − + 80 = 0 ,
 5 5  5  5 5 5
2 2
 8   1  8
adică: (Γ) : 9 x'−  + 4 y '+  − 36 = 0 .Dacă se face translaţia: X = x' − ,
 5  5 5
1
Y = y' + , se obţine forma canonică:(Γ) : 9X2 + 4Y2 – 36 = 0
5
X2 Y2 y
sau: (Γ) : + −1 = 0 , x' X
4 9
Y Fig. 1.
deci (Γ) este o elipsă reală.
8
Pentru a reprezenta grafic
5
această elipsă se
C
ţine cont de 2
y'
faptul că direcţiile
1 e1
axelor (Ox') şi (Oy')
j
sunt date de e1 , e2 , e2 i
apoi se efectuează –2 O 1 x
1
−
5
87
 8 1 
translaţia anterioară în punctul C  ,−  şi se găsesc axele (CX) şi (CY), unde C
 5 5
este centrul conicei (fig. 1).
Realizează reducerea la forma canonică utilizând metoda valorilor proprii şi
reprezintă grafic conica: (Γ) : x2 - 8xy + 7y2 + 6x − 6y + 9 = 0.
X2 Y2
R: (Γ) : − −1 = 0 .
9 1
Să ne reamintim…
1. Dacă a12 = 0, atunci se face o translaţie. Aceasta se determină diferit, după cum
conica este cu centru sau nu. În primul caz, originea se mută în centrul C al conicei,
deci translaţie de vector OC , în al doilea caz, ecuaţiile translaţiei se determină dacă
se efectuează restrângeri de pătrate şi/sau grupări de termeni liberi.
2. Dacă a12 ≠ 0, atunci se face mai întâi o rotaţie. În acest caz se poate proceda ca în
II.4.5.1. sau ca în II.4.5.2.
II.4.5.2. Metoda roto-translaţiei
Se poate determina rotaţia sistemului de axe de coordonate, aflând unghiul θ cu care se
roteşte reperul dat.
Matricea R a schimbării de bază (ce duce versorii reperului iniţial în cei ai reperului rotit)
este o matrice ortogonală de determinant +1. Bazele fiind ortonormate, coeficienţii noilor versori
sunt exact cosinusurile directoare ale direcţiilor lor (cosinusurile unghiurilor noilor versori faţă
 cos θ − sin θ 
de versorii axelor de coordonate) , deci: R =   .
 sin θ cos θ 
Teorema 1. Fie conica cu centru (Γ) : f(x, y) = 0, astfel încât în ecuaţia conicei să fie îndeplinită
condiţia a12 ≠ 0 (deci apare monomul xy). Dacă se efectuează rotaţia reperului iniţial (xOy) → (x’Oy’)
cu unghiul θ ce satisface ecuaţia: (a11 – a22) sin 2θ = 2 a12 cos 2θ,
atunci ecuaţia conicei în sistemul rotit (Γ) : f(x’, y’) = 0 nu mai conţine monomul x’y’.
2 a 12
Observaţia 2. Relaţia anterioară este echivalentă cu: tg 2θ = şi dacă se impune condiţia
a 11 − a 22
ca unghiul de rotaţie să fie în intervalul (0, π], se obţine 2 θ ≤ π şi deci sin 2θ > 0.
Teorema 2. Fie conica fără centru (Γ) : f(x, y) = 0, astfel încât în ecuaţia conicei să fie îndeplinită
condiţia a12 ≠ 0. Dacă se efectuează rotaţia (xOy) → (x’Oy’) cu unghiul θ ce satisface ecuaţia:
a
tg θ = − 11 , atunci ecuaţia conicei în sistemul rotit nu mai conţine monomul x’y’.
a 12
2
Demonstraţie: δ ≡ a 11a 22 − a 12 = 0 şi se verifică echivalenţa formulelor din teoremele 1 şi 2.
Observaţia 3. După aplicarea rotaţiei, reperul canonic se obţine printr-o translaţie, fie se restrâng
pătratele şi/sau se grupează termenii liniari rămaşi, ori se translatează originea O în centrul conicei.
Exemple 3
Să se stabilească natura şi genul conicei: (Γ) : 9x2 – 6xy + y2 + 20x = 0
şi să se reducă la forma canonică, folosind metoda roto-translaţiei.
9 − 3 10
Soluţie: ∆ = − 3 1 0 = −100 ≠ 0 , rezultă conica este nedegenerată.
10 0 0
88
9 −3 2 a 12
δ= = 0 , deci conica este o parabolă.Din tg 2θ = rezultă
−3 1 a 11 − a 22
3 2 tg θ 3
tg 2θ = − sau 2
=− ; 3 tg 2 θ − 8 tg θ − 3 = 0 cu soluţiile:
4 1 − tg θ 4
1
tg θ = 3; tg θ = − . Dacă se consideră că rotaţia se face în sens pozitiv
3
 π
(trigonometric) şi că θ ∈  0,  rezultă tg θ = 3.Dacă se ţine cont că:
 2
tg θ 1  π
sin θ = , cos θ = cu θ ∈  0,  rezultă că:
± 1 + tg 2 θ ± 1 + tg 2 θ  2
3 1
sin θ = , cos θ = , cu ajutorul cărora se obţine rotaţia:
10 10
 1  1 3 
 x = 10
( x' − 3 y' ) , 
10
−
10

 cu matricea R =   . Dacă se înlocuiesc în
1  3 1 
y = (3 x' + y' ) ,  
 10  10 10 
2 6
ecuaţia conicei, se obţine: y'2 + x' − y' = 0 şi se completează pătratul
10 10
2 2
 3  2 9  3  2  9 
rezultă:  y'−  = − x' + sau  y'−  = −  x' −  şi dacă se face
 10  10 10  10  10  2 10 
9 3 2
translaţia: X = x' − , Y = y' − se obţine: Y 2 = − X.
2 10 10 10
 1 3   3 1 
Se observă din matricea R că: e1  ,  şi e 2  − ,  , care dau
 10 10   10 10 
direcţiile noilor axe.
Deoarece X trebuie să fie negativ, ramurile parabolei sunt îndreptate invers
sensului pozitiv al axei (VX),
y
 9 3  X x’
unde V  ,  , (fig. 2).
 2 10 10 
Y 3
Fig. 2.
9
V 2 10
y'
j e1
e2 i
−3 20 3 O 1 x
−
9 10
89
Folosind metoda roto-translaţiei redu la forma canonică ecuaţia conicei:
X2 Y2
(Γ) : 5x2 + 4xy + 8y2 − 32x − 56y + 80 = 0. R: (Γ) : + −1 = 0 .
4 9
Să ne reamintim…
 cos θ − sin θ  2 a 12
Rotaţia: R =   , unde: tg 2θ = .
 sin θ cos θ  a 11 − a 22
II.4.6. Rezumat
În această unitate de învăţare se prezintă rezultate referitoare la curbele algebrice de
ordinul al doilea, după cum mai sunt numite conicele. Astfel, se defineşte noţiunea de
conică, iar pentru conicele cu centru se determină relaţiile care conduc la aflarea
centrului acestora. Reducerea la forma canonică a ecuaţiei unei conice, se rezolvă prin
două metode: metoda valorilor proprii şi metoda roto-translaţiei.
1.Completează definiţiile: i)Se numeşte conică o mulţime (Γ) de
puncte…ii)Coordonatele centrului unei conice sunt în mod necesar soluţia
sistemului…
2.Scrie formulele de calcul ale invarianţilor izometrici sau ortogonali ai unei conice.
3.Prezintă clasificarea izometrică a conicelor.
4.În cazul conicelor cu centru şi în a căror ecuaţie este îndeplinită condiţia: a 12 ≠ 0 ,
scrie ecuaţia pe care o satisface unghiul de rotaţie θ .
5. i) Stabileşte natura şi genul conicei de mai jos. ii) Redu la forma canonică şi
reprezintă grafic conica:(Γ) : 4x2 + 4xy+ y2 − 13x − 4y + 8 = 0.
1.i) Revezi definiţia 1; ii)Revezi paragraful II.4.4. - Centrul unei conice .
2.Revezi paragraful II.4.3.
3.Revezi tabelul 2.
4.Revezi teorema 1., sau observaţia 2.
1
5. i) conică nedegenerată, de gen parabolic; ii) (Γ): Y 2 = X .
5
90
Unitatea de învăţare II.5. Cuadrice
Cuprins
II.5.1. Introducere.................................................................................................................... 91
II.5.2. Competenţe ................................................................................................................... 91
II.5.3. Sfera .............................................................................................................................. 92
II.5.3.1.Ecuaţiile sferei ................................................................................................... 92
II.5.3.2. Intersecţia unei sfere cu o dreaptă ..................................................................... 93
II.5.3.3. Poziţia unui plan faţă de o sferă ........................................................................ 94
II.5.3.4. Puterea unui punct faţă de o sferă ..................................................................... 95
II.5.4. Elipsoidul ...................................................................................................................... 97
II.5.5. Hiperboloidul cu o pânză .............................................................................................. 98
II.5.6. Hiperboloidul cu două pânze ...................................................................................... 100
II.5.7. Paraboloidul eliptic ..................................................................................................... 100
II.5.8. Paraboloidul hiperbolic ............................................................................................... 101
II.5.9. Rezumat ...................................................................................................................... 102
II.5.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ......................................................................... 102
II.5.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ................................................... 102
II.5.1. Introducere
Teoria referitoare la geometria cuadricelor, suprafeţe în spaţiu ce nu au fost studiate în
liceu este prezentată în cadrul acestei unităţi de învăţare. Cuadricele sau suprafeţele
algebrice de ordinul al doilea, reprezintă o clasă de suprafeţe în spaţiu, cu proprietăţi
remarcabile, având aplicaţii importante în construcţii, arhitectură şi în diverse alte domenii.
Relativ la acestea, se prezintă caracterizările algebrice, principalele proprietăţi geometrice şi
reprezentările lor grafice, studiul făcându-se în repere carteziene ortonormate, convenabil
alese.
.

-să definească şi să exemplifice noţiunea de cuadrică;
-să înregistreze diferitele ecuaţii ale sferei, precum şi celelalte noţiuni teoretice
referitoare la sfera studiată pe ecuaţie generală şi să le aplice în exerciţii;
-să definească conceptele de: putere a unui punct faţă de o sferă, plan radical a două
sfere, axă radicală a trei sfere;
-să identifice poziţiile relative ale unei drepte faţă de o sferă;
-să identifice poziţiile relative ale unui plan faţă de o sferă;
-să definească noţiunea de cuadrică dublu riglată;
-să determine familiile de generatoare rectilinii pentru cuadricele dublu riglate;
-să prezinte noţiunile teoretice referitoare la cuadricele studiate pe ecuaţii canonice:
elipsoidul, hiperboloidul cu o pânză, hiperboloidul cu două pânze, paraboloidul eliptic
şi paraboloidul hiperbolic.
Cuadrice
Fie R = {O, i , j , k } un reper ortonormat în spaţiul euclidian E 3 .
Definiţia 1. Se numeşte cuadrică (suprafaţă algebrică de ordinul al doilea) locul geometric, (Σ),
91
al punctelor M din spaţiul euclidian E 3 , ale căror coordonate (x, y, z), în raport cu reperul
ortonormat R satisfac ecuaţia algebrică:
f(x, y, z) ≡ a11x2 + a22y2 + a33z2 + 2a12xy + 2a13xz + 2a23yz + 2a14x + 2a24y + 2a34z + a44 = 0,
a112 + a222 + a332 + a122 + a132 + a232 ≠ 0.
Prin trecerea de la reperul R = {O, i , j , k } la un reper cartezian adecvat, orientat
pozitiv, numit reper canonic, faţă de care ecuaţia f(x, y, z) = 0 să aibă cea mai simplă formă
posibilă, numită ecuaţie canonică, se dovedeşte că (Σ) este congruentă cu una din mulţimile: sferă,
elipsoid, hiperboloid cu o pânză, hiperboloid cu două pânze, paraboloid eliptic, paraboloid
hiperbolic, con, cilindru, pereche de plane secante, pereche de plane paralele, pereche de plane
confundate, dreaptă, mulţime care conţine un punct, mulţime vidă.
Dintre cuadrice, în continuare se studiază sfera pe ecuaţie generală, celelalte exemple de
cuadrice se studiază pe forma canonică (redusă).
II.5.3. Sfera
II.5.3.1.Ecuaţiile sferei
Fie C(a, b, c) ∈ E 3 un punct fix, R > 0 un număr real fixat.
Definiţia 2. Mulţimea punctelor M(x, y, z) ∈ E 3 cu proprietatea că distanţa de la aceste puncte la
punctul fix C este egală cu R, deci d(M,C) = R, este o suprafaţă numită sferă, de centru C şi rază
R.
Dacă se are în vedere expresia analitică a distanţei dintre două puncte se obţine:
(S) : (x – a)2 + (y – b)2 + (z – c)2 = R2,
care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a sferei de centru C şi rază R.
După dezvoltarea pătratelor şi ordonarea termenilor, se obţine ecuaţia:
(S) : x2 + y2 + z2 – 2ax – 2by – 2cz + d = 0, unde
d = a2 + b2 + c2 – R2.
numită ecuaţia carteziană generală a sferei.
Observaţia 1. Sfera este o cuadrică în care a11 = a22 = a33 ≠ 0 şi a12 = a13 = a23 = 0, adică:
(S) : A(x2 + y2 + z2) + Bx + Cy + Dz + E = 0
reprezintă ecuaţia unei sfere.
Din ecuaţia carteziană a sferei rezultă raza sferei:
R = a2 + b2 + c2 − d .
Dacă: 1. a2 + b2 + c2 – d > 0, atunci sfera este reală cu centrul C(a, b, c) şi raza R;
2. a2 + b2 + c2 – d = 0, atunci sfera este un punct şi anume centrul C(a, b, c).
3. a2 + b2 + c2 – d < 0, atunci sfera este imaginară.
Fiind dată o sferă (S) de rază R şi centru C(a, b, c), atunci ecuaţia carteziană implicită a sferei (S)
este echivalentă cu trei ecuaţii parametrice în R 3 (fig. 1):
 x = a + R sin θ cos ϕ, M
 θ
(S) :  y = b + R sin θ sin ϕ, Fig. 1
 z = c + R cosθ, ϕ ∈ [ 0 , 2π), θ ∈ [ 0 , π], R
C

ϕ
sau cu ecuaţia vectorială:
M0
(S) : r = r0 + R( sin θ cos ϕ i + sin θ sin ϕ j + cosθ k ) .
Exemple 1
Să se scrie ecuaţia sferei cu centrul în C(−2, 1,−3) tangentă la planul: (π): x – 2y + 2z
– 3 = 0.
Soluţie: Raza sferei tangentă la un plan este egală cu distanţa de la centrul sferei la
acel plan. Deoarece distanţa punctului C la planul (π) este:
92
− 2 − 2 ⋅ 1 + 2(−3) − 3 13
d (C , (π )) = = , rezultă că ecuaţia sferei tangentă la (π) este:
2
12 + (− 2 ) + 2 2 3
169
(S) : (x + 2)2 + (y – 1)2 + (z + 3)2 = ,
9
sau: (S) : 9x2 + 9y2 + 9z2 + 36x – 18y + 54z – 43 = 0.
x y −1 z + 2
Scrie ecuaţia sferei cu centrul pe dreapta (d ) : = = , având raza
1 −1 1
R= 5 şi care trece prin punctul A(0 , 2 , -1).
R: (S) : (x + 1)2 + (y – 2)2 + (z + 3)2 = 5,
(S’) : (x - 1)2 + y2 + (z + 1)2 = 5.
Să ne reamintim…
Ecuaţia carteziană implicită a sferei de centru C(a,b,c) şi rază R:
(S) : (x – a)2 + (y – b)2 + (z – c)2 = R2.
 x = a + R sin θ cos ϕ,

Ecuaţiile parametrice: (S) :  y = b + R sin θ sin ϕ,
 z = c + R cos θ, ϕ ∈ [ 0 , 2π), θ ∈ [ 0 , π],

Ecuaţia vectorială: (S) : r = r0 + R( sin θ cos ϕ i + sin θ sin ϕ j + cosθ k ) ,
ϕ ∈ [ 0 , 2π), θ ∈ [ 0 , π] .
II.5.3.2. Intersecţia unei sfere cu o dreaptă
Fie sfera: (S) : x + y2 + z2 – 2ax – 2by – 2cz + d = 0, a2 + b2 + c2 – d > 0.
2
 x = x0 + ρ cos α,

şi dreapta: (d):  y = y 0 + ρ cos β, care trece prin punctul P0(x0, y0, z0) ∉ (S) şi are versorul
 z = z + ρ cos γ,
 0
director e (cos α, cos β, cos γ).

Problema intersecţiei dintre dreapta (d) şi sfera (S) revine la rezolvarea sistemului format
din ecuaţiile dreptei şi ecuaţia sferei.
Dacă se înlocuiesc x, y, z din ecuaţiile dreptei în ecuaţia sferei, se obţine ecuaţia de gradul
al doilea în ρ:
ρ2(cos2 α + cos2 β + cos2 γ) + 2ρ[(x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ)] +
+ x02 + y02 + z02 – 2ax0 – 2by0 – 2cz0 + d = 0
Dar cos α, cos β, cos γ sunt cosinusurile directoare ale direcţiei şi deci: cos2 α + cos2 β + cos2 γ = 1,
iar x02 + y02 + z02 – 2ax0 – 2by0 – 2cz0 + d = S(x0, y0, z0), atunci rezultă:
ρ2 + 2ρ[(x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ)] + S(x0, y0, z0) = 0.
Dacă se notează cu ∆ - discriminantul acestei ecuaţii, se obţine:
1. Dacă ∆ > 0, atunci ρ1 ≠ ρ2 ∈ R , deci dreapta este secantă şi taie sfera în două puncte
distincte M1 şi M2.
2. Dacă ∆ = 0, atunci ρ1 = ρ2 ∈ R , deci dreapta intersectează sfera în două puncte confundate,
aşadar este tangentă la sferă.
3. Dacă ∆ < 0, atunci ρ1, ρ2 ∈ C , deci dreapta nu taie sfera, aşadar este exterioară sferei.
Dacă punctul P0(x0, y0, z0) ∈ (S) (fig. 2), atunci S(x0, y0, z0) = 0 şi ecuaţia (S)
ρ2 + 2ρ[(x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ)] + S(x0, y0, z0) = 0
devine: M2
ρ2 + 2ρ[(x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ)] = 0
P0 ≡ M1
şi deci ρ1 = 0 şi ρ2 ≠ 0. Fig. 2.
93
Dacă se doreşte ca dreapta (d) să fie tangentă sferei în punctul P0 ∈ (S) trebuie ca ρ1 = ρ2, ceea ce
înseamnă că ρ = 0 şi deci: (x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ = 0.Din ecuaţiile
x − x0 y − y0 z − z0
parametrice ale dreptei (d) rezultă: cos α = , cos β = , cos γ = ,
ρ ρ ρ
şi prin înlocuire în ecuaţia precedentă se obţine:
(x0 – a)(x – x0) + (y0 – b) (y – y0) + (z0 – c) (z – z0) = 0,
care reprezintă ecuaţia planului tangent la sferă în P0 ∈ (S). Deci într-un punct de pe sferă se
poate duce un plan tangent la sferă în acel punct.Dacă se ţine cont de condiţia S(x0, y0, z0) = 0 şi
ecuaţia (x0 – a)(x – x0) + (y0 – b) (y – y0) + (z0 – c) (z – z0) = 0 rezultă:
xx0 + yy0 + zz0 – a(x + x0) – b(y + y0) – c(z + z0) + d = 0,
ecuaţia planului tangent la sferă în P0 ∈ (S), care se obţine prin dedublare din ecuaţia sferei.
Exemple 2
1. Se dă sfera: (S) : 4x2 + 4y2 + 4z2 – 8x + 16y – 12z + 13 = 0. Să se afle
coordonatele centrului şi raza sferei.
Soluţie: Se scrie ecuaţia carteziană generală a sferei împărţind ambii membri ai

13
ecuaţiei date la coeficientul lui x2: x2 + y2 + z2 – 2x + 4y – 3z + = 0.Atunci
4
3
coordonatele centrului sferei sunt: a = 1, b = −2, c = şi raza este dată de:
2
 13  9 13
R2 = a2 + b2 + c2 – d,  d =  , deci: R = 1 + 4 + − =2.
 4 4 4
2. Se dau sfera: (S) : (x – 3)2 + (y – 2)2 + (z – 1)2 = 9 şi punctul M(1, 4, 2) pe sferă. Să
se scrie ecuaţia planului tangent în M la sferă.
Soluţie: Ecuaţia planului tangent la sferă într-un punct al sferei se obţine prin
dedublare în acel punct din ecuaţia sferei. Astfel se obţine: (π) : −2(x – 3) + 2(y – 2)+
+ 1(z – 1) – 9 = 0, sau: (π) : −2x + 2y + z – 8 = 0.
x −1 y − 2 z − 6
Determină punctele de intersecţie ale dreptei (d ) : = = cu sfera
1 2 −5
(S) : x2 + y2 + z2 – 2x - 4y – 6z + 5 = 0. R: A(1 , 2 , 6) ; B(2 , 4 , 1).
Să ne reamintim…
xx0 + yy0 + zz0 – a(x + x0) – b(y + y0) – c(z + z0) + d = 0,
ecuaţia planului tangent la sferă în P0 ∈ (S), care se obţine prin dedublare din ecuaţia
sferei.
II.5.3.3. Poziţia unui plan faţă de o sferă
Fie sfera (S) de centru C(a, b, c) şi rază R, iar planul (π) de ecuaţie: (π) : Ax + By + Cz + D
= 0. N
Poziţia planului (π) faţă de sfera (S) se studiază prin compararea
distanţei de la centrul C al sferei la planul (π), cu raza R a sferei.
Dacă: r C1
1. d(C, (π)) > R, rezultă că planul (π) este exterior sferei. (π) M
2. d(C, (π)) = R, rezultă că planul (π) este tangent sferei. R
3. d(C, (π)) < R, rezultă că planul (π) este secant şi C(a, b, c)
taie sfera după un cerc real. În acest ultim caz, se Fig.3.
determină centrul şi raza cercului de secţiune.
(d)
94
Dacă N (A, B, C) vectorul director al normalei
la planul (π), se scriu ecuaţiile dreptei (d), care trece prin centrul sferei şi are direcţia dată de N
x −a y −b z −c
(fig. 3): (d) : = = . La intersecţia dintre dreapta (d) şi planul (π) se află centrul, C1,
A B C
al cercului de secţiune. Raza cercului, r, se află din triunghiul dreptunghic determinat de centrul sferei,
centrul cercului şi un punct oarecare M de pe cercul de secţiune şi anume:
r = R 2 − d 2 (C , (π )) .
Exemple 3
Se dau sfera:(S) : x2 + y2 + z2 – 6x + 2y – 2z – 5 = 0 şi planul:(π) :2x + y – 2z – 2 =
0. i)Să se arate că intersecţia planului cu sfera este un cerc real. ii)Să se scrie
ecuaţiile acestui cerc. iii)Să se afle coordonatele centrului şi raza cercului.
Soluţie: Un plan intersectează o sferă după un cerc real, dacă distanţa de la centrul
sferei la plan este mai mică decât raza sferei. i) Centrul sferei este C(3, −1, 1) şi raza
1
R = 4. Rezultă d(C, (π)) = . Întrucât d < R, planul (π) intersectează sfera (S) după
3
un cerc real: ( C ).
ii) Ecuaţiile cercului sunt date de sistemul format din ecuaţia sferei (S) şi a planului
 x 2 + y 2 + z 2 − 6 x + 2 y − 2 z − 5 = 0,
(π), deci, (C ) : 
2 x + y − 2 z − 2 = 0.
iii) Centrul C’ al secţiunii făcute de plan în sferă este piciorul perpendicularei duse din C
x − 3 y +1 z −1
pe planul (π). Cum (CC’) = = , intersectând cu planul, se găseşte:
2 1 −2
 25 10 11  1
C’  , − ,  . Raza r a secţiunii este dată de: r2 = R2 – d2(C, (π)) = 16 – =
 9 9 9 9
143 143
, r= .
9 3
Se dau sfera: (S) : 4x2 + 4y2 + 4z2 – 8x + 16y – 12z + 13 = 0 şi planul: (π) : x + y –
-2z + 2 = 0. Determină poziţia planului (π) faţă de sfera (S) .
R: planul (π) intersectează sfera (S) după un cerc real.
Să ne reamintim…
Poziţia planului (π) faţă de sfera (S) se studiază prin compararea distanţei de la centrul
C al sferei la planul (π), cu raza R a sferei. Dacă:
1. d(C, (π)) > R, rezultă că planul (π) este exterior sferei.
2. d(C, (π)) = R, rezultă că planul (π) este tangent sferei.
3. d(C, (π)) < R, rezultă că planul (π) este secant şi taie sfera după un cerc real.
II.5.3.4. Puterea unui punct faţă de o sferă
Definiţia 3. Se numeşte puterea punctului P0(x0, y0, z0) în raport cu sfera (S), numărul:
P( S ) ( P0 ) = ε P0 M 1 ⋅ P0 M 2 ,
unde M1 şi M2 sunt punctele de intersecţie ale dreptei d ( P0 , e ) cu sfera (S), iar ε = –1 dacă
P0 M 1 şi P0 M 2 au sensuri opuse (P0 interior sferei).
Prin trecere la norme în relaţia P0 M i = ρ i e , i = 1,2 , unde ρ1, ρ2 reprezintă rădăcinile

ecuaţiei ρ2 + 2ρ[(x0 – a)cos α + (y0 – b)cos β + (z0 – c)cos γ)] + S(x0, y0, z0) = 0, se obţine:
P0 M 1 = ρ1 şi P0 M 2 = ρ 2 , ( e = 1) ,
95
astfel că:
P(S) (P0 ) = ε ⋅ ρ1 ⋅ ρ 2 = ε ⋅ ρ1 ρ 2 = ρ1 ⋅ ρ2 = S(x0, y0, z0).
Se obţine astfel că puterea unui punct faţă de o sferă nu depinde de direcţia dreptei (d) ce
trece prin P0, ci numai de poziţia punctului P0 faţă de sferă.
În concluzie, puterea punctului P0 faţă de sfera (S) este:
P(S) (P0 ) = S(x0, y0, z0),
adică se obţine prin înlocuirea coordonatelor punctului în membrul întâi al ecuaţiei sferei.
Definiţia 4. Se numeşte plan radical a două sfere (S1) şi (S2), locul geometric al punctelor P din
E 3 , care au aceeaşi putere faţă de cele două sfere, adică: P(S1 ) (P) = P(S2 ) (P) .
Dacă P(x, y, z) este un punct al acestui loc geometric, atunci rezultă că: S1(x, y, z) = S2(x, y, z),
adică:
(S1) – (S2) = 0,
care este ecuaţia planului radical al sferelor (S1) şi (S2). Din (S1) – (S2) = 0 se obţine ecuaţia
carteziană generală a planului radical:
2(a1 – a2)x + 2(b1 – b2)y + 2(c1 – c2) + d1 – d2 = 0.
Observaţia 2. Se observă că vectorul C 2C1 are componentele: ((a1 – a2), (b1 – b2), (c1 – c2)), ceea ce
arată că planul radical este perpendicular pe linia centrelor.
Definiţia 5. Se numeşte axă radicală a trei sfere (S1), (S2), (S3), locul geometric al punctelor P
din E 3 care au aceeaşi putere faţă de cele trei sfere, adică:
P(S1 ) (P) = P(S2 ) (P) = P(S3 ) (P) .
Dacă (S1) – (S2) = 0 este ecuaţia planului radical al sferelor (S1) şi (S2), iar (S2) – (S3) = 0, ecuaţia
planului radical al sferelor (S2) şi (S3), atunci ecuaţia planului radical al sferelor (S1) şi (S3), adică: (S1)
– (S3) = 0, trece prin dreapta de intersecţie a primelor două. Astfel că ecuaţiile axei radicale a celor
trei sfere sunt:
( S1 ) − ( S 2 ) = 0,

( S 2 ) − ( S 3 ) = 0.
Poziţiile relative a două sfere (S1) şi (S2) se deduc din compararea distanţei dintre centrele
celor două sfere, cu suma razelor lor.
Pentru două sfere care se intersectează după un cerc real, are sens să se vorbească de
fascicol de sfere, adică de mulţimea sferelor care trec prin cercul de intersecţie a celor două sfere.
Ecuaţia fascicolului de sfere este: (S1) + λ(S2) = 0, λ ∈ R .
Pentru două sfere care se intersectează, cercul de secţiune se află în planul radical al celor
două sfere, deci ecuaţia fascicolului poate fi scrisă şi sub forma:
(S1) + λ((S1) − (S2)) = 0, λ ∈ R .
Exemple 4
Se dau punctul A(0, 0, 1) şi sfera (S): x2 + y2 + z2:– 6x + 2y -2z – 5 = 0. Să se
determine puterea punctului A faţă de sfera (S).
Soluţie: P(S) (A) = S(0, 0, 1) = - 6.
Se dau sfera: (S) : x2 + y2 + z2 – 6x + 2y – 2z – 5 = 0 şi punctul A(9, 0, 0).

Determină puterea punctului A faţă de sfera (S).
R: P(S) (A) = 22.
96
Să ne reamintim…
Puterea punctului P0 faţă de sfera (S) : P(S) (P0 ) = S(x0, y0, z0).
Ecuaţia planului radical al sferelor (S1) şi (S2:): (S1) – (S2) = 0.
Ecuaţia fascicolului de sfere : (S1) + λ(S2) = 0, λ ∈ R .
( S1 ) − ( S 2 ) = 0,
Ecuaţiile axei radicale a celor trei sfere : 
( S 2 ) − ( S 3 ) = 0.
Cuadrice pe formă redusă
II.5.4. Elipsoidul
Definiţia 6. Se numeşte elipsoid, (E), locul geometric al punctelor M din spaţiu E 3 , ale căror
coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i, j, k } satisfac ecuaţia:
x2 y2 z2
(E) : + + − 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
Pentru a vedea care este forma acestei suprafeţe se face intersecţia ei cu:
-axele de coordonate:
(Ox) : A(a, 0, 0) şi A’(−a, 0, 0), (Oy) : B(0, b, 0) şi B’(0, −b, 0), (Oz) : C(0, 0, c) şi C’(0, 0, −c);
-planele de coordonate:
 x2 y2  x2 z2  y2 z2
 2 + 2 − 1 = 0,  2 + 2 − 1 = 0,  + − 1 = 0,
(xOy) :  a b (xOz) :  a c (yOz) :  b 2 c 2 adică elipse în
 z = 0,  y = 0,  x = 0,
  
planele de coordonate;
-plane paralele cu planele de coordonate, de ecuaţii:
 x2 y 2  h2 
 + − 1 −  = 0,
z = h :  a 2 b 2  c 2  care reprezintă elipse, dacă h < c.
 z = h,

Analog pentru intersecţia cu planele de ecuaţii: y = h, respectiv x = h.
Întrucât pentru M(x, y, z) ∈ (E) rezultă: M1(−x, y, z), M2(x, −y, z), M3(x, y, −z),
M4(−x, −y, −z) ∈ (E) se obţine că z
elipsoidul admite planele de coordonate
(xOy), (xOz) şi (yOz), ca plane de C
simetrie. De asemenea şi intersecţiile
acestor plane: axele de coordonate (Ox),
(Oy), (Oz) sunt axe de simetrie ale
elipsoidului, precum şi originea O este P1’
centrul de simetrie al elipsoidului. O y
B’ B
Dacă a = b = c se obţine o sferă. P1
Dacă se are în vedere cele expuse
mai sus, se poate reprezenta elipsoidul
ca în fig. 4. x
C’
Fig.4
Prezintă elipsoidul .
97
Să ne reamintim…
Se numeşte elipsoid, (E), locul geometric al punctelor M din spaţiu E 3 , ale căror
coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i, j, k } satisfac ecuaţia:
x2 y2 z2
(E) : + + − 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
II.5.5. Hiperboloidul cu o pânză
Definiţia 7. Se numeşte hiperboloid cu o pânză, (H1), locul geometric al punctelor M din spaţiul
E3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k }, satisfac
x2 y2 z2
ecuaţia: (H1) : + − − 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
Se procedează ca în cazul precedent; astfel se face intersecţia acestei suprafeţe cu:
-axele de coordonate: (Ox) : A(a, 0, 0) şi A’(−a, 0,0), (Oy) : B(0, b, 0) şi B’(0, −b, 0),
(Oz) : pentru x = 0 şi y = 0, sistemul nu are soluţie, deci cuadrica nu intersectează axa (Oz).
 x2 y2  x2 z2
 1 0,  − − 1 = 0,
-planele de coordonate: (xOy) :  a 2 b 2 + − = elipsă, (xOz) :  a 2 c 2 hiperbolă,
 z = 0,  y = 0,
 
y 2
z 2
 2 − 2 − 1 = 0,
(yOz) :  b c hiperbolă.
 x = 0,

x2 y 2  h2 
-plane paralele cu planele de coordonate, de ecuaţii: z = h : − 1 +  = 0, elipsă
a 2 b 2  c 2 
+
x 2 z 2  h2 
pentru orice h ∈ R ; y = h : − − 1 −  = 0, hiperbolă pentru orice h < b;
a 2 c 2  b 2 
y2 z2  h 2 
x=h: − − 1 −  = 0, hiperbolă pentru orice h < a.
b 2 c 2  a 2 
Ca şi în cazul elipsoidului, suprafaţa (H1) are planele de coordonate, axele şi originea ca
plane de simetrie, axe de simetrie şi respectiv centru de simetrie.
x 2 y2 z2
Observaţia 3. Suprafaţa (H1) : + − − 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0 se mai numeşte:
a 2 b2 c2
hiperboloid cu o pânză cu axa (Oz) ca axă netransversală. Fig. 5.
2 2 2
x y z z
Definiţia 8. Suprafaţa (Σ) : 2 + 2 − 2 = 0 este un con numit
a b c
conul asimptotic al hiperboloidului cu o pânză, (H1).
Reprezentarea grafică a hiperboloidului cu o pânză este redată
în fig. 5. A’
Definiţia 9. 1. Se numeşte suprafaţă riglată, o suprafaţă (Σ)
⊂ E 3 , care poate fi generată prin mişcarea unei drepte (d),care B’ O B y
se sprijină pe o curbă (Γ). În acest caz, dreapta (d) se A
numeşte generatoarea rectilinie a suprafeţei riglate (Σ),iar x
curba (Γ) se numeşte curbă directoare a suprafeţei (Σ). 2. O
cuadrică se numeşte dublu riglată, dacă prin fiecare punct
al său trec două drepte distincte conţinute în cuadrică.
98
Teorema 1. Hiperboloidul cu o pânză este o cuadrică dublu riglată.
Demonstraţie: Se consideră ecuaţia canonică a hiperboloidului cu o pânză:
x2 y2 z2 x z x z  y  y
(H1) : 2 + 2 − 2 − 1 = 0 . Aceasta este echivalentă cu:  +  ⋅  −  = 1 +  ⋅ 1 −  ,
a b c a c a c  b  b
rezultă că următoarele familii de drepte: {(∆λ) | λ ∈ R } şi {(∆µ) | µ ∈ R * } sunt conţinute pe
*
hiperboloid, dreptele având respectiv ecuaţiile:

x z  y x z  y
 a + c = λ 1 + b  ,  a + c = µ 1 − b  ,
     
(∆λ) :  şi (∆µ) : 
 x − z = 1 1 − y  , λ ∈ R *  x − z = 1 1 + y  , µ ∈ R * .
 a c λ  b   a c µ  b 
Observaţia 4. Generatoarele distincte care trec printr-un punct al hiperboloidului cu o pânză,

determină planul tangent la suprafaţă în acel punct.
Propoziţia 1. Prin fiecare punct al hiperboloidului (H1) trece o generatoare şi numai una din
fiecare din cele două familii de generatoare: (∆λ) şi (∆µ).
Consecinţa 1. Două generatoare din aceeaşi familie nu se întâlnesc (sunt necoplanare).
Propoziţia 2. Orice generatoare din familia (∆λ) întâlneşte toate generatoarele din familia (∆µ) şi
reciproc.
Exemple 5
y2 z2
Să se determine generatoarele rectilinii ale cuadricei: (H1) : x2 − + −1=0
4 9
conţinute în planul: (π) : 6x + 3y – 2z + 6 = 0.
Soluţie: Ecuaţiile familiilor de generatoare rectilinii ale cuadricei date sunt:

 y  z  y  z
 x + 2 = λ 1 + 3  ,  x + 2 = µ 1 − 3  ,
     
(∆ λ ) :  şi (∆ µ ) : 
 x − y = 1 1 − z  , λ ∈ R *  x − y = 1 1 + z  , µ ∈ R * .
 2 λ  3  2 µ  3
Din ecuaţiile familiei de generatoare rectilinii (∆λ), împreună cu ecuaţia planului se
formează un sistem liniar, neomogen, de trei ecuaţii cu trei necunoscute, care trebuie să fie
compatibil nedeterminat. Prin urmare, determinantul său caracteristic trebuie să fie nul. Se
 1 λ
1 − 
 2 3
1 1
obţine condiţia: Det  1 −  = 0 , de unde rezultă λ = −1.
2 3λ 
 
 6 3 − 2 
 
6 x + 3 y + 2 z + 6 = 0,
Ecuaţiile generatoarei rectilinii căutate sunt: (∆ λ ) : 
6 x − 3 y − 2 z + 6 = 0.
Analog se determină o generatoare din familia (∆µ).
y2 z2
Determină generatoarele rectilinii ale cuadricei: (H1) : x2 − + − 1 = 0 , care
4 9
99
 y  z  y  z
 x + 2 = 1 + 3  ,  x + 2 = 1 − 3  ,
     
trec prin A(1 , 0 , 0) . R: (∆ λ A ) :  şi ( ∆ µ A ) : 
 x − y = 1 − z ,  x − y = 1 + z .
 2  3  2  3
Să ne reamintim…
Se numeşte hiperboloid cu o pânză, (H1), locul geometric al punctelor M din spaţiul
E 3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k },
x2 y2 z2
satisfac ecuaţia: (H1) : + − − 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
II.5.6. Hiperboloidul cu două pânze
Definiţia 10. Se numeşte hiperboloid cu două pânze, (H2), locul geometric al punctelor M din spaţiul
E3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k } satisfac ecuaţia:
x2 y2 z2
(H2) : + − + 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
Dacă se consideră în mod asemănător, intersecţiile hiperboloidului cu două pânze cu axele
de coordonate şi planele de coordonate, se observă că acesta are numai două vârfuri, nu taie
planul (xOy), iar intersecţiile lui cu planele (xOz), (yOz) sunt hiperbole. z
-Intersecţiile suprafeţei (H2) cu plane paralele cu planul (xOy), sunt:
 x 2 y2  h 2 
 2 + 2 −  2 − 1 = 0,
a b c  Pentru h > c se obţin elipse.
z = h . C
 O
-Intersecţiile suprafeţei (H2) cu planele de ecuaţii x = h şi respectiv
C’ y
y = h sunt hiperbole. Fig. 6.
Această suprafaţă are aceleaşi simetrii ca şi hiperboloidul cu o pânză.
x
x 2 y2 z2
Definiţia 11. 2 + 2 − 2 = 0 este un con, numit conul asimptotic
a b c
al hiperboloidului cu două pânze(H2).
Hiperboloidul cu două pânze are următoarea reprezentare grafică (fig.6).
Prezintă hiperboloidul cu două pânze.
Să ne reamintim…
Se numeşte hiperboloid cu două pânze, (H2), locul geometric al punctelor M din spaţiul
E3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = 0, i , j, k
{ }
x2 y2 z2
satisfac ecuaţia: (H2) : + − + 1 = 0 , a > 0, b > 0, c > 0.
a 2 b2 c2
II.5.7. Paraboloidul eliptic
Definiţia 12. Se numeşte paraboloid eliptic, (PE) locul geometric al punctelor M din spaţiul E 3 ,
ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k }, satisfac ecuaţia:
x 2 y2 z
(PE) : + = 2 pz , p > 0, a > 0, b > 0. Fig. 7.
a 2 b2
-Intersecţia paraboloidului eliptic cu planul (yOz) şi respectiv
(xOz) este parabola:
100
O y
x = 0,  y = 0,
 2 
y şi respectiv parabola:  x 2
 2 = 2 pz,  2 = 2 pz .
b a
-Intersecţiile suprafeţei (PE) cu planele de ecuaţii z = h > 0, sunt
elipse, iar cu planele de ecuaţii: x = h, respectiv y = h sunt parabole.
Din forma ecuaţiei rezultă că planele (xOz) şi (yOz) sunt plane de simetrie, iar axa (Oz), axă de
simetrie. Paraboloidul eliptic are următoarea reprezentare grafică (fig. 7).
Prezintă paraboloidul eliptic .
Să ne reamintim…
Se numeşte paraboloid eliptic, (PE) locul geometric al punctelor M din spaţiul E 3 ,
ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k }, satisfac
x 2 y2
ecuaţia: (PE) : + = 2 pz , p > 0, a > 0, b > 0.
a 2 b2
II.5.8. Paraboloidul hiperbolic

Definiţia 13. Se numeşte paraboloid hiperbolic sau şa, (PH), locul geometric al punctelor M din
spaţiul E3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k } satisfac
2 2
ecuaţia: (PH) : x − y = 2 pz , p > 0, a > 0, b > 0.
a 2 b2
x y x y
 − = 0,  + = 0,
-Intersecţia cu planul (xOy) sunt dreptele:  a b şi a b
z = 0, z = 0.
-Intersecţiile cu plane paralele cu (xOy) de ecuaţii z = h, h ∈ R * sunt hiperbolele:
x2 y2
 2 − 2 − 2 ph = 0,
a b
z = h .

-Intersecţiile lui (PH) cu planele (xOz) şi (yOz) sunt respectiv parabolele:
 y = 0, x = 0,
 
 x2 şi  y2
2 pz = 2 2 pz = 2 .
 a  b
-Intersecţiile suprafeţei (PH) cu plane paralele cu planul (yOz), de ecuaţii x = h, h ∈ R * , sunt
x = h,

parabolele:  h2 y2
 2 pz = − , h ∈ R *.
 a 2 b2
-Intersecţiile cu plane paralele cu planul (xOz), de ecuaţii y = h, h ∈ R * , sunt parabolele:
 y = h, z

 x 2
h 2
*
2 pz = 2 − 2 , h ∈ R .
 a b
Paraboloidul hiperbolic este simetric faţă de (xOz), (yOz) O
şi axa (Oz).
Paraboloidul hiperbolic are următoarea reprezentare y
grafică (fig. 8).
x
101
Fig. 8.
x2 y2
Fie (PH) : − = 2 pz un paraboloid hiperbolic.
a 2 b2
Ca şi în cazul hiperboloidului cu o pânză, se obţine:
x y x y
 a + b = 2 λz ,  a − b = 2 µz ,
Definiţia 14. Familiile de drepte: (∆λ) :  şi (∆µ) : 
 x − y = 1 , λ ∈ R* x + y = 1 ,
 a b λ  a b µ
µ ∈ R * , se numesc generatoarele rectilinii ale paraboloidului hiperbolic.
În concluzie şi paraboloidul hiperbolic este o cuadrică dublu riglată, deoarece prin fiecare
punct al său trec două drepte distincte, conţinute pe cuadrică.
Observaţia 5. Rezultatele propoziţiilor 1 şi 2 demonstrate în cazul hiperboloidului cu o pânză,
rămân valabile şi în cazul paraboloidului hiperbolic.
Prezintă paraboloidul hiperbolic.
Să ne reamintim…
Se numeşte paraboloid hiperbolic sau şa, (PH), locul geometric al punctelor M din
spaţiul E 3 , ale căror coordonate (x, y, z) în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k }
2 2
satisfac ecuaţia: (PH) : x − y = 2 pz , p > 0, a > 0, b > 0.
a 2 b2
II.5.9. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă rezultate referitoare la cuadrice Din
această mulţime, pe ecuaţie generală se studiază sfera. Astfel se analizează: intersecţia
unei sfere cu o dreaptă şi poziţia unui plan faţă de o sferă. Se prezintă de asemenea
noţiunile de: putere a unui punct faţă de o sferă, plan radical a două sfere şi axă
radicală a trei sfere. Studiul celorlalte cuadrice prezente în teorie: elipsoidul,
hiperboloidul cu o pânză, hiperboloidul cu două pânze, paraboloidul eliptic şi paraboloidul
hiperbolic este făcut pe ecuaţii canonice, urmărindu-se în esenţă pentru fiecare cuadrică în
parte, următoarele probleme: definirea cuadricei, determinarea intersecţiilor acesteia cu
axele de coordonate, cu planele de coordonate, cu plane paralele cu planele de coordonate,
stabilirea eventualelor simetrii ale cuadricei, a ecuaţiilor familiilor de generatoare rectilinii
pentru cuadricele dublu reglate şi reprezentarea grafică a fiecărei cuadrice.
1.Scrie cel puţin trei ecuaţii ale sferei.
2.Scrie ecuaţia planului tangent la sfera (S): (x-a)2 + (y-b)2 + (z-c)2 – R2 = 0 într-un
punct P0(x0,y0,z0) situat pe sferă.
3.Defineşte conceptele de: putere a unui punct faţă de o sferă, plan radical a două
sfere, axă radicală a trei sfere.
4.Caracterizează: i) poziţiile relative ale unei drepte faţă de o sferă; ii) poziţiile
relative ale unui plan faţă de o sferă.
5.Defineşte şi exemplifică noţiunile de : cuadrică şi cuadrică dublu riglată .
6.Scrie ecuaţia sferei cu centrul C(−2, 1,−3) tangentă la planul(π): 3x – 4y + 1 = 0.
1.Revezi II.5.3.1.-.Ecuaţiile sferei.2.Revezi II.5.3.2.- Ecuaţia planului tangent la
sferă în P0 ∈ (S).3.Revezi II.5.3.4.- Puterea unui punct faţă de o sferă .
4.i) Revezi II.5.3.2.- cazurile: 1), 2), 3); ii) Revezi II.5.3.3.- cazurile: 1), 2), 3);
5.Revezi definiţia 1 şi definiţia 9-2 .
102
6.(S) : 25x2 + 25y2 + 25z2 + 100x – 50y + 150z + 269 = 0.
103
Unitatea de învăţare II.6. Generarea suprafeţelor
Cuprins
II.6.1. Introducere .................................................................................................................. 103
II.6.2. Competenţe ................................................................................................................. 103
II.6.3. Suprafeţe cilindrice ..................................................................................................... 104
II.6.4. Suprafeţe conice .......................................................................................................... 105
II.6.5. Suprafeţe de rotaţie ..................................................................................................... 106
II.6.6. Rezumat ...................................................................................................................... 108
II.6.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................... 108
II.6.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ..................................................... 108
II.6.1. Introducere
Teoria referitoare la geometria suprafeţelor este prezentată în detaliu în geometria
diferenţială. În cadrul acestei unităţi de învăţare se face o scurtă introducere, fără o
demonstraţie riguroasă în definirea unei curbe sau a unei suprafeţe şi se deduc ecuaţiile
câtorva dintre cuadricele studiate în unitatea de învăţare II.5. Astfel, sunt deduse ecuaţiile
carteziene ale suprafeţelor: cilindrice, conice şi de rotaţie . Acestea vor fi obţinute prin
deplasarea condiţionată geometric a unei curbe, în particular a unei drepte din spaţiu.

-să prezinte şi să exemplifice noţiunile de: suprafaţă cilindrică, suprafaţă conică, şi
suprafaţă de rotaţie;
-să determine ecuaţiile acestor clase de suprafeţe;
-să decidă dacă o ecuaţie dată este ecuaţia unei suprafeţe cilindrice, conice, sau de
rotaţie.
Generarea suprafeţelor
Prin suprafaţă dată implicit, se înţelege locul geometric al punctelor M din spaţiul E 3 , ale
căror coordonate (x, y, z), în raport cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, satisfac o ecuaţie
de forma: F(x, y, z) = 0.
Prin curbă în spaţiu dată implicit, se înţelege locul geometric al punctelor M din spaţiul E 3 ale
căror coordonate (x, y, z), în raport cu reperul ortonormat R = {O, i , j , k }, satisfac sistemul:
 F ( x, y, z ) = 0,

G ( x, y, z ) = 0,
adică o curbă în spaţiu este dată ca intersecţie a două suprafeţe.
Se poate vorbi de familii de suprafeţe sau familii de curbe în spaţiu.
Ecuaţia F(x, y, z, λ ) = 0, λ ∈ R , reprezintă o familie de suprafeţe, depinzând de un
parametru, iar sistemul:
 F ( x, y, z , λ ) = 0,

G ( x, y, z , µ ) = 0, λ , µ ∈ R ,
reprezintă o familie de curbe în spaţiu.
Dacă unei familii de curbe în spaţiu i se impune o condiţie suplimentară pentru parametrii
103
λ şi µ, de exemplu: Φ(λ, µ) = 0, atunci din sistemul:
 F ( x, y, z , λ ) = 0,

G ( x, y , z, µ ) = 0,
Φ (λ , µ ) = 0, λ , µ ∈ R ,

prin eliminarea parametrilor λ şi µ, se obţine: Ψ(x, y, z) = 0, adică o suprafaţă.
II.6.3
3. Suprafeţe cilindrice
Definiţia 1. Se numeşte suprafaţă cilindrică, suprafaţa generată prin mişcarea unei drepte,
numită generatoare, care rămâne paralelă cu o dreaptă dată şi se sprijină pe o curbă dată, numită
curbă directoare a suprafeţei (fig. 1.). (d)
(P) = 0
Se consideră dreapta (d) de ecuaţii: (d) :  Fig. 1.
(Q) = 0 , (C)
dată ca intersecţie a două plane.Fie curba (C) dată ca inter-

 F ( x, y, z ) = 0,
secţie a două suprafeţe: (C) : 
G ( x, y, z ) = 0.
Dreptele generatoare (∆.λ, µ), paralele cu dreapta (d), se obţin ca intersecţii a două familii de
(P) = λ ,
plane, paralele cu planele (P) şi (Q): (∆.λ, µ) :  Condiţia ca aceste drepte să se
(Q) = µ, λ , µ ∈ R.
(P) = λ ,
(Q) = µ,

sprijine pe curba (C) este ca sistemul:  să aibă soluţii.
( F ) = 0,
(G ) = 0,
Sistemul este subdimensionat, are patru ecuaţii şi x, y, z, λ, µ necunoscute, deci în general este
compatibil. Dacă se elimină x, y, z din cele patru ecuaţii, se obţine o singură ecuaţie în λ şi µ:
Φ (λ, µ) = 0, numită condiţie de sprijin (sau condiţie de compatibilitate a sistemului).
Dacă se înlocuiesc λ şi µ din ecuaţiile generatoarelor, (∆ λ,µ) în această condiţie, adică
(S) : Φ((P), (Q)) = 0 se obţine ecuaţia suprafeţei cilindrice.
Observaţia 1. Dacă este dată numai direcţia dreptei (d), adică vectorul ei director: v (l, m, n), atunci
ţinând cont că toate dreptele din spaţiu paralele cu această direcţie taie cel puţin unul din planele de
coordonate, se pot scrie ecuaţiile generatoarelor luând puncte din unul din aceste plane, dacă direcţia
x−λ y−µ z
nu este paralelă cu el: (∆.λ, µ) : = = , aici fiind luat un punct M(λ, µ, 0), λ, µ ∈ R din
l m n
 l
 x − λ = n z ,
planul (xOy). Astfel ecuaţiile generatoarelor se mai pot scrie: (∆.λ, µ) : 
 y − µ = m z, λ , µ ∈ R.
 n
Caz particular: Să se scrie ecuaţia suprafeţei cilindrice cu generatoarele paralele cu axa (Oz) şi
 (F) = 0, x = 0, x = λ,
curba directoare (C):  Axa (Oz) are ecuaţiile: (Oz):  deci (∆.λ, µ) : 
(G) = 0.  y = 0, y = µ ,
λ, µ ∈ R , iar ecuaţia suprafeţei cilindrice cu generatoarele paralele cu (Oz) este Φ(x, y) = 0, ecuaţie în
care lipseşte necunoscuta z. În mod analog se obţin ecuaţiile suprafeţelor cilindrice cu generatoarele
paralele cu axele (Ox) şi respectiv (Oy).
104
Exemple 1
Să se determine ecuaţia suprafeţei cilindrice ale cărei generatoare sunt paralele cu dreapta:
 x + y + z = 0,  x 2 + y 2 + z 2 − z = 0,
(d ) :  şi are curba directoare: (C ) : 
 x + 2 y + 3 z = 0,  y = 0.
Soluţie: Ecuaţiile generatoarelor paralele cu dreapta dată sunt:
x + y + z = λ ,
(∆.λ, µ) :  Condiţia ca aceste drepte să se sprijine pe curba
 x + 2 y + 3 z = µ, λ , µ ∈ R.
x + y + z = λ,
 x + 2 y + 3z = µ ,

(C) este ca următorul sistem să aibă soluţii:  2 2 2
Prin eliminarea
 x + y + z − z = 0,
 y = 0.
necunoscutelor x, y, z din cele patru ecuaţii, se obţine condiţia de sprijin sau de
compatibilitate: (3λ − µ)2 + (λ − µ)2 + 2(λ − µ) = 0,de unde se obţine ecuaţia
suprafeţei cilindrice căutate: (S) : 2x2 + y2 + 2z2 + 2xy + 2yz – y – 2z = 0.
Determină ecuaţia suprafeţei cilindrice (S), având generatoarele paralele cu
x −1 y z +1  xy = a 2 ,
dreapta (d): = = şi care se sprijină pe curba (C) : 
2 3 −1  z = 0, a ∈ R.
2
R:(S): (x + 2z)(y + 3z) = a .
Să ne reamintim…
(P) = λ ,
Dreptele generatoare: (∆.λ, µ) : 
(Q) = µ, λ , µ ∈ R.
Ecuaţia suprafeţei cilindrice: (S) : Φ((P), (Q)) = 0.
II.6.4. Suprafeţe conice
Definiţia 2. Se numeşte suprafaţă conică, suprafaţa generată prin mişcarea unei drepte, numită
generatoare, care trece printr-un punct fix, numit vârf şi se sprijină pe o curbă dată, numită
curbă directoare (fig. 2).
Fie V punctul fix. Se poate presupune că V este obţinut ca intersecţie a trei plane (eventual
paralele cu planele de coordonate), adică:
(P) = 0,  (P) ≡ x − x 0 = 0, V
 
V : (Q) = 0 , respectiv, dacă V(x0, y0, z0), atunci: (Q) ≡ y − y 0 = 0, (C)
( R ) = 0,  (R) ≡ z − z = 0 .
  0
Toate dreptele care trec prin V pot fi obţinute prin intersec-

( P ) = λ ( R),
tarea fascicolelor de plane:(∆.λ, µ) : 
(Q) = µ ( R) , λ , µ ∈ R. Fig. 2.
 F ( x , y , z ) = 0,
Fie (C) curba directoare, de ecuaţii:(C) : 
G ( x, y, z ) = 0.
Condiţia ca dreptele generatoare (∆.λ, µ) să se sprijine pe curba directoare (C), este ca
 (P) = λ(R),
(Q) = µ(R),
sistemul:  să fie compatibil. În mod analog cu cazul suprafeţelor cilindrice, prin
(F) = 0 ,

(G) = 0 ,
105
eliminarea lui x, y, z din acest sistem, se obţine condiţia de sprijin: Φ(λ , µ) = 0. Dacă se
înlocuiesc pe λ şi µ din ecuaţiile generatoarelor (∆.λ, µ), se obţine ecuaţia suprafeţei conice:
 (P) (Q) 
(S) : Φ  ,  = 0 .
 (R) (R) 
Observaţia 2. Dacă se ţine cont de faptul că dintre cei trei parametri directori ai unei direcţii din
spaţiu, sunt esenţiali doar doi, o direcţie oarecare poate avea componentele (λ, µ, 1) şi atunci, dacă
vârful este dat prin coordonatele lui, adică: V(x0, y0, z0), dreptele generatoare au ecuaţiile: (∆.λ, µ) :
x − x0 y − y 0 z − z 0  x − x0 = λ ( z − z 0 ),
= = , λ, µ ∈ R , adică: (∆.λ, µ) : 
λ µ 1  y − y 0 = µ ( z − z 0 ) , λ , µ ∈ R.
Exemple 2
Să se determine ecuaţia suprafeţei conice cu vârful în V(1, 2, 0) şi având curba directoare:
 x 2 + z 2 − 4 = 0,
(C ) : 
 y = 0.
Soluţie: Vârful V se află la intersecţia planelor: (π1) : x – 1 = 0, (π2) : y – 2 = 0,
(π3) : z = 0. Ecuaţiile generatoarelor ce trec prin V sunt:
( x − 1) − λ ( y − 2) = 0,
(∆.λ, µ) :  Condiţia ca aceste drepte să se sprijine pe
 z − µ ( y − 2) = 0, λ , µ ∈ R.
curba (C) este ca următorul sistem să fie compatibil:
( x − 1) − λ ( y − 2) = 0,
 z − µ ( y − 2) = 0,

 2 2
Prin eliminarea necunoscutelor x, y, z între cele patru ecuaţii,
 x + z − 4 = 0 ,
 y = 0.
se obţine condiţia de sprijin sau de compatibilitate: (1 – 2λ)2 + 4µ2 − 4 = 0.
Eliminând parametrii λ şi µ între condiţia de sprijin şi ecuaţiile generatoarelor,
se obţine ecuaţia suprafeţei conice:
(S) : (y – 2x)2 + 4z2 – 4(y – 2)2 = 0, sau:(S) : 4x2 – 3y2 + 4z2 – 4xy + 16y – 16 = 0.
Scrie ecuaţia suprafeţei conice (S) cu vârful în V, dat de intersecţia planelor
(π1) : x + 3z - 10 = 0, (π2) : y - 2 = 0, (π3) : x - z + 2 = 0 şi care are drept curbă
 x 2 + z 2 − 2 x = 0,
directoare curba (C) : 
 y = 0.
R: (S): (y –2x)2 + (3y – 2x)2 – (3y - 2z)(y – 2) = 0.
Să ne reamintim…
axa
( P ) = λ ( R),
Dreptele generatoare: (∆.λ, µ) : 
(Q) = µ ( R) , λ , µ ∈ R.
 (P) (Q) 
Ecuaţia suprafeţei conice: (S) : Φ  ,  = 0 .
 (R) (R) 
(C) O1
II.6.5. Suprafeţe de rotaţie
Definiţia 4. Se numeşte suprafaţă de rotaţie, suprafaţa generată prin ( C λ,µ)
rotirea (fără alunecare) a unei curbe (C) în jurul unei drepte fixe (d),
numită axă de rotaţie.
Se observă că fiecare punct al curbei (C) descrie un cerc ( C ) M0
cu centrul O1 pe dreapta (d), având planul perpendicular pe axa de
(d)
rotaţie (fig. 4).
Fig. 4.
106
Deci, se poate spune că suprafaţa de rotaţie este suprafaţa
generată de cercuri, cu centrele pe axa de rotaţie, (d), de rază variabilă, având planul
perpendicular pe axă şi care se sprijină pe curba (C).Fie axa de rotaţie:
x − x0 y − y 0 z − z 0  F ( x, y, z ) = 0,
(d) : = = , şi curba dată (C), de ecuaţii: (C) : 
l m n G ( x, y, z ) = 0.
Cercurile generatoare se obţin dacă se intersectează sfere cu centrul
în M0(x0, y0, z0) şi rază variabilă, cu plane paralele între ele şi perpendiculare pe axa de rotaţie:
( x − x0 ) 2 + (y − y 0 )2 + ( z − z 0 ) 2 = λ2 ,
( C λ, µ) : 
lx + my + nz = µ, λ ∈ R * , µ ∈ R.
Dacă se impune condiţia ca aceste cercuri să se sprijine pe curba dată (C), din sistemul
format de ecuaţiile cercurilor generatoare şi ecuaţiile curbei (C), se obţine condiţia de sprijin:
Φ(λ2, µ) = 0.
Prin înlocuirea lui λ2 şi a lui µ din ecuaţiile generatoarelor, se obţine:
( S ) : Φ ( x − x 0 ) 2 + (y − y 0 ) 2 + ( z − z 0 ) 2 , lx + my + nz = 0,
[ ]
care reprezintă ecuaţia suprafeţei de rotaţie.
Observaţia 3. Se observă că ecuaţia unei suprafeţe de rotaţie este o funcţie: Φ((S), (P)) = 0 unde
(S) = 0, (P) = 0 sunt respectiv ecuaţia unei sfere şi a unui plan.
Exemple 3
xy + xz + yz = 0 este ecuaţia unui con de rotaţie, deoarece se poate scrie:
(x + y + z)2 – (x2 + y2 + z2) = 0.
Exemple 4
Să se determine ecuaţia suprafeţei care se obţine prin rotirea curbei:
 x 2 − 2 y 2 + z 2 − 5 = 0,
(C ) :  în jurul axei: (d) : x = y = z.
 x + z + 3 = 0,
Soluţie: Cercurile generatoare ( C λ, µ) rezultă la intersecţia unor plane normale pe

dreapta (d) cu sfere cu centrul situat pe axa (d) şi de rază variabilă:
 x 2 + y 2 + z 2 = λ2 ,
(C λ, µ) :
 x + y + z = µ , λ ∈ R * , µ ∈ R.
Dacă se impune condiţia ca aceste cercuri generatoare să se sprijine pe curba directoare
 x 2 + y 2 + z 2 = λ2 ,

x + y + z = µ,
(C), se obţine sistemul compatibil:  2 2 2
 x − 2 y + z − 5 = 0,
 x + z + 3 = 0.

Prin eliminarea necunoscutelor x, y, z din cele patru ecuaţii se obţine condiţia de sprijin:
λ2 – 3(µ + 3)2 – 5 = 0.
Eliminând λ şi µ între ultima relaţie şi ecuaţiile cercurilor generatoare se obţine
ecuaţia suprafeţei de rotaţie căutate: (S) : x2 + y2 + z2 – 3(x + y + z + 3)2 – 5 = 0.
107
x 2 y2
 − − 1 = 0,
Scrie ecuaţia suprafeţei (S) generată de rotirea hiperbolei (C ) :  a 2 b 2 în
z = 0,

x2 y2 + z2
jurul axei (Ox). R: (S): − −1 = 0 .
a2 b2
Să ne reamintim…
( x − x 0 ) 2 + (y − y 0 ) 2 + ( z − z 0 ) 2 = λ2 ,
Cercurile generatoare:( C λ, µ) : 
lx + my + nz = µ, λ ∈ R * , µ ∈ R.
Ecuaţia suprafeţei de rotaţie:
( S ) : Φ ( x − x 0 ) 2 + (y − y 0 )2 + ( z − z 0 ) 2 , lx + my + nz = 0 .
[ ]
II.6.6. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă rezultate referitoare la modul de
determinare a ecuaţiilor: suprafeţelor cilindrice, suprafeţelor conice, suprafeţelor
conoide cu plan director şi suprafeţelor de rotaţie.
Se defineşte fiecare dintre suprafeţele enumerate mai sus, iar determinarea ecuaţiilor
acestora se face după un algoritm în trei paşi: scrierea ecuaţiilor generatoarelor,
determinarea condiţiei de sprijin şi găsirea ecuaţiei suprafeţei respective.

1. Completează definiţia: Se numeşte suprafaţă cilindrică …
2. Completează definiţia: Se numeşte suprafaţă conică …
3. Completează definiţia: Se numeşte suprafaţă de rotaţie …
4. Determină ecuaţia suprafeţei cilindrice ale cărei generatoare sunt paralele cu
x = y 2 ,
dreapta: (d ) : x = y = z şi are curba directoare: (C ) : 
 z = 0.
5. Determină ecuaţia suprafeţei conice cu vârful în V(1, 1, 1) şi având curba
 x 2 + y 2 − 4 = 0,
directoare: (C ) : 
 z = 0.
6. Scrie ecuaţia suprafeţei care se obţine prin rotirea hiperbolei
 x2 y2
 − − 1 = 0,
(C) :  a 2 b 2 în jurul axei (Oy).
 z = 0,

1.Revezi definiţia 1.
4.Revezi Exemple 1. (S) : (y – z)2 = x - z .
5.Revezi Exemple 2. (S): (z –x)2 + (z– y)2 – 4(z - 1) 2 = 0.
x 2 + z 2 y2
6.Revezi Exemple 4. (S): − 2 −1 = 0 .
a2 b
108
Temă de control 2 – Geometrie analitică
1. Se dau vectorii a , b şi c cu a = 8 , b = 1 , c = 2 , (a , b ) = π4 , (a , c ) = π ,
3
(b , c ) = π6 . Calculează norma vectorului a + b − c .
2. Punctele A(-4, 1, 2), B(-3, -1, 1), C(4, -2, 0), D(2,0,1) sunt vârfurile unui tetraedru. Determină
lungimea înălţimii tetraedrului DABC, duse din D pe baza ABC.
3. Scrie ecuaţia unui plan: i) paralel cu planul (xOy) şi care trece prin punctul A(2, −5, 3); ii)
care trece prin axa (Oz) şi prin punctul B(−8, 1, 2); iii) paralel cu (Ox), care trece prin
punctele C1(4, 0, 0) şi C2(7, 2, 1); iv) care conţine punctele necoliniare D(1,0,1), E(0,1,0),
− − − −
F(0,1,1); v) care conţine punctul G(0,1,2) şi are vectorul normal N = i − 2 j + k .
4. Află simetricul A’ al punctului A(1, 3, 0) faţă de planul (π) : x + 2y –2 z + 3 = 0.
5. i) Stabileşte natura, genul şi centrul conicei: (Γ): 5x2 + 8xy + 5y2 – 18x – 18y + 9 = 0. ii)
Redu la forma canonică şi reprezintă grafic conica (Γ).
6. Se dau punctele: A(-1,1,2), B(1,3,3), C(0,2,5). Scrie:
i) ecuaţia sferei (S) cu centrul în punctul A şi care trece prin punctul B;
ii) ecuaţia planului tangent în punctul C la sfera (S), determinată la punctul i).
 23 2 2
x + y 3 = a 3 ,
7. Scrie ecuaţia suprafeţei care se obţine prin rotirea astroidei (C) :  în jurul
 z = 0
axei (Oy).
După rezolvare, tema de control trebuie transmisă tutorelui, pe foi scrise de mână,
îndosariate.
• Oficiu: 10 puncte;
• Subiectul 1: 10 puncte;
• Subiectul 3: 15 puncte, (câte 3 puncte pentru fiecare subpunct);
• Subiectul 5: 20 puncte, (5 puncte natura şi genul, 10 puncte reducerea la
forma canonică şi 5 puncte reprezentarea grafică);
• Subiectul 6: 10 puncte, (câte 5 puncte pentru fiecare subpunct);
• Subiectul 7: 15 puncte.
109
M O D U L U L I I I . G e o me t r i e d i f e r e n ţ i a l ă
Cuprins
Introducere............................................................................................................................ 110
Competenţe........................................................................................................................... 110
UI III.1. Elemente de geometrie diferenţială a curbelor plane ............................................. 111
UI III.2. Elemente de geometrie diferenţială a curbelor în spaţiu ........................................ 126
UI III.3. Elemente de geometrie diferenţială a suprafeţelor ................................................. 145
Temă de control 3-Geometrie diferenţială ........................................................................... 157
Introducere
Obiectul geometriei diferenţiale îl constituie studiul proprietăţilor curbelor şi
suprafeţelor, precum şi al altor entităţi geometrice, cu ajutorul analizei matematice, în
special a calculului diferenţial.
În modulul de faţă se prezintă rezultate clasice din geometria euclidiană a
curbelor plane, a curbelor în spaţiu şi a suprafeţelor, deci acele proprietăţi ale curbelor
şi suprafeţelor, precum şi acele mărimi ce li se pot asocia, care sunt invariante faţă de
grupul de transformări ortogonale ale spaţiului euclidian.
Unele cunoştinţe dobândite în modulele dedicate algebrei liniare şi geometriei
analitice îşi găsesc interpretările geometrice în cadrul acestui modul.
Competenţe
-să identifice, să definească, să caracterizeze şi să exemplifice principalele noţiuni
teoretice referitoare la geometria diferenţială a curbelor plane, a curbelor în spaţiu şi a
suprafeţelor ;
-să utilizeze în exerciţii principalele rezultate referitoare la geometria diferenţială a
curbelor plane, a curbelor în spaţiu şi a suprafeţelor.
110
Unitatea de învăţare III.1. Elemente de geometrie diferenţială a
curbelor plane
Cuprins
III.1.1. Introducere ................................................................................................................ 111
III.1.2. Competenţe................................................................................................................ 111
III.1.3. Reprezentarea analitică a curbelor plane ................................................................... 112
III.1.4. Tangenta şi normala la o curbă plană într-un punct ordinar .............................................. 113
III.1.5. Lungimea unui arc de curbă plană. Elementul de arc......................................................... 115
III.1.6. Contactul a două curbe plane .............................................................................................. 116
III.1.7. Cercul osculator al unei curbe plane .................................................................................. 117
III.1.8. Puncte multiple ale unei curbe plane.................................................................................. 118
III.1.9. Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane ......................................................................... 121
III.1.10. Evoluta (desfăşurata) unei curbe plane ............................................................................. 122
III.1.11. Curbura şi raza de curbură a unei curbe plane ......................................................... 123
III.1.12. Rezumat ................................................................................................................... 125
III.1.13.Test de autoevaluare ................................................................................................. 125
III.1.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .................................................. 125
III.1.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare se studiază geometria euclidiană a curbelor plane,
deci acele proprietăţi ale acestora, precum şi acele mărimi ce li se pot asocia, care sunt
invariante faţă de grupul de transformări ortogonale ale spaţiului euclidian. Astfel se introduc
reeprezentările analitice ale curbelor plane, se studiază principalele proprietăţi geometrice
ale acestora: taangenta şi normala, lungimea unui arc de curbă, elementul de arc, noţiunea
de coontact, cercul osculator, punctele multiple ale unei curbe, înfăşurătoarea unei familii
de curbe, evoluta unei curbe şi curbura şi raza de curbură a unei curbe plane.
III.1.2 Competenţele unităţii de învăţare:

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
-să identifice şi să exemplifice reprezentările analitice ale curbelor în plan;
-să definească şi să aplice în exerciţii noţiunile de: tangentă şi normală la o curbă plană,
subtangentă, subnormală, segment tangentă şi segment normală, lungime a unui arc de
curbă plană, element de arc;
-să definească , să exemplifice şi să caracterizeze noţiunea de contact între două curbe
plane;
-să înregistreze noţiunile teoretice relative la cercul osculator şi să le aplice în
exerciţii;
-să determine punctele multiple ale unei curbe plane, precum şi tangentele în acestea;
-să definească şi să determine înfăşurătoarea unei familii de curbe plane;
-să definească şi să determine evoluta unei curbe plane;
-să definească şi să determine cuurbura şi raza de curbură a unei curbe plane.
111
III.1.3. Reprezentarea analitică a curbelor plane
Fie (π) planul (xOy) în care s-a fixat un sistem de coordonate carteziene x, y.
Definiţia 1. Se numeşte arc simplu de curbă plană, o mulţime (Γ) de puncte M din plan ale căror
coordonate carteziene x, y în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j } al lui R 2 şi vectori de
poziţie r satisfac una din următoarele relaţii:
(Γ) : F(x, y) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 , (1)
(Γ) : y = f(x), x ∈ (x1, x2) ⊆ r , (2)
 x = x (t ),
(Γ) :  (3)
 y = y (t ), t ∈ (t 1 , t 2 ) ⊆ r ,
(Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) ⊆ r , (4)
unde funcţiile F, f, x, y, r satisfac condiţiile:
1) sunt reale, uniforme şi continue;
2) funcţiile x şi y stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M ∈ (Γ) şi
mulţimea valorilor parametrului real t (t ∈ (t1 , t2 ) ) ;
3) admit derivate de ordinul întâi continue.
Relaţiile (1), (2), (3), (4) se numesc respectiv reprezentarea analitică implicită sau ecuaţia
implicită a arcului simplu de curbă plană (Γ), reprezentarea analitică explicită sau ecuaţia
explicită a arcului simplu de curbă plană (Γ), reprezentarea analitică parametrică sau ecuaţiile
parametrice ale arcului simplu de curbă plană (Γ) şi reprezentarea vectorială sau ecuaţia
vectorială a arcului simplu de curbă plană (Γ).
Definiţia 2. 1.Se numeşte arc regulat de curbă plană, mulţimea (Γ) a punctelor M din R 2 , ale căror
coordonate carteziene x, y în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j } al lui R 2 şi vectori de
poziţie r satisfac ecuaţia (1), sau ecuaţia (2), sau sistemul (3), sau ecuaţia (4), unde funcţiile F, f,
x, y, r& îndeplinesc condiţiile numite de regularitate:
1) sunt reale, uniforme şi continue;
2) funcţiile x şi y stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M ∈ (Γ) şi
mulţimea valorilor parametrului real t (t ∈ (t1 , t2 ) ) ;
3) admit derivate de ordinul întâi continue;
4) în intervalele considerate sunt îndeplinite relaţiile:
( F ' x (x, y ) )) 2 + ( F ' y ( x, y )) 2 ≠ 0 , x& 2 (t ) + y& 2 (t ) ≠ 0 , r& ( t ) ≠ 0 ,
∂F ∂F dx dy dr
unde: F ' x ( x, y ) = ( x, y ) , F ' y ( x, y ) = ( x, y ) , x& (t ) = (t ) , y& (t ) = (t ) , r& (t ) = (t ) .
∂x ∂y dt dt dt
2. Se numeşte arc regulat de ordinul n, sau clasă n un arc regulat de curbă plană (Γ), pentru
care funcţiile F, f, x, y, r& admit derivate (parţiale, respectiv ordinare) continue până la şi inclusiv
ordinul n > 1, astfel încât nu toate derivatele de acelaşi ordin să se anuleze.
3. Se numeşte curbă regulată de ordinul n, sau curbă de clasă n, pe scurt: curbă, o reuniune
de arce regulate de ordinul n, care au extremităţile, eventual, puncte singulare (în sensul definiţiei 3),
adică: (Γ) = ∪ (Γi ) .
i∈I
Definiţia 3. 1.Se numeşte punct singular al unei curbe plane, punctul în care nu este îndeplinită
cel puţin una din condiţiile de regularitate.
2. Se numeşte punct ordinar al unei curbe plane, punctul în care sunt îndeplinite toate
condiţiile de regularitate.
112
Utilizând cunoştinţele referitoare la conice, exemplifică cel puţin două reprezentări
analitice ale curbelor plane .
Să ne reamintim…
O curbă plană poate fi reprezentată analitic prin: reprezentarea analitică implicită
sau ecuaţia implicită; reprezentarea analitică explicită sau ecuaţia explicită;
reprezentarea analitică parametrică sau ecuaţiile parametrice; reprezentarea
vectorială sau ecuaţia vectorială.
III.1.4. Tangenta şi normala la o curbă plană într-un punct ordinar
Definiţia 4. Se numeşte tangentă la o curbă plană (Γ) într-un punct ordinar M0 ∈ (Γ), poziţia
limită a dreptei secante la curbă ce trece prin M0 şi printr-un punct M ∈ (Γ) când M → M0
(fig. 1.).
(dreapta
secantă) (dreapta tangentă)
M0
(Γ) M0
(T)
M → M0
M
(Γ)
Fig. 1.
Ecuaţia tangentei pentru diverse reprezentări analitice ale curbei (Γ):

1. Fie curba (Γ), dată în coordonate carteziene prin ecuaţia explicită:(Γ) : y = f(x), x ∈ (x1,
x2) ⊆ R şi fie M un punct ordinar oarecare de pe această curbă. Ecuaţia tangentei este:(T) : Y –
y(x) = y’(x) (X − x),unde X, Y sunt coordonate curente pe dreapta tangentă.
2. Fie curba (Γ) dată prin ecuaţia implicită: (Γ) : F(x, y) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 ,
F ' x ( x, y )
care defineşte pe y ca funcţie implicită pe x, se obţine: y ' ( x ) = m = − ,Ecuaţia tangentei
F ' y ( x, y )
F ' x ( x, y )
este: (T) : Y − y = − (X − x) .
F ' y ( x, y )
 x = x(t ),
3. Fie curba (Γ) dată prin ecuaţiile parametrice: (Γ): 
 y = y (t ) , t ∈ (t1 , t 2 ) ⊆ R .
dy
dy dt y& (t )
Are loc: y ' = m = = = , x& (t) ≠ 0 . y (N) (T)
dx dx x& (t ) M
dt
Ecuaţia tangentei este: (Γ)
y& (t )
(T) : Y − y (t ) = [X − x(t)] . α
x& (t )
Definiţia 5. Se numeşte normală într-un punct α
ordinar la o curbă plană, perpendiculara pe O Q P R x
tangenta în acel punct la curba dată (fig. 2).
1. Deoarece normala este perpendiculară pe Fig.2.
1 1
tangentă, se obţine: µ = − = − , unde
m y ' ( x)
113
µ este panta normalei în punctul M la curba (Γ) dată de ecuaţia: y = y(x), x ∈ (x1, x2) ⊆ R .
1
Ecuaţia normalei este : (N) : Y − y ( x) = − (X − x ) , unde X, Y sunt coordonate curente pe
y ' ( x)
dreapta normală.
2. Dacă curba (Γ) este dată prin ecuaţia implicită:(Γ) : F(x, y) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 ,
1 F ' y ( x, y ) F ' y ( x, y )
se obţine: µ = − = .Ecuaţia normalei devine: (N) : Y − y = (X − x ) .
m F ' x ( x, y ) F ' x ( x, y )
 x = x(t ),
3. Dacă curba (Γ) este dată prin ecuaţiile parametrice: (Γ) : 
 y = y (t ) , t ∈ (t 1 , t 2 ) ⊆ R ,
1 x& (t )
atunci se obţine: µ = − = − , y& (t) ≠ 0 . Ecuaţia normalei este:
m y& (t )
x& (t )
(N) : Y − y (t ) = − [X − x(t)] .
y& (t )
Observaţia 1. Dacă se ţine seama de faptul că în cazul în care m = 0 atunci dreapta este paralelă cu
axa Ox, iar dacă m = ±∞ dreapta este paralelă cu axa Oy, se obţine pentru F’x (x,y)= 0 şi F’y(x,y)≠ 0
că tangenta este paralelă cu Ox, iar dacă F’x(x,y)≠ 0 şi F’y (x,y)= 0 tangenta este paralelă cu Oy.
Condiţia ca punctul să fie ordinar este esenţială, deoarece în caz contrar ambele derivate
parţiale s-ar anula şi deci nu s-ar putea preciza panta tangentei.
Exemple 1
Să se scrie ecuaţiile tangentelor şi normalelor în punctele indicate, la curbele:
i) (Γ) : y = ln x + 1 în punctul A(x = e);
ii) (Γ’) : x = et cos t, y = et sin t în punctul B(1, 0);
iii) (Γ’’) : x3 + 3 x2y – y2 + 9 = 0 în punctul C(0, 3).
1
Soluţie: i) Punctul de abscisă e are ordonata y = 2, iar panta tangentei m = y '= se
x
1
calculează pentru x = e. Ecuaţia tangentei în A este:(T) : y − 2 = ( x − e) , sau
e
(T) : x – ey + e = 0,iar a normalei: (N) : y – 2 = –e(x - e),sau (N) : ex + y – 2 − e2
= 0.
ii) Se observă că punctul B(1, 0) corespunde bijectiv valorii t0 = 0. Derivatele :
x& (t) = et (cos t – sin t), y& (t) = et (sin t + cos t),calculate în B au valorile x&0 = 1 şi
y& 0 = 1 .Panta tangentei în B este m = 1, iar ecuaţia tangentei în B la curba considerată
este: (T’) : x – y – 1 = 0. Ecuaţia normalei se scrie: (N’) : x + y – 1 = 0.
F ' ( x, y ) 3 x 2 + 6 xy
iii) Deoarece: m = − x =− ,
Fy ( x, y ) 3 x2 − 2 y
panta tangentei în C are valoarea m = 0. Ecuaţia tangentei în C la curba considerată
este: (T’’) : y – 3 = 0 şi a dreptei normale: (N’’) : x = 0.
Scrie ecuaţiile tangentelor şi normalelor în punctele indicate, la curbele:
i) (Γ) : y = sin x în punctul A (x = 0);
1 t
ii) (Γ’) : x = , y= în punctul B(t = 1);
t +1 t +1
iii) (Γ’’) : x3 - y3 + 3 xy – y2 – 2x + 4 = 0 în punctul C(1, -1).
R : i) (T): x – y = 0; (N): x + y = 0; ii) (T’): x + y – 1 = 0; (N’): x - y = 0;
iii) (T’’): x - y – 2 = 0; (N’’): x + y = 0.
114
Să ne reamintim…
Ecuaţia tangentei este (T) : Y – y(x) = y’(x) (X − x), unde panta tangentei
F ' ( x, y ) y& (t ) 1 1
y ' (x ) = m = − x , sau y ' ( x ) = m = , x& (t) ≠ 0 , iar µ = − = − ,
F ' y ( x, y ) x& (t ) m y ' ( x)
unde µ este panta normalei.
III.1.5. Lungimea unui arc de curbă plană. Elementul de arc

În scopul definirii lungimii unui arc AB al unei curbe plane (Γ), format doar din puncte
ordinare, se va înscrie în AB o linie poligonală cu n coarde, care uneşte punctele extreme A şi B
ale arcului (fig.4). Acest lucru poate fi făcut pentru fiecare întreg pozitiv n, într-un mod arbitrar,
astfel încât lungimea coardei maxime să tindă la zero, când n tinde la infinit. Lungimile Ln ale
acestor linii poligonale se obţin din teorema lui Pitagora. Dacă şirul {Ln}al acestor lungimi
este convergent cu limita L, atunci arcul AB al curbei (Γ) se spune a fi rectificabil, iar
valoarea L = LAB este numită lungimea arcului AB al curbei plane (Γ).
Teorema 1. Un arc AB al unei curbe plane (Γ), de clasă cel puţin 1 (unu) este rectificabil.
Dacă arcul AB al curbei plane (Γ) este dat în
reprezentare explicită:
(Γ) : y = f(x), x ∈ [xA, xB] ⊂ ( x 1 , x 2 ) ⊆ R , A
(Γ)
atunci lungimea sa este dată de: B
XB 2
LAB = ∫ 1 + ( f ' ( x) ) dx ,iar dacă arcul AB Fig. 3.
XA
al curbei plane (Γ) este dat în reprezentare parametrică:

x = x(t ),
(Γ ) :  atunci lungimea sa este dată de:
 y = y (t ) , t ∈ [t A , t B ] ⊂ (t1 , t 2 ) ⊆ R ,
tB
LAB = ∫ x& 2 (t ) + y& 2 (t ) dt .
tA

Dacă se schimbă valoarea fixă tB în LAB printr-o variabilă t, atunci ea devine o funcţie de t,
fie ea s(t). Dacă se înlocuieşte tA printr-o valoare fixată t0 ∈ (t1, t2) se obţine:
t ~ ~ ~  ~ dx ~ dy 
s(t ) = ∫ x& 2 ( t ) + y& 2 ( t ) d t ,  x& ( t ) = ~ , y& ( t ) = ~  .
t0
 dt dt 
Această funcţie s(t),este numită lungimea arcului M0M al curbei (Γ).
Teorema 2. Lungimea de arc s(t) poate fi întrebuinţată ca parametru în reprezentările
parametrice ale curbelor. Trecerea de la t la s păstrează clasa curbei.
Definiţia 6. Parametrul s este numit parametru natural al curbei plane (Γ), iar reprezentarea:
x = x ( s),
(Γ ) : 
 y = y ( s) , s parametru natural ,
se numeşte reprezentarea naturală a curbei plane (Γ).
tB
Pentru lungimea de arc se obţine cu uşurinţă formula: LAB = ∫ (dx) 2 + (dy ) 2 .
tA
Se face notaţia: ds = (dx) 2 + (dy ) 2 .
115
Definiţia 7. Se numeşte element de arc (liniar) al curbei plane (Γ) expresia ds.
Se obţine: ds = x& 2 (t ) + y& 2 (t ) dt , sau: ds = 1 + y ' 2 ( x ) dx .
Să ne reamintim…
Funcţia s(t), lungimea arcului : s(t ) = ∫
t ~ ~ ~
x& 2 ( t ) + y& 2 ( t ) d t ,
t0
Elementul de arc (liniar): ds = x& 2 (t ) + y& 2 (t ) dt , sau: ds = 1 + y ' 2 ( x) dx .
III.1.6. Contactul între două curbe plane

Noţiunea de „contact” între curbe plane descrie analitic situaţii cum sunt cele prezentate în
figura 4.
(Γ2) M0
M0
(Γ1) (Γ2)
(Γ1)
Fig. 4.
Se consideră curbele plane de reprezentări analitice:
 x = x(t ),
(Γ1 ) :  (Γ2 ) : F ( x, y) = 0 , (x, y) ∈ D ⊆ R 2 ,
 y = y (t ) , t ∈ (t1 , t 2 ) ⊆ R ,
ambele de clasă k, k ∈ N* . Punctele lor comune se obţin prin rezolvarea sistemului:
 F ( x, y ) = 0,

 x = x(t ), care este echivalent cu ecuaţia: φ (t ) ≡ F ( x(t ), y(t)) = 0 .
 y = y (t ),

Definiţia 8. Două curbe plane au într-un punct comun un contact de ordinul n dacă în acel punct
sunt confundate n+1 puncte comune celor două curbe.
Teorema 3. Fie curbele plane (Γ1) şi (Γ2) de clasă k, k ∈ N * , date respectiv prin ecuaţiile:
 x = x(t ),
(Γ1 ) :  (Γ2 ) : F ( x, y) = 0 , (x, y) ∈ D ⊆ R 2 .
 y = y (t ) , t ∈ (t1 , t 2 ) ⊆ R ,
Condiţiile ca într-un punct comun M0(t = t0) să existe un contact de ordinul n, n ≤ k sunt:
φ(t0) = 0, φ’(t0) = 0, ..., φ(n)(t0) = 0, φ(n+1)(t0) ≠ 0, unde: φ (t ) = F ( x(t ), y(t)) .
Observaţia 2. Teorema 3 caracterizează contactul de ordinul n pentru două curbe plane, într-un
punct comun al lor, în cazul în care o curbă este dată în reprezentare parametrică, iar a doua în
reprezentare implicită, iar teorema următoare se referă la cazul în care ambele curbe sunt date în
reprezentare explicită.
Teorema 4. Dacă două curbe plane (Γ1) şi (Γ2) de clasă k, k ∈ N * , date respectiv prin ecuaţiile
explicite: (Γ1 ) : y = f1 ( x) , x ∈ (x1, x2) ⊆ R , (Γ2 ) : y = f 2 ( x) , x ∈ (x3, x4) ⊆ R ,
au într-un punct comun M0 un contact de ordinul n, n ≤ k, atunci funcţiile f1(x), f2(x) şi derivatele
lor până la şi inclusiv ordinul n, sunt egale în acel punct, derivatele de ordinul n+1 au valori
distincte în punctul respectiv.
116
Propoziţia 1. Tangenta la o curbă plană de clasă k, k ≥ 1, într-un punct ordinar al său, are cu
aceasta un contact de cel puţin ordinul 1.
Exemple 2
x2
Se consideră curbele plane: (Γ1) : y = ex, (Γ2) : y = 1 + x + . Să se afle ordinul
2
contactului lor în punctul comun.
x2
Soluţie: Fie funcţia: E ( x) = e x −
− x − 1 .Zeroul funcţiei E(x), adică abscisa
2
punctului de intersecţie a curbelor (Γ1) şi (Γ2) este x = 0. Se poate cu uşurinţă
verifica unicitatea acestei soluţii. Rezultă că punctul comun are coordonatele (0, 1).
Se calculează: E ' ( x) x =0 = (e x − x − 1) x =0 = 0 , E ' ' ( x ) x =0 = (e x − 1) x =0 = 0 ,
E ' ' ' ( x) x =0 = ex x =0 = 1 ≠ 0 .Rezultă că cele două curbe au în punctul comun un contact
de ordinul 2, adică trei puncte confundate.
Se consideră curbele plane: (Γ1) : y = x sinx, (Γ2) : y = x 3 . Determină ordinul
contactului lor în origine. R: Contact de ordinul întâi.
Să ne reamintim…
Condiţiile ca într-un punct comun M0(t = t0) să existe un contact de ordinul n
sunt: φ(t0) = 0, φ’(t0) = 0, ..., φ(n)(t0) = 0, φ(n+1)(t0) ≠ 0, unde:
φ (t ) = F ( x(t ), y(t)) ,curbele fiind date în reprezentare implicită,respectiv parametrică.
Dacă două curbe plane date prin ecuaţiile explicite y = f1 ( x) , y = f 2 ( x) au într-
un punct comun M0 un contact de ordinul n, n ≤ k, atunci funcţiile f1(x), f2(x) şi
derivatele lor până la şi inclusiv ordinul n, sunt egale în acel punct, derivatele de
ordinul n+1 au valori distincte în punctul respectiv.
III.1.7. Cercul osculator al unei curbe plane
Fie curba plană (Γ) de clasă k, k ≥ 2. Se studiază în continuare existenţa unui cerc al cărui
contact cu (Γ) în punctul ordinar M0 ∈ (Γ) să fie de cel puţin ordinul 2.
Definiţia 9. Se numeşte cerc osculator al unei curbe plane într-un punct ordinar, cercul care are
cu curba în punctul ordinar un contact de cel puţin ordinul 2.
Teorema 5. Orice curbă plană, de clasă cel puţin 2 în vecinătatea unui punct ordinar al ei,
admite un cerc osculator şi numai unul în acel punct, care are coordonatele centrului şi raza
2 2 2 2 2 2 3/ 2
y& 0 x& 0 + y& 0 ( )x& 0 x& 0 + y& 0 ( x& 0 + y& 0
) ( )
date de expresiile: α = x0 − , β = y0 + ,R = ,
x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0 x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0 x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0
unde:x0 = x(t0), y0 = y(t0), x&0 = x& (t 0 ) , y& 0 = y& (t 0 ) , &x&0 = &x&(t 0 ) , &y&0 = &y&(t 0 ) , pentru cazul în care
 x = x(t ),
curba este dată în reprezentare parametrică (Γ ) :  şi M0 ∈ (Γ) ,
 y = y (t ) , t ∈ (t1 , t 2 ) ⊆ R
corespunzător la t = t0.
Pentru demonstraţie a se consulta [42]-pag. 31-33.
Observaţia 3. Dacă curba plană (Γ) este dată în reprezentare explicită: (Γ ) : y = f ( x) , x ∈ (x1, x2)
x = t ,
⊆ R , atunci prin trecerea la reprezentarea parametrică: (Γ ) :  se
 y = f (t ) , t ∈ (t 1 , t 2 ) ⊆ R ,
obţine: x& = 1 , &x& = 0 , y& = f ' , &y& = f ' ' , t0 = x0 şi deci coordonatele centrului cercului
117
osculator şi raza cercului osculator, într-un punct ordinar M0(x0) ∈ (Γ) la curba dată în
2 2 2 3/ 2
y ' 1 + y '0 ( 1 + y '0
) 1 + y '0
( ) ( )
reprezentare explicită, sunt date de: α = x0 − 0 , β = y0 + , R= .
y ' '0 y ' '0 y ' '0
Definiţia 10. Punctul M0(t0) ∈ (Γ) se numeşte punct de inflexiune al curbei (Γ) dacă în el se
x&0 y& 0
verifică condiţia: = 0.
&x&0 &y&0
Observaţia 4. În punctele dreptelor, în punctele unui arc - segment de dreaptă - al unei curbe, în
punctele de inflexiune ale unei curbe, nu se poate ataşa cerc osculator.
Exemple 3
Să se determine ecuaţia cercului osculator la elipsă în punctul de intersecţie al
acesteia cu semiaxa pozitivă a absciselor.
Soluţie: Punctul considerat este A(a, 0), iar ecuaţiile parametrice ale elipsei sunt:
x = a cos t,
(E ) :  Punctul A corespunde valorii t = 0.
 y = b sin t.
 b2 a2 − b2
α = a − b ⋅ ab = a ,
Coordonatele centrului cercului osculator sunt:  2
β = 0 − 0 ⋅ b = 0.
 ab
2 3/ 2 2
(b ) b
Raza cercului osculator este: R = = .
ab a
2
 a2 − b2  b4
Ecuaţia cercului osculator căutat este: (C) :  x −  + y 2 = 2 .
 a  a
π
Determină ecuaţia cercului osculator al curbei (Γ) : y = sinx, în punctul A( ,1).
2
2
 π
R: (C) :  x −  + y 2 = 1 .
 2
Să ne reamintim…
Orice curbă plană, dată în reprezentare parametrică, de clasă cel puţin 2 în
vecinătatea unui punct ordinar al ei, admite un cerc osculator şi numai unul în acel
punct, care are coordonatele centrului şi raza date de expresiile:
2 2 2 2 2 2 3/ 2
y& 0 x& 0 + y& 0
( ) x& 0 x& 0 + y& 0
( ) (x& + y& 0 )
α = x0 − , β = y0 + , R= 0
.
x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0 x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0 x& 0 &y&0 − &x&0 y& 0
III.1.8. Puncte multiple ale unei curbe plane

Definiţia 11. Se spune că M0 este un punct multiplu de ordinul p al curbei plane (Γ) de clasă k, k
≥ p, dacă prin M0 curba trece de p ori.
Observaţia 5. Dacă p = 2, punctul M0 este un punct dublu al curbei (Γ) (fig. 5), dacă p = 3,
punctul M0 este un punct triplu (fig. 6).
118
M
(Γ)
M0 M0
p=3
p=2 (Γ)
Fig. 5. Fig. 6.
Teorema 6. Fie curba plană (Γ), de clasă k, k ∈ N* , dată în reprezentare implicită:(Γ) : F(x, y)
= 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 şi M0 ∈ (Γ). Dacă M0(x0, y0) este un punct multiplu de ordinul p, p ≤ k al
curbei plane (Γ), atunci în M0 se anulează toate derivatele parţiale până la şi inclusiv ordinul p-
1, fără a se anula şi toate derivatele parţiale de ordinul p:
∂mF
(x0 , y0 ) = 0 , (∀) (r, s) astfel încât r + s = m, m ∈{0, 1, ..., p-1} şi
∂ xr ∂ ys
∂ pF
(x0 , y0 ) ≠ 0 , pentru cel puţin o pereche (r, s) cu proprietatea r + s = p.
∂ xr ∂ y s
Pentru demonstraţie a se consulta [42]-pag. 36.
Observaţia 6. Deoarece pentru orice punct multiplu de ordinul p, p ≥ 2 au loc condiţiile:
F’x(x0, y0) = 0, F’y(x0, y0) = 0,rezultă că el este un punct singular al curbei (Γ).
Teorema 7. Se consideră o curbă plană (Γ), de clasă k, k ∈ N * , dată în reprezentare implicită:
(Γ) : F(x, y) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 şi fie M0(x0, y0) un punct dublu al curbei (Γ). Atunci pantele
tangentelor la cele două ramuri ale curbei plane (Γ), care trec prin el sunt date de relaţia:
F ' ' y 2 m 2 + 2 F ' ' x0 y 0 m + F ' ' x 2 = 0 .
0 0
Pentru demonstraţie a se consulta [42]-pag. 37.

2
Observaţia 7. Realizantul ecuaţiei de gradul doi în m este: ∆' = F ' ' x0 y0 − F ' ' x 2 F ' ' y 2 , (∆ = 4 ∆’).
0 0
În funcţie de semnul lui ∆’ se disting trei cazuri în ceea ce priveşte natura punctelor duble:
1. Dacă ∆’ > 0, se obţin m1 ≠ m2 (reale). În acest caz, în punctul dublu există două tangente
reale şi distincte. Punctul dublu M0 este un nod (fig. 7.).
2. Dacă ∆’ = 0, se obţin m1 = m2 (reale). În acest caz, în punctul dublu există două tangente
reale confundate. Punctul dublu M0 este un punct de întoarcere (de primă speţă - fig. 8.; de a
doua speţă - fig. 9.; de contact (tacnod) - fig. 10.).
3. Dacă ∆’ < 0, se obţin m1, m2 imaginare. În acest caz, în punctul dublu nu se pot duce
tangente reale la curbă. Dacă se ţine cont de definiţia tangentei la o curbă plană , rezultă că nu
există puncte pe curbă într-o vecinătate, suficient de mică a punctului dublu. Punctul M0 este un
punct izolat (fig. 11.).
F ' ' x 2 + F ' ' x0 y 0 y ' 0
Observaţia 8. Dacă p = 3, (M0 punct triplu), membrul doi al relaţiei: y ' 0 = − 0
,
F ' ' x0 y0 + F ' ' y 2 y ' 0
0
0
este tot o nedeterminare de tip , care ridicată din nou cu regula lui l’Hôspital va conduce la
0
implicaţii de natură algebrică; ş.a.m.d.
119
M0 M0
M0 (Γ)
)2
(T
)
)=
2
(T
)=
1
(T
(T1)
1
(T
(T2) (Γ) (Γ)
Fig.7. Fig. 8. Fig. 9.

(Γ)
(T1) = (T2)
Fig. 10. M0 Fig.11. (Γ) M0
Exemple 4
Să se studieze punctele singulare ale curbei:(Γ) : y2 – (x – a)2 (x – b) = 0, a, b ≠ 0
şi să se scrie ecuaţiile tangentelor corespunzătoare lor.
Soluţie: Se notează F(x, y) = y2 – (x – a)2 (x – b). Punctele singulare ale curbei de ecuaţie:
F(x, y) = 0 se află printre soluţiile sistemului:
 F ( x, y) = 0,  y 2 − ( x − a ) 2 ( x − b) = 0,
  2  x = a,
 F ' x ( x, y) = 0, adică: − 2 (x − a ) (x − b) − ( x − a ) = 0, adică 
 F ' ( x, y) = 0, 2 y = 0.  y = 0.
 y 
Se obţine punctul A(a, 0). Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei F(x, y)
sunt:
F ' ' x 2 ( x, y ) = −2(3 x − b − 2 a ) , F ' ' xy ( x, y ) = 0 , F ' ' y 2 ( x, y ) = 2 ,
şi calculate în A(a, 0) ele sunt: F ' ' x 2 = 2 (b − a ) , F ' ' x0 y0 = 0 , F ''y 2 = 2 ,

0 0
deci discriminantul ∆’ = 4 (a – b).

1.Dacă a > b, atunci ∆ > 0 şi punctul A este nod.
Din ecuaţia: m 2 F ' ' y 2 + 2 m F ' ' x0 y0 + F ' ' x 2 = 0 , adică: 2 m2 – 2 (a – b) = 0,
( ) ( ) ( )
0 0
rezultă m1, 2 = ± a − b şi ecuaţiile tangentelor la curba plană (Γ) în punctul A sunt:
(T1, 2) : y = ± a − b ( x − a ) .
2. Dacă a = b, atunci ∆ = 0 şi punctul A este de întoarcere, iar ecuaţia tangentei
devine: (T) : y = 0.
3. Dacă a < b, atunci ∆ < 0 şi punctul A este punct izolat.
Studiază punctul singular al curbei:(Γ) : x(x2+y2) + a(x2 - y2) = 0, a ∈ R şi scrie
ecuaţiile tangentelor în acest punct.
R: O(0,0) este punct dublu ,(T1) : y = x , (T2) : y = − x .
120
Să ne reamintim…
Dacă M0 este un punct multiplu de ordinul p, al unei curbe plane,atunci în M0 se
anulează toate derivatele parţiale până la şi inclusiv ordinul p-1, fără a se anula şi
toate derivatele parţiale de ordinul p.
III.1.9. Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane

Definiţia 12. Se numeşte familie de curbe plane mulţimea curbelor (Γα )α ∈ R , în care fiecare
curbă din familie să fie perfect determinată de valoarea respectivă a parametrului α.
Definiţia 13. Fie familia de curbe plane (Γα )α ∈ R , date în (Γα+∆α)
reprezentare implicită:(Γα) : F(x, y, α) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 ,α ∈ R ,
(Γα) M
de clasă k, k ≥ 1, astfel încât funcţia F să fie diferenţiabilă
şi în raport cu α. Se consideră două curbe vecine (Γα) şi (Γα+∆α),
unde: (Γα+∆α) : F(x, y, α+∆α) = 0,care se intersectează în punctul M Cα
(fig. 12).Dacă ∆α → 0, curba (Γα+∆α) tinde către curba (Γα), iar
punctul M ia o poziţie limită Cα pe curba (Γα).Punctul Cα, care este Fig. 12.
punctul de intersecţie a două curbe infinit vecine, se numeşte punct
caracteristic al curbei (Γα).Prin urmare, fiecare curbă din familia
(Γα )α ∈ R are un punct caracteristic.
Definiţia 14. Se numeşte înfăşurătoare a familiei de curbe plane (Γα )α ∈ R , locul geometric al
punctelor caracteristice Cα, ale curbelor din familie.
Teorema 8. Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane (Γα )α ∈ R , date în reprezentare
2
implicită:(Γα) : F(x, y, α) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R , α ∈ R , se obţine, dacă există, prin
eliminarea parametrului α între ecuaţia dată şi ecuaţia obţinută prin anularea derivatei parţiale
∂F
în raport cu α a membrului întâi al acesteia: ( x, y , α ) = 0 .
∂α
Observaţia 9. Dacă eliminarea lui α întâmpină dificultăţi de calcul, se rezolvă în raport cu x şi y
 x = x(α ),
aceste două ecuaţii şi se obţine: (I) : 
 y = y (α ),
relaţii care reprezintă ecuaţiile parametrice ale înfăşurătoarei.
Teorema 9. Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane şi o curbă din familie au aceeaşi
tangentă în punctul de contact, care este punctul caracteristic.
Observaţia 10. Din teorema precedentă rezultă că înfăşurătoarea este tangentă la toate curbele
din familie.
 F ( x, y, α ) = 0,
Teorema 10. Prin eliminarea parametrului α între ecuaţiile:  se obţine ca
 F 'α ( x, y, α ) = 0,
soluţie singulară şi locul punctelor multiple ale curbelor (Γα) : F(x, y, α) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 ,
dacă acestea există.
Exemple 5
Să se determine înfăşurătoarea familiei de cercuri cu centrele pe o hiperbolă
echilateră şi care trec prin origine.
121
Soluţie: Ecuaţia implicită a unei hiperbole echilatere este de forma: (H) : xy – a = 0.
 a
Punctul curent al hiperbolei are coordonatele M  t ,  , t ≠ 0.
 t
Ecuaţiile cercurilor cu centrul în M şi care trec prin origine sunt de forma:
2 2
 a a
F(x, y, t) ≡ ( x − t ) 2 +  y −  − t 2 − 2 = 0 , t ≠ 0,
 t  t
a
sau: F(x, y, t) ≡ x 2 + y 2 − 2 tx − 2 y = 0 , t ≠ 0.
t
Ecuaţia înfăşurătoarei se obţine prin eliminarea parametrului t între ecuaţiile
 2 a
 x + y 2 − 2 t x − 2 y = 0,
 F ( x , y , t ) = 0,  t
sistemului:  adică: 
 F 't ( x, y, t ) = 0, − 2 x + 2 a y = 0 ⋅ t .
 t2
Dacă se adună ecuaţiile sistemului de mai sus, după ce în prealabil a doua ecuaţie a
x2 + y2
fost amplificată cu t, se obţine: t = . După înlocuirea lui t într-una din ecuaţiile
4x
sistemului, rezultă ecuaţia implicită a înfăşurătoarei: (I): (x2 + y2)2 – 16 a xy = 0.
Determină înfăşurătoarea familiei de cercuri : (Γa): x2 + y2 – 2 a x + a2 – 4a = 0.
R: (I): y2 = 4(x + y).
Să ne reamintim…
Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane (Γα )α ∈ R , date în reprezentare
implicită:(Γα) : F(x, y, α) = 0, (x, y) ∈ D ⊆ R 2 , α ∈ R , se obţine, dacă există,
 F ( x, y, α ) = 0,
prin eliminarea parametrului α între ecuaţiile: 
 F 'α ( x, y, α ) = 0.
III.1.10. Evoluta (desfăşurata) unei curbe plane
Dacă se consideră o curbă plană, tangentele la ea constituie o familie de drepte, care depind
de un parametru (parametrul curbei), a cărei înfăşurătoare este curba dată (fig. 13).
Evident, că şi normalele unei curbe plane constituie o familie de drepte, care depind de un
parametru şi anume parametrul ales pe curbă.
Definiţia 15. Se numeşte evolută sau desfăşurată a unei curbe plane, înfăşurătoarea
normalelor ei (fig. 14).
M1
(Γ)
(T1)
(N2)
(N1) M2
(N3)
M3 (T2) (T)
(N)
(E) 15 (T3)
(T) (Γ) Fig. 13.

Fig.14.
122
Observaţia 11. Tangentele la evoluta (E) sunt normale la curba dată (Γ).
Teorema 11. Fie o curbă plană (Γ) de clasă k, k ∈ N * , k ≥ 2, dată în reprezentare parametrică:
 x = x(t ),
(Γ ) :  Atunci evoluta ei este o curbă plană (E), definită analitic prin
 y = y (t ), t ∈ (t 1 , t 2 ) ⊆ R .
 y& (t ) x& 2 (t ) + y& 2 (t )
( )
 X = x (t ) − ,
 x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t )
relaţiile:(E) :  2 2
Y = y (t ) + x& (t ) x& (t ) + y& (t ) .
( )
 x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t )
Observaţia 12. Coordonatele X şi Y ale punctului curent de pe evolută, corespunzător punctului
M ( x(t ), y(t) ) de pe curba (Γ), au aceleaşi expresii ca cele ale centrului cercului osculator.
Se obţine astfel:
Teorema 12. Evoluta unei curbe plane este locul geometric al centrelor cercurilor osculatoare
ale curbei date.
Exemple 6
Să se determine evoluta unei elipse.
Soluţie: Dacă se consideră elipsa în reprezentare analitică implicită: (Γ) :
x2 y2
+ − 1 = 0 ,înfăşurătoarea normalelor (evoluta) are ecuaţiile parametrice: (E) :
a2 b2
 c2
 x = cos 3 α ,
a
 2
, (c2 = a2 – b2), sau după eliminarea parametrului α se obţine ecuaţia
 y = − c sin 3 α ,
 b
2 2 2
implicită a evolutei: (E) : (ax) 3 + (by ) 3 = (c 2 ) 3 . Aşadar, evoluta elipsei este o
astroidă.
Determină evoluta unei parabole (y2 = 2px).

R: (E) : 8(x - p)3 – 27p y2 = 0 .
Să ne reamintim…
Evoluta unei curbe plane, dată în reprezentare parametrică este definită
 y& (t ) x& 2 (t ) + y& 2 (t )
( )
 X = x(t ) − & && ,
 x(t ) y (t ) − &x&(t ) y& (t )
analitic prin relaţiile (E) :  2 2
Y = y (t ) + x& (t ) x& (t ) + y& (t ) .
( )
 x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t )
III.1.11. Curbura şi raza de curbură a unei curbe plane

Pentru a introduce noţiunea de curbură a unei curbe plane se reaminteşte relaţia care există
într-un cerc, între unghiul la centru, arcul corespunzător şi raza cercului.
Se consideră un cerc cu centru O şi rază R, două tangente (T1) şi (T2) în punctele M1 şi M2
123
situate pe cerc şi se notează cu α (măsurat în radiani), măsura M1OM2, iar cu arc α = M1M2
(fig. 15). deoarece OM1 ⊥ M1P1 şi OM2 ⊥
M2P2, rezultă că α este şi măsura unghiului (T2)
tangentelor. Se cunoaşte din geometria
sintetică elementară că: P2
M1
M1M2 = arc α = α ⋅ R radiani,
1 α
de unde rezultă: = (constant),
R arc α
α P1
relaţie care arată că oricare ar fi poziţia α
O
punctelor M1, M2 pe cerc, raportul între M2 (T1)
măsura unghiului tangentelor şi lungimea
arcului M1M2 este acelaşi, sau cu alte cuvinte
“abaterea” cercului de la tangentă este aceeaşi
1 Fig. 15.
în orice punct al cercului şi anume ,
R
cantitate notată cu K şi numită curbura cercului.
Pentru o curbă plană oarecare acest lucru nu mai este posibil, dar sugerează introducerea
noţiunii de curbură, în general, pentru o curbă plană oarecare într-un punct ordinar.
Definiţia 16. Se numeşte unghi de contingenţă al unui arc de curbă, unghiul ascuţit format de
tangentele duse la extremităţile arcului.
Definiţia 17. Se numeşte curbură medie a unui arc de curbă, raportul dintre măsura unghiului de
contingenţă şi lungimea arcului.
Definiţia 18. Se numeşte curbura unei curbe plane într-un punct ordinar, limita curburii medii,
când lungimea arcului tinde către zero. Inversul modulului curburii este raza de curbură a curbei
în acel punct.
Potrivit definiţiilor de mai sus se obţin pentru curba (Γ) următoarele relaţii (fig.16):
∆α = măsura unghiului de contingenţă, y (T ) 2
∆α ∆α
= K m = curbura medie, lim = K = curbura,
∆s ∆s →0 ∆s
M2
(T1)
∆s 1 ∆s
lim =R= . (Γ)
∆α →0 ∆α K M1
Teorema 13. Se consideră o curbă plană (Γ), dată în α
reprezentare explicită: (Γ) : y = f(x), x ∈ (x1, x2)
⊆ R ,de clasă cel puţin 2 în vecinătatea unui punct α α+∆ϕ
ordinar al său. Atunci curbura curbei (Γ) în punctul O x
ordinar considerat este dat de relaţia: Fig. 16.
y' '
K= 3/ 2
, în care derivatele sunt
(1 + y' 2 )
calculate în punctul considerat.
Observaţia 13. Dacă curba plană (Γ) este dată în reprezentare parametrică:
x = x(t ),
(Γ ) :  atunci se obţin formulele: y ' =
y& (t )
, y'' =
x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t)
.
 y = y (t ) , t ∈ (t1 , t 2 ) ⊆ R , x& (t ) x& (t ) 2
2 3/ 2
x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t) (x& (t ) + y& (t ) 2
)
Expresiile curburii şi razei de curbură devin: K = 3/ 2
, R= ,
(x& (t ) 2
+ y& (t ) 2 ) x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t)
în care derivatele sunt calculate în punctul considerat.
124
Exemple 7
Se consideră curba plană: (Γ) : y = ex. Să se calculeze curbura ei în punctul A(0, 1).
(e x )' ' 1
Soluţie: K = = = 2 −3 / 2 .
x 2 3/ 2 2 3/ 2
[1 + (e )' ] x =0
x2
Determină curbura curbei plane (Γ) : y = 1 + x + în punctul A(0, 1).
2
R: K = 2 −3 / 2
Să ne reamintim…
Curbura unei curbe plane dată în reprezentare explicită, respectiv parametrică, într-un
y' ' x& (t ) &y&(t ) − &x&(t ) y& (t)
punct ordinar este dată de relaţia: K = 3 / 2
, respectiv K = 3/ 2
.
1 + y' 2 ( ) x& (t ) 2 + y& (t ) 2
( )
III.1.12. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă principalele rezultate din geometria
diferenţială a curbelor plane. Referitor la aceste curbe se introduc şi se exemplifică
diferitele reprezentări analitice ale lor, se definesc, se caracterizează şi se exemplifică,
noţiunile de: tangentă şi normală ,lungime a unui arc de curbă, element de arc, contact
între două curbe , cerc osculator, puncte multiple ale unei curbe, înfăşurătoare a unei
familii de curbe plane, evolută şi curbură.
III.1.13 Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Defineşte noţiunile de: element de arc şi lungime a unui arc de curbă plană.
2. i)Defineşte şi caracterizează noţiunile de: contact între două curbe plane şi cerc
osculator al unei curbe plane ; ii)Scrie o formulă de calcul a curburii unei curbe
plane.
3. Continuă definiţia: Se spune că M este un punct multiplu de ordinul p al unei
curbe plane…
4. Continuă definiţia: Se numeşte înfăşurătoare a unei familii de curbe plane...
5. Scrie ecuaţiile tangentei şi normalei la curba: (Γ) : x3 + y3 – 3 axy = 0,în punctul
3 a 3a
A , .
 2 2 
6. Găseşte ordinul contactului în origine al curbelor plane: (Γ1) : y = x4, (Γ2) : y =
x2 sin2 x.
7. Găseşte ecuaţia înfăşurătoarei familiei de drepte, care nu trec prin origine şi au
proprietatea că segmentul cuprins între punctele de intersecţie cu axele de
coordonate pe fiecare dreaptă , are lungimea constantă k .
8. Studiază punctele singulare ale curbei: (Γ) : - x2 + y3 +2 y2 = 0 şi scrie ecuaţiile
tangentelor în aceste puncte.
III.1.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare
1. Revezi paragraful III.1.5.- definiţia 7 şi teorema 1.
2. i)Revezi paragrafele III.1.6. şi III.1.7.; ii) Revezi teorema 13 sau observaţia 14.
3. Revezi definiţia 11. 4. Revezi definiţia 14.5. (T) : x + y - 3a = 0; (N): x - y = o.
2 2 2
6.Ordinul contactului în O(0,0) este 5 .7.(I): x 3 + y 3 = a 3 . 8. O(0,0) este punct dublu;
2 2
(T1) : y = x, (T2) : y = − x.
2 2
125
curbelor în spaţiu
Cuprins
III.2.1. Introducere............................................................................................................... 126
III.2.2. Competenţe.............................................................................................................. 126
III.2.3. Reprezentarea analitică a curbelor în spaţiu ........................................................... 126
III.2.4. Lungimea unui arc de curbă în spaţiu. Element de arc.................................................... 128
III.2.5. Tangenta la o curbă în spaţiu……….......................................................................... 130
III.2.6. Planul normal la o curbă în spaţiu .................................................................................... 132
III.2.7. Planul osculator la o curbă în spaţiu....................................................................... 133
III.2.8. Normala principală la o curbă în spaţiu ........................................................................... 134
III.2.9. Binormala la o curbă în spaţiu ................................................................................ 136
III.2.10. Planul rectificant la o curbă în spaţiu ............................................................................... 137
III.2.11. Triedrul lui Frenet .............................................................................................................. 138
III.2.12. Curbură. Torsiune ............................................................................................................. .139
III.2.13. Formulele lui Frenet ........................................................................................................... 140
III.2.14. Calculul curburii şi al torsiunii .......................................................................................... 141
III.2.15. Clase remarcabile de curbe în spaţiu ....................................................................... 142
III.2.16. Rezumat ................................................................................................................... 144
III.2.17. Test de autoevaluare ................................................................................................ 144
III.2.18. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare .................................................. 144
În cadrul acestei unităţi de învăţare se definesc curbele în spaţiu (curbele strâmbe), se
studiază principalele proprietăţi diferenţiale ale acestora şi se introduc anumite mărimi
scalare: curbura şi torsiunea, care dau informaţii asupra formei unei curbe strâmbe.
III.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:

-să identifice şi să exemplifice diversele reprezentări analitice ale curbelor în spaţiu;
-să definească şi să caracterizeze conceptele teoretice referitoare la : lungimea unui arc
regulat de curbă în spaţiu, tangentă, plan normal, plan osculator, normală principală,
binormală şi plan rectificant;
-să prezinte triedrul lui Frenet;
-să aplice în exerciţii noţiunile teoretice referitoare la triedrul lui Frenet;
-să scrie şi să utilizeze în aplicaţii formulele de calcul ale curburii şi torsiunii pentru o
curbă în spaţiu ;
-să definească şi să caracterizeze câteva clase remarcabile de curbe în spaţiu.
III.2.3. Reprezentarea analitică a curbelor în spaţiu

Definiţia 1. Se numeşte arc simplu de curbă în spaţiu o mulţime (Γ) de puncte M din spaţiul
euclidian real cu trei dimensiuni R 3 , ale căror coordonate x, y, z în raport cu reperul ortonormat
R = {0, i , j, k} al lui R 3 şi vectori de poziţie r satisfac una din următoarele relaţii:
126
F ( x, y, z ) = 0,
(Γ ) :  3
G ( x, y, z) = 0, (x, y, z) ∈ D ⊆ r , (1)
 z = f ( x, y ), (2)
(Γ ) : 
 z = g ( x, y), x ∈ (x 1 , x 2 ), y ∈ (y1 , y 2 ),
 x = x(t ),

(Γ) :  y = y (t ), (3)
 z = z (t ), t ∈ (t , t ),
 1 2
(Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ), (4)

unde funcţiile F, G, f, g, x, y, z, r satisfac condiţiile:
1. sunt reale, uniforme şi continue,
2. funcţiile x, y, z stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M ∈
(Γ) şi mulţimea valorilor parametrului real t (t ∈ (t1 , t 2 ) ) ,
3. admit derivate de ordinul întâi continue.
Relaţiile (1), (2), (3), (4) se numesc respectiv reprezentarea analitică implicită sau
ecuaţiile implicite ale arcului simplu de curbă în spaţiu (Γ), reprezentarea analitică explicită sau
ecuaţiile explicite ale arcului simplu de curbă în spaţiu (Γ), reprezentarea analitică parametrică
sau ecuaţiile parametrice ale arcului simplu de curbă în spaţiu (Γ) şi reprezentarea analitică
vectorială sau ecuaţia vectorială a arcului simplu de curbă în spaţiu (Γ).
Observaţia 1. Un arc de curbă simplu admite o infinitate de reprezentări parametrice.
Definiţia 2. Se numeşte arc regulat de curbă în spaţiu o mulţime (Γ) de puncte M din spaţiul
R 3 , ale căror coordonate x, y, z în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k} al lui R 3 şi
vectori de poziţie r verifică una din relaţiile (1), (2), (3) sau (4) unde funcţiile F, G, f, g, x, y, z,
r satisfac următoarele condiţii numite de regularitate:
1. sunt reale, uniforme şi continue,
2. funcţiile x, y, z, r stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M
∈ (Γ) şi mulţimea valorilor parametrului real t (t ∈ (t1 , t 2 ) ) ,
3. admit derivate de ordinul întâi continue, nu toate nule,
D( F , G ) D( F , G )
4. cel puţin unul dintre determinanţii funcţionali (jacobienii): , ,
D( y, z ) D( z , x)
D( F , G )
, este diferit de zero.
D ( x, y )
Definiţia 3. Fie (Γ) un arc regulat de curbă în spaţiu. Se spune că (Γ) este un arc de curbă
regulat de ordinul n, sau de clasă n dacă funcţiile F, G, f, g, x, y, z, r din relaţiile (1), (2), (3),
(4) admit derivate (parţiale, respectiv ordinare) continue până la şi inclusiv ordinul n > 1, astfel
încât nu toate derivatele de acelaşi ordin să se anuleze.
Definiţia 4. Fie (Γi )i∈I o mulţime de arce de curbă regulate de ordinul n, care au extremităţile,
eventual, puncte singulare. Se numeşte curbă regulată de ordinul n, sau de clasă n, reuniunea
arcelor (Γi ) , adică: (Γ) = ∪ (Γi ) .
i∈I
Observaţia 2. În această teorie vor interveni numai curbe regulate de ordinul n, care se vor numi,
pe scurt, curbe.
127
Definiţia 5. Se numeşte punct ordinar al curbei în spaţiu (Γ), un punct M ∈ (Γ) în care sunt
satisfăcute toate condiţiile de regularitate. În caz contrar (cel puţin una din condiţiile de
regularitate nu este satisfăcută), punctul se numeşte singular.
Observaţia 3. Punctele singulare sunt de două categorii: puncte singulare proprii: sunt puncte
singulare în orice reprezentare analitică a curbei în spaţiu (Γ) şi puncte singulare improprii:
există cel puţin o reprezentare analitică a lui (Γ), în care punctul să nu fie singular.
Exemple 1
Să se determine ecuaţia vectorială a curbei situate la intersecţ ia suprafeţelor:
x 2 + y 2 + z 2 = a 2 ,
(Γ) :  2
x + y 2 = ax, (curba Viviani).
Soluţie: Se observă că această curbă este simetrică faţă de planele (xOy) şi (xOz). Se
consideră x = a sin2 t şi se înlocuieşte în cea de-a doua ecuaţie, de unde se obţine:
a a
y = ± sin 2 t . Prin înlocuirea lui x = a sin2 t şi y = ± sin 2 t în prima ecuaţie se
2 2
 2
sin 2 t 
obţine: z 2 = a 2 1 − sin 4 t −  , de unde z = ±a cos t. Astfel, ecuaţia vectorială
 4 
 1 
a unei porţiuni a curbei date este: (Γ) : r = a  sin 2 t i + sin 2 t j + cos t k  .
 2 
Utilizând cunoştinţele referitoare la plan şi la cuadrice, exemplifică cel puţin două
reprezentări analitice implicite ale curbelor în spaţiu .
Să ne reamintim…
O curbă în spaţiu poate fi reprezentată analitic prin: reprezentarea analitică
implicită sau ecuaţiile implicite; reprezentarea analitică explicită sau ecuaţiile
explicite; reprezentarea analitică parametrică sau ecuaţiile parametrice;
reprezentarea vectorială sau ecuaţia vectorială.
III.2.4. Lungimea unui arc regulat de curbă. Element de arc
Fie o curbă în spaţiu (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .

Se consideră arcul AB pe această curbă astfel încât A(t = t0 = a) şi B(t = tn = b), unde
a, b ∈ (t1 , t 2 ) , a < b. Se împarte arcul AB în subarce prin punctele M0 ≡ A, M1, M2, …, Mn-1,
Mn ≡ B. Se formează astfel o linie poligonală înscrisă în arcul AB (fig. 1).
Se notează norma vectorului M i M i +1 prin li:
M1
...
li = M i M i +1 , i = 0, 1, 2, ..., n-1. Mi
A ≡ M0
Definiţia 6. Se numeşte lungime a arcului AB şi se
n−1
notează cu s expresia: lim
n→ ∞
∑l i , Mi+1
..
max li →0 i = 0
.
dacă această limită există şi este unică.
Mn ≡ B
Definiţia 7. Un arc de curbă în spaţiu (Γ) se spune că
n−1
este rectificabil dacă: lim
n→ ∞
∑l i Fig. 1.
max li →0 i = 0 (Γ)
există şi este unică, adică dacă arcul (Γ) are o lungime s.
128
Teorema 1. Fie curba în spaţiu (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 )
şi fie AB un arc pe curba (Γ) astfel încât A(t = t0 = a), B(t = tn = b), a, b ∈ (t 1 , t 2 ) , a < b.
Dacă AB este un arc regulat de curbă, atunci lungimea sa este dată de formula:
s = ∫ r& (t ) dt , unde: r& (t ) = dr (t ) .

b
a dt
Observaţia 4. În cazul în care curba în spaţiu (Γ) este dată în reprezentare parametrică atunci:
b
r& (t ) = x& 2 (t ) + y& 2 (t ) + z& 2 (t ) , rezultă: s = ∫ x& 2 (t) + y& 2 (t) + z& 2 (t) dt .
a
Teorema 2. Se consideră curba în spaţiu (Γ), regulată, dată în reprezentare vectorială:

(Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) şi fie M0M un arc regulat pe curba (Γ), cu M0 punct fix, M0(t0), iar M
un punct curent pe curba (Γ), M(t). Atunci lungimea s a arcului M0M este o funcţie continuă şi
derivabilă de parametru t: s = s(t).
Observaţia 5. Dacă se consideră curba în spaţiu (Γ) regulată, atunci din condiţiile de regularitate,
ds
rezultă că: = r& (t ) = x& 2 (t ) + y& 2 (t ) + z& 2 (t ) > 0 , deci: s : (t1, t2) → s(t1, t2) ⊆ r ,
dt
este o funcţie surjectivă, strict crescătoare şi continuă, deci bijectivă. În plus, inversa ei: t = t(s),
−1
dt  ds 
este continuă şi derivabilă, cu derivata: ( s) =  t ( s) > 0.
ds  dt 
Observaţia 6. Fie arcul M0M şi coarda M 0 M . Dacă arcul M0M este rectificabil, atunci se
∆s
demonstrează uşor că: lim = 1 , unde ∆s este lungimea arcului M0M, ∆l este lungimea coardei
M → M 0 ∆l
[MM0], iar punctul M tinde către M0 pe arcul M0M.
Fie (Γ) o curbă în spaţiu dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .

Se consideră M0M un arc regulat pe curba (Γ). Conform teoremei 2, lungimea arcului
M0M este o funcţie continuă şi derivabilă, de parametru t: s = s(t).
Definiţia 8. Se numeşte element de arc al curbei în spaţiu (Γ), diferenţiala ds a funcţiei s = s(t).
Teorema 3. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată şi ds elementul de arc pe (Γ).
1. Dacă (Γ) este dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) , atunci:
ds = dr .
2. Dacă (Γ) este dată în reprezentare
z M
parametrică: N
 x = x(t ), (Γ) P
 (T)
(Γ) :  y = y (t ), atunci:
 z = z (t ), t ∈ (t , t ), r(t )
 1 2 R
ds = dx 2 + dy 2 + dz 2 . M’
Pentru demonstraţie a se consulta [42]- k
pag.73-74. r ( t + ∆t )
O
i y
Teorema 4. Lungimea de arc s(t) poate fi j
întrebuinţată ca parametru în reprezentările x
Fig.2.
129
parametrice ale curbelor din spaţiu regulate. Trecerea de la t la s păstrează clasa reprezentării.
Definiţia 9. Parametrul s este numit parametru natural al curbei în spaţiu (Γ), iar reprezentarea
vectorială a curbei: (Γ) : r = r ( s ) , s - parametru natural, se numeşte reprezentare naturală a
curbei în spaţiu (Γ).
Noţiunea de orientare pe o curbă în spaţiu se introduce în acelaşi mod ca pentru o curbă plană.
Definiţia 10. Se numeşte sens pozitiv de parcurs pe curba în spaţiu:

(Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ), sensul care corespunde la valorile crescătoare ale parametrului t.
Convenţie. În continuare, derivatele funcţiei vectoriale r în raport cu parametrul natural s se

notează cu accente, spre deosebire de derivatele aceleiaşi funcţii în raport cu parametrul t
arbitrar, care încă din modulul anterior au fost notate cu puncte.
Să ne reamintim…
b b
Funcţia s(t), lungimea arcului : s = ∫ r& (t ) dt = ∫ x& 2 (t) + y& 2 (t) + z& 2 (t) dt ,
a a
ds
= r& (t ) = x& 2 (t ) + y& 2 (t ) + z& 2 (t ) > 0 .
dt
Elementul de arc (liniar): ds = dr .
III.2.5. Tangenta la o curbă în spaţiu

Definiţia 11. Se numeşte tangentă la curba în spaţiu (Γ) în punctul ordinar M, poziţia limită a
dreptei secante MM’ când M’ → M (fig. 2).
Fie curba în spaţiu (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .
Se consideră două puncte ordinare M(t), M’(t+∆t), infinit vecine pe curba (Γ), de vectori de
∆r r (t + ∆t ) − r (t )
poziţie: r(t), r (t + ∆t) . Se notează: MM ' = ∆r = r (t + ∆t ) − r (t ) , MM ' ' = = .
∆t ∆t
Rezultă că vectorii MM ' , MM ' ' sunt coliniari.
r (t + ∆t ) − r (t ) &
Are loc prin definiţie: lim = r (t ) .
∆t →0 ∆t
Pe de altă parte, când ∆r → 0 , punctul M’ → M, iar MM ' ' va tinde către MN , care este
vectorul tangent în punctul M la curba în spaţiu (Γ): MN = r& (t ) .
Pentru a găsi ecuaţia vectorială a tangentei se consideră pe tangenta (T) în M la curba în
spaţiu (Γ) un punct P, de vector de poziţie R . Are loc relaţia vectorială: OP = OM + MP , unde:
dr
MP = λ r& (t ) , λ ∈ R . Se poate deci scrie: (T ) : R = r(t) + λ , λ ∈R .
dt
Aceasta este ecuaţia vectorială a tangentei în punctul ordinar M la curba în spaţiu (Γ).
Observaţia 7. Dacă curba în spaţiu (Γ) este dată în reprezentare parametrică, pentru a scrie
ecuaţiile tangentei (T) în punctul ordinar M ∈ (Γ) de coordonate x(t), y(z), z(t), se consideră
coordonatele curente X, Y, Z pe (T) şi se obţin ecuaţiile parametrice ale tangentei :
130
 X = x(t ) + λx& (t ),

(T ) : Y = y (t ) + λy& (t ), Prin eliminarea parametrului λ, se obţin ecuaţiile canonice
Z = z (t ) + λz&(t )

X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
ale tangentei: (T ) : = = .
x& (t ) y& (t ) z&(t )
Teorema 5. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată şi fie (T) tangenta la curba (Γ) într-un punct M ∈ (Γ),
dr
de vector de poziţie r (t).Dacă τ este versorul tangentei (T), atunci: τ = ,
ds
unde ds este elementul de arc al curbei (Γ).
Definiţia 12. Fie curba în spaţiu (Γ) şi fie un punct M ∈ (Γ), de vector de poziţie r (t ) . Punctul M
se numeşte punct de inflexiune al curbei (Γ), dacă toate derivatele vectorului r (t ) de la ordinul
doi şi până la ordinul 2n sunt coliniare cu derivata de ordinul întâi în M a vectorului r (t ) , adică
 dr (t ) d i r (t )
 × = 0, i = 1, 2, ..., 2n,
dt dt i
dacă în punctul M sunt satisfăcute condiţiile:  2 n +1
 dr (t ) × d r (t )
≠ 0.
 dt dt +12 n
Definiţia 13. Fie o curbă în spaţiu (Γ), dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) şi
fie un punct M ∈ (Γ), de vector de poziţie r (t). Dacă în punctul M este satisfăcută condiţia:
dr d 2 r
× = 0 , atunci tangenta la curba (Γ) în punctul M se numeşte tangentă staţionară.
dt dt 2
Observaţia 8. Din ultimele două definiţii rezultă că tangenta într-un punct de inflexiune este o
tangentă staţionară. Reciproca nu este mereu adevărată, adică punctul M ∈ (Γ) prin care trece o
tangentă staţionară nu este întotdeauna punct de inflexiune.
Exemple 2
1 4 1
Să se determine tangentele la curba în spaţiu: (Γ) : r = t ⋅ i − t3 ⋅ j + t2 ⋅ k
2 3
care sunt paralele cu planul: (π) : 3 x – 2 y – 2 z – 1 = 0.
Soluţie: Parametrii directori ai direcţiei unei tangente oarecare la curba dată sunt (2 t3, −t2,
2 t).
Pentru ca tangenta să fie paralelă cu planul dat trebuie ca produsul scalar dintre
vectorul director, v (2 t3, −t2, 2 t), al tangentei şi normala la plan, N π (3, −2, −2) să fie
zero (cei doi vectori să fie perpendiculari). Adică: 3 ⋅ 2 t3 + 2 t2 – 4 t = 0, cu soluţiile
2
t1 = −1 şi t 2 = , (pentru t = 0 nu se obţine un punct ordinar al curbei (Γ)).Coordonatele
3
1 1
punctului corespunzător valorii t1 = –1 sunt x = , y = , z = 1 iar parametrii directori ai
2 3
direcţiei tangentei în acest punct sunt: (2, 1, 2).Ecuaţiile tangentei în acest punct sunt:
2 x −1 3 y −1 z −1
(T1 ) : = = .
4 3 2
2 81 x − 8 81 y + 8 9 z − 4
În mod analog pentru t = se obţine: (T2 ) : = = .
3 4 −3 1
131
Determină ecuaţiile tangentei la curba în spaţiu: (Γ) : r = t ⋅ i + t 2 ⋅ j + t 3 ⋅ k
x − 1 y -1 z −1
în punctul M(t=1). R : (T ) : = = .
1 2 3
Să ne reamintim…
Fie curba în spaţiu (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r (t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .
Vectorul tangent în punctul M la curba în spaţiu (Γ): r& (t ) .
III.2.6. Planul normal la o curbă în spaţiu

Definiţia 14. Fie (Γ) o curbă în spaţiu
regulată şi fie M ∈ (Γ). Se numeşte
plan normal în punctul M la curba
(Γ)
în spaţiu (Γ), planul (πN) ce trece prin
punctul M şi este perpendicular pe P
tangenta (T) în M la curba (Γ). N (T)
Fie (Γ) o curbă în spaţiu R

regulată, dată în reprezentare z
vectorială (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) , M
M ∈ (Γ) un punct curent de vector de
poziţie r (t), (πN) planul normal la curba r (t)
(πN)
(Γ) în punctul M.
Pentru a scrie ecuaţia vectorială k
a planului normal se consideră în
acest plan un punct curent P de vector j
i
de poziţie R (fig. 3).
O y
Deoarece planul (πN) este
perpendicular pe tangenta (T) rezultă x
Fig. 3.
că vectorii MP şi MN sunt ortogonali,
adică are loc: MP ⋅ MN = 0. Dacă se ţine seama de relaţiile:
MP = OP − OM = R − r (t), MN = r& (t), rezultă ecuaţia vectorială a planului normal în
punctul ordinar M la curba în spaţiu (Γ):
(π N ) : (R − r (t ) ) ⋅ r&(t) = 0 .
Observaţia 9. Dacă curba în spaţiu (Γ) este dată în reprezentare parametrică atunci, pentru a
scrie ecuaţia planului normal se consideră punctul curent M ∈ (Γ) de coordonate x(t), y(t), z(t) şi
punctul curent P ∈ (πN) de coordonate X, Y, Z. Rezultă ecuaţia planului normal sub forma:
(π N ) : (X − x(t) ) x& (t ) + (Y − y(t)) y& (t ) + (Z − z (t)) z& (t ) = 0 .
Exemple 3
x 2 + z 2 − 4 = 0,
Fie curba în spaţiu de ecuaţii: (Γ) :  2 Să se scrie ecuaţiile tangentei şi
x + y 2 − 4 = 0.
ecuaţia planului normal în punctul M ( 3 , 1, 1) la curba dată.
Soluţie: Parametrii directori ai direcţiei tangentei la (Γ) într-un punct curent sunt
proporţionali cu (dx, dy, dz). Prin diferenţierea ecuaţiilor curbei (Γ) se obţine:
132
2x dx + 2z dz = 0,  3 dx M + dz M = 0,
 În punctul M, sistemul devine:  de unde:
2x dx + 2y dy = 0.  3 dx M + dy M = 0,
dx M dy M dz M x − 3 y −1 z −1
= = , iar ecuaţiile tangentei sunt: (T) : = = .
−1 3 3 −1 3 3
Ecuaţia planului normal în punctul M la curba (Γ) este: (πN) :
x− 3 y− 3 z+ 3 =0.
Fie curba în spaţiu: (Γ) : r = 2 cos t i + 2 sin t j + 4 t k .Scrie ecuaţia planului

π
normal în punctul M (t = ) la curba dată. R: (πN) : x − y − 2 2 z + 2 2π = 0 .
4
Să ne reamintim…
Ecuaţia planului normal :
(π N ) : (X − x(t) ) x& (t ) + (Y − y (t)) y& (t ) + (Z − z (t) ) z& (t ) = 0 ,
pentru o curbă în spaţiu dată în reprezentare parametrică.
III.2.7. Planul osculator la o curbă în spaţiu

Definiţia 15. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată şi fie două puncte P, P’ ∈ (Γ). Se numeşte plan
osculator la curba (Γ) în punctul P poziţia limită a planului ce trece prin punctul P’ şi prin
tangenta la curba (Γ) în punctul P, când P’ → P, dacă această poziţie există şi este unică,
tangenta în punctul P este presupusă nestaţionară.
Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de cel puţin ordinul doi, dată în reprezentare vectorială:
(Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) , P ∈ (Γ) un punct curent, (π0) planul osculator la curba (Γ) în punctul P.
Pentru a scrie ecuaţia vectorială a planului osculator în punctul P la curba (Γ) se consideră
în acest plan un punct curent N ∈ (π0), de vector de poziţie R . Fie punctele P, P’ ∈ (Γ), de
vectori de poziţie r (t ) , respectiv r (t + ∆t ) (fig. 4.).
Se obţine că planul osculator (π0),
B A
dacă există, este determinat de vectorii
r& (t ) şi &r&(t ) .Vectorii PN = R − r (t), T
P’
r& (t ) , &r&(t ) fiind conţinuţi în planul z (Γ )
(πO), sunt coplanari, deci produsul B’ r& (t)
lor mixt este nul, adică:
(π0): (R − r (t ) ) ⋅ (r& (t ) × &r&(t ) ) = 0 , P
r (t + ∆t )
N
care constituie ecuaţia vectorială r (t )
a planului osculator în punctul P
la curba în spaţiu (Γ). k
R
Observaţia 10. Dacă curba regulată
(Γ) este plană, atunci planul osculator i O j y
în orice punct P ∈ (Γ), coincide cu
planul curbei. x
Observaţia 11. Dacă curba în spaţiu (Γ) Fig. 4.
este dată în reprezentare parametrică,
iar P ∈ (Γ), de coordonate x(t), y(t), z(t) şi X, Y, Z sunt coordonatele punctului curent N ∈ (π0),
atunci, relativ la un sistem de axe de coordonate ortogonale (Oxyz), prin transcrierea analitică a
133
produsului mixt care apare în ecuaţia vectorială a planului osculator, se obţine ecuaţia scalară a
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
planului osculator : (π O ) : x& (t ) y& (t ) z& (t ) = 0 .
&x&(t ) &y&(t ) &z&(t )
Exemple 4
Să se determine punctele curbei în spaţiu: (Γ) : r = (t 4 − 1) i + (1 + t 3 ) j − 2 t k ,
x −1 y +1 z
ale căror plane osculatoare sunt paralele cu dreapta de ecuaţie: (d ) : = = .
12 −7 2
Soluţie: Ecuaţia planului osculator într-un punct curent M ∈ (Γ), de vector de poziţie
r (t ) este: (π0) : −(x – t4 + 1) + 2 t(y – t3 − 1) + t3(z + 2 t) = 0.
Pentru ca planul (π0) să fie paralel cu dreapta (d) trebuie să fie îndeplinită condiţia:
N π 0 ⊥ d (vectorul normal la planul osculator: N π 0 (−1, 2 t, t 3 ) să fie ortogonal pe
vectorul director al dreptei (d) : d (12, −7, 2)), deci: 12 (−1) – 7(2 t) + 2 t3 = 0.
Rezultă: t1 = −2, t2 = −1, t3 = 3. Deci : M1(15, −7, 4), M2(0, 0, 2) şi M3(80, 28, −6).
Fie curba în spaţiu de ecuaţie vectorială: (Γ) : r = t ⋅ i + t 2 ⋅ j + t 3 ⋅ k .Determină

1
ecuaţiile planelor osculatoare ale curbei date care trec prin punctul M (2,− ,−6) .
3
R: (π01) : 3x + 3y + z + 1 = 0; (π02) : 3x - 3y + z - 1 = 0; (π03) : 108x - 18y +
+z - 216 = 0.
Să ne reamintim…
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
Ecuaţia scalară a planului osculator : (π O ) : x& (t ) y& (t ) z& (t ) = 0 ,
&x&(t ) &y&(t ) &z&(t )
III.2.8. Normala principală la o curbă în spaţiu

Propoziţia 1. Dacă f : I ⊆ R → R m este o funcţie vectorială de argument scalar astfel încât
f(t) = constant, atunci derivata acesteia este perpendiculară pe vectorul dat.
Teorema 6. Fie curba în spaţiu regulată (Γ) dată în reprezentare vectorială:
(Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) şi fie (π0), (πN), planul osculator, respectiv planul normal la curba
(Γ) în punctul M ∈ (Γ), de vector de poziţie r (t).
Dacă curba (Γ) este regulată de cel puţin ordinul doi şi dacă ds este elementul de arc pe
d 2r
curba (Γ), atunci vectorul este conţinut atât în planul osculator cât şi în planul normal .
ds 2
Definiţia 16. Se numeşte normală principală la curba în spaţiu (Γ), în punctul ordinar M ∈
(Γ), dreapta de intersecţie dintre planul normal (πN) şi planul osculator (π0) duse în punctul M la
curba în spaţiu (Γ), adică: ( N p ) = (π N ) ∩ (π O ) .
134
Versorul direcţiei dreptei normale principale (Np) se notează cu υ . Acesta are aceeaşi
d 2r d 2r
direcţie cu , iar sensul lui se ia astfel încât s ă coincidă cu sensul vectorului , adică:
ds 2 ds 2
d 2r
υ =λ 2 , λ > 0.
ds
În scopul determinării ecuaţiei vectoriale a dreptei normale principale (Np) se consideră o
curbă în spaţiu regulată (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .
Fie M ∈ (Γ) un punct curent de vector de poziţie r (t ) şi (Np) normala principală la curba
(Γ) în punctul ordinar M. Se consideră Q ∈ (Np) un punct curent de vector de poziţie R .
Deoarece (Np) ⊂ (π0) rezultă că vectorul care dă direcţia normalei principale este coplanar cu
vectorii r& (t ) şi &r&(t ) care determină planul osculator (π0) în punctul M la curba în spaţiu (Γ), iar
din faptul că (Np) ⊂ (πN) rezultă că direcţia normalei principale este ortogonală pe vectorul r& (t ) ,
deci direcţia dreptei (Np) este coliniară cu vectorul r& (t ) × (r& (t ) × r&&(t ) ) .
Deoarece M , Q ∈ ( N p ) rezultă MQ = λ [r& × (r& × &r&)] , λ ∈ R ,dar: MQ = R − r (t ) , rezultă:
(Np): R − r (t ) = λ [r& × (r& × r&&)] , λ ∈ R ,
care este ecuaţia vectorială a normalei principale în punctul M la curba în spaţiu (Γ).
Observaţia12. Dacă curba (Γ) este dată în reprezentare parametrică, iar M ∈ (Γ), de coordonate
x(t), y(t), z(t) şi X, Y, Z sunt coordonatele punctului curent Q ∈ (NP), atunci dacă se transcrie analitic
ecuaţia vectorială a normalei principale (Np) se obţin ecuaţiile scalare ale normalei principale:
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
(N p ) : = = .
y& (t ) z&(t ) z&(t ) x& (t ) x& (t ) y& (t )
z& (t ) x& (t ) x& (t ) y& (t ) x& (t ) y& (t ) y& (t ) z& (t ) y& (t ) z& (t ) z&(t ) x& (t )
&z&(t ) &x&(t ) &x&(t ) &y&(t ) &x&(t ) &y&(t ) &y&(t ) &z&(t ) &y&(t ) &z&(t ) &z&(t ) &x&(t )
Exemple 5
x = e t ,

Se consideră curba în spaţiu: (Γ) :  y = e − t , şi punctul M (t = 0) pe curbă. Se cer

z = 2 t
ecuaţiile normalei principale în M la (Γ).
Soluţie: Se obţine M(1, 1, 0) ; r& (t ) = e t i − e − t j + 2 k ; &r&(t ) = e t i + e − t j .
1
Rezultă r& (0) = i − j + 2 k ; &r&(0) = i + j ,de unde υ = ( i + j ) . Ecuaţiile normalei
2
X −1 Y −1 Z x - y = 0,
principale în M la (Γ)sunt : ( N p ) : = = , deci (Np):  .
1 1 0 z = 0
Fie curba în spaţiu de ecuaţie vectorială:(Γ) : r = 3 cos t i + 3 sin t j + 4 t k .Scrie
ecuaţiile normalei principale în punctul curent M al curbei date.
X − 3 cos t Y − 3 sin t
R: ( N p ) : = , Z = 4t .
− cos t − sin t
135
Să ne reamintim…
Ecuaţiile scalare ale normalei principale: ( N p ) :
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
= = ,
y& (t ) z& (t ) z& (t ) x& (t ) x& (t ) y& (t )
z&(t ) x& (t ) x& (t ) y& (t ) x& (t ) y& (t ) y& (t ) z& (t ) y& (t ) z& (t ) z&(t ) x& (t )
&z&(t ) &x&(t ) &x&(t ) &y&(t ) &x&(t ) &y&(t ) &y&(t ) &z&(t ) &y&(t ) &z&(t ) &z&(t ) &x&(t )
III.2.9. Binormala la o curbă în spaţiu
Definiţia 17. Se numeşte binormală la curba în spaţiu (Γ) în punctul ordinar M ∈ (Γ),
dreapta (Nb) ce trece prin M, perpendiculară pe planul osculator (πO) al punctului considerat.
În scopul determinării ecuaţiei vectoriale a dreptei binormale (Nb) se consideră curba în
spaţiu (Γ) dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .Fie M ∈ (Γ) un punct curent de
vector de poziţie r (t ) şi (Nb) binormala la curba (Γ) în punctul ordinar M. Se consideră Q ∈ (Nb)
un punct curent de vector de poziţie R .
Deoarece binormala (Nb) la curba în spaţiu (Γ) în punctul ordinar M este prin definiţie
perpendiculară pe planul osculator (π0), determinat de vectorii r& (t), &r& (t), rezultă că direcţia
dreptei binormale este coliniară cu produsul vectorial r& (t) × &r& (t). Deci are loc:
MQ = λ (r& (t ) × &r&(t ) ) , λ ∈ R . Dacă se ţine seama de relaţia: MQ = R − r (t),
se obţine ecuaţia vectorială a binormalei în punctul ordinar M la curba în spaţiu (Γ):
( N b ) : R − r (t ) = λ (r& (t ) × &r&(t ) ) ,
λ ∈R .
Observaţia 13. Dacă punctul ordinar M ∈ (Γ) nu este un punct de inflexiune, sau nu aparţine
unui segment, iar curba în spaţiu (Γ) este de clasă cel puţin 2, atunci planul osculator în M este
unic determinat şi de aici (Np) şi (Nb) sunt unic determinate.
Observaţia 14. În cazul în care curba (Γ) este dată în reprezentare parametrică, iar M ∈ (Γ), de
coordonate x(t), y(t), z(t) şi X, Y, Z sunt coordonatele punctului curent Q ∈ (Nb), atunci prin transcrierea
analitică a ecuaţiei vectoriale a binormalei în punctul M la curba în spaţiu (Γ), se obţin ecuaţiile
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
scalare ale binormalei: ( N b ) : = = .
y& (t ) z& (t ) z&(t ) x& (t ) x& (t ) y& (t )
&y&(t ) &z&(t ) &z&(t ) &x&(t ) &x&(t ) &y&(t )
Definiţia 18. Se numeşte versor binormal la curba în spaţiu (Γ), în punctul ordinar M ∈ (Γ),
vectorul unitar al dreptei binormale, notat cu β , orientat astfel încât ansamblul {M , τ , υ , β } să
formeze un reper orientat ca şi reperul {0, i , j , k }.
Din această definiţie rezultă că: β =τ ×υ .

Exemple 6
2
Să se determine punctele de pe curba în spaţiu: (Γ) : r = i + ln t j − t 2 k
t
ale căror binormale să fie paralele cu planul de ecuaţie: (π) : x – y + 8 z + 2 = 0.
Soluţie: Vectorul director al binormalei în punctul M ∈ (Γ), de vector de poziţie r (t )
2 1 4 1
este r& (t ) × &r&(t) . r& (t ) = − 2 i + j − 2 t k , r&&(t ) = 3 i − 2 j − 2 k ,
t t t t
136
2
r& (t ) × &r&(t) = − 4 (2 t 3 i + 6 t 2 j + k ) .
t
Parametrii directori ai direcţiei binormalei sunt 2 t3, 6 t2, 1.Condiţia de paralelism cu
planul (π) este: 2 t 3 i + 6 t 2 j + k ⋅ (i − j + 8 k ) = 0 , deci: 2 t3 – 6 t2 + 8 = 0, care are
( )
rădăcinile t1 = −1 şi t2, 3 = 2. Există un singur punct pe curbă obţinut pentru t = 2:
M(1, ln 2, – 4), deoarece pentru t = −1, ln t nu există.
x = e t ,

Se consideră curba în spaţiu: (Γ) :  y = e − t , şi punctul M (t = 0) pe curbă. Scrie

z = 2 t
X −1 Y −1 Z
ecuaţiile binormalei în M la (Γ). R: (Nb): = = .
−1 1 2
Să ne reamintim…
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t )
Ecuaţiile scalare ale binormalei: ( N b ) : = = ,
y& (t ) z&(t ) z& (t ) x& (t ) x& (t ) y& (t )
&y&(t ) &z&(t ) &z&(t ) &x&(t ) &x&(t ) &y&(t )
III.2.10. Planul rectificant la o curbă în spaţiu
Definiţia 19. Se numeşte plan rectificant la curba în spaţiu regulată (Γ) în punctul M ∈ (Γ),
planul (πR) determinat de tangenta şi binormala la curba (Γ) ce trec prin punctul M.
În scopul determinării ecuaţiei vectoriale a planului rectificant (πR) se consideră curba
regulată (Γ), de cel puţin ordinul doi, dată în reprezentare vectorială: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) .
Fie M ∈ (Γ), un punct curent, care nu este punct de inflexiune al curbei (Γ), de vector de
poziţie r (t ) , (πR) planul rectificant la curba (Γ) în punctul M, iar Q ∈ (πR) un punct curent de
vector de poziţie R .
Prin definiţie, planul rectificant (πR), la curba (Γ) în punctul M ∈ (Γ) este determinat de
tangentă şi binormală, deci el este generat de vectorii r& (t) şi r& (t) × &r& (t). Rezultă că vectorii
MQ , r& (t), r& (t)× &r& (t) sunt coplanari, adică MQ ⋅ [r& (t ) × (r& (t ) × &r&(t ) )] = 0 ,iar MQ = R − r (t),deci:
(π R ) : (R − r (t ) ) ⋅ [r& (t ) × (r& (t ) × &r&(t ) )] = 0 ,
care reprezintă ecuaţia vectorială a planului rectificant la curba în spaţiu (Γ) în punctul M.
Observaţia 15. Dacă curba în spaţiu (Γ)
este dată în reprezentare parametrică, iar
M ∈ (Γ), de coordonate x(t), y(t), z(t) şi Q ∈ (πN)
(Nb) (Γ)
(πR), punct curent de coordonate X, Y, Z,
atunci, dacă se transcriere analitic ecuaţia
vectorială a planului rectificant, se obţine (πR)
ecuaţia scalară a planului rectificant: β
M
τ (Np)
X − x(t ) Y − y (t ) Z − z (t ) υ
r& (t )
(π R ) : x& (t ) y& (t ) z& (t ) =0
y& (t ) z& (t ) z&(t ) x& (t ) x&(T)
(t ) y& (t )
(π0)
&y&(t ) &z&(t ) &z&(t ) &x&(t ) &x&(t ) &y&(t )
.
Fig. 5.
137
III.2.11. Triedrul lui Frenet
Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de cel puţin ordinul doi şi M un punct al curbei (Γ) care
nu aparţine unui arc segment de dreaptă a lui (Γ) şi nu este punct inflexionar al acesteia. În aceste
ipoteze s-au ataşat, în mod unic, la curba (Γ) în punctul M, trei versori: versorul tangent τ ,
versorul normal principal υ , respectiv versorul binormal β .
Definiţia 20. Ansamblul {M , τ , υ , β } ataşat curbei în spaţiu (Γ) în punctul M ∈ (Γ) se numeşte
reperul mobil al lui Frenet.
Definiţia 21. Se numeşte triedrul lui Frenet ataşat curbei în spaţiu (Γ) în punctul M ∈ (Γ),
triedrul drept determinat de versorii τ , υ , β (fig. 5.).Planele acestui triedru sunt (πO), (πN), (πR),
ale căror ecuaţii se pot rescrie şi sub forma: (π O ) : [R − r ( s)] ⋅ β ( s ) = 0 ,
(π N ) : [R − r (s)] ⋅ τ (s) = 0 , (π R [R − r (s)] ⋅ υ (s) = 0 , iar muchiile triedrului lui Frenet sunt
):
r& (t ) (r& (t ) × &r&(t ) )× r& (t ) ,
(T), (Np), (Nb). τ , υ , β sunt daţi prin formulele: τ (t ) = , υ (t ) =
r& (t ) (r& (t ) × &r&(t ) )× r& (t )
r& (t ) × &r&(t )
β (t ) = ,dacă curba (Γ) este dată: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) ,cu t parametru oarecare.
r& (t ) × &r&(t )
Exemple 7
Fie curba în spaţiu: (Γ): r = 2 t i + t 2 j + ln t k, t > 0 . Să se determine ecuaţiile
muchiilor şi feţelor triedrului Frenet în punctul P(2, 1, 0).
Soluţie: Pe curba (Γ) punctul P corespunde la valoarea t = 1 a parametrului. Vectorul
director al tangentei în P este: r& (t ) P = 2 i + 2 j + k ,iar ecuaţiile tangentei în P la
x − 2 y −1 z
curba (Γ) sunt: (T ) : = = . Planul normal are drept vector normal
2 2 1
N = r& (t ) P = 2 i + 2 j + k şi ecuaţia:(πN) : 2 x + 2 y + z – 6 = 0. Planul osculator
conţine punctul P şi este determinat de vectorii r& (t ) P , &r&(t ) P , ecuaţia sa este: (π0) :
2 x – y – 2 z – 3 = 0. Dreapta binormală este perpendiculară pe planul osculator în P,
deci are vectorul director N P (2, − 1, − 2) , rezultă ecuaţiile: (Nb) :
x − 2 y −1 z
= = .Normala principală se află la intersecţia dintre planul normal şi
2 −1 − 2
2 x + 2 y + z − 6 = 0,
planul osculator, şi are ecuaţiile: (Np) :  Planul rectificant
2 x − y − 2 z − 3 = 0.
conţine dreapta tangentă şi dreapta binormală iar ecuaţia sa : (πR) : x – 2 y + 2 z = 0.
Determină versorii τ , υ , β ai tangentei, normalei principale şi binormalei în
punctul M (t = 0) pentru curba în spaţiu: (Γ) : r = t i + t 2 j + e t k .
2 2 1
R: τ = [i+k; υ =
] - i + 4 j + k ; β = - 2 i - j + 2k .
[ ] [ ]
2 6 3
Să ne reamintim…
Planele triedrului lui Frenet: (πO), (πN), (πR), muchiile triedrului lui
Frenet:(T), (Np), (Nb), iar vectorii reperului mobil al lui Frenet: τ , υ , β :
r& (t ) (r& (t ) × &r&(t ) )× r& (t ) , β (t ) = r& (t ) × r&&(t ) ,
τ (t ) = , υ (t ) =
r& (t ) (r& (t ) × &r&(t ) )× r& (t ) r& (t ) × r&&(t )
pentru o curbă dată în reprezentare vectorială.
138
III.2.12. Curbură. Torsiune
Definiţia 22. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată, M ∈ (Γ) un punct curent pe curba (Γ) şi (S) o
sferă cu centrul în O şi de rază egală cu unitatea. Se consideră vectorul tangentei τ în punctul M
şi fie OM ' = τ * = τ un vector cu originea în O şi extremitatea în M’ ∈ (S), echipolent cu τ . Când
punctul M va parcurge curba (Γ) în sens pozitiv, punctul M’ va descrie pe sfera (S) o curbă (Γ1)
(fig.6).Se numeşte indicatoare sferică a tangentelor, curba în spaţiu (Γ1) astfel definită.
(Γ) τ1
M’1 ∆σ
M’
M1
τ1* ∆θ τ*
(Γ1) ∆s
O
(S) τ
M
Fig. 6.
Fie M1 un alt punct al curbei regulate (Γ), (Γ1) indicatoarea sferică a tangentelor şi M’,
M1’ ∈ (Γ1), două puncte pe curba (Γ1), corespunzătoare punctelor M şi M1 (fig. 6).
Se notează cu ∆s lungimea arcului MM1 ⊂ (Γ) şi cu ∆σ lungimea arcului M’M1’ ⊂ (Γ1).
∆σ
Definiţia 23. Se numeşte curbură medie a arcului MM1, raportul: .
∆s
Observaţia 16. Curbura medie se notează cu Km(MM1).
Definiţia 24. Se numeşte curbura curbei în spaţiu (Γ) în punctul M, limita curburii
medii a arcului MM1 când M1 → M, dacă această limită există şi este finită.
Observaţia 17. Curbura curbei în spaţiu (Γ) în punctul M se notează prin K.Deci:
∆σ dσ
K = lim = .
∆s → 0 ∆s ds
Definiţia 25. Se numeşte rază de curbură a curbei în spaţiu (Γ) în punctul M, inversa curburii
curbei (Γ) în punctul M.
1 ds
Observaţia 18. Raza de curbură se notează cu R. Deci: R = = .
K dσ
Teorema 7. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată, M, M1 ∈ (Γ) şi fie M’, M’1 ∈ (Γ1) punctele
corespunzătoare punctelor M, M1 (fig. 6). Dacă se notează cu ∆s lungimea arcului
MM1 ⊂ (Γ), cu ∆σ lungimea arcului M’M’1 ⊂ (Γ1) şi cu ∆θ unghiul versorilor τ şi τ 1 ai
dθ
tangentelor la curba (Γ) duse în M, respectiv M1, atunci: K = .
ds
Definiţia 26. Se numeşte unghi de contingenţă al tangentelor, unghiul ∆θ format de versorii
tangentelor la curba (Γ) duse în punctele M, respectiv M1 ale curbei (Γ).
Definiţia 27. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată şi M un punct curent pe (Γ). Fie (S) sfera unitate
cu centrul în O. Dacă β este versorul binormalei în M, se consideră vectorul OM ' = β * = β un
vector echipolent cu β , cu originea în O şi extremitatea în M’ ∈ (S). Când punctul M descrie
139
curba (Γ) în sens pozitiv, punctul M’ va descrie pe sfera (S) curba (Γ*) (fig.7).Se numeşte
indicatoare sferică a binormalelor curba în spaţiu (Γ*) astfel definită.
M’ ∆σ*
M’1
β1
β* ∆θ* β
∆s
β1* (Γ*)
M1
O
(S) M
Fig.7. (Γ)
Fie M1 un alt punct al curbei (Γ), β1 versorul binormalei în M1 şi fie OM '1 = β1* vectorul
cu originea în O şi cu extremitatea în punctul M’1 ∈ (S) echipolent cu β1 . Rezultă că M’1 ∈ (Γ*).
Se notează cu ∆s lungimea arcului MM1 al curbei (Γ) şi cu ∆σ* lungimea arcului M’M’1 ⊂ (Γ*).
Definiţia 28. Se numeşte torsiune medie a arcului MM1, numărul real K m* care satisface:
∆σ*
K *m = .
∆s
Definiţia 29. Se numeşte torsiunea curbei în spaţiu (Γ) în punctul M, numărul real K* care
∆σ * dσ *
satisface: K * = lim , dacă limita există şi este finită, adică: K * = .
∆s →0 ∆s ds
Definiţia 30. Se numeşte rază de torsiune a curbei în spaţiu (Γ) în punctul M, inversa torsiunii
curbei (Γ) în punctul M.
1 ds
Observaţia 19. Raza de torsiune se notează cu T. Deci: T = * , sau: T = .
K dσ *
Teorema 8. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată, M, M1 ∈ (Γ) şi fie M’, M’1 ∈ (Γ*) punctele
corespunzătoare punctelor M, M1 (fig. 7). Dacă se notează cu ∆s lungimea arcului MM1 ⊂ (Γ), cu
∆σ* lungimea arcului M’M’1 ⊂ (Γ*) şi cu ∆θ* unghiul versorilor β şi β1 ai binormalelor la
dθ *
curba (Γ) duse în M, respectiv M1, atunci: K * = .
ds
Definiţia 31. Se numeşte unghi de contingenţă al binormalelor, unghiul ∆θ* format de versorii
bionormalelor la curba (Γ) duse în punctele M, respectiv M1 ale curbei (Γ).
Defineşte indicatoarea sferică a tangentelor şi indicatoarea sferică a binormalelor.
III.2.13. Formulele lui Frenet
Teorema 9. Se consideră o curbă în spaţiu (Γ) regulată de ordinul k, k ≥ 3, dată în reprezentare
naturală: (Γ) : r = r(s) , s parametru natural.
Fie M un punct curent pe curba (Γ), de vector de poziţie r (s), care nu este punct de
inflexiune, iar τ , υ , β versorii tangentei, normalei principale şi respectiv binormalei în M.
Dacă razele de curbură şi de torsiune R şi respectiv T sunt nenule în punctul M şi dacă ds este
elementul de arc pe curba (Γ), atunci au loc următoarele relaţii:
dτ 1 dβ 1 dυ 1 1
= υ , =− υ , =− τ + β .
ds R ds T ds R T
140
Definiţia 32. Egalităţile obţinute în teorema 9, se numesc formulele lui Frenet relative la
curba în spaţiu (Γ).
Scrie formulele lui Frenet relative la o curbă în spaţiu.
Să ne reamintim…
Formulele lui Frenet relative la o curbă în spaţiu:.
dτ 1 dβ 1 dυ 1 1
= υ , =− υ , =− τ + β .
ds R ds T ds R T
III.2.14. Calculul curburii şi al torsiunii

Teorema 10. Fie (Γ) o curbă în spaţiu, regulată de ordinul k, k ≥ 2. Condiţia necesară şi
suficientă ca această curbă să fie o dreaptă este: K = 0.
Teorema 11. Fie (Γ) o curbă în spaţiu, regulată de ordinul k, k ≥ 2, fără puncte singulare şi
1
astfel încât K > 0. (Γ) este curbă plană dacă şi numai dacă = 0 .
T
Teorema 12. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de ordinul k, k ≥ 3, M ∈ (Γ) un punct curent, ds
elementul de arc pe curba (Γ), iar R raza de curbură a curbei (Γ) în punctul M.
1. Dacă curba (Γ) este dată în reprezentare vectorială naturală: (Γ) : r = r(s) , s parametru
natural,
1
iar M ∈ (Γ) este vector de poziţie r (s ) , atunci: K = = r ' ( s) × r ' ' ( s ) .
R
2. Dacă curba (Γ) este dată în reprezentare vectorială oarecare: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) ,
1 r& (t ) × &r&(t )
iar M ∈ (Γ) este vector de poziţie r (t ) , atunci: K = = .
R r& (t )
3

Observaţia 20. Din teorema 12, ca şi din definiţia 24 rezultă: curbura K într-un punct M ∈ (Γ)
este un număr real nenegativ.
Teorema 13. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de ordinul k, k ≥ 3, M ∈ (Γ) un punct curent, ds
elementul de arc pe curba (Γ), iar K* torsiunea curbei (Γ) în punctul M.
1. Dacă curba (Γ) este dată în reprezentare vectorială naturală: (Γ) : r = r(s) , s parametru
natural,
1 (r ' ( s ), r ( s )' ' , r ' ' ' ( s ) )
iar M ∈ (Γ) este de vector de poziţie r (s), atunci: K * = = 2
.
T r ' ( s) × r ' ' ( s )
2.Dacă curba (Γ) este dată în reprezentare vectorială oarecare: (Γ) : r = r(t), t ∈ (t 1 , t 2 ) ,
1 (r& (t ), &r&(t ), &r&&(t ) )

iar M ∈ (Γ) este de vector de poziţie r (t), atunci: K * = = 2
.
T r& (t ) × &r&(t )
141
Exemple 8
 x 2 + y 2 − r 2 = 0,
Se consideră curba în spaţiu: (Γ) :  2
 y + z 2 − r 2 = 0, ( x, y, z) ∈ R 3 ,
r 2 r 2 r 2
şi pe ea punctul P , ,  . Să se determine curbura şi torsiunea curbei în

 2 2 2 
P.
 x = r cos t ,

Soluţie: O reprezentare parametrică a curbei este: (Γ) :  y = r sin t , Punctul P
 z = r cos t.

π 2
corespunde valorii parametrului t = . Se calculează în P: x& (t ) P = −r ,
4 2
2 2 2 2
&x&(t ) P = −r , &x&&(t ) P =r , y& (t ) P =r , &y&(t ) P = −r ,
2 2 2 2
2
&y&&(t ) P = −r ,
2
2 2 2
z& (t ) P = −r , &z&(t ) P = −r , &z&&(t ) P =r .
2 2 2
1 4 1 0
Curbura este: = .Torsiunea este: = = 0.
R P 3 3r T p 2 r4
Rezultă că în punctul P curba în spaţiu (Γ) se comportă ca o curbă plană.
x = 3 + 2 t + 4 t 3 ,

Fie dată curba în spaţiu: (Γ) :  y = 4 + 3 t + 2 t 3 , Arată că este plană şi
 z = 2 + 4 t + 3 t 3 , t ∈ R.

găseşte ecuaţia planului care o conţine. R: K * = 0; (π0) : x + 10 y – 8 z – 27 = 0.
Să ne reamintim…
r& (t ) × &r&(t ) (r& (t ), &r&(t ), &r&&(t )) .
curbura curbei: K = 3
, torsiunea curbei: K * = 2
r& (t ) r& (t ) × &r&(t )
III.2.15. Clase remarcabile de curbe în spaţiu

Definiţia 33. O curbă în spaţiu a cărei tangentă formează în orice punct unghi constant cu o
direcţie fixă, se numeşte elice.
Teorema 14. Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de ordinul k, k ≥ 2, pentru care K > 0. (Γ) este
K*
elice dacă şi numai dacă: = constant .
K
Exemple 9
142
Se consideră curba în spaţiu: (Γ) : r = t cos(a ln t ) i + t sin (a ln t) j + b t k, t > 0 .Să
se demonstreze că este o elice .
Soluţie: Se arată că raportul dintre curbură şi torsiune, în orice punct al curbei este
constant. r& (t ) = [− a sin (a ln t ) + cos(a ln t)] i + [a cos(a ln t ) + sin(a ln t )] j + b k ,
&r&(t ) = − a cos(a ln t ) − a sin (a ln t) i + − a sin (a ln t ) + a cos(a ln t) j + 0 ⋅ k

2 2
 t t   t t 
   
 
&r&&(t ) =  a [a cos(a ln t ) + sin (a ln t )] − a − a sin (a ln t ) + a cos(a ln t )  i +
2
 
t
2
t  t t 
a a a 2
a 
+  2 [a sin (a ln t ) − cos(a ln t )] + − cos(a ln t ) + sin (a ln t )  j ,
t t  t t 
1 a 1+ a2 
= 
R (1 + a 2 + b 2 ) t  T 1+ a 2
 ⇒ = nu depinde de t (este constant).
1 ab  R b
=
T (1 + a 2 + b 2 ) t 
x = 2 ay,
2
K*
Fie curba în spaţiu:(Γ):  3 Demonstreaz ă c ă ea este o elice. R: = 1.
x = 6 a 2 z . K
Definiţia 33. Se numeşte curbă Ţiţeica o curbă în spaţiu pentru care, în orice punct al curbei are
loc relaţia: T ⋅ d2 = constant ,unde T este raza de torsiune a curbei în punctul curent şi d este
distanţa de la un punct fix la planul osculator (π0) ataşat curbei (Γ).
Exemple 10
 xyz − 1 = 0,
Să se arate că (Γ) :  2 este o curbă Ţiţeica.
 y − x = 0,
Soluţie: Se consideră o reprezentare parametrică a curbei în spaţiu (Γ):
x = t , 2

 y = t,
 z = t − 3 , t ≠ 0.

r& (t ) = 2 t i + j − 3 t −4 k , &r&(t ) = 2 i + 12 t −5 k , &r&&(t ) = −60 t −6 k ,
r& (t ) × &r&(t) = 12 t −5 i − 30 t −4 j − 2 k , r& (t ) × &r&(t) = 144 t −10 + 900 t −8 + 4 ,
1 −630 t 4
(r& (t ), &r&(t ), &r&&(t )) = 120 t
= 10 , iar: .
T t + 225 t 2 + 36
10 t 2 10
(π0) : 6 x – 15 t y – t5 z + 10 t2 = 0, d = . Produsul T ⋅ d 2 = ,
t 10 + 225 t 2 + 36 3
fapt care dovedeşte că această curbă este o curbă Ţiţeica.
Se consideră curba în spaţiu: (Γ) : r = e t cos( t 3 )i + e t sin( t 3 ) j + e −2 t k .

3 3
Dovedeşte că această curbă este o curbă Ţiţeica. R: T ⋅ d 2 = .
2
143
Să ne reamintim…
K*
(Γ) este elice dacă şi numai dacă: = constant .
K
Se numeşte curbă Ţiţeica o curbă în spaţiu pentru care, în orice punct al curbei are
loc relaţia: T ⋅ d2 = constant ,unde T este raza de torsiune a curbei în punctul curent
şi d este distanţa de la un punct fix la planul osculator (π0) ataşat curbei (Γ).
III.2.16. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se introduc diferitele reprezentări analitice ale
curbelor în spaţiu, se definesc şi se caracterizează noţiunile de: lungime a unui arc regulat
de curbă şi element de arc. Se prezintă în continuare muchiile şi feţele triedrului lui
Frenet: dreptele: tangentă, normală principală şi binormală, planele: normal, osculator şi
rectificant, precum şi versorii lui Frenet. În final, se definesc şi se caracterizează
curbura şi torsiunea unei curbe în spaţiu, se introduc şi se studiază două clase
remarcabile de curbe în spaţiu: curbele elice şi curbele Ţiţeica.
III.2.17. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Defineşte noţiunile de: punct ordinar şi punct singular al unui arc de curbă în
spaţiu.
2. Defineşte reperul mobil al lui Frenet şi scrie formulele de calcul ale
versorilor lui Frenet.
3. Defineşte şi reprezintă grafic triedrul lui Frenet ataşat unei curbe în spaţiu.
4. Scrie formulele de calcul ale curburii şi ale torsiunii unei curbe în spaţiu.
5. Continuă teorema: Fie (Γ) o curbă în spaţiu regulată de ordinul k, k ≥ 2, pentru
care K > 0. (Γ) este elice dacă şi numai dacă…
6. Determină ecuaţiile dreptei tangente, ecuaţia planului normal şi versorii τ , υ ,
1 1 x 3 - 3y = 0,
β în punctul M(1, , ) al curbei în spaţiu:(Γ) : 
3 2 2xz = 1.
t2 t3
7. Demonstrează că (Γ) este o elice: (Γ) : r = t i + j + k. .
2 6
1. Revezi paragraful III.2.3.- definiţia 5.
2. Revezi paragraful III.2.11 .- definiţia 19. şi formulele de calcul ale versorilor
lui Frenet. 3. Revezi definiţia 20. şi figura 5. 4. Revezi teoremele 12. şi 13.
x − 1 3y − 1 2z - 1
5. Revezi teorema 14. 6. (T ) : = = ;(πN):12x+12y-6z–13=0;
1 3 -1
1 1 1 K*
τ = 2 i + 2 j - k ; υ = - i + 2 j + 2 k β = 2 i - j + 2 k . 7.
[ ] [ ] [ ] = 1.
3 3 3 K
144
suprafeţelor
Cuprins
III.3.1. Introducere................................................................................................................. 145
III.3.2. Competenţe ................................................................................................................ 145
3. Reprezentarea analitică a unei suprafeţe .................................................................... 145
III.3.3
III.3.4. Curbe trasate pe o suprafaţă. Curbe coordonate ................................................................. 147
III.3.5. Planul tangent şi normala la o suprafaţă.............................................................................. 150
III.3.6. Prima formă fundamentală a unei suprafeţe. Aplicaţii ale acesteia ................................... 153
III.3.7. Rezumat ...................................................................................................................... 157
III.3.8. Test de autoevaluare ................................................................................................... 157
III.3.9. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ..................................................... 157
În cadrul acestei unităţi de învăţare se introduc reprezentările analitice ale suprafeţelor
şi se studiază principalele proprietăţi geometrice ale acestora.
Studiul curbelor trasate pe o suprafaţă se bazează pe cunoştinţele dobândite în cadrul
unităţii de învăţare III.2, referitoare la curbele în spaţiu.
III.3.2 Competenţele unităţii de învăţare:

-să identifice şi să exemplifice diversele reprezentări analitice ale suprafeţelor;
-să exemplifice şi să studieze curbele trasate pe o suprafaţă;
-să definească şi să caracterizeze planul tangent şi normala la o suprafaţă ;
-să determine primă formă fundamentală a unei suprafeţe şi aplicaţiile acesteia şi să le
utilizeze în exerciţii.
III.3.3. Reprezentarea analitică a unei suprafeţe

Definiţia 1. Se numeşte porţiune simplă de suprafaţă, o mulţime (Σ) de puncte M din spaţiu ale
căror coordonate x, y, z în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k} al lui R 3 şi ai căror
vectori de poziţie r satisfac una din următoarele ecuaţii:
(Σ) : F(x, y, z) = 0, (x, y, z) ∈ D ⊆ R 3 , (1)
(Σ) : z = f(x, y), (x, y) ∈ D’ ⊆ R 2 , (2)
 x = x(u , v),
 (3)
(Σ) :  y = y (u , v),
 z = z (u , v), (u , v) ∈ (u , u ) × (v , v ),
 1 2 1 2
(Σ) : r = r (u, v), (u, v) ∈ (u 1 , u 2 ) × (v1 , v 2 ) , (4)

unde F, f, x, y, z, r satisfac condiţiile:
1. sunt funcţii continue,
2. funcţiile x, y, z şi r stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M ∈
(Γ) şi perechile ordonate de numere reale (u, v), ((u, v) ∈ (u 1 , u 2 ) × (v1 , v 2 ) ) ,
3. admit derivate parţiale de ordinul întâi, continue.
145
Relaţiile (1), (2), (3), (4) se numesc respectiv: reprezentarea analitică implicită sau
ecuaţia implicită a porţiunii simple de suprafaţă; reprezentarea analitică explicită sau ecuaţia
explicită a porţiunii simple de suprafaţă; reprezentarea analitică parametrică sau ecuaţiile
parametrice ale porţiunii simple de suprafaţă; reprezentarea vectorială sau ecuaţia vectorială a
porţiunii simple de suprafaţă.
Exemple 1
1.
x2 y2 z2
(E ) : + + − 1 = 0, (a, b, c > 0), ( x, y, z ) ∈ [− a, a ] × [− b, b] × [− c, c ] ⊂ R 3 ,
a2 b2 c2
constituie ecuaţia implicită a elipsoidului.
x2 y2
2. ( PE ) : z = 2 + 2 , (a, b > 0), ( x, y ) ∈ R 2 ,
a b
constituie ecuaţia explicită a paraboloidului eliptic.
 x = au ch v,

3. ( PH ) :  y = bu sh v,
 z = u 2 , (u , v) ∈ R 2 ,

constituie ecuaţiile parametrice ale paraboloidului hiperbolic.
4. ( H 1 ) : r = a ch u ⋅ cos v i + b ch u ⋅ sin v j + c sh u k , u ∈ R , v ∈ [0, 2 π ] ,
constituie ecuaţia vectorială a hiperboloidului cu o pânză.
Observaţia 1. O porţiune simplă de suprafaţă admite o infinitate de reprezentări parametrice.
Într-adevăr, dacă u = u(u*, v*) şi v = v(u*, v*), u*, v* sunt parametri reali, atunci reprezentarea
 x = x * (u * , v * ) ,

parametrică (3) devine: (Σ) :  y = y * (u * , v * ) ,
 z = z * (u * , v * ) .

Definiţia 2. Se numeşte porţiune regulată de suprafaţă, o mulţime (Σ) de puncte M din spaţiu
ale căror coordonate x, y, z în raport cu reperul ortonormat R = {0, i , j, k} al lui R 3 şi ai căror
vectori de poziţie r satisfac una din relaţiile (1), (2), (3) sau (4), unde funcţiile F, f, x, y, z, r
satisfac următoarele condiţii numite de regularitate:
1. sunt funcţii reale, uniforme şi continue,
2. admit derivate (F, f - derivate parţiale, x, y, z - derivate ordinare) de ordinul întâi,
continue, nu toate nule,
3. funcţiile x, y, z, r stabilesc o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă între punctele M ∈
(Σ) şi perechile ordonate de parametri reali (u, v), ((u , v) ∈ (u 1 , u 2 ) × (v1 , v 2 ) ) ,
D(x, y) D ( y , z)
4. cel puţin unul dintre determinanţii funcţionali (jacobienii): , ,
D(u, v) D(u, v)
D(z, x )
, este nenul.
D(u, v)
Definiţia 3. Se spune că o porţiune regulată de suprafaţă (Σ) este o porţiune de suprafaţă
regulată de ordinul n, dacă funcţiile F, f, x, y, z, r din relaţiile (1), (2), (3), (4) admit derivate
parţiale continue până la şi inclusiv ordinul n > 1, astfel încât nu toate derivatele de acelaşi ordin
să se anuleze.
Definiţia 4. Fie (Σ) o porţiune simplă de suprafaţă. Un punct M ∈ (Σ) se numeşte punct ordinar,
dacă în punctul M sunt satisfăcute toate condiţiile de regularitate. În caz contrar se numeşte punct
singular.
Observaţia 2. Punctele singulare sunt de două categorii: proprii şi improprii.
146
Un punct singular M ∈ (Σ) este propriu, dacă M este singular în orice reprezentare
analitică a lui (Σ).
Un punct singular M ∈ (Σ) este impropriu, dacă există cel puţin o reprezentare analitică a
lui (Σ), în care M să nu fie singular.
Definiţia 5. Fie (Σi)i∈I o familie de porţiuni de suprafaţă regulate. Se numeşte suprafaţă
regulată, reuniunea tuturor porţiunilor de suprafaţă regulate din familia (Σi)i∈I,
adică: (Σ) = U (Σ i ) ,unde frontierele porţiunilor (Σi) pot fi eventual curbe singulare.
i∈I
Utilizând cunoştinţele referitoare la cuadrice, exemplifică cel puţin două

reprezentări analitice ale suprafeţelor
Să ne reamintim…
O suprafaţă poate fi reprezentată analitic prin: reprezentarea analitică implicită sau
ecuaţia implicită; reprezentarea analitică explicită sau ecuaţia explicită;
reprezentarea analitică parametrică sau ecuaţiile parametrice; reprezentarea
vectorială sau ecuaţia vectorială.
III.3.4. Curbe trasate pe o suprafaţă. Curbe coordonate

Definiţia 6. Fie suprafaţa regulată (Σ), dată în reprezentarea parametrică (3).Mulţimea punctelor
M ∈ (Σ) ale căror coordonate x, y, z verifică ecuaţiile:
 x = x(u (t ), v(t ) ),

(Γ) :  y = y (u (t ), v(t ) ),
 z = z (u (t ), v(t ) ), t ∈ (t , t ),
 1 2
formează o curbă (Γ) (fig. 1), numită curbă trasată pe suprafaţa (Σ).
Ecuaţiile date în definiţia 6 se numesc ecuaţiile parametrice ale curbei (Γ) trasate pe suprafaţa (Σ).
Observaţia 3. Dacă (Σ) este o suprafaţă dată în reprezentarea vectorială (4) şi curba (Γ) trasată
pe suprafaţa (Σ), atunci reprezentarea vectorială este: (Γ) : r = r (u (t ), v(t ) ), t ∈ (t1 , t 2 ) .
Definiţia 7. Fie (Σ) o suprafaţă regulată, dată în reprezentarea parametrică (3).Se numeşte curbă
coordonată de tipul (u), o curbă (Γu) ⊂ (Σ), dată prin următoarea reprezentare parametrică:
 x = x(u , v0 ),

(Γu) :  y = y (u , v0 ), unde u ∈ (u 1 , u 2 ) , iar v0 constant (fig. 2).
 z = z (u , v ),
 0
Se numeşte curbă coordonată de tipul (v), o curbă (Γv) ⊂ (Σ), dată prin următoarea
 x = x(u 0 , v),

reprezentare parametrică: (Γv) :  y = y (u 0 , v), unde v ∈ (v1 , v 2 ) iar u0 este constant (fig. 2).
 z = z (u , v),
 0
(Γv)
z z
(Γ)
(Σ)
(Γu)
(Σ)
O y
O y
x x
Fig.1. Fig. 2.
147
Observaţia 4. Dacă suprafaţa regulată (Σ) este dată în reprezentarea vectorială (4), atunci curbele
coordonate (Γu) şi (Γv) au respectiv reprezentările vectoriale: (Γu ) : r = r (u , v 0 ), u ∈ (u1 , u 2 ) ,
v0 constant, (Γv ) : r = r (u 0 , v), v ∈ (v1 , v 2 ) , u0 constant.
Teorema 1. Printr-un punct M0 al unei suprafeţe regulate (Σ) trece o singură curbă din familia
(Γu) şi o singură curbă din familia (Γv).
Fie (Σ) o suprafaţă regulată dată în reprezentarea parametrică (3). Conform condiţiei 3. de
regularitate din definiţia 2, funcţiile x(u, v), y(u, v), z(u, v) stabilesc o corespondenţă biunivocă şi
bicontinuă între punctele M ∈ (Σ) şi perechile ordonate de numere reale (u, v). Deci perechile (u,
v) constituie un sistem de coordonate pe suprafaţa (Σ), numite coordonate curbilinii pe
suprafaţa (Σ).
Teorema 2. Dacă (Σ) este o suprafaţă regulată iar (u, v) este un sistem de coordonate curbilinii
pe suprafaţă, atunci orice curbă (Γ) trasată pe suprafaţa (Σ), ((Γ) ⊂ (Σ)) se poate reprezenta
u = u (t ),
analitic prin una din următoarele ecuaţii: 1. (Γ) :  2. (Γ) : g(u, v) = 0, 3.(Γ: v = h(u).
v = v(t ),
Observaţia 5. Conform teoremei 2, curbele coordonate (Γu), (Γv) trasate pe suprafaţa (Σ) pot fi
exprimate analitic în modul următor: (Γu) : v = v0, (Γv) : u = u0,unde u0, v0 sunt constante
arbitrare.
Teorema 3. Fie suprafaţa regulată (Σ), dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie M ∈ (Σ), un
punct de vector de poziţie r (u 0 , v 0 ) . Dacă:
(Γv)
(Γu ) : r = r (u , v0 ), u ∈ (u1 , u 2 ) ,
z
(Γv ) : r = r (u 0 , v), v ∈ (v1 , v 2 ) , sunt
(Σ) rv′0 r'u0
curbele coordonate ce trec prin M, atunci
∂r ∂r
vectorii r 'u = şi r ' v = sunt tangenţi M
∂u ∂v (Γu)
respectiv la curbele (Γu) şi (Γv) în punctul M
(fig. 3).
r (u 0 , v 0 )
Pentru demonstraţie a se consulta [42]-
pag.161-162.
Definiţia 8. Se consideră o suprafaţă y
O
regulată (Σ) şi (Γα)α∈I, (Γβ)β∈J două familii
de curbe trasate pe suprafaţa (Σ). Se spune x
Fig. 3.
că familiile de curbe (Γα)α∈I, (Γβ)β∈J
formează o reţea de curbe pe suprafaţa (Σ), dacă aceste familii satisfac următoarele condiţii:
1. prin orice punct M ∈ (Σ) trece câte o singură curbă din fiecare familie,
2. tangentele în M la cele două curbe, respectiv din familiile (Γα)α∈I, (Γβ)β∈J, ce trec prin
punctul M sunt distincte.
Teorema 4. Fie (Σ) o suprafaţă regulată, dată în reprezentarea parametrică (3). Atunci cele
două familii de curbe coordonate (Γu ) v0∈( v1 ,v2 ) , (Γv ) u0∈(u1 ,u2 ) formează o reţea de curbe trasate pe
suprafaţa (Σ).
Exemple 2
 x = u + cos v,

Se dă suprafaţa în reprezentare parametrică: (Σ) :  y = u − sin v, şi punctul
z = −u ,

148
 π π
M 0  u = 1, v =  . i) Să se scrie ecuaţiile tangentelelor la curbele u = 1 şi v = în
 2 2
punctul M0 şi ecuaţiile planelor normale în acest punct.
ii) Să se arate că tangentele în punctul M0 la curbele u = 1 şi u = sin v coincid.
iii) Să se scrie ecuaţia implicită a suprafeţei şi să se recunoască natura ei.
iv) Să se scrie ecuaţiile carteziene ale curbelor v = constant.
Soluţie: i) Coordonatele punctului M0 sunt: (1, 0, -1), iar curba u = 1 are ecuaţiile
 x = 1 + cos v,

parametrice:(Γ1) :  y = 1 − sin v, Tangenta în M0 la această curbă are ecuaţiile:
z = −1.

Y = 0, π
(T) :  iar planul normal: (πN) : X – 1 = 0.Curba v = are ecuaţiile
Z + 1 = 0, 2
 x = u,

parametrice: (Γ2) :  y = u − 1, adică este o dreaptă.
 z = −u ,

 x = sin v + cos v,

ii) Curba (Γ) : u = sin v are ecuaţiile parametrice: (Γ) :  y = 0,
z = − sin v.

Vectorul director al tangentei în M0 la curba (Γ) este v (−1, 0, 0) . Tangenta în M0
la curba (Γ1) are vectorul tot director v (−1, 0, 0) , deci cele două tangente coincid.
iii) Pentru a obţine ecuaţia implicită a suprafeţei se elimină parametrii u şi v
u = − z ,

între ecuaţiile suprafeţei: cos v = x + z , Se foloseşte identitatea fundamentală a
− sin v = y + z.

trigonometriei, se obţine:(Σ) : (x + z)2 + (y + z)2 = 1, deci suprafaţa este un cilindru.
 x = u + cos k,

iv) Pentru v = k se obţine (Γu):  y = u − sin k, de unde ecuaţiile carteziene
z = −u.

sunt: y + z = - sink, x + z = cosk.
 x = u + v,

Se dă suprafaţa de ecuaţii parametrice: (Σ) :  y = u − v, Determină:
 z = uv.

i) coordonatele punctului: M0 (u = 8, v = 1);
ii) ecuaţiile carteziene ale curbei u = 1;
iii) ecuaţia carteziană a suprafeţei.
R: i) M0 (9, 7, 8); ii) x + y – 2 = 0, x – z – 1 = 0; iii) x 2 − y 2 − 4 z = 0 .
Să ne reamintim…
Dacă: (Γu ) : r = r (u , v0 ), u ∈ (u1 , u 2 ) , (Γv ) : r = r (u 0 , v), v ∈ (v1 , v 2 ) , sunt
∂r ∂r
curbele coordonate ce trec prin M, atunci vectorii r 'u = şi r ' v = sunt tangenţi
∂u ∂v
respectiv la curbele (Γu) şi (Γv) în punctul M .
149
III.3.5. Planul tangent şi normala la o suprafaţă
Teorema 5. Fie (Σ) o suprafaţă regulată dată în reprezentarea vectorială (4).Fie M ∈ (Σ) un
punct de vector de poziţie r (u, v) şi (Γ) o curbă trasată pe suprafaţa (Σ), ce trece prin punctul
u = u ( s ),
M, dată prin ecuaţiile: (Γ) :  unde parametrul s este lungimea arcului pe curba (Γ). Fie
v = v( s ),
du dv
τ versorul tangentei la curba (Γ) în punctul M.Dacă derivatele , în punctul M sunt date,
ds ds
atunci versorul τ este unic determinat şi reciproc.
Observaţia 6. Fie (Γ) o curbă trasată pe suprafaţa (Σ). Atunci direcţia tangentei la (Γ) într-un
du
punct M ∈ (Γ) este determinată de raportul .
dv
Teorema 6. Fie (Σ) o suprafaţă regulată dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie M ∈ (Σ) un
punct de vector de poziţie r (u, v).
Dacă { (Γ) }este mulţimea tuturor curbelor (Γ) trasate pe suprafaţa (Σ), ce trec prin
punctul M, atunci mulţimea tuturor tangentelor în punctul M, la curbele (Γ) este inclusă într-un
plan (πT).
Definiţia 9. Se numeşte plan tangent în punctul M la suprafaţa regulată (Σ), locul geometric al
tangentelor în M ale tuturor curbelor (Γ) trasate pe suprafaţa (Σ), ce trec prin M.
Observaţia 7. Conform celor anterioare, rezultă că planul tangent (πT) este determinat de M şi de
vectorii r 'u şi r ' v (fig. 4).
Q
R − r ( u , v)
(πT)
r 'u (Γu)
M
r&
R r 'v
r ( u , v) (Γ) (Σ)
(Γv)
O y
x
Fig. 4
Teorema 7. Fie (Σ) o suprafaţă regulată şi fie M ∈ (Σ), un punct curent, iar (πT) planul
tangent în punctul M la suprafaţa (Σ). Se consideră Q ∈ (πT) un punct curent.
1. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea vectorială (4) fie M ∈ (Σ), M de vector
de poziţie r (u , v) , iar Q ∈ (πT), Q de vector de poziţie R , atunci ecuaţia vectorială a planului
tangent (πT) este: (π T ) : (R − r (u , v) ) ⋅ (r 'u × r 'v ) = 0 .
2. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică parametrică (3) şi fie M ∈ (Σ),
de coordonate x(u, v), y(u, v), z(u, v), iar Q ∈ (πT) de coordonate X, Y, Z, atunci ecuaţia planului
150
tangent (πT) determinat de punctul M şi de direcţiile necoliniare r 'u , r ' v , sub formă de
X − x(u, v) Y − y (u, v) Z − z (u, v)
determinant de ordinul al 3-lea este: (π T ) : x'u y 'u z 'u = 0.
x'v y 'v z 'v
3. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică implicită (1) şi fie M ∈ (Σ), de
coordonate x, y, z, iar Q ∈ (πT) de coordonate X, Y, Z, atunci ecuaţia planului tangent (πT) este:
∂F ∂F ∂F
(πT) : F’x(X – x) + F’y(Y – y) + F’z(Z – z) = 0, unde: F ' x = , F'y = , F 'z = .
∂x ∂y ∂z
Definiţia 10. Se spune că două suprafeţe (Σ), (Σ1) sunt tangente într-un punct comun al lor M,
dacă ele admit acelaşi plan tangent în punctul M.
Fie o suprafaţă regulată (Σ) dată în reprezentarea vectorială (4), iar M ∈ (Σ) un punct de
vector de poziţie r (u, v). Se consideră r ' u , r ' v vectorii tangenţi la curbele coordonate (Γu), (Γv)
ce trec prin punctul M.
Definiţia 11. Vectorul normal, N , în punctul M la suprafaţa (Σ) este definit de relaţia:
N = r 'u × r 'v , astfel încât vectorii, N , r 'u , r ' v să formeze un triedru drept.
Observaţia 8. Rezultă din definiţia 11 că vectorul N este perpendicular pe planul tangent (πT) în
punctul M la suprafaţa (Σ).
Teorema 8. Se consideră suprafaţa regulată (Σ) dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie M ∈
(Σ) un punct de vector de poziţie r = x(u, v) i + y(u, v) j + z(u, v) k . Dacă n este versorul
vectorului normal N la suprafaţa (Σ) în M, atunci:
1
n= (r 'u × r ' v ) .
2 2 2
y ' u z 'u z 'u x' u x' u y 'u
+ +
y'v z 'v z ' v x' v x' v y ' v
Definiţia 12. Se numeşte normală în punctul ordinar M la suprafaţa (Σ), dreapta (∆N) ce trece
prin M şi este perpendiculară pe planul tangent în M la (Σ).
Observaţia 9. În fiecare punct ordinar al unei suprafeţe (Σ), se poate ataşa un triplet de vectori
liniar independenţi: r ' u , r ' v şi n , care, în contrast cu reperul lui Frenet al curbelor în spaţiu nu
este ortonormat, deoarece, în general, r ' u şi r ' v nu sunt unitari şi nici ortogonali.
Normala (∆N) se orientează astfel încât sensul pozi-
tiv al ei să coincidă cu sensul versorului n (fig. 5). N
Observaţia 10. O suprafaţă (Σ) se orientează z (Σ)
convenţional în felul următor: se consideră pozitivă
faţa suprafeţei dinspre partea pozitivă a normalei, n (πT)
cealaltă faţă se consideră negativă. r ( u , v)
Teorema 9. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ), M
M ∈ (Σ), un punct curent, fie (∆N) normala în punctul
M la suprafaţa (Σ), iar Q ∈ (∆N) un punct curent (fig.
5). Q
R
1. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în
reprezentarea vectorială (4 ),fie M ∈ (Σ), de vector
de poziţie r (u , v) , iar Q ∈ (∆N), de vector de poziţie O y
(∆N)
R , atunci ecuaţia vectorială a dreptei normale (∆N)
este: x
Fig. 5.
151
( ∆ N ) : R − r (u , v) = λ N , λ ∈ R .
2. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică parametrică (3),fie M ∈ (Σ), de
coordonate x(u, v), y(u, v), z(u, v), iar Q ∈ (∆N) de coordonate X, Y, Z, atunci ecuaţiile canonice
X − x(u , v) Y − y (u , v) Z − z (u , v)
ale dreptei normale (∆N) sunt: (∆ N ) : = = .
y ' u z 'u z 'u x ' u x 'u y ' u
y 'v z 'v z 'v x' v x'v y'v
3. Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică implicită (1),fie M ∈ (Σ), de
coordonate x, y, z, iar Q ∈ (∆N) de coordonate X, Y, Z, atunci, ecuaţiile canonice ale dreptei
X −x Y −y Z−z
normale (∆N) sunt: (∆ N ) : = = .
∂F ∂F ∂F
∂x ∂y ∂z
Definiţia 14. Se consideră (Σ1), (Σ2) două suprafeţe regulate şi M, un punct comun acestora. Fie
N1 , N 2 vectorii normali în M la respectiv suprafeţele (Σ1), (Σ2). Se spune că suprafeţele (Σ1),
(Σ2) sunt ortogonale în M dacă: N1 ⊥ N 2 .
Exemple 3
 x = ue v ,

Se consideră suprafaţa dată în reprezentare parametrică: (Σ) :  y = ue −v , şi
 z = 4 uv

se cere: i) Ecuaţia planului tangent la suprafaţă în punctul M(u = 2, v = 0).
ii) Ecuaţiile normalei în M.
iii) Versorul normalei în M.
Soluţie: i) Ecuaţia planului tangent în M la (Σ) este:
v
X−x Y− y Z− z x ' u
= e M = 1,
M M M M
(π T ) : x 'u y 'u z 'u = 0 , unde: y ' u = e − v M = 1, şi

M M M M
x' v y 'v z 'v z 'u = 4 v =0

M M M M
M
x'v = u ev M = 2, X−2 Y−2 Z

M
−v
y 'v = −u e M = −2, deci: (π T ) : 1 1 0 = 0 ,sau: (πT) : 2 x – 2 y – z = 0.
M
z 'v = 4 u M = 8. 2 −2 8
M
X−2 Y−2 Z
ii) Ecuaţiile normalei sunt: ( N ) : = = .
2 −2 −1
2i − 2 j− k 1
iii) Versorul normalei este: n = = 2 i − 2 j− k . ( )
4 + 4 +1 3
 x = R cos u sin v,

Fie (Σ):  y = R sin u sin v, u ∈ [0,2π ], v ∈ [0, π ]. Determină ecuaţia planului tangent
 z = R cos v,

π 2 R 2 R 1 R 2
la (Σ) în M(u = v = ) R : (πT) : (X - )+ (Y - )+ (Z - ) =0.
4 4 2 4 2 2 2
152
Să ne reamintim…
Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică parametrică, atunci
ecuaţia planului tangent (πT) este:
X − x ( u , v) Y − y( u , v) Z − z ( u , v )
(π T ) : x 'u y' u z'u = 0.
x'v y' v z' v
Dacă suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea analitică implicită, atunci ecuaţia
planului tangent (πT) este: (πT) : F’x(X – x) + F’y(Y – y) + F’z(Z – z) = 0.
Vectorul normal, N , în punctul M la suprafaţa (Σ) este definit de relaţia:
N = r 'u × r 'v , astfel încât vectorii, N , r ' u , r ' v să formeze un triedru drept.
III.3.6. Prima formă fundamentală a unei suprafeţe. Aplicaţii ale acesteia
Teorema 10. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ), dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie
(Γ) o curbă trasată pe suprafaţa (Σ), dată de: (Γ) : r = r (u(t), v(t) ), t ∈ (t 1 , t 2 ) .Dacă ds este
2
elementul de arc pe curba (Γ), atunci: dr = ds 2 .
Definiţia 14. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ), (Γ) o curbă arbitrară trasată pe suprafaţă şi ds
elementul de arc pe (Γ).Se numeşte prima formă fundamentală a suprafeţei (Σ) expresia ds2.
Observaţia 11. Prima formă fundamentală a unei suprafeţe se notează cu Φ1 şi se mai numeşte
metrica suprafeţei (Σ), sau pătratul elementului liniar al suprafeţei, sau forma lui Gauss,
deoarece este introdusă în geometrie de matematicianul K.F. Gauss. Deci: Φ 1 = ds2.
Teorema 11. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ) şi (Γ) o curbă trasată pe suprafaţa (Σ).Dacă
suprafaţa (Σ) este dată în reprezentarea vectorială (4), atunci prima formă fundamentală are
expresia: Φ1 = E du2 + 2 F du dv + G dv2, unde, pe baza notaţiilor lui Gauss:
2 2
E = r 'u , F = r 'u ⋅ r ' v , G = r 'v ,
unde E, F, G sunt funcţii luate în punctul (u (t ), v(t ) ) .
Teorema 12. Se consideră (Σ) o suprafaţă regulată, dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie
metrica sa: Φ1 = E du2 + 2 F du dv + G dv2.Dacă N este vectorul normal în punctul M ∈ (Σ) la
suprafaţa (Σ), atunci: N = EG − F 2 .
Observaţia 12. Dacă suprafaţa regulată (Σ) este dată în reprezentarea analitică parametrică (3),
2 2 2
y 'u z 'u z' x'u x' y 'u
atunci, conform teoremei 8 are loc: N = + u + u ,
y 'v z 'v z 'v x'v x'v y 'v
2 2 2
2 2 y 'u z 'u z 'u x'u x 'u y 'u
aşadar: EG – F = N = + + .
Teorema 13. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ), dată în reprezentarea vectorială (4).
Dacă (Γ) este o curbă trasată pe suprafaţa (Γ) : r = r (u(t), v(t)), t ∈ (t 1 , t 2 ) ,atunci elementul de
2 2
 du  du dv  dv 
arc pe curba (Γ) este determinat de relaţia: ds = E   + 2 F ⋅ + G  dt .
 dt  dt dt  dt 
153
Teorema 14. Fie (Γ) o curbă trasată pe suprafaţa regulată: (Γ) : r = r (u(t), v(t) ), t ∈ (t 1 , t 2 ) .
Dacă M1, M2 ∈ (Γ), M1(t = t1), M2(t = t2), atunci lungimea arcului curbei (Γ) cuprins între
2 2
t2  du   du dv   dv 
punctele M1 şi M2 este dată de relaţia: L M1M 2 = ∫ t1
E   + 2 F  ⋅  + G   dt .
 dt   dt dt   dt 
Definiţia 15. Se consideră (Σ) o suprafaţă regulată şi (Γ1), (Γ2), două curbe trasate pe suprafaţa
(Σ). Dacă M ∈ (Γ1) ∩ (Γ2) şi dacă τ 1 , τ 2 sunt respectiv versorii tangentelor în punctul M la cele
două curbe, atunci prin unghiul curbelor (Γ1) şi (Γ2) se înţelege unghiul tangentelor la cele două
curbe în M, adică unghiul α al versorilor τ 1 şi τ 2 .
Teorema 15. Se consideră suprafaţa regulată (Σ), dată în reprezentarea vectorială (4) şi fie
(Γ1), (Γ2) două curbe trasate pe suprafaţa (Σ). Dacă se notează prin (dr , du, dv, ds) , respectiv
(δr , δu, δv, δs) diferenţialele de-a lungul curbei (Γ1) respectiv (Γ2), atunci unghiul α dintre
curbele (Γ1), (Γ2) în punctul M ∈ (Γ1) ∩ (Γ2) este dat de formula:
E du δu + F(du δv + dv δu) + G dv δv
cos α = ,
E du + 2 F du dv + G dv 2 ⋅ E δu 2 + 2 F δu δv + G δv 2
2
unde E, F, G sunt coeficienţii primei forme fundamentale a suprafeţei (Σ) calculaţi în punctul M.
Observaţia 13. În cazul particular când (Γ1) ≡ (Γu) şi (Γ2) ≡ (Γv), adică (Γ1), (Γ2) sunt respectiv
curbele coordonate ce trec prin punctul ordinar M, se obţin relaţiile: dv = 0, δu = 0. Deci,unghiul
F
α dintre două curbe coordonate ce trec prin punctul M este: cos α = .
EG
Definiţia 16. Se consideră (Σ) o suprafaţă regulată, (Γ1), (Γ2), două curbe trasate pe suprafaţa (Σ)
şi fie M ∈ (Γ1) ∩ (Γ2), iar τ 1 , τ 2 versorii tangentelor în punctul M respectiv la curbele (Γ1), (Γ2)
π
şi fie α = (τ 1 , τ 2 ) . Curbele (Γ1), (Γ2) se spune că sunt ortogonale în M, dacă α =
.
2
Definiţia 17. Fie (Σ) o suprafaţă regulată, pe care se consideră o reţea de curbe [(Γα)α, (Γβ)β].Se
spune că reţeaua [(Γα)α, (Γβ )β ] este ortogonală pe (Σ ) dacă oricare ar fi punctul M ∈ (Σ) cele
două curbe (Γα) ∈ (Γα)α, (Γβ) ∈ (Γβ)β ce trec prin punctul M sunt ortogonale.
Teorema 16. Se consideră (Σ) o suprafaţă regulată, (Γ1), (Γ2), două curbe trasate pe suprafaţa
(Σ) şi fie M ∈ (Γ1) ∩ (Γ2).Condiţia necesară şi suficientă ca (Γ1), (Γ2) să fie ortogonale în M este
ca: E du δu + F(du δv + δu dv) + G dv δv = 0.
Teorema 17. Se consideră o suprafaţă regulată (Σ) şi fie [(Γu)u, (Γv)v] reţeaua curbelor
coordonate trasate pe (Σ).Condiţia necesară şi suficientă ca reţeaua [(Γu)u, (Γv)v] să fie
ortogonală pe (Σ) este ca F = 0 în orice punct M ∈ (Σ).
Definiţia 18. Se consideră o porţiune de suprafaţă regulată (Σ), dată în reprezentarea vectorială
(4).Se împarte porţiunea de suprafaţă (Σ) în paralelograme curbilinii cu ajutorul familiilor de
curbe coordonate (Γu)u, (Γv)v (fig. 6). Fie MM1M2M3 paralelogramul curbiliniu determinat de
curbele coordonate Γui , Γui + ∆ui , Γv j , Γv j + ∆v j date de: Γui : v = vj , Γui + ∆ui : v = vj + ∆vj ,
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
(Γ ) : u = u , (Γ
vj i v j + ∆v j ) : u = u + ∆u .
i i
154
z (Σ)
M 3 (u i , v j + ∆v j ) M 2 u i + ∆u i , v j + ∆v j
( )
M’2  Γ 
 v j +∆v j 
M’3
M’1
r ' v ∆v j M 1 (u i + ∆u i , v j )
r ' u ∆u i j
i (Γ )vj
M ui, v j
( )
Fig.6.
(Γ u j + ∆u j )
(Γ )
uj
O y
Fig. 6
Se asociază paralelogramului curbiliniu MM1M2M3 paralelogramul MM’1M’2M’3 constituit

pe vectorii: r 'ui ∆ui şi r 'v j ∆vj, unde vectorii r 'ui , r ' v j sunt derivatele parţiale ale vectorului de
∂r ∂r
poziţie r al punctului M(ui, vj): r 'ui = (u i , v j ) , r 'v j = (u i , v j ) .
∂u ∂v
Se notează aria paralelogramului MM’1M’2M’3 prin ∆σij.
Această arie este dată de relaţia: ∆σ ij = r 'ui × r 'v j ∆ui ⋅ ∆v j .
Se numeşte arie a porţiunii regulate de suprafaţă (Σ) şi se notează cu σ, limita de mai jos
m n
dacă există şi este unică: σ = lim
n →∞
∑ ∑ ∆σ ij .
j= 0 i =0
m →∞
max ∆u i → 0
max ∆v j → 0
Teorema 18. Dacă se consideră o porţiune de suprafaţă regulată (Σ), atunci aria acestei
porţiuni este dată de următoarea integrală de suprafaţă: σ = ∫∫ EG − F 2 du dv ,
(Σ)
unde E, F, G sunt coeficienţii primei forme fundamentale a suprafeţei (Σ).

Definiţia 19. Se consideră (Σ) o porţiune de suprafaţă regulată şi fie aria
sa: σ = ∫∫ EG − F du dv .Se numeşte element de arie expresia:
2 2
EG − F du dv .
(Σ)
Observaţia 14. Elementul de arie se notează cu dσ. Deci: dσ = EG − F 2 du dv .
155
Observaţia 15. Dacă porţiunea de suprafaţă (Σ) este dată în reprezentarea analitică parametrică
2 2 2
y 'u z 'u z' x 'u x' y 'u
(3), atunci: dσ = + u + u du dv .
Propoziţia 1. În orice punct ordinar al unei suprafeţe, prima formă fundamentală este pozitiv
definită, adică: E > 0, G > 0, EG – F2 > 0.
Exemple 4
 x = u cos v,

Se dă suprafaţa de ecuaţii parametrice: (Σ) :  y = u sin v, şi se cere:
 z = u + v,

i) Prima formă fundamentală a suprafeţei.
ii) Unghiul curbelor coordonate.
iii) Lungimea arcului curbei u = 1 cuprins între curbele v = 1 şi v = 2.
iv) Elementul de arie al suprafeţei.
Soluţie: i) Dacă se calculează coeficienţii E, F, G ai primei forme fundamentale
se obţine E = 2, F = 1 şi G = u2 + 1. Deci prima formă fundamentală a suprafeţei (Σ)
este: Φ1 = 2 du2 + 2 du dv + (u2 + 1)dv2.
F
ii) Unghiul dintre curbele coordonate este dat de cos α = , astfel că pentru suprafaţa
EG
1
dată se obţine: cos α = 2 (u 2 + 1)
−
[ ] 2 .
iii) Elementul de arc pe curba u = 1 cu du = 0 este ds = 2 dv, iar lungimea arcului
2
este: L = ∫1
2 dv = 2 .
iv) Elementul de arie al suprafeţei este: dσ = EG − F 2 du dv = 2 u 2 + 1 du dv .
 x = u + v,

Calculează de pe suprafaţa: (Σ) :  y = u 2 - v, unghiul format de curbele: u =1 şi
z = u + v 2 ,

π
v = -1. R: α = .
4
Să ne reamintim…
Prima formă fundamentală a suprafeţei (Σ):Φ1 = E du2 + 2 F du dv + G dv2 , unde:
2 2
E = r 'u , F = r 'u ⋅ r ' v , G = r 'v . Aplicaţiile ei sunt:
1.lungimea arcului curbei (Γ) cuprins între punctele M1 şi M2 :
2 2
t2  du   du dv   dv 
L M1M 2 = ∫ t1
E   + 2 F  ⋅  + G  dt ,
 dt   dt dt   dt 
2.unghiul curbelor (Γ1) şi
E du δu + F(du δv + dv δu) + G dv δv
(Γ2) : cos α = ;
E du + 2 F du dv + G dv 2 ⋅ E δu 2 + 2 F δu δv + G δv 2
2
3. elementul de arie: dσ = EG − F 2 du dv .
156
III.3.7 Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se introduc şi se exemplifică diferitele reprezentări
analitice ale suprafeţelor, se definesc şi se caracterizează noţiunile de: curbe trasate pe o
suprafaţă, plan tangent şi normală la o suprafaţă. Se prezintă şi se exemplifică în
continuare prima formă fundamentală a unei suprafeţe şi aplicaţiile acesteia: elementul
de arc, lungimea unui arc, măsurarea unghiurilor şi aria unei porţiuni de suprafaţă.
III.3.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Caracterizează noţiunile de: plan tangent şi normală la o suprafaţă.
2. Defineşte şi caracterizează prima formă fundamentală a unei suprafeţe.
3. Defineşte şi caracterizează aplicaţiile primei forme fundamentale a unei suprafeţe.
 x = u 2 + v,

4.Se dă suprafaţa în reprezentare parametrică: (Σ) :  y = u 2 − v, şi punctul
z = uv,

M 0 (u = 1, v = 1) .
i) Scrie ecuaţiile carteziene ale curbelor v = constant. ii) Scrie ecuaţia planului normal
la curba u = 1 în punctul M0 .
x = u ,

5. Determină de pe suprafaţa: (Σ) :  y = v, i) ecuaţia planului tangent la
z = sin(u + v) ,

suprafaţă şi ecuaţiile normalei la suprafaţă în punctul u=0, v=0. ii) unghiul format de
curbele: u + v =0 şi u - v = 0.

1. Revezi paragraful III.3.5.- teorema 7 şi teorema 9.
2. Revezi paragraful III.3.6.-definiţia 14, teorema: 11.
3. Revezi paragraful III.3.6.-definiţiile:15,18,19 şi teoremele:14,15,18, observaţia
13, definiţia 18, teorema 18, observaţiile:14, 15.
 x = 1 + v,
z2 2 
4. i)(Γu): x – y = 2k, x = 2 + k ; ii) M 0 (2,0,1) ; (Γ1):  y = 1 − v,
k  z = v,

(π N ) : X − Y + Z − 3 = 0.
π
5. i) (πT) : X + Y - Z = 0; (∆N) :X = Y = - Z; ii) α = .
2
Temă de control 3 – Geometrie diferenţială

1. Scrie ecuaţiile tangentelor şi normalelor la curba plană: (Γ) : y = cos x, în
punctele A, B de abscise 0, π .
2. Scrie ecuaţia cercului osculator al curbei: (Γ) : y = cos x , în punctul A de
abscisă π .
3. Studiază punctul singular al folium-ului lui Descartes:(Γ) : x3 + y3 – 3 axy = 0
şi scrie ecuaţiile tangentelor în acest punct. .
x = e t ,

4. Se consideră curba în spaţiu: (Γ) :  y = e − t , şi punctul M (t = 0) pe curbă.

z = 2 t
157
Găseşte:i) versorul tangentei în M la curbă; ii) ecuaţiile tangentei în M la curbă; iii)
curbura curbei şi versorul normalei principale în M la (Γ); iv) ecuaţia planului
osculator în M la (Γ).
5. Arată că următoarea curbă în spaţiu:(Γ) : r = t cos t i − t sin t j + a t k , este
o elice .
6. Calculează prima formă fundamentală a hiperboloidului de rotaţie cu două
 x = a sh u cos v ,

pânze: (Σ) :  y = a sh u sin v,
z = b ch u.

După rezolvare, tema de control trebuie transmisă tutorelui, pe foi scrise de mână,
îndosariate.
• Oficiu: 10 puncte ;
• Subiectul 1: 10 puncte ;
• Subiectul 4 :- i) 5 puncte ; ii) 5 puncte ; iii) 5 puncte ; iv) 5 puncte;
• Subiectul 6 : calculul lui Φ1 - 10 puncte.
158
Bibliografie.
1. Atanasiu Gh.: Curs de geometrie diferenţială, Reprografia Univ. din Braşov, 1979.
2. Atanasiu Gh. şi colectiv: Culegere de probleme de algebră liniară, geometrie analitică,
diferenţială şi ecuaţii diferenţiale, Reprografia Univ. din Braşov, 1984, 1993.
3. Atanasiu Gh., Lazăr Gh., Purcaru M.: Curs de algebră liniară şi geometrie analitică.
Reprografia Univ.„Transilvania” din Braşov, 2000.
4. Atanasiu Gh., Munteanu Gh.: Curs de algebră liniară, geometrie analitică, geometrie
diferenţială şi ecuaţii diferenţiale, (Partea I). Reprografia Univ. „Transilvania” din Braşov, 1992.
5. Atanasiu Gh., Munteanu Gh., Păun M.: Curs de algebră liniară, geometrie analitică,
geometrie diferenţială şi ecuaţii diferenţiale, (Partea a II-a), Reprografia Univ. „Transilvania”
din Braşov, 1993.
6. Atanasiu Gh., Munteanu Gh., Postolache M.: Algebră liniară. Geometrie analitică şi
diferenţială. Ecuaţii diferenţiale - Culegere de probleme. Ed. All, Bucureşti, 1994, 1998.
7. Atanasiu Gh., Stoica E.: Algebră liniară. Geometrie analitică. Ed. Fair Partners, Bucureşti,
2003.
8. Atanasiu Gh., Tatomir E., Purcaru M., Târnoveanu M., Manea A.L.: Geometrie
diferenţială şi analiză matematică – culegere de probleme, Reprografia Univ. „Transilvania”
din Braşov, 2000.
9. Atanasiu Gh., Târnoveanu M., Purcaru M., Manea A.: Algebră liniară şi geometrie
analitică. Reprografia Univ.„Transilvania” din Braşov, 2002.
10. Atanasiu Gh., Târnoveanu M., Purcaru M.:Noţiuni teoretice şi probleme de algebră
liniară, geometrie analitică şi geometrie diferenţială. Ed. Univ. „Transilvania” din Braşov,
2007.
11. Barbu V.: Ecuaţii diferenţiale, Ed. Junimea, 1985.
12. Bălan V. Algebră liniară. Geometrie analitică. Ed. Fair Partners, Bucureşti, 1999.
13. Berger M., Gostiaux B.: Géometrie différentielle, Armand Colin, Paris, 1972.
14. Bianchi L: Lezioni di geometria diferenziale, Bologna, 1927.
15. Craioveanu M., Albu I.D.: Geometrie afină şi euclidiană. Ed. Facla, Timişoara, 1982.
16. Cruceanu V.: Elemente de algebră liniară şi geometrie. E.D.P., Bucureşti, 1973.
17. Dobrescu A.: Curs de geometrie diferenţială, E.D.P., Bucureşti, 1961, 1963.
18. Favard J.: Cours de géométrie différentielle, Gauthier-Villars, Paris, 1957.
19. Finikov S.P.: Curs de geometrie diferenţială. (Traducere din limba rusă), Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1954.
20. Galbură Gh., Rado F.: Geometrie. E.D.P., Bucureşti, 1979.
21. Gheorghiev Gh., Miron R., Papuc D.: Geometrie analitică şi diferenţială, Vol. I, II, E.D.P.,
Bucureşti, 1968-1969.
22. Gheorghiu Gh.Th.: Geometrie diferenţială, E.D.P., Bucureşti, 1964.
23. Gheorghiu Gh.Th.: Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială şi programare. E.D.P.,
Bucureşti, 1977.
24. Grecu E.: Geometrie diferenţială, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 1997.
25. Ianuş S.: Curs de geometrie diferenţială, Litografia Universităţii Bucureşti, 1981.
26. Ionescu-Bujor C., Sacter O.: Exerciţii şi probleme de geometrie analitică şi diferenţială.
Vol. I, II, E.D.P., Bucureşti, 1969.
27. Mihăileanu N.: Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială, E.D.P., Bucureşti, 1971.
28. Mihu C., Jambor I.P.: Curbe plane, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1989.
29. Miron R.: Geometrie analitică. E.D.P., Bucureşti, 1976.
159
30. Miron R.: Introducere vectorială în geometria analitică plană. E.D.P., Bucureşti, 1970.
31. Miron R.: Introducere în geometria diferenţială, Litografia Universităţii Iaşi, 1971.
32. Murărescu Gh.: Geometrie diferenţială. Curs, Reprografia Universităţii Craiova, 1998.
33. Murgulescu Elena, Flexi S., Kreindler O., Sacter O., Tîrnoveanu M.: Curs de geometrie
analitică şi diferenţială. E.D.P., Bucureşti, 1965.
34. Murgulescu E., Donciu N., Popescu V.: Geometrie analitică în spaţiu şi geometrie
diferenţială - Culegere de probleme, E.D.P., Bucureşti, 1973.
35. Nicolescu L.: Geometrie diferenţială - Culegere de probleme, Litografia Universităţii Bucureşti,
1982.
36. Obădeanu V.: Elemente de algebră liniară şi geometrie analitică. Ed. Facla, Timişoara, 1981.
37. Orman G.: Elemente de algebră liniară, Reprografia Univ. din Braşov, 1974.
38. Papuc D.: Geometrie diferenţială, E.D.P., Bucureşti, 1982.
39. Păun M.: Matematici superioare. Ed. Fair Partners, Bucureşti, 2004.
40. Pitiş Gh.: Curs de algebră, geometrie şi ecuaţii diferenţiale. Reprografia Univ. din Braşov,
1990.
41. Pop I., Neagu Gh.: Algebră liniară şi geometrie analitică în plan şi în spaţiu. Ed. Plumb,
Bacău, 1996.
42. Purcaru M.A.P.: Geometrie diferenţială. Ed. Univ.„Transilvania” din Braşov, 2003.
43. Purcaru M.A.P.: Algebră liniară, geometrie analitică şi ecuaţii diferenţiale. Reprografia
Univ.„Transilvania” din Braşov, 2005.
44. Radu C.: Algebră şi geometrie, Litografia I.P.B., 1976.
45. Radu Gh.: Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială. Ed. All, Bucureşti, 1996.
46. Radu C., Drăguşin, C., Drăguşin L.: Aplicaţii de algebră, geometrie şi matematici speciale,
E.D.P., Bucureşti, 1991.
47. Simionescu C.: Curs de geometrie. Universitatea Braşov, 1977.
48. Simionescu C., Atanasiu Gh.: Curs de geometrie analitică. Universitatea Braşov, 1976.
49. Stavre P.: Teoria curbelor şi suprafeţelor, Reprografia Univ. Craiova, 1968.
50. Şabac I.Gh.:Matematici speciale, E.D.P., Bucureşti, 1981.
51. Udrişte C.: Curbe şi suprafeţe, Litografia I.P.B., 1975.
52. Udrişte C.: Algebră liniară, geometrie analitică. Geometry Balkan Press, Bucureşti, 1996.
53. Udrişte C., Radu, C., Dicu C., Mălăncioiu O.: Algebră, geometrie şi ecuaţii diferenţiale.
E.D.P., Bucureşti, 1982.
54. Udrişte C., Radu C., Dicu C., Mălăncioiu O.: Probleme de algebră, geometrie şi ecuaţii
diferenţiale, E.D.P., Bucureşti, 1981.
55. Vrânceanu Gh.: Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială, E.D.P., Bucureşti, 1967.
56. Vrânceanu Gh.: Geometrie analitică. E.D.P., Bucureşti, 1968.
160

Ana Monica PURCARU

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ana Monica PURCARU

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ana Monica PURCARU

Cursul de faŃă se adresează în principal studenŃilor de anul I de la Facultatea de Inginerie

Durata medie de studiu individual

NU EZITAŢI SĂ LUAŢI LEGĂTURA CU TUTORELE PENTRU A OBŢINE

SPOR LA TREABĂ ŞI SUCCES!

6. Să se definească structurile algebrice de grup abelian şi de corp.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.1.3. Spaţii vectoriale. Definiţie. Exemple

I. (f + g)(x) = f(x) + g(x), oricare ar fi x ∈ [a, b] şi

Teorema 1. Într-un K -spaţiu vectorial, (V, +, ⋅, K ), au loc proprietăţile:

I.1.4. Combinaţie liniară. Sistem de generatori. Liniar independenţă şi liniar dependenţă

I.1.5. Bază. Dimensiune

În spaţiul vectorial R 3 se consideră următoarele sisteme de vectori: B = {e1 =

I.1.6. Schimbarea bazei

Soluţie: i) Pentru a determina matricea de trecere se descompune e1’ după B , şi

I.1.7. Subspaţii vectoriale. Operaţii cu subspaţii vectoriale

I.1.8. Spaţii vectoriale euclidiene şi unitare

R: Verifică axiomele din definiţia produsului scalar .

Pentru studiul spaţiilor vectoriale euclidiene se utilizează baze ortonormate.

Definiţia 20. Două subspaţii vectoriale U, W ⊂ V se numesc ortogonale (U ⊥ W) dacă pentru

I.1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

I.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.2.3. Noţiunea de transformare liniară

Se notează: Hom K (V1, V2) = {T : V1 → V2 | T - transformare liniară} sau L K (V1, V2) şi se

Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag.39-40.

2. Să se determine rangul şi defectul transformării liniare T : R 3 → R 3 definită

I.2.5. Transformări liniare pe spaţii vectoriale unitare (euclidiene)

I.2.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

I.3.2. Competenţele unităţii de învăţare:

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.3.3. Valori şi vectori proprii

2.Folosind teorema Hamilton-Cayley să se calculeze A−1 pentru matricea:

Relaţia de mai sus poate fi pusă în forma: A(A2 – 6A + 11 I3) = 6 I3.

Determină valoarea polinomului matriceal P(A) = A4 – 4A3 + 6A2 – 4A + I4, pentru

I.3.4. Reducerea unei matrice la forma diagonală

echivalent λj ∈ K , pentru orice j = 1, p , astfel endomorfismul nu este jordanizabil).

I.4.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.4.3. Forme biliniare. Definiţie. Exemple. Matrice ataşată

matricea A = (aij) ∈ M n (R ) , când baza B este fixată şi reciproc, matricea A ∈ M n (R )

scrisă sub forma matriceală: (g(x, y)) = T X ⋅ A ⋅ Y.

Definiţia 4. Matricea A = (aij) ∈ M n (R ) , unde aij = g (ei , e j ) , i, j = 1, n , se numeşte matricea

analitică a formei biliniare faţă de baza considerată.

x, α, + ββ = α x, y + β x, z , oricare ar fi α ∈ R şi pentru orice x, y, z ∈ V,

şi deci <, > este o formă biliniară. Deoarece x, y = y, x , oricare ar fi x, y ∈ V,

I.4.4. Forme pătratice. Reducerea la forma canonică

Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag.79-81.

Soluţie: h(x) = g(x, x) = x12 + x 22 + x32 + 4 x1 x 2 + 2 x1 x3 . Se găseşte rangul matricei în

Valorile proprii sunt: λ1 = −4, λ2 = 0, λ3 = 6, deci forma canonică a formei pătratice h

Se construieşte baza B 1 = {f1, f2, f3} cu ajutorul schimbării de coordonate:

I.4.5. Clasificarea formelor pătratice. Signatură

Temă de control 1 – Algebră liniară

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

6. Se numeşte lungimea (norma, modulul) unui segment orientat AB , lungimea segmentului

Fig. 4 Fig. 5. Fig. 6.

Substituind aceste relaţii se obţine: PA + PB + PC + PD = 4 PO + 2( OM + ON ).

Se dau vectorii: a = 2 m − 3n + p , b = m + n − 2 p şi c = m + n , în care vectorii

Pentru demonstraţie a se consulta [43]-pag.105-106.

2. Unghiul dintre doi vectori

reper orientat drept e3 reper stâng