UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE ADMINISTRATIE SI AFACERI

Master “Administrarea Resurselor Umane“

Venituri fundamentale

Prof. univ. dr. Viorel Cornescu

Iordan (Sarbu) Virginia Mariana

2010
 VENITURILE FUNDAMENTALE

Una din cele mai disputate probleme în cadrul teoriei economice este
problema veniturilor şi a distribuirii lor în cadrul societăţii. S-a conturat părerea că
dacă producţia poate fi explicată prin factori de raţionalitate, repartiţia nu s-ar supune
aceloraşi reguli stricte. Totuşi, împărţirea veniturilor evocă un sentiment de justiţie,
iar problema constă în a şti dacă repartiţia este echitabilă sau arbitrară. Pornind de la
faptul că producţia este rezultatul combinării factorilor de producţie, pare normal ca
fiecare factor să primească o parte din veniturile create, deoarece altfel dispare
motivaţia economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.
Implicarea factorilor în activităţi economice atrage necesitatea recompensării lor,
rezultând următoarele venituri:
Din procesul de producţie:
- salariul pentru factorul muncă;
- renta (de obicei) pentru pământ;
- profitul (pentru capitalul tehnic, valorificat prin abilitatea
întreprinzătorului);
Din participarea indirectă la producţie:
- dobânda pentru capitalul împrumutat.
Formarea şi dimensiunile veniturilor decurg din două situaţii:
- dintr-un mecanism spontan al pieţelor, în cadrul căruia remuneraţia fiecărui
factor tinde să fie egală cu productivitatea sa marginală;
- formarea veniturilor este rezultatul compromisului dintre grupurile sociale
deţinătoare de factori, participante la viaţa economică.
Salariul, profitul, dobânda şi renta sunt forme concrete ale venitului în
economia de piaţă. Între mărimea lor, relaţia este invers proporţională.
Legătura obiectivă între factorii de producţie şi rezultatele obţinute formează
conţinutul unei legi tehnico-economice cunoscută sub numele funcţie de producţie.

Acest proces face legătura între două pieţe:

a. piaţa factorilor de producţie (intrărilor)

b. piaţa rezultatelor (ieşirilor)

Consecinţa este că oricare posesor de factori de producţie pretinde din rezultate

un venit corespunzător contribuţiei sale.
Partea fiecărui factor nu este neapărat direct proporţională cu aportul factorului
respectiv, dar nici nu se poate rupe de acest aspect. Împărţirea rezultatelor exprimă
contradicţia între posesorii factorilor de producţie: cu cât îşi însuşeşte unul mai mult,
partea celorlalţi scade.

Unul din momentele importante ale activităţii economice este distribuţia sau
repartiţia produselor şi a veniturilor realizate – ca moment intermediar între producţie
şi consum. Repartiţia în sens larg cuprinde atât activităţile prin care bunurile şi
serviciile sunt dirijate, orientate spre domenii pentru care au fost produse, cât şi
modalităţile prin care veniturile rezultate ajung la participanţii la viaţa economică
(distribuirea) şi la ceilalţi membri ai societăţii (redistribuirea).Bunurile şi serviciile în
principiu – după cum se ştie – au două destinaţii: una productivă (maşinile, utilajele,
agregatele, mijloacele de transport, materiile prime, materialele, semifabricatele
etc., ca şi serviciile pentru întreţinerea, repararea, modernizarea elementelor de
capital fix) iar celelalte iau calea utilizării finale, pentru acoperirea trebuinţelor de
interes personal ale membrilor societăţii.În economia de piaţă bunurile şi serviciile de
interes personal – aşa cum s-a văzut – ajung la consumatorul final prin intermediul
pieţei, prin cumpărare, cu ajutorul veniturilor obţinute. Modul cum ajung aceste
venituri la membrii societăţii (persoane fizice sau juridice – colectivităţi) face obiectul
repartiţiei veniturilor adică repartiţiei în sens restrâns.
Repartiţia veniturilor are loc în două faze:
- repartiţia primară (distribuirea) se referă la veniturile directe, obţinute de
posesorii celor 3 factori fundamentali: munca, capitalul şi natura, respectiv
salariul, profitul (inclusiv dobânda) şi renta;
- repartiţia secundară are loc la nivel macroeconomic şi se efectuează prin
intermediul pieţelor
şi al bugetului.
Datorită importanţei lor, problemele formării, naturii şi dinamicii veniturilor, ca
şi a modului cum sunt repartizate, acestea au preocupat de economişti, chiar înainte
de apariţia ştiinţei economice (mercantilişti, fiziocraţi). Principala teorie care s-a
afirmat cu privire la repartiţia primară (distribuirea) a fost cea a lui J. B. Say –
teoria celor trei factori de producţie – conform căreia fiecărui factor fundamental îi
corespunde un venit pentru serviciile aduse (factorului muncă îi revine salariul,
capitalului–profituliar factorului natural – renta).
Formarea veniturilor fundamentale, mărimea lor în diferite perioade de timp şi
în diferite ţări, ca şi dinamica acestora decurg în primul rând, din mecanismele
specifice ale pieţei factorilor de producţie: iar în al doilea rând, ele se află sub
incidenţa confruntărilor dintre participanţii la activitatea economică: salariaţi,
proprietari de capital, întreprinzători, manageri, bancheri, proprietari funciari.
În acest capitol vor fi tratate veniturile fundamentale, pornindu-se de la factorii de
producţie contemporani şi de la modul specific de folosire a acestora în condiţiile
economiei de piaţă concurenţiale. În asemenea condiţii fiecărui factor de producţie îi
revine, prin mecanismul repartiţiei primare sau funcţionale a rezultatelor obţinute, un
anumit venit fundamental. Astfel, factorul muncă este recompensat cu salariul,
întreprinderea, respectiv întreprinzătorul ca factor contemporan de producţie primeşte
profitul, capitalul propriu şi/sau împrumutat este recompensat cu dobânda, iar
factorul natură (pământ) îi revine renta. În continuare, în subcapitole distincte, se va
analiza fiecare venit fundamental, punându-se accent pe natura specifică a acestuia,
pe modul în care se formează şi se încasează, ca şi pe factorii care îi influenţează
mărimea şi dinamica.

Salariul
Ca venit fundamental principal, salariul a fost abordat şi analizat de corifeii ştiinţei
economice încă de la apariţia acesteia. În funcţie de perioada istorică în care aceştia
au trăit şi au creat, de orientarea doctrinar-ideologică a fiecăruia dintre ei, au fost
formulate puncte de vedere diferite cu privire la conţinutul noţiunii de salariu, aşa
cum se va putea constata din concepţiile câtorva mari economişti. Adam Smith este
primul clasic al ştiinţei economice care face o distincţie calitativă între salariu şi
celelalte venituri fundamentale, subliniind că acesta este singurul venit obţinut de
proprietarului însuşi al factorului de producţie – muncă. După A. Smith, salariul
reprezintă plata muncii, pe care purtătorul ei o vinde altei persoane şi a cărei mărime
se determină în funcţie de minimul necesar subzistenţei muncitorului şi familiei sale.
Autorul „Avuţiei Naţiunilor” a analizat comparativ salariul nominal şi salariul real,
punând în evidenţă factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului real.
David Ricardo consideră că munca, asemenea oricărei alte mărfi, se cumpără şi se
vinde, având un preţ natural şi un preţ curent. Preţul natural al muncii este
reprezentat de preţul care-i permite lucrătorului să trăiască, acesta fiind determinat
de preţul hranei şi al celorlalte bunuri strict necesare. Preţul curent al munci este
preţul care se plăteşte efectiv, ţinând cont de raportul dintre cererea şi oferta de
muncă. Ricardo afirmă că „munca este scumpă când oferta este mică, şi ieftină când
oferta este mare”.
Karl Marx afirmă că salariul este preţul forţei de muncă şi nu preţul muncii.
Valoarea creată de munca salariaţilor este mai mare decât salariul primit, diferenţa
fiind însuşită de capitalişti sub formă de plusvaloare. Neoclasicii economiei politice
(Walras, Pareto, Marshall) au explicat salariul raportându-se la teoria productivităţii
marginale. În acest fel, ei au deplasat fundamentarea conţinutului salariului de la
costul muncii la utilitatea marginală a acesteia.
Virgil Madgearu analizează salariul ca venit concret – istoric. „Salariul nu a
existat din toate timpurile – postulează economistul român. Acesta apare treptat
numai cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de unelte de producţie şi care
posedă numai forţa muncii lor ca izvor de existenţă. În orânduirea capitalistă, salariul
este cea mai însemnată formă de venit”.
Salariul este venitul încasat de persoana care munceşte, care-şi foloseşte
cunoştinţele, abilităţile şi împreună cu ceilalţi factori de producţie realizează bunuri şi
servicii. Din acest punct de vedere, salariul reprezintă venitul însuşit pentru munca
închiriată şi utilizată pe bază de contract. Acest venit recompensează factorul de
producţie muncă închiriată de un întreprinzător sau de orice alt agent economic,
condiţia fiind folosirea acesteia pe bază contractuală.Pentru persoanele care participă
la producerea de bunuri şi servicii salariul este privit ca un venit obţinut pentru munca
depusă, acesta apare ca salariu – venit.Pentru utilizatorul de muncă angajată în orice
activitate economică salariul devine un cost încorporat în costul total de producţie.
Prin corelarea celor două unghiuri de abordare a respectivului venit fundamental, au
fost conturate cel puţin următoarele noţiuni şi indicatori:
Salariul nominal reprezintă suma încasată de salariat pentru munca prestată.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal.
Salariul real reprezintă, de fapt, puterea de cumpărare a salariaţilor, aceasta fiind
influenţată de:
- mărimea salariului nominal, care la rândul său este influenţată de politica fiscală, de
asigurări sociale şi alte obligaţii sociale (contribuţii la casele de sănătate, şomaj);
acest factor are influenţă directă asupra salariului real;
- nivelul mediu al preţurilor (indicele general al preţurilor) cu influenţă invers
proporţională.
La rândul său, salariul nominal este brut şi net.
Salariul brut reprezintă toate veniturile brute din muncă, formate din salariul de bază
şi toate adaosurile salariale.
Salariul net reprezintă salariul brut din care s-au scăzut reţinerile obligatorii conform
legii în vigoare. Acesta este suma primită efectiv de salariat pentru munca prestată.
La nivelul economiei se calculează salariul mediu, fie în forma sa brută, fie în cea
netă. La stabilirea salariului mediu se au în vedere mărimea tuturor salariilor
existente în economie. Media obţinută va fi întotdeauna apropiată de salariile mai
scăzute deoarece se calculează ca medie ponderată, iar numărul persoanelor cu
salarii reduse va fi mereu mai mare decât numărul celor care vor avea salarii mari.
Salariul colectiv reprezintă venitul care se acordă tuturor salariaţilor pentru
participarea acestora la rezultatele financiare ale firmei sau ca facilităţi la obţinerea
unor servicii pentru familiile angajaţilor.
Salariul minim reprezintă acel nivel al venitului fixat pe bază legală pentru a asigura
salariaţilor din categoriile cu calificări reduse un venit care să le asigure minimul de
subzistenţă în raport cu stadiul dezvoltării economice şi cu politica socială promovată
în ţară. Salariul minim a fost criticat de o serie de economişti, deoarece în viziunea
acestora el nu face altceva decât să dezavantajeze chiar pe cei pe care trebuie să-i
ajute, adică pe cei care se găsesc pe cea mai de jos treaptă având în vedere mărimea
salariilor.
În legislaţia actuală a României se prevede că mărimea salariului stabilit pe baza
contractului de muncă între angajator şi angajat nu poate să fie mai mic decât salariul
de bază minim brut pe ţară.
O problemă de mare actualitate şi mult controversată este cea privitoare la mărimea
şi dinamica salariului primit – plătit.
În decursul timpului au fost elaborate şi susţinute mai multe teorii referitoare la
aceste aspecte. Între acestea s-a impus teoria duală a mărimii salariului.
Teoria duală a mărimii salariului reflectă situaţia reală de necontestat a determinării
ei, concomitent, prin costul forţei de muncă şi prin productivitatea marginală a
acesteia.
Mărimea salariului este strâns legată de interesele diferite ale celor două forţe
existente pe piaţa muncii: angajaţii şi angajatorii. Angajaţii au interesul ca pentru
munca prestată să primească o sumă cât mai mare de bani (pentru ei salariul este un
venit). Angajatorii, dimpotrivă, urmăresc să plătească salariaţilor o sumă cât mai mică
(pentru ei salariul este un cost care face parte din costul total de producţie).
Mărimea salariilor diferă de la ţară la ţară, de la un domeniu de activitate la altul, de
la o profesie la alta etc. pe baza a numeroase cauze şi circumstanţe. Dincolo de
aceste multiple diferenţieri, nivelul concret al salariului se găseşte între o limită
minimă şi una maximă.Prin corelarea celor două unghiuri de abordare a respectivului
venit fundamental, au fost conturate cel puţin următoarele noţiuni şi indicatori:
Salariul nominal reprezintă suma încasată de salariat pentru munca prestată.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal.
Salariul real reprezintă, de fapt, puterea de cumpărare a salariaţilor, aceasta fiind
influenţată de:
- mărimea salariului nominal, care la rândul său este influenţată de politica fiscală, de
asigurări sociale şi alte obligaţii sociale (contribuţii la casele de sănătate, şomaj);
acest factor are influenţă directă asupra salariului real;
- nivelul mediu al preţurilor (indicele general al preţurilor) cu influenţă invers
proporţională.
La rândul său, salariul nominal este brut şi net.
Salariul brut reprezintă toate veniturile brute din muncă, formate din salariul de bază
şi toate adaosurile salariale.
Salariul net reprezintă salariul brut din care s-au scăzut reţinerile obligatorii conform
legii în vigoare. Acesta este suma primită efectiv de salariat pentru munca prestată.
 La nivelul economiei se calculează salariul mediu, fie în forma sa brută, fie în cea
netă. La stabilirea salariului mediu se au în vedere mărimea tuturor salariilor
existente în economie. Media obţinută va fi întotdeauna apropiată de salariile mai
scăzute deoarece se calculează ca medie ponderată, iar numărul persoanelor cu
salarii reduse va fi mereu mai mare decât numărul celor care vor avea salarii mari.
Salariul colectiv reprezintă venitul care se acordă tuturor salariaţilor pentru
participarea acestora la rezultatele financiare ale firmei sau ca facilităţi la obţinerea
unor servicii pentru familiile angajaţilor.
Salariul minim reprezintă acel nivel al venitului fixat pe bază legală pentru a
asigura salariaţilor din categoriile cu calificări reduse un venit care să le asigure
minimul de subzistenţă în raport cu stadiul dezvoltării economice şi cu politica socială
promovată în ţară.
Salariul minim a fost criticat de o serie de economişti, deoarece în viziunea
acestora el nu face altceva decât să dezavantajeze chiar pe cei pe care trebuie să-i
ajute, adică pe cei care se găsesc pe cea mai de jos treaptă având în vedere mărimea
salariilor.
În legislaţia actuală a României se prevede că mărimea salariului stabilit pe baza
contractului de muncă între angajator şi angajat nu poate să fie mai mic decât salariul
de bază minim brut pe ţară.
O problemă de mare actualitate şi mult controversată este cea privitoare la
mărimea şi dinamica salariului primit – plătit. În decursul timpului au fost elaborate şi
susţinute mai multe teorii referitoare la aceste aspecte. Între acestea s-a impus teoria
duală a mărimii salariului.Teoria duală a mărimii salariului reflectă situaţia reală de
necontestat a determinării ei, concomitent, prin costul forţei de muncă şi prin
productivitatea marginală a acesteia. Mărimea salariului este strâns legată de
interesele diferite ale celor două forţe existente pe piaţa muncii: angajaţii şi
angajatorii. Angajaţii au interesul ca pentru munca prestată să primească o sumă cât
mai mare de bani (pentru ei salariul este un venit). Angajatorii, dimpotrivă, urmăresc
să plătească salariaţilor o sumă cât mai mică (pentru ei salariul este un cost care face
parte din costul total de producţie).Mărimea salariilor diferă de la ţară la ţară, de la un
domeniu de activitate la altul, de la o profesie la alta etc. pe baza a numeroase cauze
şi circumstanţe. Dincolo de aceste multiple diferenţieri, nivelul concret al salariului se
găseşte între o limită minimă şi una maximă. Limita minimă a salariului este
reprezentată de nivelul costului forţei de muncă, diferit de la o perioadă la alta, de la
o ţară la alta. Interesul angajatorului este ca salariul să se găsească cât mai aproape
de această limită.
Limita maximă a salariului este reprezentată de întreaga valoare creată de
salariaţi. De această limită este interesat salariatul, încercând să obţină un salariu cât
mai apropiat de această valoare. Limita maximă este atinsă atunci când salariul este
egal cu productivitatea marginală a muncii.
Mărimea salariului se află între cele două limite, dar ea este influenţată de o
serie de factori: economici, tehnici, sociali, culturali, comportamentali etc.
Pe termen lung, tendinţa salariului nominal este de creştere fiind influenţat de o serie
de factori:
sporirea cheltuielilor cu formarea şi perfecţionarea forţei de muncă;
creşterea mai rapidă a productivităţii muncii comparativ cu creşterea salariului
mediu;
raportul de pe piaţa muncii în favoarea ofertei de muncă;
relaţiile dintre sindicate şi patronate; capacitatea sindicatelor de a apăra interesele
salariaţilor;
politicile active ale guvernului cu privire la forţa de muncă.
Legată de mărimea salariului a fost elaborată teoria salariului - eficienţă. Conform
acestei teorii dacă salariile devin mai mari vor determina creşterea productivităţii
nete a salariaţilor. Această creştere a productivităţii va fi determinată datorită:
reducerii mobilităţii salariaţilor, adoptării unor stimulente mai bune pentru salariaţi,
abilităţilor firmei de a recruta forţă de muncă de calitate superioară etc.
Teoria salariului - eficienţă combate teoria clasică care preciza că dacă creşte
productivitatea muncii atunci aceasta va conduce la o creştere a salariilor.
De cele mai multe ori se vorbeşte despre o motivare a salariaţilor care va avea ca
efect creşterea productivităţii muncii. Această motivare a salariaţilor poate avea două
caracteristici complet diferite şi anume: motivarea prin recompense sau motivarea
prin sancţiuni. Sistemele (formele) de salarizare reprezintă acele principii, metode cu
ajutorul cărora se determină mărimea şi dinamica salariului individual făcând legătura
între rezultatele obţinute de entitatea utilizatoare şi partea ce revine fiecărui salariat
pentru aportul adus la realizarea acestora. Aceste sisteme de salarizare au fost
instituţionalizate, prin contractele de muncă. În aceste contracte de muncă sunt
stabilite toate drepturile şi obligaţiile angajaţilor şi angajatorilor.
În realitatea economică se utilizează în principal trei forma de salarizare:
salarizarea în regie, salarizarea în acord şi salarizarea mixtă.
Salarizarea în regie presupune stabilirea cuantumului salariului în funcţie de
timpul lucrat, fără a preciza, în contractul de muncă, cantitatea de muncă ce ar trebui
efectuată în timpul stabilit. Această modalitate de stabilire a salariului este folosită în
domeniile de activitate în care cu greu se pot stabili contribuţiile fiecărui angajat în
parte. Salarizarea în acord presupune stabilirea cuantumului salariului în funcţie de
operaţiunile sau bunurile care trebuie realizate. Acest tip de salarizare se poate stabili
individual sau colectiv.Salarizarea în acord sau cu bucata pune accent pe creşterea
productivităţii muncii, fiind apreciată de angajatori deoarece astfel salariaţii sunt
stimulaţi să producă mai mult. Salariaţii care reuşesc să obţină o cantitate mai mare
de bunuri vor fi cei care vor avea cele mai mari salarii. Salarizarea mixtă presupune
stabilirea cuantumului salariului printr-o sumă fixă pentru unitatea de timp lucrat, dar
care însă se acordă dacă au fost îndeplinite unele condiţii tehnice, organizatorice,
manageriale.
Această formă de salarizare încearcă să îmbine punctele pozitive, adică avantajele ale
celor două sisteme de salarizare prezentate anterior.
Schimbările din activitatea social - economică sunt foarte frecvente şi astfel este
necesar ca aceste sisteme să fie perfecţionate ţinând cont de ceea ce se întâmplă în
economie. Ca modalităţi de perfecţionare a sistemelor de salarizare întâlnim:
corectarea sau rectificarea, participarea sau implicarea şi socializarea sau
interdependenţa.

Profitul

Concepţii referitoare la natura profitului au fost şi sunt diverse, adesea

puternic controversate. În gândirea economică clasică dobânda era confundată
cu profitul, iar mercantiliştii (Jean Baptiste Colbert) considerau că profitul apare doar
într-un singur domeniu de activitate şi anume din activitatea de comerţ.
Profitul economic contemporan: concept, funcţii şi factori.
Profitul reprezintă venitul obţinut în urma combinării factorilor de producţie într-o
activitate economică, fiind privit din două unghiuri total diferite. Profitul poate să fie
privit ca un venit obţinut de o persoană fără a aduce nici o contribuţie la realizarea
acestuia. În această situaţie profitul primit este considerat un profit ilegal, iar
persoana respectivă profitor. De cele mai multe ori profitul ilegal este obţinut
datorită nerespectării legilor în vigoare.
Profitul poate să fie privit ca un venit obţinut dintr-o activitate economică de către cei
care au un avantaj în faţa concurenţei, avantaj datorat inovaţiei şi progresului. În
această accepţiune profitul este considerat profit legal, realizat datorită spiritului
dinamic şi inovator al întreprinzătorului.
Profitul nu trebuie confundat cu celelalte venituri fundamentale, în special cu salariul.
Trăsăturile prin care se delimitează de alte venituri le vom prezenta succint în c
continuare:
• Profitul nu este stabilit pe bază contractuală. Ţinând cont de evoluţia economiei nu
există posibilitatea să stabileşti dacă vei obţine sau nu profit şi nici mărimea sa. Se
poate previziona în linii mari care ar fi profitul ce se doreşte a se realiza.
• Profitul nu poate fi confundat cu celelalte venituri fundamentale (salariul, dobânda
sau renta). Profitul este obţinut de o firmă, de o persoana care utilizează capitalul
deţinut într-o activitate productivă.
• Profitul este venitul ce rămâne după formarea celorlalte venituri. Putem să
cunoaştem care este mărimea profitului doar după ce s-au constituit salariile,
dobânzile şi rentele.
• Profitul are drept alternativă pierderea. Aşa cum am afirmat nu cunoaştem care va
fi mărimea profitului sau dacă reuşim să-l obţinem. Pentru firmele care nu reuşesc
nici măcar să recupereze, prin vânzarea bunurilor produse, costurile totale
făcute, profitul aşteptat se transformă în pierdere.După modul de calcul profitul se
clasifică în: profit contabil, profit economic, profit normal, profit pur, profit brut, profit
net. Profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil. Se
calculează la sfârşitul anului fiscal prin scăderea costului contabil din încasările totale
obţinute. Profitul contabil este identic cu profitul legal sau legitim. Profitul economic
reprezintă diferenţa dintre venitul total al întreprinderii şi costul de oportunitate al
factorilor de producţie utilizaţi într-o anumită perioadă. Ambele tipuri de profit pot fi
prezentate ca profit normal sau ca profit pur (supraprofit). Profitul normal reprezintă
acel nivel al profitului considerat suficient pentru a permite desfăşurarea activităţii
economice. Profitul pur sau supraprofitul reprezintă venitul obţinut peste costurile
oportune, fiind venit în exces faţă de profitul normal. Este sigur că profitul pur va fi
mai mare decât profitul normal şi este profitul care stimulează pe întreprinzător să-şi
continue activitatea.
Profitul brut reprezintă profitul obţinut înainte ca acesta să fie impozitat.
Profitul net sau admis reprezintă profitul brut din care s-a scăzut impozitul datorat
statului. Acesta este profitul care va rămâne la dispoziţia întreprinderii care l-a
obţinut. În economia concurenţială dinamică, viitorul firmei este totdeauna nesigur,
incert, cu multe riscuri imprevizibile şi neasigurabile. În acest context, profitul
economic (pur) poate fi explicat fie prin (a) inovaţii şi investiţii, fie prin (b) risc şi
incertitudine.
(a) S-a spus deja că aşteptarea profitului stimulează pe întreprinzător să facă inovaţii
şi investiţii. În acest scop el atrage noi resurse în circuitul economic şi introduce noi
tehnologii. O astfel de preocupare împinge întreprinzătorul spre inovaţii. La rândul lor,
inovaţiile stimulează investiţiile, care stau la baza sporirii generale a producţiei şi
ocupării, la mai buna organizare a firmei. Fuga după profit stă la baza majorităţii
inovaţiilor. Totuşi, realizările privind profitul diferă foarte mult de aşteptări. Aceasta în
sensul că investiţiile, ocuparea şi ritmul creşterii sunt instabile şi nesigure. De regulă,
realizările sunt mai mici şi fluctuante. De aceea se spune că mobilul profitului
acţionează ca un stimulent „imperfect”, dar continuu pentru inovaţii şi investiţii.
Profitul inovaţional este un caz special de risc.
(b) Profitul economic poate fi considerat o remuneraţie a întreprinzătorului pentru
preluarea asupra sa a riscului şi incertitudinii. Dar, riscul este de două feluri: previzibil
şi asigurabil; imprevizibil şi neasigurabil. Izvor de profit este doar acesta din urmă.
În genere, asemenea riscuri constau din schimbări necontrolabile în cerere şi în
veniturile disponibile, în oferta concurenţei. Unele dintre aceste riscuri apar ca rezultat
al schimbărilor în desfăşurarea ciclului de afaceri. Înviorarea aduce profituri
substanţiale majorităţii întreprinderilor, în timp ce stagnarea şi recesiunea antrenează
diminuări de profit, ba chiar şi pierderi. Schimbări necontrolabile de către firmă se
produc şi în condiţiile ocupării depline şi ale echilibrului monetar. Unele riscuri sunt
antrenate de schimbările în politicile guvernamentale.
În concluzie, profiturile economice (pure) şi pierderile pot fi asociate cu
riscuri neasigurabile, care apar atât din cauza trecerilor bruşte de la o stare la a
economiei la alta, cât şi din cea a mutaţiilor structurale generate de inovaţii şi
investiţii.
Mărimea profitului poate să fie stabilită atât ca mărime absolută, cât şi ca mărime
relativă. În mărime absolută prezentăm masa profitului ca totalitatea profitului
obţinut într-o anumită perioadă de timp, prin scăderea costului total de producţie din
încasările realizate în aceeaşi perioadă.
Pr = CA – Cp

Ca mărime relativă se calculează rata profitului ca raport procentual între masa

profitului şi un element de referinţă (cifra de afaceri, activele totale, activele proprii,
cost de producţie).
Ratele profitului se pot calcula pe produs, pe ramură economică sau pentru
întreaga economie a unei ţări. Fiecare rată, indiferent de modul în care a fost
calculată prezintă informaţii referitoare la gradul de rentabilitate şi la eficienţa
activităţii desfăşurate în întreprinderea respectivă. Rentabilitatea şi eficienţa
întreprinderii sunt mai mari cu cât ratele calculate vor fi mai mari, deoarece prezintă
raportul dintre rezultatul obţinut şi efortul depus pentru stabilirea scopului dorit.
Ratele profitului vor creşte în situaţia în care creşterea producţiei este superioară
creşterii consumului de factori de producţie. Valorile stabile prin calcularea ratelor
oferă informaţii importante atât în interiorul firmei, cât şi în exteriorul acesteia.
Decizia de investire se va lua cunoscând ratele profitului în domeniul în care dorim să
plasăm capitalul, precum şi rata dobânzii. În funcţie de mărimea acestor rate, se
poate lua cea mai bună hotărâre de plasare a capitalului deţinut. Între masa şi rata
profitului există o relaţie direct proporţională, odată cu creşterea masei profitului
creşte şi rata, şi invers. Asupra masei profitului acţionează o serie de factori, printre
care amintim:
• productivitatea factorilor de producţie, care influenţează direct producţia,
recomandându-se utilizarea acestora cu raţionalitate de către întreprinzător;
• preţul de vânzare şi costul, influenţa acestora fiind diferită, masa profitului este
direct proporţională cu preţul de vânzare şi invers proporţională cu costul;
• volumul, structura şi calitatea producţiei, aceste variabile acţionând separat sau în
totalitate asupra profitului;
• viteza de rotaţie a factorilor de producţie, influenţa acesteia fiind directă.
Locul şi rolul profitului în activitatea economică sunt stabilite şi din prisma funcţiilor
acestuia: indicator al raţionalităţii economice a firmei; motivaţie a progresului
economic; stimulent al acceptării riscului în afaceri; factor incitant al sporirii efortului
pentru eficienţă şi calitate; mobil al cultivării spiritului de economie; sursă principală
de autofinanţare; sursă de venit pentru bugetul statului.
Modul de repartiţie al profitului se realizează pe baza unor reguli şi reglementări.
Prima etapă este reprezentată de stabilirea impozitului pe profit, calculat la profitul
brut. După calcularea impozitului pe profit se stabileşte mărimea profitului net, care
urmează să fie repartizat în funcţie de forma juridică de organizare.
 În cea mai mare parte a cazurilor profitul net se repartizează având în vedere
următoarele fonduri:

•constituirea rezervelor legale (provizioanele);

•fixarea cotei – părţi de profit pentru remunerarea managerilor – administratori;
•stabilirea fondurilor pentru autofinanţare;
•stabilirea fondului pentru primele excepţionale atribuite unor salariaţi;
•determinarea părţii din profitul net ce se transformă în dividende.
Modul în care este împărţit profitul net ridică multe discuţii. Pe de o parte se doreşte
ca suma stabilită pentru dividende să fie mai mare prin renunţarea la alte elemente,
pe de altă parte fără o investiţie în dezvoltare şi inovare nu se va putea vorbi despre
o evoluţie mulţumitoare a firmei în viitor.

Dobânda şi rata dobânzii

Capitalul de împrumut este cea mai veche formă de capital. De aceea, de el, ca şi de
venitul adus – dobânda – au fost interesaţi toţi marii economişti ai lumii.
it care are o importanţă deosebită în economia contemporană. Banii de care dispun
agenţii economici sunt de cele mai multe ori păstraţi pe anumite perioade în conturi
bancare. Venitul obţinut pentru depozitarea sumelor deţinute în conturi poartă numele
de dobândă. În situaţiile în care nu există o cantitate suficientă de monedă, se poate
apela la obţinerea de credite şi astfel venitul plătit pentru utilizarea acesteia se
numeşte tot dobândă. În unele teorii clasice dobânda este adesea confundată cu
profitul. De fapt, aceasta este o formă a profitului primită de persoana care a
împrumutat pentru o anumită perioadă altei persoane. Posesorul sumelor de bani
primeşte acest venit (dobânda) drept recompensă pentru economisire, dar şi pentru
faptul că nu utilizează capitalul deţinut acordând acest drept altei persoane.
În prezent dobânda poate să fie definită în sens restrâns şi în sens larg. În sens
restrâns, dobânda reprezintă venitul ce revine proprietarului capitalului împrumutat
pentru cedarea dreptului de folosinţă a sumei respective pe o perioadă determinată
de timp şi pentru riscul asumat.
În sens larg, dobânda reprezintă venitul obţinut de proprietarul oricărui capital
utilizat într-o activitate economică cu un risc normal. Astăzi doar acest concept este
operaţional.
Fie că privim dobânda în sens larg sau în sens restrâns, mărimea şi dinamica acesteia
sunt exprimate cu următorii indicatori:•masa dobânzii sau suma absolută a acesteia
(D);
•rata dobânzii sau valoarea relativă (d).Masa dobânzii reprezintă suma primită
anual exprimată în procente pentru capitalul împrumutat. Există două moduri prin
care calculăm dobânzii:
- dobânda simplă care reprezintă suma primită în fiecare an pentru capitalul
împrumutat, fără a capitaliza dobânda
- dobânda compusă care reprezintă suma primită după un anumit număr de
ani, dar în această situaţie capitalizând dobânda. Rata dobânzii reprezintă raportul
exprimat în procente dintre masa dobânzii şi capitalul utilizat în condiţii normale.
Rata dobânzii se poate calcula în mai multe moduri: rata nominală a dobânzii, care
reprezintă venitul adus într-un an de o unitate monetară investită; rata reală a
dobânzii, care reprezintă rata nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei. De
asemenea, putem să calculăm: rata brută a dobânzii sau rata netă a dobânzii, iar în
funcţie de timp: rata dobânzii pe termen scurt, pe termen mediu sau pe termen lung.
Rata dobânzii este influenţată de cererea şi de oferta de credit. Astfel, în situaţia în
care dobânda este mare cererea de credit scade deoarece în aceste condiţii pentru cel
care s-a împrumutat dobânda este suma pe care trebuie să o restituie alături de
credit. Dacă dobânda este mare, atunci oferte de credit creşte, deoarece cel care
împrumută sumele deţinute, va încasa la scadenţă alături de sumele creditate şi
dobânda aferentă. În perioada în care dobânda este mică situaţiile sunt invers, adică
cererea de credit creşte, iar oferta de credit se reduce. Alături de oferta şi de cererea
de credit mai sunt şi alţi factori care influenţează rata dobânzii. Pe termen lung,
căderea ratei dobânzii este influenţată de:
dezvoltarea generală a economiilor;
scăderea relativă a productivităţii capitalului;
politici antiinflaţioniste stabilite de guvern;
creşterea autofinanţării întreprinderilor. Pe termen lung, creşterea ratei dobânzii este
determinată de:
creşterea costurilor serviciilor, inclusiv cele bancare;
emigrarea capitalurilor flotante şi speculative;
creşterea înclinaţiei spre investiţii
apariţia războaielor sau a altor evenimente majore.Stabilirea ratei dobânzii este
influenţată astfel de mai mulţi factori, care pot acţiona în mod direct sau indirect, în
acelaşi sens sau în sens diferit. Inegalitatea în venituri. Distribuţia funcţională a
venitului naţional se referă la sursele veniturilor fundamentale: muncă, pământ,
capital. În legătură cu legitimitatea diferitelor forme de venit, s-au purtat discuţii
ample şi contradictorii de-a lungul ultimelor două secole. Dezbaterea cea mai aprinsă,
cu ample conotaţii politice, s-a purtat cu privire la esenţa profitului şi la cea a
salariului, cu privire la raporturile de mărime dintre ele. Datele oficiale americane
atestă, mai întâi, că ponderea majoritară a fost şi este deţinută de veniturile ce îi
recompensează pe salariaţi (ele deţineau circa 71,2% din venitul naţional în 1998 faţă
de 69,8 în 1960). Se observă, de asemenea, creşterea mult mai puternică a venitului-
dobândă. Creşterea dobânzii nete de la 11,3 miliarde de dolari în 1960 la 449 miliarde
în 1998, creştere mai puternică decât a celorlalte venituri, a însemnat sporirea
ponderii acestui venit de peste 2,3 ori (de la 2,9% la 6,4% din întreg venitul naţional
al ţării). În ceea ce priveşte ponderea profiturilor corporaţiilor, acesta s-a redus de la
11,5% în 1960 până la 10,5% în anul 1998. Mai importantă este însă ponderea
profiturilor nete (după plata impozitelor). În anul 1998, această pondere era de 6,9%,
faţă de 6,4% în 1960. În total veniturilor aduse de capital (profit + dobânzi) în SUA în
aceste patru decenii ale secolului trecut au crescut ca pondere de la 9,3 la sută la
13,3 la sută, mult mai semnificativ decât ponderea veniturilor salariale.
Schimbările de ponderi ale celor două venituri (dobândă netă şi profiturile
corporaţiilor) se explică atât prin semnificaţia crescândă a rolului creditului în
economia americană, cât şi prin modificarea opticii şi metodologiilor de înregistrare şi
afectare a profiturilor. În ultimul timp, profitul corporaţiilor se calculează ca venit net
al firmei, pentru funcţiile îndeplinite de aceasta, nu ca venit ce recompensează
capitalul propriu. Distribuţia funcţională a venitului este privită din perspectiva
diferitelor categorii de subiecţi principali de venit. În acest sens, se calculează şi se
apreciază mărimile şi dinamicile veniturilor salariaţilor manuali comparativ cu cele ale
salariaţilor non-manuali; idem, beneficiile firmelor de afaceri mari şi beneficiile
întreprinderilor mici şi mijlocii etc. Pe baza datelor referitoare la veniturile medii brute
săptămânale ale unui salariat se pot face unele consideraţii cu privire la inegalitatea în
veniturile din muncă pe diferite categorii de profesii. Desigur, raporturile de mărime
dintre veniturile medii ale diferitelor profesii exprimă, în primul rând, importanţa
economico-socială a acestora, precum şi eforturile, şansele sacrificate pentru
însuşirea uneia sau alteia dintre ele. În acelaşi timp, diferenţele între câştigurile
săptămânale ale salariaţilor respectivi reflectă situaţia concretă pe pieţele muncii.
Inegalitatea dintre oameni este analizată şi pe categorii de familii - subiecţi de
venituri. În toate ţările dezvoltate economic se foloseşte, în acest scop, gruparea
menajelor (gospodăriilor familiale) în cinci categorii de familii, după nivelul veniturilor
încasate de fiecare dintre ele. Sunt puse în evidenţă ponderile celor 5 categorii de
familii înainte de plata impozitelor şi de repartiţia profiturilor şi după aceste
operaţiuni. Inegalităţile în ceea ce priveşte veniturile sunt aprofundate prin cercetarea
surselor de venit ale celor cinci grupe de familii. Ponderile diferitelor surse au fost
calculate în veniturile familiilor după plata impozitelor şi contribuţiilor sociale,
respectiv după rolului creditului în economia americană, cât şi prin modificarea
opticii şi metologiilor de înregistrare şi afectare a profiturilor. În ultimul timp, profitul
corporaţiilor se calculează ca venit net al acestora, pentru funcţiile îndeplinite de
întreprindere ca entitate, respectiv de întreprinzător. Distribuţia avuţiei (naţionale)
este un alt indiciu al inegalităţii dintre oameni. Măsurarea avuţiei naţionale prezintă
multe dificultăţi, aceasta făcându-se cu mari aproximări. Cu toate acestea, toate ţările
îşi evaluează avuţia. Comparându-se distribuţia avuţiei cu cea a venitului, se poate
constata că repartiţia avuţiei evidenţiază inegalităţi mai mari decât cea a venitului.
Pentru că, se ştie acest lucru, dacă nimeni nu poate supravieţui fără un minimum de
venit, mulţi pot să trăiască fără a economisi şi fără a constitui active imobilizate.
Inegalităţile în venituri şi în avere se reflectă în modalităţile diferite de trai, în
inegalitatea oamenilor în faţa morţii (speranţa medie de viaţă). Mai trebuie avut în
vedere şi faptul că inegalităţile se însumează, se înlănţuiesc pe o traiectorie circulară
în fiecare etapă a vieţii: o poziţie socială mai puţin avantajoasă din start dă mai
puţine şanse de reuşită, iar şansele de reuşită mai puţine reduc speranţa de
promovare socială.Există mai multe cauze ale inegalităţii economice. Sunt studii care
analizează cauzele inegalităţii în venituri prin inegalitatea în avere şi invers. Relaţia
dintre mărimea şi dinamica averilor şi mărimea şi dinamica veniturilor este, în acest
fel, mult simplificată şi, deci, nerealistă pentru condiţiile contemporane.
Cu toate acestea, cei mai mulţi specialişti apreciază că la baza inegalităţii în avere
stau patru cauze majore.Prima dintre ele decurge din procesul moştenirilor, care
perpetuează respectiva inegalitate de la o generaţie la alta. A doua cauză majoră
constă în inegalitatea în venituri, ştiut fiind că oamenii cu venituri mari pot să
economisească mai mult. Înclinaţiile diferite de a economisi reprezintă a treia cauză
majoră a inegalităţii în avere. În sfârşit, a patra cauză a stării arătate este redusă la
talentul şi norocul antreprenorial şi investiţional al unor persoane.
În ceea ce priveşte inegalitatea în venituri, aceasta este pusă pe seama unui număr
de factori, condiţii şi împrejurări. Enumerăm câteva dintre cauzele inegalităţii în
venituri:
- inegalitatea în avere, oamenii cu avere mai mare având şanse de a obţine şi alte
venituri decât cele din munca proprie;
- diferenţele de abilitate, unele persoane având forţă fizică, inteligenţă, dexteritate
mai mari decât semenii lor, pe care le valorifică;
- diferenţele de atitudine, unii oameni ştiind să rişte la timpul oportun;
- calificările diferite, ceea ce reprezintă premise inegale de a obţine venituri;
- numărul diferit de ore de muncă prestate;
- poziţiile diferite (de monopol sau de monopson) pe pieţele de bunuri;
- discriminarea, cum ar fi cea rasială, pe sexe, pe vârste, de mediu social;
- gradul implicării guvernului în redistribuirea veniturilor;
- şomajul etc.

În concluzie, putem spune că posesorii factorilor de producţie, respectiv cei

care au creat produsul net într-o economie, vor beneficia de venitul creat pentru a-şi
cumpăra cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, diverse servicii).
Obţinerea şi cheltuirea venitului de către fiecare om reprezintă drepturi fundamentale
ale acestuia. Întrucât resursele sunt limitate, trebuie să sporim venitul naţional,
deoarece el este singura sursă de plată pentru serviciile efectuate, care să asigure
bunăstarea fiecăruia, ştiut fiind că, cu cât produsul total net al unui popor este mai
mare, cu atât şi partea care revine, în medie, fiecăruia este mai dicată.