§2.

Norme juridice care guvernează organizarea de stat

feudală Dezvoltarea relaţiilor de producţie a dus la apariţia proprietăţii feudalului asupra pământului
şi la proprietatea incompletă asupra producătorului, asupra iobagului, pe care nu-l mai poate ucide,
dar îl poate vinde şi poate dispune de el, odată cu pământul de care era legat. Marii feudali au
declanşat frecvente războaie între ei, urmărind întărirea puterii lor. Se cunosc războaie îndelungate
cum au fost: războiul de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia (1337-1453), îndreptat spre ocuparea
Flandrei industriale, războiul de 30 de ani dintre Franţa şi Germania, cruciadele etc. în această epocă
istorică, statele mai mici au desfăşurat războaie legitime de apărare împotriva cotropitorilor şi
asupritorilor. Sunt edificatoare, în acest sens, războaiele duse de ţările române sub conducerea lui
Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul împotriva jugului otoman. Trebuie precizat că în
exercitarea funcţiilor statului, marii feudali au recurs, adesea, la un mecanism de stat, caracterizat
printr-o strânsă conlucrare cu instituţiile clericale. Justiţia bisericească avea o sferă largă de aplicare,
în competenţa ei intrând nu numai pricini bisericeşti, ci şi laice. Mai mult, clerul se transformase într-
o castă privilegiată, având dreptul de a încasa o dijmă bisericească de la credincioşi. Forma de stat
dominantă în feudalism a fost monarhia, care, pe măsura dezvoltării feudalismului, se întăreşte
continuu, îmbrăcând forma absolută, mai ales în perioada accentuării tendinţelor de descompunere a
feudalismului şi intensificării răscoalelor ţărăneşti. Forma monarhică absolută se instaurează în
Franţa la începutul sec. XVII sub Francisc I, în Anglia odată cu instaurarea dinastiei Tudorilor la
sfârşitul sec. XVI, iar în ţara noastră îmbracă forma dominaţiei habsburgice în Transilvania şi asupririi
turco-fanariote în Moldova şi Ţara Românească. Dreptul bizantin a influenţat puternic monarhia
feudală din Moldova şi Ţara Românească. Şeful statului a luat titlul de domn (dominus - stăpân de
domeniu), întrunind totalitatea puterilor în stat; în afară de învestitura laică, domnul primea şi una
mistică - ungerea cu mir de către Patriarhul Constantinopolului şi de către mitropolitul ţării, odată cu
rugăciunea de încoronare; domnul se încorona şi presta jurământ pe Evanghelie; odată cu
prerogativele de drept laic, exercita unele prerogative de drept bisericesc; puterea domnului era
mărginită numai de regulile obiceiului pământului şi de pravile; el exercita o putere personală,
indivizibilă şi netransmisibilă; succesiunea la tron era cârmuită de sistemul mixt electiv-ereditar.
începând din secolul al XVI-lea, reglementările privind acest sistem mixt au suferit modificări,
deschizându-se posibilitatea accesului la tron al oricărui "boier mare", cum au fost familiile
Movileştilor, Cantacuzinilor. înalta Poartă a anulat regula alegerii pe viaţă a domnului, înlocuind-o cu
regula "întăririi de către Poartă" a domnului la fiecare 3 ani. Documentele atestă că în sec. al XVII-lea
se instituise regula prin care se dădea posibilitatea boierilor să aleagă din rândurile lor domnul. Acest
principiu a dăinuit până în sec. al XVIII-lea, când turcii consacră regula numirii domnului de către
înalta Poartă. Ultimul domn ales la 1730 a fost Constantin Mavrocordat

Normele juridice - un proces de desprindere din normele morale a. Montesquieu sublinia necesitatea
admiterii unor raporturi morale înaintea celor juridice. Existau "raporturi de echitate - precizează
dânsul - anterioare legii pozitive"32 . Dacă există societăţi omeneşti, ar fi just ca oamenii să se
conformeze legilor lor"33 . Dacă există fiinţe raţionale care au primit vreo binefacere de la altă fiinţă,
s-ar cuveni ca ele să-i păstreze recunoştinţa". Dacă o fiinţă raţională a creat o altă fiinţă raţională,
atunci fiinţa creată "ar trebui să rămână în raportul de depenedenţă în care s-a aflat din clipa naşterii
sale"3 4 . Iar, dacă o fiinţă raţională a făcut rău unei alte fiinţe raţionale, "ea merită să fie răsplătită
cu acelaşi rău"35 . Marele gânditor se referă la asemenea categorii morale, cum sunt: binele şi răul;
recunoştinţa; justul; echitatea, pe care le consideră şi principii şi criterii de comportament. în
continuare, dânsul subliniază că aceste reguli morale au constituit sursa normelor politice şi civice,
care au consacrat drepturile şi îndatoririle oamenilor în societate3 6 . b. Examinând desprinderea
dreptului din morală, Jean Jacques Rousseau observa că "de îndată ce oamenii au început să se
preţuiască reciproc şi ideea stimei s-a format în spiritul lor, fiecare a pretins că are dreptul să fie
stimat şi nu a fost posibil de a lipsi nepedepsit pe nimeni de acest drept"3 7 . Rousseau apreciază că
"de aici au izvorât primele îndatoriri civile"3 8 . Din acel moment "orice nedreptate făcută în mod voit
a devenit un ultragiu", deoarece - pe lângă răul ce rezulta din injurie - "cel ofensat vedea în aceasta
dispreţ faţă de persoana sa, ceea ce adesea era mai insuportabil decât răul însuşi"3 9 . Frica de
răzbunare "era menită să ţină locul frânei pe care o constituie legile"4 0 . Astfel, din reguli morale se
desprind, treptat, reguli de drept, care sunt impuse obligatoriu societăţii 4 1 . c. Paul-Henri D'Holbach
surprinde procesul complex al includerii valorilor morale în norme de drept, stăruind asupra rolului
educaţiei în acest proces. "Este sigur - susţine D'Holbadh - că omul este o fiinţă sociabilă, care în
toate caută fericirea sa". Dânsul apreciază că "în mod obişnuit nu este rău decât pentru că fără
aceasta ar fi obligat să renunţe la bunătatea sa". în opinia marelui filozof "educaţia trebuie să înveţe
pe oameni să cunoască raporturile care există între ei şi îndatoririle care decurg din aceste raporturi".
Conducerea statului trebuie "cu ajutorul legilor, al recompenselor şi al pedepselor, să confirme
învăţătura dată de educaţie". Este necesar "ca fericirea să însoţească acţiunile şi faptele virtuoase, iar
ruşinea, dispreţul, pedeapsa, să sancţioneze crima şi viciul"42 . Ilustrul filozof - observând procesul
desprinderii dreptului din morală - vede necesară, în continuare, conlucrarea. între drept şi morală şi
în procesul aplicării normelor care le structurează4 3 .

. Normele juridice şi normele obiceiului încă de la analiza conceptului dreptului am subliniat că

normele juridice s-au desprins nu doar din morală, ci şi din obiceiuri. Charles Montesquieu se referă -
în cercetările efectuate în "Spiritul legilor" - la unele aspecte interesante, reluate şi dezvoltate, apoi,
de Jean Jacques Rousseau şi de alţi gânditori din domeniul filozofiei dreptului.