Capitolul II

Obiectul, metoda de reglementare

şi noţiunile specifice dreptului mediului

2.1. Obiectul de reglementare

Obiectul de reglementare este reprezentat de un ansamblu de relaţiile sociale

specifice aflate sub incidenţa normelor juridice şi este considerat un criteriu obiectiv, de
bază, în gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri.
În cazul dreptului mediului, specificitatea relaţiilor sociale care formează
obiectul reglementării se află în strânsă legătură cu protecţia şi conservarea mediului,
cu prevenirea şi combaterea poluării, cu ameliorarea condiţiilor de mediu, cu
dezvoltarea durabilă, dar şi cu modalitatea de sancţionare a faptelor de încălcare a
normelor acestei ramuri de drept.
Obiectul de reglementare al dreptului mediului rezultă şi din actul normativ-
cadru în materie, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului cu modificările şi
completările ulterioare. Astfel, conform art. 1 alin. 1 „Obiectul prezentei ordonanţe de
urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă”.
Dincolo de relaţiile sociale deja amintite, în sfera obiectului dreptului mediului au
fost incluse (D. Marinescu, op. cit., p. 50; E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 74-75) şi acele raporturi care iau naştere în legătură
cu structura organizatorică a protecţiei mediului, cu activităţile economico-sociale cu
impact asupra mediului, cu îndeplinirea de către autorităţile centrale şi locale a unor
atribuţii specifice ce le survin în acest domeniu ş.a.

2.2. Metoda de reglementare

Plecând de la faptul că protecţia mediului este considerată de legiuitor un

obiectiv de interes public major, statul intervine direct în relaţiile sociale în materie,
imprimând majorităţii normelor prin care acestea sunt reglementate un caracter
imperativ.
Totodată, normele dreptului mediului au un caracter tehnic, adică sunt norme
specifice anumitor activităţi de natură economică şi industrială, precum: transporturile,
agricultura, chimia, agrochimia, petrochimia, mecanica, electrotehnica şi doar în
subsidiar au caracter juridic.
Nu în ultimul rând, cu privire la metoda de reglementare, în literatura de
specialitate (Catherine de Vilmorin, Protection de l’environnement et perspective
juridique, în Revue d’urbanisme, nr. 171/1979, p. 24) s-a arătat că pentru a construi un
drept al mediului corespunzător cea mai potrivită ar fi metoda sistematică de analiză,
ţinând cont de complexitatea elementelor componente ale mediului şi a relaţiilor dintre
acestea. Printre avantajele utilizării acestei metode au fost incluse (M. Duţu, A. Duţu,
op. cit., p. 86): o mai bună integrare a preocupărilor ecologice în ansamblul sistemului
juridic, eliminarea contradicţiilor şi paralelismelor dintre regulile juridice concurente, o
mai bună ierarhizare a diverselor niveluri de organizare şi coerenţă (internaţională,
regională, naţională), valorizarea corespunzătoare a conceptului de resurse naturale,
precum şi facilitarea unei eventuale elaborări a unui Cod al mediului.

2.3. Noţiuni specifice dreptului mediului

2.3.1. Noţiunea de „mediu”

Din perspectivă juridică, în legislaţia naţională, mediul este definit dintr-o

perspectivă globalizantă, cuprinzând totalitatea elementelor abiotice, biotice, valorile
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi orice alt element care exercită influenţă asupra
sănătăţii şi bunăstării omului.
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului stabileşte astfel prin art. 1 alin. 2
că mediul reprezintă „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
La nivel internaţional, deşi nu există o definiţie legală cu carater unitar a
conceptului de mediu, totuşi, lămuriri ale termenului se regăsesc, de exemplu în
Convenţia Benelux în materie de conservare a naturii şi protecţie a peisajelor din 8 iunie
1982 care arată că „mediul natural cuprinde elementele abiotice, precum rocile, apa şi
atmosfera, şi elementele biotice, incluzând biocenozele naturale şi seminaturale,
inclusiv flora şi fauna în stare sălbatică”, în Convenţia privind răspunderea civilă pentru
daune rezultând din exercitarea de activităţi periculoase pentru mediu din 1993 unde
este definit ca fiind „totalitatea resurselor naturale abiotice şi biotice, cele precum aerul,
apa, solul, fauna şi flora, şi interacţiunea dintre aceşti factori, bunurile care compun
moştenirea culturală şi aspectele caracteristice ale peisajului”, precum şi în Agenda 21,
adoptată la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi dezvoltare de la Rio din 1992, în care
mediul înconjurător este considerat ca fiind „constituit din toate resursele care
condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj) climatul, materii prime,
mediul construit, patrimoniul natural şi cultural”.
Nici în dreptul Uniunii Europene nu regăsim o definiţie clară a noţiunii. Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene dedică un capitol întreg problemei protecţiei
mediului, cap. XX, intitulat sugestiv Mediul (art. 191-193), dar nu oferă mediului o
definiţie. Conceptul primeşte totuşi clarificări în alte acte ale U.E., de exemplu în
Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003
privind accesul publicului la informațiile despre mediu unde sunt enumerate în art. 2 alin.
1 lit. a elementele mediului: aerul și atmosfera, apa, solul, pământul, peisajul și siturile
naturale, inclusiv terenuri umede, de coastă și maritime, diversitatea biologică și
componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum și interacțiunea
dintre aceste elemente (R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2015, pp. 16-18).
În concluzie, atâta timp cât nu există o definiţie general acceptată, mediul
rămâne o noțiune „cameleon” (M. Prieur, Droit de l’environnement, 5e éd., Dalloz, Paris,
2004, p. 2), plasându-se între o înțelegere prea îngustă – protecția naturii – și o
abordare prea globală, incluzând ansamblul elementelor care exercită influenţă asupra
calităţii vieții.

2.3.2. Noţiunea de „poluare”

În sens larg, poluarea este definită (F. Făinişi, op. cit., p. 65; E. Lupan, op. cit.,
p. 7) ca fiind o acţiune naturală, dar mai ales umană care determină ruperea echilibrului
ecologic, dăunând vieţii, sănătăţii, liniştii sau stării de confort a oamenilor şi altor
vieţuitoare, provocând prejudicii economiei prin modificarea factorilor naturali sau a
celor creaţi prin activităţi umane.
Într-un sens restrâns, prin poluare se înţelege alterarea calităţii mediului prin
contaminarea acestuia cu materii care influenţează grav sănătatea oamenilor, calitatea
vieţii şi ecosistemele naturale ca urmare a activităţilor desfăşurate de om.
La nivel legislativ intern, prin actul normativ cadru, O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, poluarea este definită ca „introducerea directă sau indirectă a unui
poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop
recreativ sau în alte scopuri legitime”. În completare, prin pct. 50 al art.2, Ordonanţa
defineşte şi noţiunea de poluant ca fiind „orice substanţă, preparat sub formă solidă,
lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică,
ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Dezvoltarea social-economică, creşterea demografică, modernizarea tehnicilor
şi tehnologiilor au antrenat sporirea şi diversificarea tipurilor de poluare a mediului. În
consecinţă, după locul unde intervine factorul poluant, poluarea se clasifică în poluarea
aerului, poluarea apei şi poluarea solului.
Poluarea aerului este întâlnită încă de la descoperirea focului de către om şi
folosirea acestuia pentru încalzirea casnică, pregătirea hranei sau în agricultură.
Începând cu secolele XVIII-XIX, activităţile industriale au devenit principalele surse ale
poluării aerului. De asemenea, substanţele considerante principali poluaţi ai atmosferei
sunt: monoxidul de carbon provenit din industrie care formează smogul, oxizii de azot şi
hidrocarburile ce provin de la autovehicule şi avioane, dar şi dioxidul de carbon prin a
cărui acumulare în atmosferă se dezvoltă fenomenul de încălzire globală.
Poluarea apei se produce prin apa menajeră, prin substanţele chimice utilizate
în agricultură şi industrie, prin deversarea controlată sau accidentală de reziduuri, iar
poluarea solului survine ca urmare a folosirii excesive a îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor sau fungicidelor, dar şi prin depozitarea în pământ a materialelor radioactive
sau metalelor grele.
În funcţie de natura poluantului, se distinge între poluarea chimică (produsă de
compuşi gazoşi din industrie: metale grele, pesticide, detergent ş.a.), fizică (termică,
radioactivă, sonoră), biologică (rezultată din infestarea mediului cu agenţi patogeni,
eutrofizarea apelor etc.), estetică (care îmbracă forma degradării peisajului printr-un
urbanism necivilizat sau impropriu conceput, dezvoltarea industrială în zone virgine etc).
Nu în ultimul rând, poluarea poate fi naturală (dintre cauzele acesteia,
menţionăm: erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pădurilor,
gheizerele sau descompunerea unor substanţe organice, cometele, meteoriţii,
reziduurile vegetale şi animale) şi artificială (aparută o dată cu dezvoltarea primelor
aşezării urbane, a industriei, a trasporturilor etc.). Spre deosebire de poluarea artificială,
poluarea naturală există de miliarde de ani şi nu produce efecte ireversibile, trăsătura
sa fundamnetală constând tocmai în reversibilitatea efectelor şi menţinerea ciclurilor
vitale, biologice care permit refacerea elementelor naturale, fiind considerată principalul
factor moderator al climei şi reliefului.
Însă, indiferent de forma pe care o îmbracă, prin efectele negative pe care le
produce asupra mediului, poluarea constituie una dintre cele mai mari ameninţări la
adresa vieţii pe pământ şi trebuie tratată cu maximă importanţă la nivel legislativ, politic,
civic, naţional, regional şi internaţional pentru a se încerca diminuarea acesteia întrucât
eliminarea rămâne un ideal (R. Duminică, op. cit., pp. 18-21).

2.3.3. Noţiunea de „protecţia mediului”

Lato sensu, prin protecţia mediului se desemnează totalitatea aspectelor

referitoare la prevenirea şi combaterea degradării mediului, conservarea şi ameliorarea
sa.
Din perspectivă juridică se vizează, pe de o parte, evitarea activităţilor nocive,
iar pe de altă parte, adoptarea unor măsuri pozitive pentru împiedicarea deteriorării
mediului, în ultimii ani, afirmându-se o viziune integrată, conform căreia protecţia
presupune elaborarea şi aplicarea unei planificări şi gestiuni ecologice globale,
cuprinzând reglementări, proceduri, instituţii existente la nivel naţional, regional şi
internaţional (M. Duţu, A. Duţu, op. cit., p. 83).
Vechea lege a protecţiei mediului (Legea nr. 9 din 1973), elaborată pe baza
recomandărilor consacrate în documentele Conferinţei O.N.U. privind protecţia mediului
de la Stockholm din iunie 1972, prevedea în art. 4 că „Protecţia mediului înconjurător
are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor
naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de
muncă tot mai bune generaţiilor actuale şi viitoare. Protecţia mediului înconjurător se
realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea
poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale”.
Din păcate, deşi principiile formulate la Stockholm sunt la fel de actuale, totuşi
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului nu oferă o definţie legală acestui
concept. În schimb, literatura de specialitate (E. Lupan, op. cit., p. 14) consacră o
viziune tripartită a conţinutului acestei noţiuni, definind-o drept o activitate umană
conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret,
constând în prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe
Pământ. Aşadar, în conţinutul acestui concept intră trei elemente: ocrotirea mediului,
conservarea şi dezvoltarea sau ameliorarea acestuia.
Prin ocrotirea mediului se înţelege „protejarea acestuia prin diferite acţiuni
legiferate, care scot de sub incidenţa omului speciile rare, pe cale de dispariţie, precum
şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii”
(A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10).
Conservarea mediului presupune ansamblul de măsuri desfăşurate în vederea
întreţinerii dimensiunilor naturale ale acestuia şi menţinerii la un nivel calitativ durabil a
resurselor naturale prin utilizarea lor raţională şi eficientă şi prin folosirea celor mai
adecvate procese tehnologice.
Art. 2, pct. 60 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului defineşte
resursele naturale ca fiind „totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite
în activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili,
regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie
solară, eoliană, geotermală şi a valurilor”.
În fine, dezvoltarea mediului constă în acţiuni pozitive, de îmbunătăţire a calităţii
mediului în scopul obţinerii unei relaţii socio-economico-ecologice echilibrate între
om/societate şi natură (R. Duminică, op. cit., pp. 23-25).

2.3.4. Alte noţiuni

 În studiul dreptului mediului prezintă importanţă şi alte noţiuni, precum:
deteriorarea mediului, dezvoltare durabilă, echilibrul ecologic, accident ecologic,
prejudiciu de mediu, evaluare de mediu, aviz de mediu, autorizaţie de mediu, acord de
mediu, contravenţie ecologică, infracţiune ecologică ş.a.
În mare parte, aceste noţiuni sunt definite în O.U.G. nr. 195/2005:
-deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului
natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei,
atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor
deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului (art. 2, pct. 22);
-dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului,
fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi
(art. 2, pct. 23);
-echilibrul ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele
componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi
dinamica ideală a acestuia (art. 2, pct. 24);
-accident ecologic - evenimentul produs ca urmare a unor neprevãzute
deversãri/emisii de substanţe sau preparate periculoase/poluante, sub formã lichidă,
solidă, gazoasă ori sub formă de vapori sau de energie, rezultate din desfăşurarea unor
activităţi antropice necontrolate/ bruşte, prin care se deteriorează ori se distrug
ecosistemele naturale şi antropice (art. 2, pct. 1);
-prejudiciu de mediu - efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori
dezastre (art. 2, pct. 52);
-evaluare de mediu - elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a
autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi programelor, luarea
în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul
decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate (art. 2, pct. 30);
-aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în
planul sau programul supus adoptării (art. 2, pct. 13 lit. a);
-autorizaţie de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune (art. 2, pct. 9);
-acord de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru
protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect (art. 2, pct. 3);
 -contravenţia ecologică reprezintă fapta săvârşită cu vinovăţie, de un pericol
social mai redus decât infracţiunea, prevăzută de legea contravenţonală, prin care se
aduce atingere relaţiilor sociale de ocrotire, conservare şi ameliorare a mediului.
-infracţiunea ecologică este fapta periculoasă, prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, prin care se aduc se aduc atingeri relaţiilor sociale de ocrotire,
conservare şi ameliorare a mediului. Aceste atingeri pot îmbraca forma unor ameninţări
la adresa intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, utilizării durabile a
resurselor naturale ori forma unor ameninţări ale vieţii şi sănătăţii oamenilor, animalelor
şi plantelor.

2.4. Bibliografie specifică

A. I. Duşcă, Dreptul mediului, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul mediului, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
M. Duţu, A. Duţu, Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei mediului, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
R. Duminică, Introducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015.
E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. 4, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010.