PRELIMINARII

(Note personale pe marginea utilitarismului:)

 Trebuie să gândim nu numai cu mintea, ci și cu sentimentul (formează o arta abstractă, idee

încă neabordată în cursul istoriei artei)
 Principalele aspecte urmarite de mine pe parcursul crearii curentului utilitarist:

1.durabilitatea, iar pentru aceasta, crearea câtor mai multe mici curente sau mișcări literare/artistice
din cadrul ei;

2.crearea câtor mai multe concepte si principii, în același scop;

3.promovarea diversității și a unității în același timp;

4.promovarea subiectivității (adică a propriei percepții asupra lumii), urmând ca aceștia, citiorii, sa-si
aleagă ei singuri autorii lor preferati, întrucât, oricum, EXISTĂ DIVERSITATE! mă folosesc de greșelile
curentelor postmoderniste, pentru a introduce elemente noi în UTILITARISM, trecându-le, astfel,
drept avantaje – diversitatea (iar dupa cum bine se știe, diversitatea duce la SELECTIVITATE, adică
dintr-o masă, dintr-un număr mare de oameni, doar câțiva sunt FOARTE BUNI). Diversitatea va fi
avantajul utilitarismului. Asta înseamnă posibilitatea cititorului de a alege din acea masă de scriitori,
o operă sau mai multe, care să se potrivească gusturilor sale. Chiar dacă acest lucru are loc
inconștient, în sensul în care, oricum, cititorii aleg numai cărțile care-i interesează, consacrându-l
aici, îl transform într-un principiu explicit al utilitarismului;

5.să existe cât mai multe planuri pe care să se manfieste utilitarismul (tot în scopurile arătate mai ,
cu mențiunea că, aici, importanța ei este mai mare), adică, mai târziu, se va extinde și în pictură,
muzică etc., poate chiar un neoutilitarism în filozofie;

6.utilitarismul trebuie să aibă mai multe generații înăuntrul ei, cum s-a manifestat, de exemplu, la
postmodernism (generația ’60, ’70 ș.a.m.d.), pentru a se consacra ca un adevărat curent de
anvergură

7.utilitarismul este construit și pe scheletul societății: o societate utilitaristă (idee care urmează să fie
expusă în manifest).

8. oamenii trebuie cumva să compenseze prin fizic, prin plăcerile trupești și spirituale, sau să refuleze
prin ele, stresul pe care-l adună zi de zi și barierele care li se pună față de cei dragi, tot din cauza
lumii ultratehnologizate. Comunicarea de la distanță distruge barieri, dar le și creează, întrucât ea nu
poate obține atingerea fiziciă efectivă niciodată, deși omenirea încearcă acest lucru, tehnologia
încearcă și va încerca întotdeauna să răspundă la necesitățile oamenilor și ale societății, respectiv de
a consuma cât mai puțin timp cu treburile cotidiene sau casnice, de igienă, aproape orice este legat
de persoana umană și presupune consumarea unui anumit timp de către acesta, se va dori înlocuită
printr-o mașinărie. toate activitățile, din cauza lipsei timpului necesar al oamenilor. chiar și sexul azi
nu mai e un taboo, nu mai e un secret ca pe vremuri și se poate vorbi mult mai liber despre el. este
un lucru subînțeles și conștientizat de toată lumea. De asta vom ajunge să avem cât mai puțin timp
liber pentru noi, utilitarismul va trebui să repare aceste canale de comunicare înfudate, stricate de
ultratehnologizarea de azi, de a refula sentimentele negative prin poezie, prin artă, un mod frumos
de a atinge plăcerea. de a repara distanța pe care lumea de azi o pune între oameni.
Introducere în Utilitarism. Ce înseamnă Utilitarismul?

Ne uităm în jur și vedem mai clar ca niciodată: cea de-a patra revoluție industrială ne propulsează
într-o nouă eră. Generația noastă “ultratehnologă” va lua naștere după generația douămiistă, NOI
vom fi utilitariști, iar așa cum spune acest nou curent, care, totodată, va marca trecerea spre o nouă
eră a poeziei și nu numai, ea va crea o nouă literatură. Noi, utilitariștii, ne ghidăm după plăceri, dar
nu plăcerile inferioare, ci cele superioare, precum delectarea sufletului cu fericirea intelectuală, care
ne unge trupul și sufletul ca o cremă și ne protejează de ultravioletele postmodernismului. Aceasta
va fi salvarea noastră, pentru a scăpa de nebunia infernală a zilelor noastre ultratehnologe, pline de
mișcare, nervi, consumarea intelectului cu „jobul” sau cu copiii noștri, iubita etc.

Omul este consumat chiar uneori de lucruri inutile sau nesemnificative, lucru normal pentru noua
viața a omului ultratehnolog, dar cu siguranță nu benefică. Poezia s-a dovedit deseori a fi un chirurg
care salvează vieți. Dovezi în acest sens există, precum în cazul poeților din literatura noastră (Emil
Brumaru) sau prozatori din literatura universală (Umberto Eco; salvat de capodopera lui Gustave
Flaubert, “Madame Bovary”). Prin urmare, trebuie să se revină la puterea SENTIMENTULUI, însă
acesta va fi diferit de SENTIMENTUL simțit până acuma, în literatură.

Poezia, acum, trebuie să însemne nu numai LITERALITATE, respectiv atragerea atenției cititorului
spre cuvintele poetului, de pildă: “stropul de ploaie ca un cap de pisică” – continuarea spre un astfel
de tip de poezie va duce, ușor, spre eliminarea SENTIMENTULUI; practic, în acest moment, LIRISMUL
în poezia post-modernă nu prea mai există. TOT ce înseamnă sau este legat de sentiment începe să
se evapore, iar aceasta deoarece poezia se concentrează prea mult pe obiectul EXISTENT, DESCRIS,
decât pe SENTIMENTUl pe care îl provoacă.

Acest lucru este vizibil în multe poezii, ba chiar la cititorul însuși care uneori nu reușește să mai
trăiască emoția transmisă. În primul rând că, cititorul ultratehnolog, dar și poetul sunt persoane
stoarse efectiv de energie, de dorință; lucru datorat oboselii (care are ca sursă principală viața
ultratehnologă), ei, practic, nu mai au ABILITATEA de a mai SIMȚI la un moment dat, iar, de aceea,
POEZIA trebuie să însemne SENTIMENT, mai mult decât LITERARITATE. Însă emoția despre care
vorbim este un nou SENTIMENT, diferit de SENTIMENTUL ANTERIOR resimțit de
romantici/avangardiști etc.; drept urmare, literatura trebuie să se adapteze cerințelor cititorului.
Noul SENTIMENT despre care vorbim trebuie să ajungă cât mai direct la cei din jur, la întreaga
societate. De pildă, în timp ce eu scriu acest text, în altă parte a globului cineva este LIVE pe o rețea
socială, iar milioane de alți oameni, din toate părțile globului, o urmăresc.

Acest lucru ne duce la un nou concept de HIPERCONECTARE sau HIPERSENTIMENT. Omul

ultratehnolog este HIPERSENTIMENTAT, iar poezia trebuie să fie și ea, în același fel. POEZIA
UTILITARISTĂ trebuie să fie profund SENTIMENTALĂ sau HIPERSENTIMENTALĂ, JUCĂUȘĂ (dat fiind că
societatea în care trăim este mai COPILĂROASĂ), PLINĂ DE ENTUZIASM, IRONICĂ și SARCASTICĂ,
FOARTE DIVERSĂ precum societatea. În același timp, nu trebuie să uităm că trebuie să fie și o
combinație între mai multe tipuri de poezie, de orice gen, pentru că poezia este și JOACA JOCULUI.

Pe de altă parte, curentul trebuie să promoveze și realul, ca fapt, utilizând cel mai bun instrument pe
care îl are la îndemână omul: sentimentul. Utilizând emoția și LITERALISMUL, noi, utilitariștii, putem
schimba direcția în care societatea se îndreaptă: spre realitate virtuală. Deci, încercăm să oprim
direcția greșită pe care societatea a luat-o; sau cel puțin revenirea la realitatea înconjurătoare.

UTILITARISM LITERAR propune în poezie să cultive prin acest act de cultură cultivarea nobeleței
omului ultramodern, de fapt, formarea caracterului/șlefuirea lui, pentru că numai prin caracter omul
poate câștiga valori morale. În același timp, ea contribuie și la dezvoltarea societății ca întreg, deci
societatea utilitaristă se bazează și pe concursul celorlalți membri; este o relație de interdependență.
Vom vorbi imediat despre ea, dar, mai întâi, sunt necesare alte puncte de atins în manifestul nostru.

Vor exista, în acest curent, și principii, concepte. Dar, poate, ne întrebăm: sunt principiile și
conceptele necesare? Da, pentru că o sursă de inspirație a curentului nostru artistic vine din filozofie,
UTILTARISMUL. Acesta a fost fundamentat și creat de John Stuart Mill în scrierea lui cu același nume.
Vom relua în repetate rânduri ideile lui și vom menționa explicit partea din lucrare pe care o
preluăm. Nu toate ideile lui Mill trebuiesc preluate. Una dintre bazele noastre este și “Utilitarismul”
lui Mill, ea fiind o primă inspirație filozofică (nerealizată de niciun alt curent din întreaga istorie a
literaturii), alături de principiile și conceptele sale. Curentul nostru artistic le dezvoltă mai departe,
adaptându-le necesităților noastre literare; pe același raționament, principiile și conceptele pe care
nu le menționez expres ca având un alt izvor decât mintea mea, reprezintă idei autentice.

Întrucât în opera lui John Stuart Mill există și trăsături ale hedonismului, în forma în care a existat el
până la Mill, în măsura în care ni se vor părea utile, le vom prelua și noi în UTILITARISMUL LITERAR.

A doua trăsătură preluată din UTILITARISMUL lui Mill este și idealul de a crea o fericire generală
poetului și cititorului (sau membrului societății utilitariste, pentru că toți utilitariștii vor fi considerați
membri ai societății). Ne înfrățim pentru a crea o națiune a poeziei, a culturii, a artei în genere și,
oferindu-ne ei, dăm naștere unei autorități superioare nouă; așa cum fructele sunt bogate în
vitamine, la fel și stările de maxim extaz și jubilație sunt bogate în fericire.

Societatea noastră are rolul de a hrăni fericirea și a o îndrepta spre Bine, acesta fiind doar un alt pas
spre summum bonum – direcție pe care nu trebuie să o scăpăm din vedere. Însă acest ideal
menționat la începutul paragrafului trece în plan concret, din momentul în care ea devine medicul
de familie al ultratehnolog, el este și trebuie să fie cel mai bun amic al lui.

- Am folosit cuvântul “ultratehnolog”, pentru că, în contextul actual, ne referim la toți oamenii
ultratehnologi (adică oamenilor care aparțin noii generații, având o dublă calitate, respectiv de
utilitariști). Motivul pentru care am ales această denumire este simplu: după cum am specificat
anterior, curentul dorește obținerea fericirii generale, deci a tuturor oamenilor. –
  CAUZE ALE APARIȚIEI UTILITARISMULUI LITERAR

Din această cauză, utilitarismul dorește și obținerea unei fericiri puternice prin definiție, a unei
bucurii precum fenomenul tunetului sau fulgerului, deci de scurtă durată, care nu se produce mereu,
ci doar în anumite momente, pe care noi încercăm să le anticipăm. Face parte din conținutul
cantitativ al utilitarismului artistic. E autentică, prin faptul că noi încercăm să dăm o definiție poeziei
utilitariste. Sentimentul trebuie să fie de scurtă durată și repetat, mai eficient decât un singur
moment de emoție puternic. Desigur că ar fi preferabil să fie un moment cât mai puternic, dar,
întrucât aceasta nu va putea fi realizat întotdeauna, vom recurge la această măsură.

Cu aceast tip de emoție noi putem salva omul de la exasperare, durere, așa numitele stări negative
ale omului cunoscute încă din antichitate. Pentru a intensifica sentimentul și pentru a crește numărul
momentelor în care se produce această fericire, vom folosi un stimulent natural și la îndemână:
poezia.; această idee va fi descrisă mai pe larg mai târziu. În acest fel, dorința noastră de a crea o
fericire generală, va da naștere unui alt deziderat al utilitariștilor: utilizarea literaturii (cu precădere
poezia) ca instrument de conectare afectivă a oamenilor. După cum am spus mai înainte,
utilitarismul este și trebuie privit ca o societate, creând, astfel, o interdependență artistică.

Pe cale de consecință, la nivel de sentiment, acest deziderat va ajuta la formarea unui sentiment de
unitate. Asta înseamnă că tu, ca utilitarist și ultratehnolog, aparții unei societăți și, implicit, unor idei;
mai mult, tu ești UTIL celorlalți membri. De asemenea, utilitarismul își propune mai mult decât
atingerea unui ideal, ea vrea concretizarea unei idei, adică acelor dorințe care corespund realității,
caracteristice societății noastre ultratehnologe de astăzi, înrădăcinate puternic în materialism. Este
tot un alt principiu preluat din UTILITARISMUL lui Mill. Inițial, ea își are originea în ideea că se caută
și “cea mai mare cantitate de fericire a tuturor”, care poate poate fi atinsă numai dacă există și
încercarea de cultivare a unei noblețe de caracter, pe care noi o vom face prin poezie, prin
întreținerea unor activități intelectuale, pentru că utiltiarismul artistic are și o parte cantitativă, iar
aceasta este una dintre ele. Noi trecem această cantitate de fericire a tuturor în societate, o
societate utilitaristă a noastră, acestea sunt unele dintre “regulile și preceptele conduitei
umane”(Mill).

Societatea noastră utilitaristă va crea legături între scriitori și cititori, le vor întregi din nou, mai mult,
le vor face mai puternice ca niciodată, pentru că există interesul comun, în primul rând poezia, iar
mai apoi, prin poezie, crearea automată a fericirii generale de care vorbim.

De asemenea, mai introducem un alt pricipiu enunțat, de data această, de Jeremy Bentham, care
spune că “fiecare trebuie să conteze ca o singură persoană”, în sensul dreptului lor egal la fericire,
fiecare utilitarist al nostru, scriitor și cititor deopotrivă, trebuie și pot să le obțină. Toți trebuie să
obținem fericirea, pentru că și el este un deziderat al nostru.

Cred cu ardoare că Dumnezeu a dat oamenilor literatura pentru a se vindeca, pentru a trăi. De
aceea, cred că utilitarismul ar trebui să fie totodată și un fiu al lui Dumnezeu și reprezintă
(utilitarismul) un stâlp pentru omul ultratehnolog, care are nevoie să și simtă din ce în ce mai mult
dorința de a avea un reper în lume și care caută alinare, cel din urmă fiind tot un SENTIMENT, deci
aceasta reprezintă și o trăsătură a UTILITARISMULUI. ÎNSĂ, specific este că, din moment ce
UTILITARISMUL promovează și libertatea, ideea de CATHARSIS, adoptarea unei astfel de
atitudini/trăsătură a curentului artistic o voi lăsa la aprecierea/libertatea omului, care poate sau nu
să o adopte.
De aceea, în continuarea ideii de fericire generală, beatitudinea pe care utilitariștii o primesc (de
artă) nu este una abstractă, ci concretă. Poezia nu este un mijloc pentru atingerea scopului suprem
al utilitarismului, care e: atingerea felurilor de fericire arătate până acuma, ci ea este (totodată) și
mijloc, și parte al scopului. Asta pentru că fericirea este motorul vieții, anume sucul stors din poezie,
substanța ei, adică SENTIMENTUL, pentru că fără această stare, oamenii nu ar putea viețui sau
supraviețui. Căci ce acel ceva ne conduce la lume, dacă nu ceva ce ne produce fericire și plăcere.
Acesta ar trebui să fie și motorul societății și curentului nostru artistic. Al doilea motor vor fi și
plăcerile superioare (adică poezia și arta în genere), aceasta este partea calitativă a artei utilitariste.
Totodată, ar trebui să existe alături de calitate și cantitatea, care nu trebuie neglijată. Oricum, ea
deja este, ea există prin noi, utilitariștii, prin urmare ea nu necesită nicio acțiune din partea noastră,
decât aceea de a o lăsa ca parte a utilitarismului. Această idee va fi de altfel reluată pe tot parcursul
manifestului nostru și reiterată.

De asemenea, dacă tot ne aflăm la categoria sentiment și fericire generală, ar trebui să mai vorbim și
despre plăceri. Vom extrage câteva dintre ideile UTILITARISMULUI filozofic (adică a lui Mill), pe care
noi le vom transforma aici ca principii general valabile.

Astfel, noi promovăm, așa cum am spus la începutul manifestului, fericirea generală, deci promovăm
și plăcerile generale, pentru că ele merg mână în mână, întrucât ultima o produce pe prima.

Noi ne propunem prin artă (dar mai întâi de orice e inclus în artă, prin poezie) să creăm plăceri
cititorului nostru, dar plăceri intelectuale, adică cele care presupun o astfel de activitate; ori una care
are legătură cu morala sau cu formarea caracterului uman; ori una care are salvarea spirituală de la
stările negative, ori boli, întrucât credem că putem repara problemele corpului nostru fizic, prin
sporirea unei cantități cât mai mari de fericire, și deci de plăcere. Aici intervine ceea ce se numește,
în UTILITARISMUL lui Mill, “principiul cele mai mari fericiri”: este un pricipiu esențial pentru morală.
Ni-l vom asuma și pe acesta. Dacă ar fi să-l definim, am spune astfel: înțelegem acele acțiuni (pentru
fericire, plăcere) “considerate corecte doar proporțional cu tendința lor de a promova fericirea”
(Mill), iar incorecte doar dacă duc la ceea ce este opus fericirii; fericirea este plăcerea și deci, absența
durerii, unde ultima, dacă ar fi prezentă, atunci ar provoca durere; adică inversul plăcerii. Principiul
(și teoria) se bazează pe ideea că plăcerea și absența durerii sunt „singurele lucruri dezirabile ca
scopuri și ca toate lucrurile dezirabile sunt dezirabiler pentru plăcerea inerentă lor, fie ca mijloc de
promovare a plăcerii și de prevenire a durerii”(Mill).

 Un Socrate nesatisfăcut/și un porc satisfăcut

Și pentru noi, plăcerea și fericirea sunt lucrurile dezirabile, cele mai dorite, înainte de toate, dar pe
care le vom plasa pe același nivel de importanță cu poezia, pentru că doar prin ea (și este singura
condiție esențială) se poate realiza prima. Iar noi, de la bun început, pentru a nega cu vehemență
orice persoană care ar putea susține că noi ne referim (ori sunt legate) de fericirea asemenea unui
porc (ca și cum nu am fi capabile decât de acestea), atunci se înșală amarnic, iar prin asta, noi le vom
răspunde anticipat (la fel ca epicurienii): în primul rând, că noi nu prezentăm în principiile,
conceptele și teoriile noastre decât în concordanță cu acele atribute în legătură cu plăcerile
intelectului, trăirii și imaginației, exact ca sentimentele morale, care au o valoare mai mare ca
plăcere decât “a acelora ale simplei senzații”; ultimele fiind mai mult asociate ca un produs al plăcerii
trupești, or noi punem plăcerile spirituale deasupra acestora. De asemenea, mottoul nostru îl
reprezintă: “este mai bine să fii o ființă umană nesatisfăcută decât un porc satisfăcut; este mai bine
să fii un Socrate nesatisfăcut decât un nebun satisfăcut. Iar dacă nebunul sau porcul sunt de altă
părere, aceasta se datorează faptului că ei cunosc numai o latură a problemei”.

O altă problemă pe care am putea-o întâmpina în înțelegerea acestui principiu esențial pentru noi
este: cum ne dăm seama care plăcere e mai puternică ca și cealaltă, ca valoare (fără a lua în
considerare cantitatea ei).

Astfel, noi vom spune că: dacă ar fi să alegem dintre două plăceri, iar una dintre ele a fost mai
preferabilă ca cealaltă (după ce acesta a cunoscut ambele plăceri în prealabil, și fără a lua în
considerare aspectele de ordin moral care l-ar putea influența în decizia lui), atunci concludem că
aceea este plăcerea dorită. Iar dacă această plăcere preferabilă ar fi dorită în continuare de acesta,
chiar dacă ar obține-o cu prețul unei cantități mai mari de nemulțumire și nu renunță la plăcerea
preferabilă pentru nicio canitate din cealaltă plăcere nepreferabilă, atunci am concluziona că are o
superioritate calitativă care “depășește atât de mult cantitatea, încât o face pe aceasta, comparativ,
de mică importanță (Mill).

De asemenea, odată stabilit acest conținut al principiului, ne întoarcem la analogia noastră cu

animalul (porcul), pentru că spunem că nimeni nu s-ar coborî la nivelul unor animale inferioare, nici
dacă li s-ar promite la schimb, cea mai mare “porție de plăceri animalice”. Nu cel puțin acel om
inteligent, instruit, aptă de trăiri și cu conștiință nu ar recurge la o astfel de acțiune, chiar dacă ar ști
că astfel, acei nebuni în care s-ar fi transformat, ar fi fost mai satisfăcuți cu propria lor soartă, decât
era el înainte cu a lui.

Considerăm că o ființă ca omul este capabilă de suferințe mai mari, chiar dacă ea e mai vulnerabilă în
fața lor decât un animal; chiar și atunci, o astfel de ființă nu s-ar “scufunda într-un nivel inferior de
existență” (Mill).

Iată, deci, motivația noastră pentru folosirea acestui motto, noi dorm, prin acest curent artistic, să și
creăm virtuți, caracter al omului ultratehnolog caracterizat de superficialitate, deși el nu este
neapărat de vină pentru aceasta, ci mai mult o victimă a propriei lui societăți, care prin internet și
tehnologia în sine i-a creat superficialitatea.

Oricum, probabil principala caracteristică a plăcerilor superioară se regăsește în chiar superioritatea

lor intrinsecă a plăcerilor superioare, de aceea noi le considerăm în sine bune, oricum încercând a
face mereu decizia de a le alege.

Utilitarismul își propune nu să limiteze libertatea omului ultratehnolog, ba din contră, ea dorește să
o lărgească, să-i ofere și mai multe libertate, acel catharsis despre care vorbește James Joyce în
Ulisse, dar și postmodernismul.

Unul dintre dezideratele utilitarismului este cel de a coordona, de a aduna toate aceste elemente de
poezie, proză etc. care nu sunt încă organizate în literatura de astăzi. Pentru ca o literatură să
evolueze sănătos și în mod corect (în primul rând cea română, iar mai apoi cea europeană prin noi),
ea trebuie să aibă o anumită organizare, un plac din capul locului, înainte ca însăși planul să înceapă.

În același timp totuși, pentru a exista o organizare trebuie să existe și principii, și concepte. Unele
dintre ele vor fi clasificate ca obligatorii sau facultative, după nivelul lor de importanță și vor fi
specificate alături de aceste idei.

Când vorbim despre coordonare ne referim în principal la relația formă-fond. Ele vor fi detaliate mai
jos, în „Conținutul UTILITARISM LITERAR”.
Ultimul lucru care ar mai trebui explicat în această idee este că UTILITARISMUL este privit ca o
societate, după cum am mai subliniat, dar omul erei noastre are o dublă calitate: una de
ultratehnolog și cealaltă de utilitarist. Prima este deja existentă, ea nu presupune nicio acțiune din
partea persoanei, pe când în cazul celei de-a doua, ea presupune o acțiune. Trebuie să subliniem că
NIMENI nu este obligat sau constrâns în orice fel în a fi UTILITARIST, întrucăt el este un curent artistic
a cărei apartenență depinde însuși de subiectul ei, adică persoana care dorește, ori nu dorește să se
autoincludă.

Noi, utilitariștii, ne privim ca o societate pentru că un curent ar trebui să fie bazat și pe emoții,
sentiment, deoarece crearea unor relații afective sunt ceea ce formează legăturile puternice între
persoane. Apartenența la curent presupune automat includerea în aceste relații și formarea lor.
Relațiile afective se crează prin simpla ajutorare dintre persoane, care duce la un sentiment de
mulțumire față de celalaltă persoană care primește ajutorul ei.

Chiar dacă persoanele nu sunt prezente în mod concret, ci doar în mod abstract, relațiile tot se
formează, chiar mai puternic decât dacă am fi fost în prima situație, pentru că absența înseamnă de
fapt prezență. În orice caz, nu am putea susține nici măcar că ar fi o absență a autorului utilitarist
(pentru că el este cel ce oferă opera sau mai bine spus, se oferă prin operă cititorului), deoarece el
este prezent oricum prin operă, prin faptul că are această intenție de a-și acorda concursul altui
membru utilitarist, subînțeleasă, preexistentă creației autorului.

Înainte de a plonja în cauzele apariției utilitarismului, trebuie să explicăm un principiu cu

aplicablitate generală în Utilitarism. Aici vorbim despre principiul libertății UTILITARIȘTILOR: este
principiul utilitarist conform căreia utilitariștii (autorii/scriitorii ultratehnologi care fac parte din
curentul UTILITARISMUL LITERAR) trebuie să respecte regulile (care au mai mult în componența
noastră o nouțiune de îndatorire) pentru a exista o ordine (și nu haos) în curentul literar, dar de la
care se poate deroga, însă doar prin anumite metode comunicate în mod expres în conținutul
excepțiilor de la regulă.

Totuși, am putea considera acest principiu ca fiind o excepție de la regulă, când vorbim despre el în
general, iar când vom vorbi despre excepții, ne vom referi la ea ca o regulă; considerăm astfel în
temeiul păstrării absolute a principiului libertății utilitariștilor.

Argumentul pentru existența unui astfel de principiu este concursul ei în cadrul societății utilitariste
pentru ca membrii ei să înțelegă sensul operelor cât mai clar prin aceste princpii.

Tot aici specificăm din capul locului că nu vor exista multe excepții de la regulă. În continuare, o
trăsătură aparte a curentului (detaliată mai jos în “Conținutul UTILITARISM LITERAR“) este ajutorul
pe care trebuie să-l acorde autorul operei, cititorului, pentru a-l ajuta să înțeleagă propria lui creație.
(suplinește lipsa de incultură a omului ULTRATEHNOLOG în definitoriu – asta e ideea pe care nu o voi
enunța în MANIFEST, o scriu pentru a nu uita ideea ei).

 Ce înseamnă CURENTUL ARTISIC UTILITARISM

Înainte de a vorbi despre ce înseamnă curentul artistic Utilitarism, cauzele apariției lui, de ce avem
nevoie de el, trebuie să facem clare anumite aspecte care ar putea avea (ori crea), în ochii unora,
legătură cu acest curent; există doar câteva legături.
Am semnalat prezența unor poeme ale unui scriitor Adrian Urmanov, parte a vechii generații,
generația douămistă. Autorul are câteva mici poeme denumite de acesta ca “poeme utilitariste”.

Aș dori să subliniez ideea că aceste poeme nu mi-au dat nici inspirația acestui curent, nici nu au
contribuit la realizarea lui (consecință firească a primei observații, pentru că nu m-a influențat în nici
un fel), dar au câteva legături cu acest curent, în privința denumirii de “utilitarist” și a ideii de
comunicare, dar nu întru totul. Mai mult, eu nici nu am cunoscut existența unor astfel de poeme
utilitariste, pe care, consider (odată descoperite mai târziu, după construirea acestui curent artistic)
că ar avea o mică legătură cu curentul artistic UTILITARISM (cel de față), însă ideile lui Urmanov nu se
aseamănă și cu ideile actuale, prezente și contemporane, dar nici cu cartea “Utiltarismul” al lui J.S.
Mill, ori filozoful antic Epicur, cu a lui scriere “Etica” (întrucât curentul de față preia câteva elemente
din aceste cărți). Nici măcar originea de la care a pornit curentul filozofic Utilitarism, nu au legătură
cu cele 2 pagini scrise de scriitorul Adrian Urmanov. Argumentele mele sunt, și ele, firești, anume că
„poemele utilitariste” ale scriitorului Urmanov nu promovează ideile utilitariste expuse în acest
manifest, dar aceste poeme ale scriitorului douămiist nu au nici măcar o oarecare bază clară; o mică
referire la “poemele utilitariste” scrise de Urmanov este prezentă, scrisă tot de el, dar lipsește acea
concordanță (a poemelor scrise, dar și a ideilor) cu realitatea, din moment ce oricum aceste poeme
scrise de autor au apărut în cadrul vechii generații, care nu mai este prezentă acum (și care, să nu
uităm, a susținut fracturarea, ruperea comunicării dintre autor și cititor, căruia acest curent se opune
total). Există doar 2 pagini ale acestor referiri, care, după cum se poate observa cu ochiul liber, nu
constituie nici câtuși de puțin o legătură cu ceea ce a însemnat la orgini Utilitarismul filozofic, nici
motivul folosirii de către autor a denumirii “utilitarism”, dar mite să o considerăm o bază. Aș putea-o
considera cel mult “poemele utilitariste” o încercare a scriitorului din cadrul, totodată, a cenaclului
“Euridice”, condus de criticul Marin Mincu.

În același timp, eu nu doresc prin această mică abatere de la manifest să realizez o critică, nu, nici
măcar atât, ci doresc doar să clarific, de la bun început, un aspect care ar putea părea derutant,
pentru anumite persoane posibil interesate cu privire la acest aspect.

Scria domnul Urmanov: “o re/parcurgere, în sens invers, a traseului evoluţiei istorice a

poeziei, până la identificarea acelui nivel la care s-a produs falia dintre cei doi actanţi”
care reprezintă o dovadă clară a rupturii dintre ideile promovate de Urmanov și cele de curentul de
față. Cum am putea spune că ar trebui să ne întoarcem înapoi (înapoi, unde? nu este nici măcar
sigur, pentru că nu este menționat de autor), probabil poetul Urmanov se referea la poezia lirică, nu
știm exact, dar curentul artistic Utilitarism nu promovează astfel de idei. Noi nu ne întoarcem, ci
mergem înainte, noi trebuie să fim actuali, contemporani cu ceea ce se întâmplă în acest moment la
nivelul societății, iar acela este cel de a repara natura umană, cât există posibilitatea, în ceea ce este
ea rău, dar numai în măsura în care ea simte că este dăunătaore ei și dorește să o înlăture. Asta
promovează Utilitarismul.

Mai ales că, noi nu ne bazăm pe niște principii de advertising, cum ne spune poetul Urmanov:
„poemul utilitar este construit pe principiile textului de advertising”. Nu ne bazăm pe
strategii de marketing, ci pe ideea că tehnologia pe de-a-ntregul, nu un text de advertising, care nu
are nici cea mai mică înseamnătate pentru un ultratehnolog, ci noi ne referim la omul care vizitează
întreg internetul; nu că acesta ar putea vedea, din greșeală adesea, un ad. (prescurtarea de la
advertising) într-un mic colțișor al ecranului, pe care oricum nu-l interesează și nu-i dă atenție, drept
urmare.

Ca să nu mai vorbim oricum de faptul că aceasta este singura cauză pe care Urmanov reușește să o
ofere ca motivație a unei aparente noi literaturi sau sensibilități menționate de el. Nimic mai fals.
Baza la Uramnov lipsește în aceste 2 pagini, cu atât mai puțin am putea vorbi de niște motivații. Cu
tehnologia (care e și internetul, și telefonul, și calculatoarele, respectiv leptopurile șamd.) suntem
deja născuți (la care ne referim, reiterez) și ne este imposibil să o înlăturăm, ne-a produs
(inconștient, ca o simplă evoluție a omului ultratehnolog mai mult) acea oprire de comunicare, dar
nu orice tip de comunicare, pentru că în realitate, nici măcar nu e o lipsă de comunicare, nu mai este
percepută astfel, deci nici noi nu o vom considera astfel (comunicarea are alt sens în micul text al lui
Urmanov, adică acea lipsă de comunicare adevărată din cauza noilor tendințe din domeniul
marketingului, nimic mai fals, după cum am arătat); această tehnologie nu ne este produsă, cum ar
crede Adrian Urmanov, de niște texte de reclamă, ci ea ne este produsă de acea lipsa de comunicare
realizată pe mai multe paliere, respectiv: de ctititor-scriitor, cu sine însuși, cu eul creator și chiar în
viața de zi cu zi. Totuși, greșeala scriitorului în explicația lui asupra ruperii comunicării dintre autor și
cititor este că, în ciuda faptului că el reușește să observe că există o lipsă de comunicare care trebuie
reparată, el greșește prin a nu oferi și o soluție reală și practică, eficientă la aceasta, dar și cauzele
prezentate de el care nu se potrivesc cu realitatea, cu neceistățile societății. Reclamele nu au nicio
treabă cu tăierea legăturii autor-cititor, acel canal “înfundat” menționat de el, pentru că lipsa de
comunicare nu mai există propriu-zis, așa cum vom arăta mai târziu în manifest, întrucât ea nu mai
este astfel percepută de noi, ultratehnologii, iar deci, ea nu mai prezintă un argument pentru
observația lui Urmanov. În asta eșuează Urmanov să realizeze, dar și pentru că nici măcar nu
reușește să ofere o soluție fiabilă la aceste probleme, ci doar afirmă că “trebuie” să se refacă prin
câteva măsuri extrase din domeniul de marketing, cu strategii de marketing, că cititorul ar trebui „să-
și vândă” acea idee, deci poemul la o adică, or poezia este o virtute prin ea însăși, este arta cea mai
sublimă, nu un obiect de vândut, după cum deja am arătat! Atitudinea trebuie să vină de la noi, nu
de la poem sau de la niște strategii de marketing care nu ai nicio legătură cu arta! Oricum poemul
este el deja perfect, așa cum este el! Urmanov doar spune că ar trebuie “reîntregit mecanismul de
comunicare”, iar el are dreptate când spune că trebuie schimbat, dar nu oricum, nu cum
argumentează scriitorul.

De asemenea, Adrian Urmanov folosește în textele lui cuvântul de “utilitar”, deci mai mult el se
referă la cuvânt de „util”, iar nu la însuși curentul din care ne avem câteva caracteritici, curentul
filzoofic Utilitarist.

El preia doar cuvântul de util și-l folosește în acest context, or noi, utilitariștii, nu ne referim doar la
ideea de util, ci și la niște baze filozofice, concepte și principii clar exprimate, fondate, pe care noi le
dezvoltăm și le ducem mai departe. Aceasta este un alt motiv pentru care se taie legătura dintre noi
și Urmanov, care face parte din generația căreia noi ne opunem, cea Douămiistă.

 CUM AM PUTEA PONEGRI POEZIA, ARTA?

O altă idee falsă prezentată în micul text creat de sus-menționatul scriitor este când spune: “poezia
este aceea care şi-a dovedit incapacitatea de a face trecerea către cititor”. Ne minunăm de
aceste cuvinte.

Cum am putea noi ponegri poezia, arta, cum că ea nu și-a dovedit puterea de a trimite mesajul,
tocmai aceea pe care noi ne propunem să o utilizăm pentru salvarea oamenilor?! Tocmai arta,
poezia, care a salvat atâția scriitori și omenirea întreagă, să spunem că nu este bună în ceea ce face.
Tocmai că cineva ne-a dat arta pentru a face ceva cu ea, pentru a fi utilă cu adevărat.
De asta, Utilitarismul ARTISTIC dorește să-l ajute pe ultratehnolog să-și anihileze aceste probleme.
Deci, cauzele, argumentele, ideile Utilitarismului ARTISTIC diferă complet de acele idei, mai mult
referiri, superficiale ale scriitorului Andrei Urmanov (care, oricum, este diferit de noua noastră epocă
și generație prin însăși participarea lui la o cu totul altă epocă și generație), care nu reușește să
anticipeze realitățile noii noastre lumi, cu atât mai mult cu cât, el nu oferă decât o singură cauză
pentru afirmația lui de o nouă “sensibilitate”, ori afirmația “generaţia tu: o altă inimă / o altă
literatură”.

Oricum, poemele poetului Urmanov nu au o legătură foarte puternică cu curentul artistic Utilitarist,
pentru motivele sus-menționate. Astfel, doresc să sfârșesc prin a spune că orice referire din
MANIFESTUL UTILITARIST la denumirea de poezie utilitarista nu trebuie legată decât de acest curent,
cu al lui manifest, cu a lui estetică, cauze, argumente și bază, adevărata poezie utilitaristă este cea
prezentată aici, iar nu alta.

 LIPSA DE COMUNICARE, REPARATĂ. „CANALUL ÎNFUNDAT”

Evenimentul prezentat mai sus, adică lipsa de comunicare și că aceasta ar fi trebuit să fi fost
reparată, a fost oarecum întrezărită și de fracturism, dar niciodată măcar enunțat sau exprimat, cu
atât mai puțin a vorbi despre ceva clar, coerent în acest sens. Ei au susținut (întregul cenaclu
Euridice) o poezie ruptă în comunicare dintre autor și cititor, chiar dacă Adrian Urmanov a încercat o
oarecare restabilire, și singurul de altfel (lipsită de altfel de coerență, ori motivație, în afară de câteva
citate ale unor psihologi care nu ar putea fi luați în serios, din cauza lipsei de autoritate a lor în
domeniu, ei nu au avut nici un impact în doemniu, ori recunoscuți măcar), dar care a sfârșit prin a
promova aceleași idei de fracturare, de rupere completă, fără a avea iarăși, la fel ca psihologii citați
de scriitor, un impact asupra poeziei, ori asupra aparentei noii sale poezii. El a continuat să facă
parte din generația lor, iar nudin o generație distinctă, pentru că acesta nu a avut o identitate
distinctă, separată de a lor, după cum nici nu a fost distanțat. Chiar criticul Marin Mincu îl include în
prima a sa antologie și lucrare despre generația Doămiistă ca parte din această generație. Prin
urmare, scriitorul Adrian Urmanov face parte, așa cum și este considerat de istoria literaturii, a
acestui cenaclu Euridice și a generației sale douămiiste. Deci, îl vom considera ca atare.

 NOI VORBIM DOUĂMIISMUL? NU, POSTDOUĂMIISMUL

Curentul artistic Utilitarist prezentat aici prezintă o bază clară, cu estetică, concepții, principii, cauze,
argumente pentru o nouă epocă, lucru care nu a fost făcut nici de scriitorul Adrian Urmanov, ori de
întregul cenaclu Euridice, ori de generația Douămiistă.

Cenaclul Euridice (și generația douămiistă prin urmare) a reprezentat mai mult o trecere spre altceva
necunoscut atunci și, astfel fiind statului ei, a întrezărit pentru un moment o nouă epocă; dar pe care
niciodată nu a ajuns să o prezinte, ori semnaleze, ci doar prin poemele lor s-ar putea, poate,
prezenta o dovadă concretă a acestei întrezăriri.

Greșeala majoră și irevocabilă a fracturismului (și a generației Douămiiste cu care, de altfel,

FRACTURISMUL se aseamănă foarte mult, pentru că toți scriitorii generației au în comun această
lipsă de comunicare) este incapacitatea lor de a fi reparat ceea ce ei au semnalat primii, adică lipsa
de comunicare. Fracturiștii au vorbit și au arătat această rupere dintre autor și citititor la nivelul
comunicării, dar ei, în loc să o rezolve, să propună soluții, au accentuat-o, mai mult, ei au promovat-
o prin însăși poemele lor. Poeziile lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș (probabil cei mai valoroși poeți
din generația lor) au în comun fractura, acea rupere totală și nu numai, violentă, de sinele lor, în
primul rând, iar apoi de cititor, cel căruia trebuiau să le comunice. Astfel, propria lor poezie capătă
caracteristica unui monolog, unui biet Iona din burta peștelui, ei nu mai au cu cine vorbi, ei își asumă
(poate inconștient) și își acceptă această natură a lor, mai mult, destinul lor. Oare nu ne întrebăm de
ce poemele celor doi au o formă atât de goală, atât de aerisită și atât de violentă (drept urmare).
Sacadarea este folosită de ei deja ca un mod de a-și exprima durerea, imposibilitatea de comunicare,
propria lor stare de sufocare, la fel ca la simboliști, dar cu totul schimbată, ea este mult mai
puternică, mai violentă și mai vie.

 BIETUL IOANA

De aceea, poezia lor este întocmai asemănată cu destinul unui biet Iona și spunem biet, pentru că cei
doi poeți chiar reușeșc să ne stârnească simpatie, dar eșuează cu desăvârșire în a o repara. Îi acuzăm
pe Marius Ianuș și pe Dumitru Crudu pentru lenevia lor, pentru ignoranța lor, pentru lipsa lor de
voință, de ambiție, de adevărat caracter, pentru lâncezeala în care au rămas. Ei trebuiau să caute
ajutor în eul lor, iar mai apoi în poezie, aceasta este exact exemplul a ceea ce un utilitarist nu ar
trebui vreodată să facă, să permită să se întâmple o astfel de mârșăvie.

Altă greșeală majoră și irevocabilă a lor a fost entuazismul. Observăm cât de spontan este modul în
care a apărut Fracturismul și generația Doămiistă, ne trezim cu, să zicem, ceva nou, peste noapte,
dar nu o acuzăm obligatoriu de entuazismul ei, ci că tocmai asta le-a produs lipsa lor de program
estetic, de concepte și idei, de cauze și argumente solide ale apariției lor. Însăși criticul Marin Mincu,
un critic de altfel respectat și cu valoare pentru istoria literaturii noastre, nu reușește să facă, în
prima lui lucrare despre această nouă generație, o descriere completă și clară a ei.

Scriitorul Mincu, deși lider teoretic al acestei grupări, nu a putut să completeze lipsa bazei lor decât
prin cuvinte mieroase, care să-i dojenească și să-i încurajeze. Pentru că scriitorii generației
Douămiiste (și Fracturismul, implicit) s-au născut din revoluție, din dorința de a schimba, dar din
păcate mult prea entuaziastă și lipsită de continuitate în activitate, a dus, adevărat este, la o ruptură
violentă de generațiile anterioare, dar și la una nefondată. Golul lăsat de programul estetic, ori de
realizarea unor dorințe de a contribui la dezvoltarea noii societăți a dus la prăbușirea curentului într-
o perioadă scurtă de timp. În curând, după retragerea lui Marius Ianuș și lispa celorlalți scriitori de a
se dezvolta pe un făgaș, a dus la distrugerea curentului, în definitiv, ei s-au autodistrus.

Este drept însă că această autrodistrugere de care vorbim a fost produsă și de însăși contextul
nașterii ei, adică de Revoluția Română (din decembrie) ’89, care a fost prin ea însăși favorizată de un
anumit context, neorganizată deci (ca în Polonia, de pildă, prin Sindicatul Solidaritatea) și spontană,
a amplificat conflictul dintre Ceașcă și propriul popor, creat de însăși el, prin regimul său stabilit.
Tocmai acesta este motivul pentru care doar în România (ori cel puțin unul dintre ele) prăbușirea
comunismului a fost făcută pe cale sângeroasă. Acest entuziasm va fi transmis și generației
Douămiiste, nu inutil născute în același context ca și Revoluția din ’89, care desigur, i-a marcat, fiind
tineri. Dat fiind acestea, lipsa lor de program, pe care o adăugăm aici, împreună cu spontaneitatea
greșit folosită de aceștia a dus la prăbușirea curentului lor, care s-a prăbușit odată cu epuizarea
resurselor sale. Pentru că dacă e un mod prin care ne putem da seama de moartea unei generații sau
a unui curent artistic, uitându-ne în același timp și la istoria celorlalte asemenea, este când acestea
și-au epuizat complet resursele lor, iar în cazul nostru, resursele curentului erau chiar starea lor de
revoluție, de dorință și de schimbare, amplificată și cauzată, totodată, de fracturarea (ori ruperea) de
sine lor și de cititor, cel de care trebuiau cel mai mult să aibă grijă; pe care au sfârșit prin a-l ignora,
lăsa baltă, uita. Lucru pe care nu putem să nu-l luăm în considerare, pentru că se opune tocmai
dorințelor noastre utilitariste.

Când scriitorii douămiiști și-au dat seama că resursele generației lor s-au terminat și că nu mai aveau
suflu, nu mai aveau acea opunere, simțurile lor s-au atrofiat, iar atunci, nici poezia lor nu s-a mai
putut dezvolta. Iată, în sfârșit, cauza autodistrugerii generației Douămiiste, pieririi lor. Noi spunem că
generația doămiistă s-a născut într-un context restrâns, înghețat în timp: generația postdecembristă
și limbajul argotic și abject, specific contextului istoric (folosit excesiv, de altfel), care reprezintă un
alt argument tranșant pentru generația lor născută în acest context foarte restrâns.

 O TRECERE CARE A EȘUAT ÎN ÎNCERCAREA DE A REPARA

De aceea, generația Douămiistă și mișcarea literară FRACTURISM le consider ca o trecere, care au

eșuat în a repara societatea lor, a o ridica și schimba, o trecere spre ceva mai puternic, iar aceia
suntem noi, utilitariștii, UTILITARISMUL.

Ne opunem Fracturismului, ne opunem generației Douămiiste și tututor celorlalte de dinainte,

inclusiv postmodernismului, pe care îl acuzăm de propria lui răceală, că a lăsat literalismul să câștige
atât teren în poezia actuală și, mai mult, că le-a creat teren fertil pentru dezvoltare, dar mai întâi, ne
vom opune primelor două, căci dacă sunt persoane mai vinovate pentru mutația produsă la nivelul
societății noastre de astăzi, atunci sunt scriitorii generației Douămiiste; cei care au promovat aceste
idei. Utilitarismul își propune să repare această mutație, ba mai mult, să o păstreze, după ce a
schimbat-o. Utilitarismul dorește virtute, oricare dintre ele. Utilitarismul ne cere, nouă, noii
generații, să nu facem ceea ce au făcut predecesorii noștri, ci, pentru prima oară, să reparăm ceea ce
au stricat alții! Plăcerea indusă de poeme și de activitatea noastră intelectuală ne salvează de
superficialitatea legăturilor, emoțiilor digitale, de răceala textelor postmoderne, de lipsa de emoție
reală, puternică. Vom promova toate acestea, în același timp cu a rămâne actuali, promiși să ne
pliem pe societate, pentru că și aceasta a fost una dintre greșelile vechilor generații.

Etimologie

Am desemnat termenul de “ultratehnologi” pentru toți oamenii, pentru că acuma întreaga omenire
nutrește dorința de a se afla în pas cu „tehnologia” (chiar termenul de care și derivă substantivul
“tehnologie”).

Astăzi, în epoca noastră, este imposibilă sustragerea de la tehnologie, întrucât ea prinde rădăcini
adînci în noi încă din momentul nașterii noastre, chiar și pentru oamenii din generațiile anterioare
(care nu s-au născut în această epocă), a căror cunoaștere asupra tehnologiei nu le era accesibilă,
dar pentru că ea acum este folosită în orice proces/acțiune a omenirii, aceștia au fost nevoiți să se
adapteze (recunoscând implicit avantajul practic și teoretic pe care îl poate avea ea). Prin urmare,
putem aprecia că are loc și o globalizare tehnologică, iar de aceea, noi am surprins-o și o vom
introduce și în continuare în manifestul nostru.

În cazul termenului de UTILITARISM el porvine de la adjectivul “util”, iar în contextul de față, noi ne
referim la el cu sensul de util nouă, utilitariștilor, în artă.

Operele de artă ne sunt UTILE nouă, ele produc, după cum am arătat, fericire, o stare de jubilație,
care trebuie să fie în centrul atenției în artă, ea nu trebuie abandonată și nici diminuată ca
intensitate. Utilitariștii o vor readuce în prim plan, alături de care se afla și LITERALISMUL cu o
importanță nu de același rang.

Cauze ale apariției UTILITARISMULUI LITERAR

Prima cauză simplă și aplicabilă tuturor curentelor din literatură reprezintă avansul, dezvoltarea,
schimbarea condițiilor sociale, economice, globale – acele repere după care se ghidează orice curent
și care conduc la apariția ei – iar de aceea, ideea conform căreia postmodernismul este ultimul
curent și că poezia nu se mai poate dezvolta este complet falsă.

Poate printre cele mai frumoase, unice și deosebit de importante aspecte ale literaturii în sine este
puterea reinovării. Literatura (inclusiv arta) se caracterizează prin însăși puterea de „a crea”, “a
imagina”, “a da viață“ ș.a.m.d. – acestea sunt aspecte care țin sufletul omului în viață, ți-l bucură și
gâdilă întocmai ca o pană în locurile sensibile ale corpului uman (pentru că ea produce și o bucurie
fizică).

Acestea fiind spuse, poate cea mai importantă trăsătură a literaturii, fie ea piesă de teatru, orice
formă de proză sau poezia (cu precădere ultima), este SENTIMENTUL.

Putem argumenta faptul că sentimentul nu a fost niciodată mai aproape de ființa umană ca în
secolul al – XXI – lea. Există mai multe cauze pentru această apariție: 1. avansul tehnologiei (iar
odată cu ea noile revoluții industriale)

2. lipsa sau dispariția unor repere clare după care omul ultratehnolog să se orienteze (și prin urmare
căutarea unor noi piloni de susținere a psihicului)

3. folosirea genului sf pentru a scăpa de sub realitatea apăsătoare (dată de stres)

4. suferințele la care a fost supus omul ultratehnolog

5. dorința de noutate

6. apariția principiului libertățiii artei și omului – aici pauză până când găsesc și alte cauze.

În cazul primei: atât avansul tehnologiei, cât și succesiunea rapidă a revoluțiilor industriale au ca
scop crearea unei vieți cât mai simple, respectiv îndeplinirea dorințelor oamenilor, trecerea idelor
dintr-un plan abstract într-unul concret/palpabil, astfel de exemplu sunt: limitarea activităților
casnice ale omului și înlocuirea acestora cu mașinării inteligente sau roboți sau îndeplinirea
fanteziilor sexuale (mașinării sau alte metode) ș.a.m.d. Aici întâlnim alte două idei asupra
sentimentului: 1. Prima, în care omul își pierde sentimentul pur, adevărat care trezește entuziasmul/
fericirea (împreună cu celălalte senzații inerente) și care progresiv el se diluează datorită tuturor
avansurilor din tehnologie care satisfac/ îndeplinesc dorințele omului. Acest act devine obsedant
pentrul omul ultratehnolog, creandu-se chiar o inter-dependență între sentiment (sau obiectul care
satisface dorința) și om, astfel acțiunile repetitive devin inconștiente, parte dintr-un program/
activități regulate de la care el nu se poate sustrage. Motivul ultimului aspect menționat este însuși
sentimentul – de fapt motivul originar pentru care este întreprinsă activitatea.

2. Cea de-a doua în care omul dimpotrivă, își potențează sentimentul, acesta devenind progresiv mai
puternic, făcând dificilă abstinența, dar care creează acea stare de exaltare și plăcere (trupească sau
spirituală).

De aceea, UTILITARISMULUI LITERARUL militează pentru astfel de sentimente, poezia fiind ea însăși
un drog (sau cel puțin acționând ca unul) și o astfel de nouă artă recomandă schimbarea
depedențelor simple, mult prea lumești, concrete, cu cea a poeziei, care nu poate dăuna, ci doar
salva de la astfel acțiuni pe om și de a-l sustrage, păstrând însă esența, scopul activității de la care s-a
pornit.

 DE CE NU A DISPĂRUT TEATRUL? (ELOGIU TEATRULUI)

Ne întrebăm de ce nu a dispărut teatrul? Simplu este însă răspunsul: sentimentul. Teatrul trebuia să
dispară, deoarece apăruse ceva mult mai modern, cu o capacitate de a influența lumea mult mai
mare și accesibilă tuturor (cinematografia).

Totuși teatrul a rămas și va dăinui în continuare.

Motivul este imaginea pe care o văd oamenii, respectiv interacțiunea cu omul, cu o ființă, stând
aproape de ea și urmărindu-i fiecare gest, având, astfel, un impact asupra spectatorului mult mai
mare decât cel al filmului (cinematografiei). Pe când, ultimul nu are aceeași putere, nu există o
interacțiune propriu-zisă de la suflet la suflet, nici măcar corpul – ei nu au posiblitatea de a
interacțiune cu publicul, iar chiar dacă ar face-o, ar fi ca o șoaptă, o voce distincă, ciudată și străină,
neproductoare de emoții.

De asemenea, omul se regăsește în teatru nu numai prin aceste efecte (emoțiile), ci și prin situațiile
înfățișate, uneori clare; în general, piesele de teatru încearcă să se apropie cât mai mult de
spectator, desigur cu scopul de a-i atrage (precum și postmodernismul și UTILITARISM LITERARul
nostru de altfel), folosindu-se de teme moderne, mai actuale, aproape de realitatea contemporană.
Exemplul par exellence este comedia, foarte des abordată, datorită avantajelor pe care le aduce: prin
simplitatea ei, dar și ca parte a preferințelor omului ultratehnolog, care prin teatru refulează
sentimentele negative adunate ca un puroi. Prin urmare, descoperim astfel și un alt element
important care alcătuiește omul ULTRATEHNOLOG: necesitatea de refulare.

 OMUL „ULTRATEHNOLOG”

Omul ultratehnolog este supus celui mai puternic stres la care ființa umană a fost supusă vreodată,
astfel acesta are nevoie și caută disperat (chiar dacă el neagă existența unei astfel de nevoi) să
refuleze emoțiile negative. Stresul este produs de o nevroză, care e mult mai puternică față de cea a
simboliștilor, dar cu care omul s-a obișnuit din nevoie, fiind în perioada de astăzi ca o parte din el (în
schimb simboliștii mai mult o acceptau ca parte inerentă lor, dar și pentru că acel sentiment de stres
simțit de aceștia era doar la începuturile societății moderne, urmând ca el să se adâncească). Omul
se caută pe sine, interiorul lui. UTILITARISM LITERARUL intervine aici tocmai nu pentru a neutraliza
stresul (deoarece un astfel de act s-ar dovedi imposibil, ca să nu spunem fantezist), ci pentru a-l
micșora, chiar înlocui în măsura în care este posibil cu sentimentele pozitive date de poezie. De
aceea, UTILITARISM LITERARUL promovează nu poeziile sau curentele cu caracter extrem, exagerat
(exemplele sunt numeroase, expresionism, simbolism etc.), ci cele care sunt încărcate de energie,
fericire, promovând pacea interioară – scopul este de a induce cititorului un efect benefic, care să
aibă efectele unui medicament sau precum cel al narcoticelor, dar fără a produce „pagube”, deci
păstrarea conținutului, dar schimbarea formei; motivul este păstrarea caracterului bun și eliminarea
a cea ce e rău.

 BAZAT PE SENTIMENT. UN SACLAV AL “ULTRASENTIMENTELOR”

Iată, de aceea spunem ca omul ULTRATEHNOLOG este bazat pe sentiment, el este un sclav al
sentimentului.

De altfel, ar trebui în acest punct să ne abatem puțin asupra nouțiunii de sentiment, întrucât el
reprezintă pilonul UTILITARISM LITERARULUI. Sentimentul are o calitate dublă: abstractă și concretă
în același timp. Deși opuse inițial, ele în timp arată că se completează una pe cealaltă. Este abstractă
deoarece sentimentul nu este “ceva” ce poate fi descris, este pur și simplu “o entitate” prezentă,
care poate fi uneori sinonim cu voința; asta deoarece sentimentul poate acționa uneori ca un rezort
care dă avânt minții omului, în sensul că emoția fiind (foarte) puternică, îl face pe acesta să realizeze
anumite acțiuni pe care nu le-ar fi făcut, dacă nu ar fi existat de la bun început sentimentul. Totuși,
voința nu trebuie confundată cu aceasta din urmă, deoarece prima este o trăsătură umană, care
poate fi dobândită, pe când cea de-a doua este o caracteristică inerentă ființei umane, dar și pentru
că ea este spontană, nu se produce întotdeauna, ci în funcție de împrejurări ea are sau nu loc. Însă,
ce trebuie menționat aici - și precizăm că este foarte important – este puterea sentimentului de a
construi voința.

Deși între cele două nu poate fi pus un semn de egalitate (precum vom vedea și la calitatea dublă
menționată la începutul paragrafului), ele două se completează reciproc.

De aceea, poezia, pictura, arta în general, dar cu precădere primele două, au cea mai mare putere de
a construi această voință. Deci putem spune că suntem în prezența a unei complet noi calități a
sentimentului, anume posibilitatea ei de a construi caracterul într-un mod armonios, prin însăși
trăsătura ei.

Un astfel de exemplu este pictura, iar aici menționăm arta abstractă și cea post-modernistă – le-am
folosit ca mod de explicare, pentru că un rol central în această artă îl ocupă transmiterea emoției
către spectator (vizitator am putea spune).

Ceea ce ar trebui să se încerce în secolul al XXI lea, în cazul artei UTILITARISTE este gândirea nu cu
mintea (sau mai puțin), ci cu sentimentul. Cea din urmă nu se dovedește a fi o simplă trăsătură a
omului primitiv, needucat, neintrodus în lumea artei, ba dimpotrivă, este o caracteristică a omului
ULTRATEHNOLOG, care se bazează pe aceasta. Atât de mult ea s-a înrădăcinat în om, încât a devenit
un mode a gândi sau mai bine spus, un alt mod de a privi lucrurile, o nouă perspectivă,
nemaiîntâlnită. Ultimele două arte nu au fost înțelese de omul ULTRATEHNOLOG de publicul larg
tocmai pentru că acest concept nu a fost bine explicat/înțeles de către spectatori.

 ÎMPOTRIVA POSTMODERNISMULUI

Pe aceasta o vom numi “emoție (sentiment) cerebral/ă”, pentru că există și trebuie să există și o
gândire rațională/logică, alături de gândirea emoțională (majoritară). Astfel, UTILITARISM LITERARUL
trebuie să continue să se adreseze publicului larg, prin a-și ajuta spectatorii/vizitatorii să înțeleagă
propria ei artă, desigur între anumite limite, anume:

1. Ea nu trebuie să explice literal operele de artă, însă trebuie ca într-o parte a operei să ofere
spectatorului un indiciu, cu scopul de a insinua o anumită idee, dar care trebuie să fie cât
mai clară
2. Opera nu trebuie să fie specializată pe o anumită categorie din populație – niciodată - , ci să
poată fi înțeles cât mai corect de către toate categoriile de populație – totuși, autorul își
poate manifesta dorințele sau ideile în baza principiului libertății (pe care îl vom enunța mai
târziu), dar realizat totuși tot în scopul înțelegerii artei/operei lui
3. Limitele enunțate nu sunt obligatorii, ci ele au caracter facultativ, cu mențiunea că totuși ele
trebuie respectat în general, dar de la care se pot deroga prin crearea unor alte reguli, dar
care să fie specificate la începutul operei de către autor.
4. Desigur că poate această mențiune ar putea părea de la sine înțeleasă, dar pe care ne-o cere
bunul simț să o precizăm, respectiv utilizarea SENTIMENTULUI în orice operă/artă, deoarece
ea este baza pe care se așază ideea transmiterii ideilor publicului larg, fără de care nu s-ar
putea realiza UTILITARISM LITERARUL. Aceasta măsură este cu atât mai mai mult necesară
cu cât postmodernismul a instituit și o eliminare aprope completă, dacă nu parțială, a
sentimentului. Principala cauză este literalismul, care trebuie supus acestei noi transformări.
Deși ea provine din altă specie a literaturii, ea fiind parte a artei, a influențat și alte moduri
de exprimare a artei, precum pictura.

Prin urmare, prin aceasta am enunțat o altă trăsătură a UTILITARISM LITERARULUI, de data asta în
pictură.

3. În cea de-a treia cauză, vom spune că oamenii au nevoie de o nouă metodă de a ieși de sub
apăsarea realității care nu le oferă uneori posibilități de scăpare dintr-o situație dificilă din viața lor.
Vom folosi, noi UTILITARIȘTII, acest mod tot pe baza continuității principiului enunțat anterior, cel al
ARTEI ca mod de vindecare. Sentimentul poate totodată să vindece sau să distrugă. Așa cum o
poezie te poate scăpa de o durere, prin faptul că ea rezonează cu spiritul tău, dar, în același timp, ea
poate să te întristeze mai mult, poți cădea în depresie sau alte manifestări ale spiritului. Vom încerca
să ne axăm pe prima natură a sentimentului.

Genul sf (chiar și fantasy ar putea fi utilizat) te proiectează pe tine ca cititor într-o lume ficțională, în
care ai posibilitatea de a te exterioriza, de a-ți proiecta propriile tale idei într-un spațiu nedefinat,
fixat într-un timp ales de creator. De altfel, aici întâlnim toată posibilități: cea de a scrie propriile tale
creații, idei (pe care noi o și încurajăm puternic), ori cea de-a doua, de a te folosi de creațiile deja
existente, împreună cu ideilor lor epuziate (dar pe care noi o încurajăm mai puțin).

Noi recomandăm prima opțiune datorită avantajelor mult mai numeroase pe care le poate oferi, în
raport cu cea de-a doua. Ideile proprii oferă un sentiment de plăcere, statisfacție proprie puternică,
care-l ajută pe creator în a-și neutraliza/ reduce celălalte emoții negative. De asemenea, tot ele oferă
operatorului un spectru mult mai larg de a-și exterioriza emoțiile și de a le învinge. El chiar poate
lucra o lume în care să-și învingă propriile frici, dar cu mențiunea că el nu trebuie să rămână blocat
într-o astfel de lume, deoarece, altfel, noua lui creație îi va impresia de învingător în toate fricile,
probleme șamd. Omul ultratehnolog nu are VOIE să se complacă într-o astfel de stare, el trebuie să
rămână prezent și consacrat realității, adevărului. Ideea esențială pe care noi o urmărim în acest
context este cea de a te ajuta pe tine, cititorule, prin genul sf (lumile imaginare), în a-ți birui propriile
frici sau eliminarea problemelor de personalitate. De altfel, un asemenea gen, î’i oferă și posibilitatea
de a te privi ca personaj din mai multe perspective, împreună cu probleme tale și prin urmare,
detectarea, observarea și eliminarea lor; - ducerea mai departe a ideei postmoderne de sinceritate;
dezvoltarea ei aici

Conținutul UTILITARISM LITERAR

Prima precizare pe care trebuie să o facem este aceea că UTILITARISM LITERARul reprezintă și o
comunitate. În scopul întăririi ideii de unitate a utilitariștilor și de ajutor reciproc, care este totodată
un rezultat al necesitații, dar și o datorie.

Această caracteristică este una particulară și exculsivă a curentului, fiind și un efect al globalizării din
secolul al- XX –lea, oamenii au posibilitatea de a se întâlni între ei în orice parte a lumii ar fi.

Aceeași caracteristică trebuie să o aibă și poezia, întrucât una dintre esențele UTILITARISM
LITERARului este urmărirea fericirii tuturor oamenilor, indifirent de profesia pe care o exercită sau
calitățile/ defectele lor, înclinațiile lor spre anumite domenii. Ideea principală promovată este de a
urmări un “Summun bonum”, precum readucerea sentimentului în prim-plan, “repararea” sau
vindecarea de orice boală, durere, defecte.

*De asemenea, la capitolul poezie, introducem o nouă trăsătură, ceea ce se va numi: poezia ca
sentiment. Ea va fi una dintre bazele UTILITARISM LITERARULUI în poezie și presupune ca poezia, per
ansamblu, să fie structurată ca sentimentul. Altfel spus, aici avem de-a face cu două asepcte: forma
și fondul, care se află în strânsă legătură în UTILITARISM LITERAR.

Forma. Forma ei poate să fie oricare, deci liberă de orice formă, în măsura în care vorbim despre
tipul de poem pe care alegem să-l scriem (cum ar fi poemul în proză). Însă dacă ne vom referi la
structurarea alineatelor sau rândurilor, atunci el va trebui să imite sentimentul. De pildă, în poezia
“Elegie” de Alexandr Pușkin, adaptând poezia la modificările impuse de noi obținem:

A tinereţii stinsă veselie

Mi-e grea, ca mahmureala din beţie.
Dar ca şi vinul, îndelunga întristare
Cu cât mai veche e, cu-atât mai tare.
Drumul mi-e trist. Talazul zbuciumat
Vesteşte un viitor înnegurat.

Am structurat-o astfel pentru a arăta modul în care poezia pornește de la un sentiment înalt și
descrește progresiv, până când el își încetează existența. Ceea ce arată că este vorba despre un
poem trist, de durere, suferință interioară. Desigur că forma ei în privința acestui aspect poate fi
schimbată și prezintă reale avantaje. Spre exemplu, forma ei poate fi una și de creștere progresivă,
ceea ce arată o trăire puternică a sentimentului, dar poate să însemne și fericire, extaz. Pe același
principiu se pot crea diverse alte forme.

Totodată, schimbarea formei reprezintă și o trăsătură a curentului avangardist, în sensul că prin

aceste experiențe se pot descoperi noi interpretări ale textului care scot la iveală o nouă perspectivă
de privire a poeziei. Prin urmare, ea reprezintă o formă de experiență, deși punctăm aici, că nu asta
își propune UTILITARISM LITERAR, ci ea este o simplă altă trăsătură a curentului.

Aceasta trăsătură prezintă reale avantaje pentru că: unul dintre ele este chiar sugerarea cititorului
despre tema vorbită în poezie. Sugestiile sunt importante în poezie (nu numai în poezia utilitaristă),
deaorece omul ultratehnolog nu mai reușește să rezoneze cu ideile, gândurile și emoțiile
concentrate de autor într-o poezie, iar prin urmare, această lipsă de comunicare produce o stagnare,
ea oprește evoluția poeziei. Chiar dacă în sine lipsa de comunicare este voită, și nevoită în același
timp, pentru că dorința noastră de comunicare continuă (cauzele pot fi multiple în acest sens, oricare
ar fi cauza) o susține pe prima, iar a doua este susținută de însăși natura noastră ultratehnologă,
adică direcția în care am evoluat noi și societatea noastră a cărui marcă (chiar și în cea mai mică
proporție) suntem. Motivul îl reprezintă nevoia atât a cititorului cât și a autorului de a comunica
indirect, prin poezie, pentru că numai prin cei doi se poate produce evoluția poeziei, exact ca 2
persoane care folosesc o bicicletă cu pedalat în tandem. Noi înlocuim parțial sau total, prin aceasta,
poezia cu tehnologia.

În același timp, această nevoie de comunicare implică și mediul de formare al scriitorului, deoarece
el este un produs (într-o anumită măsură) a societății lui, indiferent de acțiunile lui (chiar și,
presupunem, că scriitorul s-ar inzola de societate, pe o insulă), el tot s-ar comporta și ar gândi ca
generația în care s-a născut. Acest proces de introducere în soecietate se produce astfel:

1. Motivele

O dată, pentru că procesul de dezvoltare al scriitorului (și al oricărui om) începe de la momentul
nașterii lui, moment din care, el începe, până la sfârșitul vieții lui, să învețe. În prima parte, cea a
copilăriei, el preia informațiile în orice formă ar fi ele și indiferent de conținutul lor, iar, prin urmare,
acest proces de receptare a lor îi modelează comportamentul și gândirea încă din primele momente
ale nașterii lui.

Până când subiectului respectiv nu-i se va fi dezvoltat capacitatea de raționare și de restructurare a

informații primite de la societate, procesul acesta va continua, mai ales că, trebuie să luăm în
considerare și faptul că, în cazul unor scriitori, procesul se poate prelungi și, pe același raționament,
se și poate scruta, însă acest lucru depinde doar de mediul în care s-a născut, iar aici ne referim în
mod expres la părinți (care au o influență mult mai puternică decât restul societății).

A doua oară, procesul este irevocabil. El începe din momentul nașterii și nu poate fi oprit, iar chiar
dacă ar putea fi oprit, el tot ar purta pecetea societății anterioare, deoarece la rându-I, părinții care l-
au născut, sunt și ei tot un produs al societății lor. Totodată, procesul nu poate fi oprit pentru că
scriitorul, copil fiind, nu are capacitatea de raționare a evenimentelor care se produc din lume și
astfel, el ar prelua informația indiferent de calitatea sau cantitatea ei. De asemenea, observăm în
același timp că avem de-a face și cu două tipuri de societăți, din acest concept utilitarist, anume:
societatea exterioară (reprezentată de prieteni, nași, în definitoriu, lumea înconjurătoare sau lumea
societății) și societatea interioară (reprezentată de familie, adică de parinții copilului). Desigur că, în
privința acestui aspect, cel de-al doilea are o putere de influențare mult mai mare și definitorie
pentru cultura copilului, decât prima, a cărui infleuntă se produce oricum mai mult colateral, cel
puțin în perioada copilăriei.

Dar mai există și societatea generală, care reprezintă comportamentul tipic al societății respective și
cea particulară, care neagă, însă ea reprezintă doar o neacceptare a anumitor trăsături ale societății
respective și nu ansamblul ei. Se produc și schimbări în societatea ultratehnologă, în sensul că cele
două societăți se contopesc acum, eveniment care se produce pe fondul răspândirii culturii, fiind
mult mai accesibilă astăzi informația decât în alte epoci ale omenirii, lucru care le conferă mai multor
oameni posibilitatea de a-și descoperi pasiunile și aptitudinile mult mai devreme; dar și datorită noii
forme pe care cultura îmbracă, cea digitală, care poate fi mult mai atractivă pentru persoanele care
doresc să fie în pas cu moda.

2. Modul de producere

Copilul este introdus în societate în mod natural, societatea îl primește cu mâinile deschise pe
proaspătul ei membru, iar după ce copilul va avea capacitatea de raționare, și una relativă trebuie să
menționăm, va debuta și cel de-al doilea proces al introducerii lui în societate, odata ce el a fost deja
primit de către părinți (societatea interioară). Acum, copilul își cunoaște proprii lui colegi de
generație, iar aici, în funcție de cultura formată și primită de la părinți, el își va accepta prietenii în
funcție de aceasta și-i va respinge pe cei care nu i se conformă. Totodată, chiar dacă subiectul nostru
nu va îmbrățișa tipul de comportament al celor pe care nu-i acceptă, acest lucru nu înseamnă că el
nu va prelua sau adopta acele trăsături ale societății generale menționate anterior, întrucât el nu are
capacitate deplină de raționare, ci una relativă. Astfel, în această perioadă a vieții lui, copilul va
prelua oricum comportamentele și tipul de gândire de la societatea generală, deoarece el nu are încă
aptitudinile necesare de oprire a acestui proces.

Astfel, acestea fiind spuse, rezultă, în continuarea raționamentului logic enunțat la început, scriitorul
are nevoie de un model, modelul fiind chiar societatea în care s-a născut (respectiv generația lui)
pentru a crea un nou tip de literatură sau poezie, pentru a dezvolta literatura prezentă – acest lucru
îi conferă autorului originalitate, întrucât însăși societatea lui, cea în care trăiește el, este originală.
La rându-i, societatea îi oferă scriitorului publicul, care are simplul rol de a-și exprima opinia față de
creația autorului. Scriitorul primește această informație, iar în funcție de ea (chiar dacă într-o măsură
mai mică), el își continuă opera, creațiile sale (desigură că trebuie să existe și un proces de selectare
a informației primite, întrucât nu toate au același nivel de calitate). Acesta este de fapt procesul de
comunicare dintre autor și scriitor, care dacă este rupt, dezvoltarea literaturii se oprește.

Ultima parte a procesului de introducere în societate o reprezintă sfârșitul, momentul în care copilul
intră in perioada adolescentină sau cea de adult. De fapt, ultima etapă este chiar perioada de
tranziție dintre cele două, aici, după ce societatea și-a pus amprenta asupra scriitorului (persoanei),
el are posbilitatea de a opta pentru viitorul lui mediu social, deoarece în acest punct el nu este încă
pe deplin dezvoltat. De fapt, această alegere reprezintă chiar viitoarea lui carieră profesională,
familie, în fond, destinul pe care și-l va alege.

De asemenea, un al doilea rol pe care îl îndeplinește societatea este acela de simplă existență și este
unul natural. Prin simplul fapt că societatea este prezentă, scriitorul are o sursă din care să se inspire
și să-și creeze opera și creațiile lui, mai mult, scriitorul este în sine un produs natural și original al
societății în care trăiește.

3. Ce se întâmplă cu adevărat cu noi, ultratehnologii, când folosim tehnologia

După cum vom arăta mai târziu în manifestul nostru UTILITARIST, lipsa de comunicare nu există în
fapt, pentru că nu mai este percepută de noi astfel, iar noi nu mai putem vorbi în acest punct de o
lipsă de comunicare, ci de o comunicare proastă.

Să luăm un exemplu foarte simplu, concret: când noi comunicăm prin telefon cu o persoană, noi ne
imaginăm în mintea noastră respectiva persoană, în sensul că ne formăm o anumită perspectivă
asupra lor (o imagine) și o vedem ca atare.

 DESPRE COMUNICAREA DIGITALĂ

Perplexitatea noastră apare abia în momentul în care ne întâlnim cu acea persoană față în față, după
ce ne petrecem ore în șir împreună în lumea digitală, și după care trecem în lumea reală. Atunci e
momentul când imaginea formată de noi înșine, în minte, în timpul comunicării cu ea, ni se dărâmă,
ne este ponegrită de realitate. Aceasta este ostilitatea realității în raport cu comunicarea prin
dispozitive. Mai mult, există în aceste discuții cu persoana vizată formarea unor legături digitale, le
vom denumi, care nu există în realitate, sau care ne produc senzația că ar exista, tocmai pentru că
noi încercăm să ne imaginăm cum ar arăta o astfel de convorbire.

Deci, atunci, ce căutăm noi de fapt?

Crearea unei legături fizice cu persoana vizată.

Noi nu reușim niciodată, chiar dacă încercăm mereu inconștient (ca un automatism, am putea zice),
tocmai pentru că încercăm prin ceva abstract formarea unui lucru material, iar prin urmare, mintea
noastră răspunde la aceste necesități și încearcă să le creeze. Inconștientul nostru ne dă semn în
momentul întâlnirii față în față că acea legătură creată prin abstract (adică telefonul, în speță), nu
există decât sub o formă abstractă (deci nu chiar imaginară, pentru că e reală persoana cu care
discuți), creată mai mult sau mai puțin de fiecare dintre subiecți (impactul diferă de la o persoană la
alta, din cauza diferențelor noastre).

 COMUNICARE ȘI PERCEPȚIE

De asta spun că nu există o lipsă de comunicare reală, ci doar o percepție diferită, inconștientă a
oamenilor. Sursa ei este mintea, în care ni se formează involuntar imaginea persoanei cu care
discutăm.

În realitate, ceea ce creează, în acest context, comunicarea este doar o legătură superficială și
abstractă, care există sub forma unor sentimente transmise de la un subiect la celălalt, ca mesaje
depozitate în mintea noastră.

Însă, ele nu formează o legătură concretă, durabilă și adevărată, ci doar una aparentă, pentru că ea
(în orice exemplu) este întotdeauna o emoție digitală, falsă, creată de discuții artificiale, de mesajele
digitale trimise între noi.

Deci, avem de-aface cu o nouă emoție, o emoție digitală, nemaîntâlnită în epoca noastră.
Noi nu ne dăm seama, dar această emoție digitală există și a început să se înrădăcineze involuntar în
sufletul nostru. Prin simplul fapt că oamenii au început să publice pe diferite rețele de socializare,
poemele lor (și nu contează calitate sau cantitatea în acest context), , dându-le drumul liber în lumea
digitală, în văzul publicului larg, au dat naștere emoției digitale, inconștient.

Să oferim un alt exemplu aici, de emoție digitală: dacă o persoană scrie un poem și-l publică pe un
grup de persoane de pe Facebook, iar mai mulți indivizi îl citesc și-l găsesc plăcut, atunci spunem că
le-a produs o emoție umană. Dar, dacă persoana care a publicat poemul, adică autorul digital,
postează și mai multe poeme pe același grup de Facebook, iar poezia produce în continuare plăcere,
adică emoția umană, acelorași persoane cărora le-a plăcut și primul poem, atunci vorbim deja
despre o emoție digitală, pentru că e cu un cu totul alt tip de emoție.

În realitate, noi vorbim în același timp despre două tipuri de emoții care se produc și trăiesc
înlănțuite, una prin alta: emoția umană și emoția digitală. De fapt, ambele se produc încă din primul
moment, al primului poem receptat de cititor (digital), pentru că comunicarea are loc printr-o
legătură abstractă dar concretă; este vorba, de fapt, despre aceeași legătură menționată de noi în
primul exemplu cu telefonul, doar că aici vorbim despre poezie; mai concret.

Prima emoție, emoția umană, se produce prin poem, prin cuvintele autorului adresate către cititori,
iar ea este o emoție obișnuită, la fel ca oricare altă emoție produsă de un poem, nimic anormal.

Cea de-a doua emoție, emoția digitală, este diferită nu numai prin legătura produsă în mod abstract,
dar și prin canalul de comunicare diferit, pentru că persoana și mesajul există, dar, în acest caz,
vorbim despre crearea unei comunități; o comunitate formată din legături digitale și abstracte.

Comunitatea, totuși, are nevoie de o bază pentru a se crea legăturile definitorii: poezia.

Cu cât devine această comunitate mai strânsă, cu atât ele cresc în numar de persoane, grupurile
devin mai mari. Astfel, în timp, firele care leagă autorul digital al poemelor de ceilalți se înmulțesc.

Diferența majoră dintre acest mod de comunicare digital și o carte este modalitatea de
interacționare. Dacă autorul trăiește, atunci el are posibilitatea de a interacționa cu ceilalți, la fel ca
în exemplul nostru de mai sus cu telefonul, iar astfel legăturile chiar pot spori. Un autor digital ar
putea, de exemplu, trimite un mesaj pe Facebook oricând internauților, la orice oră și din orice colț
al lumii, celorlalte persoane din comunitate. Creează, deci, o emoție digitală (prin dispozitivul
electronic, legătura abstractă) și umană (prin compasiune); pe când, un autor al unei cărți, fie și el
contemporan, nu ar reuși să transmită niște mesaje decât prin însăși prezența lui într-un anumit loc,
iar rareori prin scrisori.

În plus, autorul (digital) poate folosi și alte căi de comunicare: în afară de simplul mesaj, ar mai putea
fi și printr-o cameră video, care sporește legătura dintre cei 2 mai apropiată. Am putea spune că ea e
mai puțin superficială și își pierde relativ caracterul ei abstract, nemaifiind poziționat într-un spațiu
nedefinit.

De aceea, și UTILITARISMUL ARTISTIC dorește să creeze o astfel de comunitate.

Dexul definește comunitatea ca un “grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață
comune; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc.”; și comunitatea noastră se încadrează
în definiție; prin interese, înțelegem poezia și dorința de comunicare dintre persoane, iar prin
locuitori, ne gândim la totalitatea persoanelor dintr-un grup de Facebook. În toate aceste cazuri
vorbim despre o emoție digitală și umană, datorită existenței compasiunii, sau datorită simplului
sentiment transmis de poezie.
Estetica poeziei UTILITARISTE

Fondul poeziei.

Fondul nu are multe caracteristici, în virtutea principiul formei împotriva fondului. În perioada
noastră ultratehnoloagă forma este mult mai importantă ca fondul. Așa cum am arătat în “forma
poeziei”, versul nu mai înseamnă o simplă imagine, o simplă aliniere a unor versuri pentru a
desemna ceva vizual, ci dimpotrivă, în utilitarism versul înseamnă sentiment, ea desemnează o stare.

Versul este însăși exprimarea ideii, am putea spune chiar că stihul este la fel de important ca însăși
substanța poeziei (dacă are una, pentru că există și poezii care nu caută un sens, ci o simplă
manifestare a emoției, care se bucură de altfel, în epoca noastră, de o mare popularitate). Sensul
primordial în poezia utilitaristă va fi (și va rămâne astfel) de a trimite sentimentul autorului direct
către cititor, prin mai multe canale de comunicare și de a-l face pe acesta să înțeleagă cât mai bine
sensul poemului; deci autorul de acuma se va implica el însuși în această comunicare cu cititorul,
pentru a-i da poemului un caracter cât mai personal.

Deci căutăm și apropierea, dar și formarea unei legături cât mai puternice între autor-cititor, pentru
a forma acel tip de societate utilitaristă și relații utilitariste menționate de noi în manifest. În plus,
spunem că vor trebui mai multe canale de comunicare, pentru că există două tipuri de prezent pe
care le vom prezenta mai târziu în manifestul nostru UTILITARIST.

Canalele de comunicare diverse sunt un mod eficient de a ne plia pe necesitățile societății

ultratehnologe de astăzi (adică de a ne accepta natura noastră), care comunică și prin telefon,
calculator, leptop, tabletă, camere video, microfoane șamd., astfel, pentru a crea un mediu
confortabil pentru utilitariști trebuie să există cât mai multe moduri de a comunica pentru aceștia,
deci de a le oferi mai întâi posibilitatea și de a le crea cadrul necesar de exprimare.

În cadrul aceluiași principiu al formei împotriva fondului, este important de știut că se recomandă
folosirea neologismelor. Trăim într-o epocă în care Globalizarea a devenit una dintre principalele
forțe ale lumii, una dintre puterile care conduc direcția în care se îndreaptă astăzi epoca noastră, iar
aceea este, după cum am putea intui, Internetul. Internetul a devenit o entitate (o numim astfel
deoarece nu știm cum altfel i-am putea spune), ba chair am putea merge până într-acolo încăt s-o
numim ființă, întrucât lumea digitală este populată (chiar dacă abstract) de oameni; or, o entitate
care conține alte vietăți în interiorul ei, poate fi considerată ființă, întrucât fără oameni (acei clienți
fideli ai Facebookului, Instagramului etc.) nu poate exista Internetul, deci aceasta din urmă este o
conditiție intrinsecă și esențială pentru însăși existența Internetului. Din moment ce chiar limba
oficială (cum am putea-o numi) a Internetului este Engleza (fie ea engleză americană, britanică sau
engleza australienilor) este lesne înțeles că și literatura ar trebui să folosească astfel de cuvinte
englezești, de neologisme, chiar și acele neologisme care încă nu au intrat oficial (adică acceptate de
Academia Română) în vocabularul român. Autorul (și utilitaristul) este liber să le folosească, ba chiar,
după cum am menționat deja, este recomandabil acest lucru. Internetul face parte din viața
cotidiană a utilitariștilor (și omului ultratehnolog), acesta se naște cu el și deci nici nu ar putea fi
ignorată altfel de literatură (și de artă). Prin urmare, principiul reprezintă o excepție de la regulă.

O altă însemnată idee pe care ar trebui s-o menționăm în estetica utilitarismului, respectiv fondul
poeziei, este conceptul de unitate prin diversitate. Va fi considerată una dintre elementele de bază
ale utilitarismului. Conceptul urmărește, în primul rând, să păstreze o unitate desăvârșită în curent,
în ciuda tuturor autorilor (inclusiv cititorilor, căci ce ne-am face fără ei?) care sunt foarte diverși în
personalitățile lor, nivelul lor de competență (cultural, profesional etc.) șamd. De aceea, pentru ca
utilitarismul să nu degradeze într-un curent haotic, de avangardă și distrugător, vom avea în vedere
câteva elemente care vor ține în legătură toți autorii, tocmai pentru că în acest fel, legăturile create
dintre oameni se distrug mai greu și au principalul avantaj de a fi durabile.

Primul de acest fel (elementul comun esențial): este scopul utilitarismului, respectiv cel de a-l
promova împreună cu toate ideile ei, estetica ei, viziunea ei șamd. Autorii, după cum am menționat
deja, sunt liberi să-și aleagă propria lor formă de exprimare (dacă condițiile utilitarismului nu
exprimă contrarul și nu sunt imperative, altfel acestea din urmă vor fi aplicate cu prioritate).

Desigur că utilitariștii vor trebui să se folosească de libertatea dată de ultratehnologism (și utilitarism
prin excelentă), dar rămânând (nu obligatoriu și constant) între coordonatele utilitarismului (cum le-
am desemnat și până acum în manifestul nostru).

Așadar, putem spune că utilitaristul (și implicit ultratehnologistul) are o libertate largă, acest
catharsis care se manfiestă în toate planurile (cum ar fi cel expresiv, dar poate fi și oricare alta), dar
cu care autorul trebuie să știe ce să facă, deci să fie conștient că această libertate (care poate fi
uneori excesivă) prezintă posibilitatea de a conduce spre anarhie și, prin urmare, spre
(neo)avangardism. Acest concept însă nu limitează apariția unor tăsături (neo)avangardiste (precum
fracturarea textului), ci acest concept urmărește doar păstrarea unei unități într-un curent marcat de
o diversitate care, înainte de toate, primează. Lucru pe care îl găsim de altfel normal, obișnuit pentru
epoca noastră, o epocă marcată de un egocentrism aparte (menționat deja în repetate rânduri în
manifestul nostru).

Prin urmare, urmărim cu prisosință creșterea și menținerea durabilității curentului utilitarist, un

curent care, de altfel, se va manifesta pe toate planurile artei, dar și cele din afara artei (sau
considerate astfel). Așa este văzut curentul utilitarist de noi.

De altfel, utilitarismul va aduce în prim-plan, desigur, într-un mod diferit și cu niște conotații create
pe spiritul omului ultratehnolog și anume, metafizica. Intrând pe scena artei, cu gândul că
sentimentul înseamnă și o anumită sensibilitate metafizică, în care, după cum am mai menționat
deja, poezia trebuie să atingă întreaga societate, fără considerente de timp, ori spațiu, tot ce
contează este transmiterea emoției conform coordonatelor utilitariste (adică mișcarea ei între
coordonate stabilite de utilitarism), sau, mai simplu, în mod utilitarist.

Teoria esteticii ”împotriva” fondului

Deși prezentă și în poezie, dar resimțită cu și mai multă forță în proză, tendința autobiografică și
orgoliul accentuat (poate nejustificat uneori) al utilitariștilor ne duce spre un mod de viață
caracterizat numai de propria trăire a existenței, dublată de o ignoranță specifică generației. Astfel,
devine un unic mod de trăire la maximum a vieții, a propriilor noastre plăceri (deși nu oricare).
Transformat într-un discurs al autorului, lipsit și neinteresat de părerile altora (acest altora este
lumea). Utilitariștii nu caută în esență un răspuns (nu cel puțin în mod obligatoriu), am putea spune
că este mai mult o stare de cunoaștere exactă a realității, dar confuză totodată.

Este a ști încotro este direcția (pentru că reprezintă un sentiment în sine), dar a nu ști dacă-i și
corectă. Utilitariștii vor, în definitiv, doar să trăiască și să simtă (cu accent pe ultimul).

Pentru că numaii în acest fel se poate atinge adevărata trăirea și curățare a sufletului uman de
ultratehnolog (care este totodată o boală, dar și o fericire, o componentă a noastră sau, cel puțin, a
primei generații utilitariste).

În comparație cu generația anterioară, aceasta s-a folosit, pentru trăirea autentică, de aproape
orice formă sau mijloc ca să atingă acea emoție. Însă, fiind haotic și nestructurat, neavând o idee
clară, această fracturare (fiind și violentă) a început să fie văzută ca singura modalitate de trăirea
obiectivă. Noi nu putem accepta o astfel de atitudine, întrucât ea este de la bun început aflată în
contradicție cu principiile utilitarismului, care prin propria ei coordonare se dorește a fi cât mai puțin
exagerată, de a degenera spre o altă manifestare rea a utilitarismului.

Mai exact, nu se dorește deraierea de la ideea vindecării sufletului uman de ultratehnolog (și de
celălalte vicii).

Oricum, un al doilea motiv ne-ar arăta că o astfel de poezie a generației anterioare este
autodistructivă prin ea însăși; o poezie incosecventă poate supraviețui timp de generații (chiar
modificându-și forma), dar una caracterizată prin anarhie ar muri din prima generație, întrucât nu
oferă stabilitate (chiar istoria ne oferă suport în acest sens, prin simplul fapt că revoluțiile nu durează
decât câțiva ani). Pe lângă argumentele invocate anterior, cel căruia-i dăunează cel mai rău această
manfiestare a poeziei este poetului însuși, ceea ce din punctul nostru de vedere (adică al
utilitaristului) este inacceptabil. Aceasta este teoria esteticii împotriva fondului.

Fiind încă prezenți la partea estetică a manifestului nostru, ne-am putea permite să mai facem și
câteva observații cu privire la generația anterioară, tot cu scopul de a evidenția noile trăsături ale
utilitarismului.
Separația artelor/literaturii

Proza utilitaristă

----

Poezie utilitaristă

În sfera poeziei ar trebuie să vorbim despre una dintre marile trăsături ale UTILITARISMULUI
LITERAR, anume că: ea poate fi o sumă de gânduri haotice, inconsecvente, fără ca sensurile unui vers
să fie legat de următorul, dimpotrivă, ea poate avea orice structură, după cum crede și autorul de
cuviință; adică după cum s-ar potrivi, conform cu tipul, tema, ideea șamd. a poeziei scrise de el. Însă,
există o condiție (pentru această libertate) ce trebuie respectată întotdeauna, aceea de a ascunde
(poemul) o realitate și o logică cu totul aparte din caracterul vieții omului ultratehnolog, care este o
viață prin ea însăși haotică și chiar, în general, confuză.

Motivul unei asemenea atitudini sălăsluiește în chiar lipsa de semnificație și importanța pe care o
acordă viselor, ultratehnologii, mergând chiar până la sensul vieții; acesta din urmă (motivul, ceea se
ascunde) poate fi oricare, atâta timp cât ea își produce utilitatea lui, adică, atâta cât timp ea este
benefică utilitaristului (deci și cititorului, și autorului).

Totodată, trebuie să menționăm că ea ar putea să nu fie benefică în realitate (adică să aibă o falsă
reprezentare asupra calității obiectului respectiv), dar ca omul ultratehnolog să nu o considere astfel.
În acest ultim caz, autorul continuă această atitudine. Prin urmare, observăm că, pentru un astfel de
scriitor (dar și pentru toți oamenii din generația lui), realitatea proprie (adică cea subiectivă) are o
valoare mai puternică decât cea concretă (adică cea obiectivă). De aceea, considerăm că și poezia ar
trebui să aibă aceeași trăsătură, respectiv aceea de promovare a propriilor idei despre lume,
fenomen care în timp va duce apariția unei noi specii de literatură în acest domeniu (deocamdată
necunoscut nouă, dar va apărea, căci asta este ceea ce urmărim prin această trăsătură a
utilitarismului).

- desi ma gandesc eu aici ca as putea crea un curent numit: subiectivism, parte tot a
utiltarsimului, in acest fel as putea duce mai departe, deci sa imi asigur un mod durabil al
acestui curent al meu, pentru ca trebuie sa urmaresc ceea ce stiu eu si am scris la inceputul
manifestului; nota pe marginea utilitarismului -

Tot în poezie considerăm că pauzele din structura textului sunt anormale.

Dacă ele apar însă, atunci înseamnă că autorul simte nevoia unei explicații, rezultat al unui suflet
chinuit de sine însuși, poate confuz, iar creatorul, prin propria lui explicație introdusă în poezie (adică
prin intermediul textului), își reafirmă (spunem că prima afirmare este la nivelul minții, al individului
însuși) ideile și sentimentele. Astfel, utilitarismul nu numai că ajută prin versurile sale, stihuri care,
după cum bine știm, măsoară intensitatea sentimentului și o explică utilitaristului (pentru că, după
cum am spus, noi toți suntem utilitariști); în plus, mai are o a doua funcție, cea dea a da explicații
cititorului cu privire la propria operă, care are drept sursă tot autorul, din moment ce doar el își știe
sinele.

Diferența, în raport cu celălalte poezii de până la utilitarism, constă în aceste explicații cerute de
starea de frenezie a sufletului creatorului.

Explicăm mai jos cauza acestei măsuri.

Omul nu trebuie considerat a fi un om coerent, clar și sigur în propriile sale acțiuni, el este un produs
al vieții haotice, iar prin urmare, însăși gândurile lui, cu predilecție gândirea obșinuită sau
funcțională, devin haotice.

Cugetatul omului utilitarist se naște din această lume, el nu are un sistem de idei, iar ideile însele nu
trebuie să fie legate, înlănțuite. Oamenii trăiesc în concordanță cu mașinile, cu roboții.

Din cauză că aceste mașini utilizate zilnic au în esența lor funcții și comenzii, în număr limitat de
altfel, creează un anumit tipar omului ultratehnolog, adică o anumită obișnuință, un sistem de lucru
din tiparele căruia acesta nu mai iese. Această obișnuință digitală este una unică și normală în același
timp; prima, pentru că este singura obișnuință care te poate transpune într-o altă lume, o lume
abstractă, dar reală și, uneori, actuală; a doua, pentru că este o obișnuință ca toate celălaltele (cum
ar fi exercițiile de dimineață, cafeaua, țigara șamd). Acest homo digitalis nu mai este preocupat de
realitate, ci de însăși propriile lui plăceri, fie ele benefice sau nu; în definitiv, ea duce la egocentrism.

În același timp, tehnolgia este folosită de noi atât de mult, încât devine o parte din noi. Drept
urmare, fiind o componentă a structurii noastre, noi îl percepem ca atare și ne lăsăm sentimentele în
interiorul acestor spații, altfel spus, noi ne consumăm. Din acest punct, aceste dispozitive devin un
loc intim pentru noi, dovadă și reacțiile noastre când găsim o persoană uitându-se prin dispozitivul
nostru în mod liber și fără un acord prealabil al noastru; reacția are loc pentru că ne simțit
descoperiți. La fel trebuie să fie și poezia: un loc intim, greu de străbătut, complex prin originea lui,
dar care necesită (după voia autorului) o eliberare, iar acea eliberare o găsim în acordul lui către
lume de a vedea creația lui.

Am putea spune că seamănă cu abstracția gestuală din expresionismul abstract, în sensul că poezia
(datorită modului ei haotic) trece într-un al expresiei libere și incosecvente a sentimentelor și ideilor
(ultimele pot fi oricare și nu trebuie să fie coerente, nici să aibă o cauză sau o origine, ele trebuie
doar să existe).

De asemenea, faptul intimității în acest locuri digitale sau tehnologice merge într-atât încât ea
devine un loc în care omul, datorită simțului de normalitate resimțit, se eliberează. Frustarea,
suferința și alte sentimente negative asemenea sunt refulate pe internet, știind în conștientul omului
tehnolog că acestea vor fi văzute și de ceilalți tehnologi de pe Facebook.

Prin urmare, putem spune că internetul devine un loc al sentimentelor atât positive, cât și negative,
întrucât există și simpatie (ca în exemplul dat de noi), fericire, prietenie șamd., adică un cadru al
socialului continuu, o lume care poate fi accesată oricând. Astfel, omul ultrateholog face parte din
două lumi deodată, cea reală a lumii înconjurătoare, dar și lumea digitală, parte a unei a doua lumi
abstracte (iar nu imaginare) și reale în același timp.

Mai pe scurt, oamenii sunt hiperconectați, ultraconectați, adică conectați continuu.

Deci există chiar două tipuri de prezent, un prezent digital (abstract), și un prezent real (concret).
Datoria care revine Utilitarismului aici este aceea de a valorifica timpul digital în detrimentul celui
real, întrucât oricum oamenii ultatehnologi ajung să-și petreacă mai mult timp pe această lume
digitală, decât cea concretă; iar diferența prin care Utilitarismul se delimitează și rupe complet de
celălalte curente este chiar acest prezent, acest om ultratehnolog care nu se aseamănă cu niciun alt
tip de om al epocilor precedente.

De asta spunem că este o nouă epocă, tocmai pentru aceste trăsături. Datoria noastră este de a veni
și a observa acestea, de a le aduce în prim plan (deci mai mult decât a le scoate în evidență), de a le
valorifica, iar curentul artistic Utilitarist va fi prima generație a acestei noi epoci, adică ea, generația
utilitaristă. Acum am ajuns și la o a altă esență a utilitarismului, adică de ce spunem că este cu
adevărat necesar acest curent și de ce este el atât de important. Acest nou prezent are legătură
direct cu lipsa de comunicare, o comunicare acceptată de ultratehnologi și care nu se vrea înlăturată,
dar combinată sau înlocuită (cel puțin) cu altceva, pentru a scăpa de această lipsă de comunicare. De
fapt, în realitate nici măcar nu există o lipsă de comunicare, pentru că ea nu mai este astfel resimțităl
de ultratehnolog. Prin asta (dar și prin caracterul unic al omului ultratehnolog detaliat în tot
manifestul) curentul se distanțează de oricare altele, prin asta se distanțeaza homo digitalis al nostru
de toți predecesorii lui (dar vom prezenta și celălalte motive mai jos). El dorește comunicarea
adevărată, dar nu o realizează, pentru că el are impresia că acea comunicare căutată de el este deja
prezentă și utilizată de el. Prin urmare, nici UTILITAIRSMUL ARTISTIC al nostru nu-l mai percepe ca o
lipsă de comunicare, ci ea devine o comunicare proastă, care nu este benefică în toate, dar care ne
este cu siguranță necesară, necesară naturii noastre în primul rând. De aceea, noi nu dorim să o
anulăm, să o ștergem, ci să o schimbăm în altceva, să-i schimbăm forma și, deci, să o transformăm,
păstrându-i în același timp esența ei, adică nevoia de comunicare continuă. De aceea, curentul
nostru va permite utilizarea internetului pentru a ne atinge acest scop, poezia va fi implementată în
acest mecanism complicat numit internet, o cu totul altă lume.

Tiparul în care se încadrează homo digitalis este unul unic în istoria omenirii și a literaturii. El nu
seamănă cu nimic tocmai pentru că are un context unic, special în care se creează, acela al
ultratehnologizării dublat de efectele globalizării (acea diversitate care trebuie ordonată, menționată
deja în manifest, prin concepții și principii noi). Oricum, sentimentele omului sunt haotice, ele apar
în sufletul omului spotan și în același fel dispar. Ele nu pot fi controlate, ci doar (re)direcționate.
Aceasta este credința noastră. Prin urmare, dacă totul este în anarhie, de ce ne-am mai chinui
încercând să le ordonăm și să le dăm o anumită formă, dacă deja am le-am acceptat pe ele însele
prin natura lor? Pentru că ar degenara în tiranie. Nimic nu supraviețuiește dacă nu păstrează și o
anumită ordine, cel puțin între anumite coordonate sau limite. Totodată, pentru a nu îngrădi
libertatea ne folosim de concepții și principii noi, unele imperative, iar altele sunt lăsate la propria
apreciere a autorului. Asta încercăm noi să facem, utilitariștii.

Tot la capitolul poezie (deși ceea ce urmează să spunem s-a extins și alte genuri de literatură) trebuie
să spunem că utilitarismul își propune să curețe răceala din textele literare, răceală dată de
literalismul folosit excesiv, care pare să-și extindă rămurile și către noii poeți veniți din generațiile
mai tinere; acest lucru perpetuează aceeași lipsă de program estetic, redându-i parcă mereu
vigoarea. Fără exagerare, am putea spune ca devine o tradiție, preluată intențional sau nu, nu ne
interesează. Curentul nostru va elimina aceasă lipsă de coordonare, total haotică, dar specifică
vremurilor noastre, lucru pe care-l vom face prin intermediul principiilor deja menționate la
începutul manifestului.

 EXPERIMENTUL LIBER
Din nefericire, criticul Marin Mincu, prin cenaclul Euridice, a realizat în mod mai mult sau mai puțin
indirect, această lipsă de program estetic, prin faptul că el a lăsat să continue spontaneitatea noii
generații, de fapt, generație născută din aceasta. Nu dorim să spunem că sus-menționata trăsătură
nu ar fi obligatoriu benefică pentru generația doămiistă, dar pentru că nu a fost dozată, a condus
spre decădere, o lipsă și mai puternică de organizare, fiind, de la bun început, spontaneitatea un
sentiment cu scurtă durată de viață. Acestă emoție era benefică pentru debutul curentului, chiar în
spiritul jucăuș al acestuia (de fapt, un produs al ei). De aceea, noi nici nu încercăm să exagerăm cu
acest spirit ludic.

Caracteristica nouă a ludicului în utilitarism. Utilitariștii, fiind niște spirite sensibile, blânde în
realitate, ele ajung să mascheze până și sinceritatea, în poezie, prin joc, prin atitudinea ludică
exagerată, dusă la extrem, chiar și o atitudine copilărească este valabilă. Noi suntem sinceri, dar
mascăm datorită acestor emoții puternice (indusă și de frica de a fi răniți, conștienți de arma
noastră, de forța posibilă a sentimentului), iar nouă ne este frică uneori în a ne arăta adevărata față.
Atunci, gluma, jocul rămâne singura noastră cale de scăpare, de a face mișto pe seama fricii, pe
seama morții, totul pentru a supraviețui.