Afiliere, Atractie, Iubire

Afiliere, atracţie, iubire 15
Afiliere, atracţie, iubire Termeni cheie
accesibilitate
Acest capitol abordează următoarele probleme:
afiliere
 nevoia de interacţiune socială
atractivitate fizică
 nevoia de afiliere în situaţii de stress şi anxietate; atracţie inter-
teoria lui Schachter despre tensiunea împărtăşită personală
 efectele izolării şi povara singurătăţii atribuiri consolidante
teorii despre atracţia interpersonală: echilibrul atribuiri dizolvante

cognitiv, învăţarea prin condiţionare, schimbul auto-dezvăluire
social, echitatea componenţa
tridimensională a
 factori care influenţează atracţia interpersonală: iubirii
atractivitatea fizică, proximitatea, reciprocitatea, echitate
similaritatea, accesibilitatea, nevoia de efectul simplei
complementaritate expuneri
 tipuri de relaţii apropiate: simpatie şi iubire, relaţii gelozie
de schimb şi de comuniune, stiluri de ataşament investiţie psihologică
 forme de iubire: teoria lui Sternberg despre ipoteza potrivirii
componenţa tridimensională a iubirii; iubire iubire partenerială
pasională şi partenerială iubire pasională
 probleme relaţionale: sexualitate şi mariaj; gelozia; nivel de comparaţie
comunicare şi conflict; destrămarea unei relaţii nivel de comparaţie
a alternativelor
Întrebări directoare penetrare socială
Cât de important este rolul părinţilor şi al atmosferei proximitate

familiale în viitoarea comportare a copilului în reciprocitate
relaţiile sale sociale? relaţii de comuniune
Cum se explică nevoia noastră de interacţiune relaţii de schimb

schimb social
socială? Am putea trăi cu totul izolaţi de ceilalţi?
similaritate
 De ce se simt, în general, oamenii atraşi unii de
singurătate
alţii?
stereotipul ‘ce-este-
 De ce fiecare dintre noi este atras numai de frumos-este-şi-
anumite persoane, în vreme ce altele ne sunt bun’
indiferente sau chiar dezagreabile? stiluri de ataşament
 Ce factori influenţează evoluţia relaţiilor noastre strategie minimax
sociale? transfer de excitaţie
16 Psihologie socială
 Există numai deosebiri pur cantitative sau şi

deosebiri calitative între simpatie, prietenie şi
iubire?
 Există mai multe feluri de iubire?
 Ce raporturi se conturează între iubire şi căsătorie?
 Ce fel de probleme strică armonia cuplurilor şi cum
încearcă oamenii să le soluţioneze?
 Care sunt cauzele şi consecinţele ruperii unei
relaţii?
D eşi cu toţii trecem prin momente în care prezenţa celorlalţi ne oboseşte

şi ne enervează, dorind să fim lăsaţi în pace, singurătatea prelungită
este pentru toţi oamenii o experienţă dureroasă; nevoia de a fi împreună cu
alte persoane este adânc înrădăcinată în fiinţa noastră. Cum se explică
această universală nevoie umană de afiliere? De ce se simt, în general,
oamenii atraşi unii de alţii? De ce fiecare dintre noi este atras de anumite
persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar ne stârnesc
repulsie? Ce factori determină evoluţia relaţiilor noastre cu fiinţele cele mai
apropiate? Ce înseamnă a plăcea şi a iubi pe cineva? Există diferenţe
calitative între simpatie, prietenie şi iubire? Există mai multe feluri de
iubire? Iată câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă acest
capitol.
Nevoia de interacţiune socială

Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, ne-am putea întreba dacă o
viaţă de pustnic nu ar fi, măcar din când în când, mai simplă şi mai plăcută
decât aproape inevitabila noastră convieţuire cu ceilalţi, printre care destul
de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de
avantaje certe: ne-am face singuri programul, în funcţie numai de ceea ce
ne place şi ne interesează; nu ne-ar întrerupe nimeni; nu ar trebui să ne
acomodăm idiosincraziilor nimănui; nu am avea nici şefi care să ne
mâhnească, să ne jignească ori să ne terorizeze, nici copii mici sau părinţi
în vârstă, de care să ne simţim responsabili şi obligaţi moral să le acordăm
sprijin şi asistenţă; nu ne-ar cere nimeni să spălăm vasele murdare, să
ducem gunoiul, ori să cumpărăm lapte şi pastă de dinţi în drum spre casă,
chiar dacă nu avem nici un chef să o facem. Pe scurt, multe dintre motivele
mărunte de iritare din viaţa cotidiană ar dispărea dacă i-am evita pe ceilalţi.
Cu toate acestea, foarte puţini dintre noi ar prefera să trăiască în totală
izolare, departe de oameni. Oricât de banală, prea des citată şi
arhicomentată, ideea lui Aristotel, potrivit căreia ‘omul este un animal
social’, se dovedeşte a fi pe deplin întemeiată, fiind susţinută atât de probe
indirecte – efectele întotdeauna penibile ale izolării prelungite, cât şi de
probe experimentale directe – menite să dovedească, dar mai ales să
explice nevoia noastră de afiliere.
Efectele izolării
Putem înţelege cu destulă uşurinţă faptul că, imediat după naştere şi până
în pragul adolescenţei, copiii au absolută nevoie de grija celor mari – în
mod firesc, cei care le-au dat viaţă. Lipsiţi de asistenţă, copiii mici nu ar
putea supravieţui, căci sunt lipsiţi de mijloacele necesare autoconservării.
Puţini îşi pot imagina însă efectele devastatoare sub aspect psihic ale
izolării celor mici. Cazurile nefericite ale unor copii rătăciţi în păduri şi
crescuţi de animale sau condamnaţi de nişte oameni iresponsabili la
solitudine absolută sunt extrem de grăitoare în acest sens. Iată două astfel
de cazuri, relatate (în 1949) de către Davis. Anna a fost ţinută într-o
încăpere fără ferestre, imobilizată într-un scaun şi cu mîinile legate, drept
pedeapsă pentru a fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperită de
către autorităţi, s-a crezut că este surdă şi oarbă. Ulterior, s-a constatat că
auzul şi văzul îi erau intacte. Cu mare greutate, fetiţa a învăţat să comunice
în propoziţii scurte şi, înainte de a muri la numai zece ani, era capabilă să
îşi rezolve singură nevoile corporale elementare şi să înţeleagă nişte
mesaje simple. Isabelle şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o cameră
întunecată, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialişti care
au examinat-o au crezut că fata este surdă şi retardată mintal. Cu toate
acestea, ea nu numai că a învăţat ulterior să vorbească, ci a şi evoluat
suficient din punct de vedere intelectual pentru a reuşi să îşi încheie studiile
liceale. În cazul Isabellei, prezenţa mamei sale – chiar dacă ea însăşi
handicapată şi neputându-i acorda îngrijirea firească din cauza condiţiilor
de recluziune – s-a dovedit salutară, astfel încât fetiţa, spre deosebire de
Anna, a putut fi, în mare parte, recuperată. Nu acelaşi lucru se întâmplă, de
regulă, în cazul copiilor crescuţi de animale şi regăsiţi după câţiva ani
petrecuţi în sălbăticie. Cel mai adesea, aceşti copii nefericiţi îşi însuşesc
modul de viaţă şi comportamentul animalelor care i-au crescut (lupi sau
primate), fără a mai putea fi deprinşi să utilizeze limbajul articulat, să
gândească logic şi să adopte comportamentul uman, sfârşindu-şi zilele
după scurt timp petrecut „în captivitate“.
Izolarea poate avea efecte sufleteşti dramatice şi în cazul persoanelor
mature, fapt dovedit de relatările celor care au supravieţuit unor lungi
perioade de recluziune – voluntară sau fortuită: exploratori, alpinişti,
naufragiaţi, încarceraţi sau prizonieri de război. Studiind astfel de
experienţe, Schachter inventariază o serie de dificultăţi majore cu care s-au
confruntat toţi indivizii ce au petrecut mult timp în izolare totală.
 În primul rând, recluziunea generează o suferinţă psihică profundă,
care se amplifică o dată cu trecerea timpului, putând să ducă fie la o
apatie totală, fie la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.
 În al doilea rând, persoanele izolate îşi petrec din ce în ce mai multă
vreme gândindu-se la cei apropiaţi, cufundându-se în reverii legate de
aceştia, până când, în cele din urmă, reveriile se transformă în

halucinaţii.
 În sfârşit, dacă persoana izolată nu este în stare să se implice în
activităţi care să îi distragă atenţia de la obiectul reveriilor sale,
devianţele psihice pot deveni profunde şi ireversibile.
Nevoia de afiliere
Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum
considerabil de cercetări psihosociologice atestă faptul că, în calitate de
fiinţe sociale, oamenii sunt atraşi unii de către alţii. Muncim împreună cu
colegii noştri, ne distrăm laolaltă cu prietenii, convieţuim cu vecinii şi mulţi
dintre noi ne dorim şi ne angajăm formal să îmbătrânim alături de membrii
cei mai apropiaţi ai familiei noastre: soţ / soţie, copii, nepoţi etc.
Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a
stabili contacte sociale cu ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte
intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare că fiecare dintre noi este
motivat să stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune socială
– alternând clipele şi situaţiile în care dorim cu ardoare prezenţa celorlalţi şi
momentele în care dorim să fim singuri – oarecum analog modului în care
corpul nostru îşi menţine stabilitatea calorică. Bibb Latané şi Carol Werner
au constatat că şoarecii de laborator sunt mult mai predispuşi să se apropie
de semenii lor după o perioadă de izolare şi mult mai ‘distanţi’ după ce au
petrecut mult timp la înghesuială. Studiile efectuate au sugerat că şoarecii,
la fel ca şi multe alte specii de animale, posedă un fel de ‘sociostat’ sau
‘termostat social’ menit să le regleze tendinţele afiliative.
Există mecanisme similare şi la oameni? Shawn O’Connor and Lorne
Rosenblood au experimentat pe un grup de studenţi, cărora le-au cerut să
poarte asupra lor nişte beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau
un semnal (în medie din oră în oră), participanţii notau dacă, în momentul
respectiv, se găseau efectiv în prezenţa cuiva sau erau singuri, precum şi
dacă, în acel moment, doreau să fie cu cineva sau nu. Rezultatele au arătat
că în două treimi din cazurile înregistrate participanţii s-au găsit în situaţia
dorită de ei; şi mai relevant este faptul că situaţia dorită de ei la un moment
dat îngăduia o predicţie destul de precisă a situaţiei lor actuale din
momentul verificării imediat ulterioare. Fie că studenţii îşi doreau clipe de
singurătate sau contacte sociale, de regulă reuşeau să îşi regleze nevoia
lor individuală de afiliere.
Oamenii pot să difere în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar
există momente în care cu toţii ne dorim să fim împreună cu semenii noştri.
Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensă euforie colectivă, fie momentele
de pericol şi restrişte. Mulţi îşi mai aduc aminte de năvala oamenilor pe
străzi imediat după căderea dictaturii ceauşiste sau după victoriile echipei
naţionale de fotbal la campionatele mondiale, când necunoscuţi se
îmbrăţişau cu frenezie, contopiţi într-un sentiment general de bucurie

copleşitoare; din ce în ce mai mulţi oameni, îndeosebi tineri, se adună,
după modelul occidental, în pieţele publice pentru a sărbători, pierduţi într-o
mulţime fremătând de optimism şi veselie, sosirea Anului Nou. Pe de altă
parte, după calamităţi naturale – inundaţii, cutremure, furtuni devastatoare
– sau în momente de criză politică, război, atentate teroriste etc. oamenii
simt, cel puţin în egală măsură, dorinţa de a înfrunta primejdia sau de a
compătimi victimele împreună. Aşa s-a întâmplat la noi după marele
cutremur din 1977 – când oamenii au dovedit o solidaritate impresionantă –
sau după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia
în august 1968 – când o mulţime imensă s-a adunat spontan în centrul
Bucureştiului pentru a-şi exprima îngrijorarea şi revolta. Mulţimi
impresionante din lumea întreagă s-au format de asemenea spontan spre a
trăi împreună durerea stârnită de moartea Prinţesei Diana sau de
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au distrus World Trade
Center din New York şi au avariat clădirea Pentagonului, făcând mii de
victime absolut nevinovate.
Când şi de ce dorim să fim împreună cu ceilalţi?
Acestea sunt însă evenimente rare şi cu totul deosebite, purtând o
încărcătură emoţională de mare intensitate, cu care nu ne întâlnim în mod
obişnuit. Ce se întâmplă însă în viaţa cotidiană, unde observaţia curentă
deosebeşte cu destulă uşurinţă şi claritate indivizii ‘sociabili’ – mereu
dornici de a fi înconjuraţi de lume şi care se simt bine în prezenţa altora, de
indivizii ‘singuratici’ – care nu se simt în largul lor atunci când sunt
înconjuraţi de lume, preferând cel mai adesea retragerea în intimitate?
Având în vedere această diversitate de oameni şi de situaţii, putem vorbi
despre anumite corelaţii sau mecanisme cauzale generale, de natură să ne
ofere o explicaţie teoretică a nevoii de afiliere?
În 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza că teama, îngrijorarea,
condiţiile stresante de orice fel constituie factori de natură să provoace şi
să amplifice nevoia noastră de afiliere. Conform teoriei emise de către
Schachter, un pericol extern stârneşte frica, ceea ce motivează subiectul să
caute şi să agreeze compania altor oameni, ameninţaţi de acelaşi pericol.
În studiul clasic al lui Schachter, menit să testeze starea de tensiune
împărtăşită, un grup de studente în psihologie au fost invitate să participe la
o serie de experimente în care li s-a spus că urmau să suporte şocuri
electrice. Participantelor din prima condiţie li s-a indus o stare de anxietate
intensă, prin anunţul că şocurile administrate vor fi dureroase;
participantelor din cea de a doua condiţie li s-a indus o stare de anxietate
redusă, fiind prevenite asupra unor şocuri electrice slabe, abia sesizabile.
După crearea celor două stări diferenţiate de anxietate, participantele au
fost anunţate că trebuie să mai aştepte circa zece minute, deoarece
aparatura mai necesita câteva mici ajustări. Fiecărei studente i s-a oferit
posibilitatea să aştepte începerea experimentului fie de una singură, fie în

compania unei alte participante. După înregistrarea tuturor opţiunilor,
experimentul s-a încheiat (vezi Cazul 1 din figura 8.1). Rezultatele au susţi-
nut ipoteza lui Schachter că dorinţa de a fi împreună cu altcineva se va
manifesta mai frecvent în cazul participantelor cu grad ridicat de anxietate:
20 dintre cele 32 de studente din prima condiţie au ales să aştepte cu
altcineva, pe când numai 10 din cele 30 de participante cu anxietate
scăzută au făcut această opţiune.
Schachter s-a întrebat apoi şi de ce oamenii speriaţi de iminenţa unui
pericol preferă să nu fie singuri. Se puteau emite două ipoteze: fie că
prezenţa altcuiva ar distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul
provocator de anxietate, fie că participantele la experiment doreau
compania datorită nevoii de comparaţie socială – căutând în cealaltă
persoană o sursă de informaţii şi un etalon cu care să îşi evalueze propriile
reacţii. În eventualitatea că prima ipoteză era corectă, oricine ar fi fost o
companie dezirabilă; în cealaltă eventualitate, nevoia de comparaţie socială
ar fi făcut dezirabilă numai compania unei alte persoane aflate în aceeaşi
situaţie. Într-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o
stare de anxietate intensă, fiind prevenite că vor suporta şocuri electrice
puternice şi dureroase. După care li s-a propus să aleagă între a aştepta
fiecare de una singură sau împreună cu altcineva. De această dată,
caracteristicile celeilalte persoane au reprezentat variabila independentă.
Unui prim grup de participante li s-a oferit alegerea între a sta singure sau
în compania altor participante la acelaşi experiment, în vreme ce un al
doilea grup au avut de ales între a sta singure sau împreună cu alte
studente, care nu participau la experiment, ci îşi aşteptau nişte profesori.
Figura 8.1 Nefericirea îndrăgeşte o companie nefericită

IN S T R U C Ţ IU N I
P R IV IN D Ş O C U L
A n x ie ta t e
Îm p r e u n ă 
in te n s ă

C azu l 1
Îm p r e u n ă 

D o u ă g r u p e d e s t u d e n t e a u c r e z u t c ă li s e v o r
a d m in is t r a ş o c u r i e le c t r ic e : ‘d u r e r o a s e ’ p e n t r u
g r u p a A , ‘a b ia s e s iz a b ile ’ p e n tr u g r u p a B


A n x ie ta t e
C azu l 2 in te n s ă

D e c e o a m e n ii s p e r ia ţi p r e fe r ă c o m p a n ia ?
 P e n t r u D I S T R A G E R E A A T E N Ţ I E I d e l a 
s t im u lu l p r o v o c a t o r d e a n x ie t a te ?
Î n a c e s t c a z , o r ic in e e s te p o t r iv it
 P e n tru C O M P A R A Ţ IE S O C IA L Ă ?
Î n a c e s t c a z , c e lă la lt t r e b u ie s ă s e
a f l e î n t r - o s it u a ţ i e s im i la r ă
Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)
Rezultatele Cazului 2 din figura 8.1 arată că preferinţa pentru a fi în

compania cuiva nu se explică prin dorinţa de distragere a atenţiei:
studentele care aveau de ales între a fi singure sau în prezenţa altor
participante aflate în aceeaşi situaţie au optat pentru cea de a doua
variantă, pe când cele care puteau să aştepte doar în compania unor
studente neimplicate în experiment au preferat să fie singure. Acest fapt
indică destul de categoric nevoia de comparaţie socială drept principal
motiv de afiliere în situaţii de teamă, demonstrând că nu orice companie
poate fi de folos în astfel de situaţii. Se pare că atunci când ne temem sau
ne îngrijorează ceva, am prefera să fim alături de alte persoane apăsate de
aceleaşi temeri şi de aceleaşi griji. Experimente ulterioare au probat
validitatea acestei interpretări în contexte diferite. De exemplu, în 1989,
James Kulik şi Heike Mahler au constatat că pacienţii aflaţi în aşteptarea
unei operaţii pe cord au preferat să stea în acelaşi salon cu alţi pacienţi în
stare post-operatorie, sperând să obţină de la aceştia informaţii despre
ceea ce îi aşteaptă pe masa de operaţie, precum şi încurajări
reconfortante, întrucât veneau din partea unor persoane ce trecuseră cu
bine printr-o experienţă extrem de riscantă şi, implicit, generatoare de

anxietate.
Speranţa lui Schachter de a fi demonstrat experimental o cauzalitate
generală, enunţată ca lege a ‘stressului împărtăşit’ (shared stress), având
la bază comparaţia socială ca factor atenuant al stării de stress şi, implicit,
amplificator al nevoii de afiliere, s-a lovit însă de anumite excepţii de la
regulă. Nu orice stare de tensiune şi nu orice situaţie stresantă stimulează
nevoia de afiliere. În 1961, Irving Sarnoff şi Philip Zimbardo au realizat un
experiment în care participanţii au fost făcuţi să creadă că vor trece prin
situaţii nu riscante sau dureroase, de natură să îi sperie, ci jenante – cum
ar fi, de exemplu, să sugă din nişte suzete uriaşe ori să li se evalueze
gradul de excitaţie sexuală în public. În aceste cazuri, când stressul se
manifestă ca jenă şi nu ca frică, dorinţa subiecţilor de a-şi împărtăşi starea
de stânjeneală cu alţii a înregistrat frecvenţe minime. Cum se explică faptul
că oamenii care se tem doresc compania altora, pe când cei care se
jenează caută singurătatea?
În 1984, Yacov Rofé a propus un răspuns cât se poate de simplu:
utilitatea. În interpretarea lui Rofé, stressul amplifică dorinţa de afiliere
numai atunci când compania altcuiva pare a fi de natură să atenueze
impactul situaţiei stresante. Participantele lui Schachter aveau motive
solide să creadă că afilierea le-ar fi de folos. Ele ar fi avut ocazia să îşi
compare propriile reacţii emoţionale cu cele manifestate de celelalte
studente, pentru a-şi da seama dacă au într-adevăr motive să se teamă. În
schimb, participanţilor la studiul lui Sarnoff şi Zimbardo afilierea le-ar fi oferit
prea puţin. În aşteptarea unei situaţii jenante, prezenţa altora promite mai
degrabă să sporească stresul decât să îl atenueze.
Alt gen de situaţii în care teoria lui Schachter nu dă rezultate sunt
acelea care provoacă emoţii negative foarte puternice. Şi în astfel de
cazuri, oamenii preferă singurătatea. De exemplu, în 1964, Sheatsley şi
Feldman au constatat că persoanele cel mai afectate de asasinarea
preşedintelui John Kennedy (clasificate astfel după măsurarea gradului lor
de admiraţie faţă de victima atentatului) au manifestat în cel mai înalt grad
dorinţa de singurătate. S-ar putea ca atunci când sunt profund nenorociţi,
oamenii să simtă că nefericirea lor va fi sporită de prezenţa altora ori să le
fie jenă de exprimarea necenzurată a stării lor afective. În plus, atunci când
intensitatea emoţiei îi răpeşte acesteia orice ambiguitate, nu mai este
necesară obţinerea de informaţii din surse exterioare, care să certifice ori
să infirme adecvarea emoţiei trăite de către subiect.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii
temporare, cum ar fi, de exemplu, teama sau jena. În astfel de situaţii, nu
ne dorim să fim alături de oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în
aceeaşi situaţie; alteori, ne dorim mai degrabă singurătatea. Atenuarea
anxietăţii este doar una din condiţiile care invocă procesul de comparaţie
socială. Într-un context mai larg, noi facem astfel de comparaţii ori de câte
ori ţinem seama de opiniile unui grup specific, anume cel alcătuit din
prietenii noştri. Cum anume se integrează indivizii în cercurile lor de
prieteni vom cerceta în secţiunea următoare, menită să răspundă la
întrebarea: de ce anumiţi indivizi ne atrag mai mult decât alţii?
Povara singurătăţii
Deşi aproape fără excepţie oamenii au nevoie de ceilalţi, un număr
apreciabil de indivizi sunt dureros de timizi, inhibaţi, stângaci în societate şi
ezitanţi în a se apropia de alte persoane. Timiditatea este un fenomen mai
des întâlnit decât s-ar putea crede. În 1977, Zimbardo a constatat că
aproximativ 40% dintre americani se auto-descriu ca fiind timizi; coeficienţi
ridicaţi s-au înregistrat şi în alte ţări: 31% în Israel, 40% în Germania, 55%
în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le este greu să facă noi
cunoştinţe, să converseze lejer, să sune pe cineva pentru a fixa o întâlnire
ori să se amuze la petreceri. Şi mai rău e faptul că îi resping pe ceilalţi –
poate fiindcă le este lor înşile teamă să nu fie respinşi. Rezultă de aici
instalarea unui model de comportament de evitare a riscurilor, care îi face
pe timizi să se aştepte aproape întotdeauna la momente penibile în cadrul
interacţiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristică înnăscută sau una dobândită în
urma unor relaţii interpersonale eşuate, generatoare de anxietăţi faţă de
posibila lor repetiţie. Indiferent de cauze, timiditatea are consecinţe
dureroase: persoanele timide se autoevaluează negativ, se aşteaptă să
dea greş în relaţiile lor sociale, se consideră vinovate ori de câte ori se
întâmplă acest lucru şi sunt conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse
de către ceilalţi. Cel mai rău e faptul că mulţi timizi ajung să se izoleze,
suferind de singurătate.
Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din
cele mai neplăcute experienţe (vezi tabelul 8.1). Unii cercetători simplifică
lucrurile, definind singurătatea în termeni obiectivi şi cuantificabili, drept o
discrepanţă între nivelul contactelor sociale pe care le realizează o
persoană şi nivelul celor dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai puţine
contacte sociale, cu atât se simte mai apăsat de singurătate. În realitate,
lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci când vorbim de singurătate ne referim la
o stare subiectivă. Un ins poate fi lipsit de prezenţa altora, fără să aibă
sentimentul de singurătate; numai atunci când lipsa contactelor sociale este
resimţită negativ avem de-a face cu solitudinea. În plus, există cel puţin
două forme de singurătate: izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa
ataşamentului afectiv profund faţă de alte persoane, şi izolarea socială,
care constă în lipsa prietenilor, asociaţilor sau rudelor.
De multe ori, aceste două forme de singurătate nu stau laolaltă. De
exemplu, se pot întâlni persoane care au o mulţime de cunoştinţe, nelipsite
de la petreceri şi alte ocazii mondene, frecventând numeroase cercuri şi
care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de nimeni. În astfel de cazuri,

individul poate suferi de o adâncă solitudine în pofida aparenţelor contrare.
Cine suferă cel mai mult de solitudine? Cercetările psihosociologice
infirmă stereotipul conform căruia persoanele vârstnice sunt şi cele mai
singuratice; numeroase studii atestă faptul că în societatea occidentală cei
mai afectaţi de singurătate sunt adolescenţii şi tinerii, cu vârste între 18 şi
30 de ani. În realitate, singurătatea pare să descrească în anii de
maturitate, cel puţin până în momentul în care problemele de sănătate ale
senectuţii încep să limiteze contactele sociale.
Tabelul 8.1 Scala singurătăţii (Russell et al., 1978)
Stabiliţi cât de frecvent vă descrie fiecare dintre următoarele propoziţii.

‘D’ înseamnă „Am deseori acest sentiment“
‘U’ înseamnă „Am uneori acest sentiment“
‘R’ înseamnă „Am rareori acest sentiment“
‘N’ înseamnă „Nu am niciodată acest sentiment“
1. Cât de des vă simţiţi nefericit(ă) făcând atâtea lucruri singur(ă)? D U R N

2. Cât de des simţiţi că nu aveţi cu cine sta de vorbă? D U R N
3. Cât de des nu mai suportaţi să fiţi atât de singur(ă)? D U R N
4. Cât de des aveţi sentimentul că nimeni nu vă înţelege? D U R N
5. Cât de des vă surprindeţi aşteptând o scrisoare sau un telefon? D U R N
6. Cât de des vă simţiţi cu totul singur(ă)? D U R N
7. Cât de des aveţi sentimentul că nu sunteţi în stare să vă
deschideţi sufletul şi să comunicaţi cu cei din jur? D U R N
8. Cât de des tânjiţi să fiţi în compania cuiva? D U R N
9. Cât de des simţiţi că vă este greu să vă faceţi prieteni? D U R N
10. Cât de des vă simţiţi respins şi exclus de către ceilalţi? D U R N
Evaluare: La fiecare întrebare, acordaţi-vă 1 punct dacă aţi răspuns „niciodată“ (N),
2 puncte dacă aţi răspuns „rareori“ (R), 3 puncte dacă aţi răspuns „uneori“ (U) şi 4 puncte
dacă aţi răspuns „deseori“ (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculează prin însumarea
punctelor acordate la fiecare întrebare. Conform acestei scale, scorul mediu în rândul
studenţilor americani este de 20.
Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)
Cum încearcă oamenii să diminueze efectele apăsătoare ale

singurătăţii? Întrebaţi la ce strategii comportamentale recurg împotriva
singurătăţii, un eşantion de studenţi americani au declarat următoarele
abordări tipice: 96% au spus că uneori sau chiar frecvent se străduiesc să
fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi; 94% caută să ignore problema citind sau
privind la televizor; 93% au depus eforturi sporite pentru a reuşi în alte
aspecte din vieţile lor. Unii au declarat că încearcă să îşi ocupe timpul
alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori găsindu-şi alte
ocupaţii de acest gen. Alţii au încercat totuşi să descopere noi modalităţi de
a-şi face cunoştinţe, s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică ori au
purtat discuţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un
psiholog. Deşi mai puţin numeroşi, destui studenţi au mărturisit că se simt
atât de disperaţi, încât beau sau consumă droguri pentru a-şi alunga din
suflet sentimentul de singurătate.
Atracţia interpersonală
Afilierea este un prim pas necesar pentru naşterea unei legături mai
apropiate cu cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de către unii
oameni mai mult decât de către alţii. Dacă v-aţi îndrăgostit vreodată la
prima vedere, dacă aţi trăit emoţiile şi surescitarea primei întâlniri cu cineva
sau dacă v-au încântat primii paşi către o nouă relaţie de prietenie, atunci
ştiţi ce înseamnă cuvântul atracţie. Dar nu la toţi oamenii atracţia se
manifestă la fel. Când faceţi cunoştinţă cu cineva, ce trăsături de
personalitate vă atrag atenţia în mod deosebit? Credeţi că familiaritatea cu
o anumită persoană vă face să o preţuiţi din ce în ce mai mult sau
dimpotrivă? Sunteţi de părere că ‘cine se aseamănă se adună’ sau că
‘opuşii se atrag’? Vă lăsaţi cuceriţi de frumuseţea fizică a cuiva sau credeţi
că aparenţele înşeală? Ce fel de situaţii sau împrejurări vă stimulează
dorinţa de a vă apropia de cineva, netezind calea spre îndeplinirea acestei
dorinţe? Vom încerca să răspundem acestor întrebări trecând mai întâi în
revistă principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor explicaţii
propuse fenomenului de atracţie interpersonală.
Perspective teoretice asupra atracţiei interpersonale

Rareori se întâmplă în psihosociologie ca o singură teorie să explice în
totalitate un anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte oferă
perspective variate asupra diferitelor aspecte ale aceluiaşi proces. Nu fac
excepţie nici explicaţiile teoretice ale atracţiei interpersonale. La cel mai
înalt nivel de generalitate, acestea se pot împărţi în teorii cognitiviste, care
definesc natura umană prin nevoia de consistenţă cognitivă, şi teorii
behavioriste, care urmăresc să explice comportamentul uman prin
mecanismele procesului de învăţare prin condiţionare: întărirea anumitor
modele de acţiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele
acţionale ce sunt însoţite de sancţiuni sau pedepse. În cele ce urmează
vom prezenta una din teoriile cognitiviste importante – anume teoria
echilibrului. Perspectivele de esenţă behavioristă sunt destul de variate.
Vom privi pe scurt două abordări tipice, axate pe invocarea mecanismelor
de condiţionare, şi alte două interpretări ce se bazează pe un model
economic al comportamentului uman.
Teoria echilibrului
Acest demers de orientare cognitivistă se concentrează asupra proceselor
mintale mai degrabă decât asupra realităţii obiective (vezi şi Capitolul 3).
Teoria sugerează că ne plac indivizii asemănători cu noi deoarece acordul
este o experienţă reconfortantă, generatoare de afecte pozitive. Atunci
când doi indivizi se simpatizează reciproc şi descoperă, la un moment dat,
existenţa unui anumit dezacord între ei – privind fie o atitudine, fie opinia
despre un obiect, persoană ori situaţie – se naşte o anumită tensiune, de
natură să instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii şi
restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îşi vor modifica
percepţiile, făcându-le să fie din nou consensuale. Dacă oamenii percep
deosebirile dintre ei de cum fac cunoştinţă, nu se vor plăcea unul pe
celălalt, datorită unei stări de dezechilibru, pe care nimeni nu se va strădui
să o înlăture, de vreme ce nu există un echilibru anterior care să fie
restabilit.
Această interpretare nu rezistă în toate interacţiunile noastre sociale.
Uneori ne place să fim văzuţi de către ceilalţi ca nişte indivizi deosebiţi,
ceea ce ne face să ne simţim unici şi cu totul aparte. S-a constatat,
totodată, că dacă se înlătură teama de a fi respinşi din cauza deosebirilor
dintre noi şi alte persoane, ştiind de la început că celălalt este dispus să
accepte alte puncte de vedere, neasemănarea nu mai constituie un obstacol
în calea interacţiunii şi a atracţiei reciproce.
Teorii ale învăţării prin condiţionare

În cea mai simplă versiune, perspectiva behavioristă consideră că ne sunt
simpatice persoanele care întâmplător sunt de faţă atunci când primim o
recompensă, chiar dacă nu au nimic de-a face cu plăcutul eveniment. De
exemplu, un experimentator evaluează creativitatea unui individ, o a treia
persoană aflându-se de faţă. În studiul lor din 1969, Griffit şi Guay au
constatat că participanţii i-au plăcut mai mult atât pe experimentator, cât şi
pe martor după o evaluare favorabilă şi mult mai puţin după ce li s-au
comunicat scoruri nefavorabile – deşi numai unul dintre cei doi le acordase
calificative. Este o interpretare neconcludentă, deoarece fenomenul poate
primi şi o altă explicaţie cognitivă. De exemplu, participanţii la experimentul
mai sus menţionat puteau să îşi închipuie că martorul împărtăşeşte opinia
experimentatorului despre creativitatea lor.
O interpretare ceva mai elaborată este modelul condiţionării afective,
elaborat de Byrne şi Clore (vezi figura 8.2) şi care include următoarele
caracteristici:
 Oamenii identifică stimulii ca recompense sau pedepse, după care
urmăresc să îi obţină pe cei din prima categorie şi să-i evite pe ceilalţi.
 Sentimente pozitive se asociază cu stimulii-recompensă şi sentimente

negative cu stimulii-pedeapsă.
 Un stimul este evaluat în funcţie de sentimentele pe care le stârneşte.
Evaluarea este favorabilă dacă sentimentele sunt pozitive, nefavorabilă
dacă sentimentele sunt negative.
 Orice stimul neutru care întâmplător este asociat cu o recompensă va
provoca sentimente pozitive, în vreme ce, dacă este asociat cu o
pedeapsă, va stârni sentimente negative.
Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, plăcuţi sau nesuferiţi
după cum sunt asociaţi cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit
şi Veitch au realizat un experiment care confirmă această interpretare.
Nişte necunoscuţi au făcut aceleaşi declaraţii în faţa unor participanţi aflaţi
fie în condiţii dezagreabile (căldură, aglomeraţie), fie în condiţii agreabile.
Celor din prima condiţie necunoscuţii li s-au părut mult mai puţin simpatici
decât celorlalţi. Concluzia a fost aceea că spusele necunoscuţilor (stimulul
neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de condiţiile
dezagreabile.
Figura 8.2 Modelul condiţionării afective (Clore şi Byrne, 1974)
CO NTEXT AFECT R E Z U LTA T
S tim u l V a lo a r e
X. R ecom pensă + S e n t im e n te p o z itiv e X e s te s im p a tic
Y. N e u tru 0 Y e s te s im p a tic
Z. P edeapsă - S e n t im e n t e n e g a t iv e Z e s t e a n t ip a t ic
Y. N e u tru 0 Y e s t e a n t ip a t ic
Teoria schimbului social

Deşi se poate considera că face parte din familia modelelor behavioriste,
cel puţin în abordarea relaţiilor interpersonale teoria schimbului social
merge mai departe decât teoriile clasice ale condiţionării, întrucât adoptă o
perspectivă interactivă. Ea se concentrează asupra faptului că în orice
relaţie există cel puţin doi parteneri care, după cum sugerează denumirea
sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.
‘Piaţa’ schimburilor interpersonale: costuri şi beneficii

Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în
1961 G. C. Homans porneşte de la premisa că o anumită persoană ne
place sau ne displace în funcţie de raportul dintre costurile şi beneficiile pe
care le implică relaţia cu acea persoană. Când facem cunoştinţă cu cineva,
fiecare dintre îşi pune – conştient sau inconştient – întrebarea: ‘cât mă
costă să obţin un beneficiu din partea acelei persoane?’ Trebuie avut în
vedere faptul că ambii parteneri îşi pun aceeaşi întrebare, astfel încât
‘bilanţul’ fiecăruia dintre ei depinde de interacţiunea lor.
Dorind să elimine orice componentă ‘inefabilă’ din esenţa relaţiilor
interpersonale, această viziune economică asupra interacţiunii sociale
consideră că în toate situaţiile indivizii negociază un schimb de bunuri,
servicii, informaţii, bani, status, alături de care, printre alte beneficii pot fi
contabilizate şi plăcerile dragostei, buna dispoziţie, căldura afectivă etc. În
trocul cu aceste ‘resurse’, indivizii adoptă, cel mai adesea, o strategie
minimax: cu alte cuvinte, chiar fără să ne dăm seama, cu toţii urmărim să
obţinem din relaţiile noastre interpersonale câştiguri maxime cu costuri
minime.
Deşi mulţi vor considera că avem de-a face cu o interpretare searbădă
şi respingător de prozaică, teoria schimbului social s-a bucurat, cel puţin o
vreme, de multă atenţie, îndeosebi după expunerea ei amplă de către John
Thibaut şi Harold Kelley (Psihologia socială a grupurilor, 1959). Premisa lor
de bază este cât se poate de simplă: relaţiile interpersonale care oferă
beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfăcătoare şi mai
durabile. Când vorbim de relaţii intime, câştigurile includ iubire, companie,
consolare în momentele grele ori satisfacţii sexuale. Costurile includ
eforturile necesare pentru menţinerea relaţiei, stări conflictuale,
compromisuri şi sacrificarea altor oportunităţi de interacţiune socială.
Aceste costuri şi beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic.
Indivizii intră într-o relaţie cu anumite expectaţii în ceea ce priveşte ‘bilanţul’
pe care se consideră îndreptăţiţi să îl obţină. Thibaut şi Kelley denumesc
nivel de comparaţie (comparison level) beneficiul net mediu pe care o
persoană se aşteaptă să îl realizeze în cadrul unei relaţii. Indivizii cu un NC
ridicat urmăresc numai relaţii profitabile, pe când cei cu un NC scăzut sunt
mai puţin pretenţioşi. Situaţiile care depăşesc aşteptările cuiva sunt mai
satisfăcătoare decât acelea care nu satisfac pe deplin aceste aşteptări. O
relaţie nu prea grozavă în sine poate fi destul de mulţumitoare pentru un ins
cu un NC scăzut.
Thibaut şi Kelley arată că şi un alt gen de expectaţie joacă de
asemenea un rol important. Prin nivel de comparaţie a alternativelor
(comparison level for alternatives) – prescurtat NCalt – ei se referă la
expectaţiile cuiva în legătură cu ceea ce ar obţine într-o situaţie alternativă.

Dacă apreciază că beneficiile accesibile în urma altor relaţii sunt ridicate,
oamenii sunt mai puţin interesaţi de păstrarea relaţiilor lor actuale. Dacă li
se oferă însă puţine alternative mai convenabile (un NCalt scăzut), oamenii
vor avea tendinţa să îşi continue relaţiile în care sunt deja implicaţi, chiar
dacă acestea nu se ridică la nivelul aşteptărilor (NC).
Un al treilea element al schimbului social este investiţia: resursele
consumate de către cineva în stabilirea şi menţinerea unei relaţii, resurse
pe care persoana respectivă nu le mai poate recupera după ce relaţia
încetează. Dacă nu te mai satisface o anumită relaţie, e foarte simplu să-ţi
faci bagajele şi să pleci. Cum rămâne însă cu eforturile tale de a păstra
relaţia? cu toate oportunităţile din viaţa romantică sau din carieră la care ai
renunţat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e mai
mare investiţia cuiva într-o relaţie interpersonală, cu atât sporesc devota-
mentul şi implicarea sa în relaţia respectivă. Cadrul conceptual al
schimbului social este reprezentat în figura 8.3.
Teoria echităţii
Expusă de Walster şi Berscheid în 1978, teoria echităţii subliniază încă un
aspect al relaţiilor interpersonale tratate dintr-o perspectivă economică.
Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfăcuţi în cel mai înalt grad de acele
relaţii în care raportul dintre ceea ce obţin de pe urma ei (beneficii) şi ceea
ce introduc în ea (contribuţii) este asemănător pentru ambii parteneri.
Societatea occidentală se bazează pe un sistem de schimburi sociale în
care oamenii urmăresc stabilirea şi menţinerea unor relaţii echitabile. Drept
urmare, ei cred că beneficiile fiecărui participant la schimburile sociale
trebuie să fie corecte sau juste. Această concepţie este susţinută şi întărită
de legi juridice şi norme morale, care exercită atât o presiune externă, cât
şi una internă în direcţia respectării ‘regulilor’.
Figura 8.3 Componentele schimbului social

N iv e l d e
B e n e fic ii C o s tu ri c o m p a ra ţie ( N C )
D e v o ta m e n t
Teoria echităţii urmăreşte să explice modul în care oamenii apreciază

corectitudinea schimburilor sociale şi felul în care acţionează atunci când,
în opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model
teoretic emite predicţia potrivit căreia indivizii se aşteaptă ca resursele să
fie alocate în mod just sau drept, adică proporţional cu contribuţiile fiecărui
participant la schimbul social. Formula de bază a relaţiilor echitabile dintre
doi parteneri A şi B este:
beneficiile lui A beneficiile lui B

=
contribuţiile lui B contribuţiile lui B
Individul estimează mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relaţie şi
câştigurile pe care aceasta i le oferă. Acest raport este comparat apoi cu
‘bilanţul’ partenerului. Dacă cele două rapoarte sunt egale, oamenii se simt
trataţi în mod corect sau just; dacă între ele există discrepanţe sesizabile,
relaţia este apreciată ca fiind incorectă sau nedreaptă. Prin urmare,
echitatea unei relaţii interpersonale se defineşte ca situaţie în care
beneficiile tuturor participanţilor (câştiguri minus costuri) sunt proporţionale
cu contribuţiile fiecăruia. Aceasta este regula dreptăţii distributive.
Ori de câte ori avem sentimentul inechităţii, suntem motivaţi să
acţionăm în vederea eliminării lui, având de ales între următoarele strategii:
fie modificarea beneficiilor sau a contribuţiilor noastre; fie modificarea
percepţiilor noastre privind ‘bilanţul’ nostru şi cel al partenerului. De regulă,
individul apelează la numai una dintre cele două strategii de restabilire a
echităţii într-o situaţie concretă. Dacă nici una din ele nu dă rezultate, iar
raportul dintre beneficii şi contribuţii se situează sub nivelul de comparaţie

al individului, relaţia are toate şansele să se destrame.
În teorie sună destul de convingător, dar stabilirea exactă a
corectitudinii alocării resurselor este complexă şi dificilă. În practică, o
societate funcţionează pe baza unor norme, care orientează
comportamentul social. Iată câteva exemple:
 o normă de echitate, cum ar fi regula dreptăţii distributive;
 o normă de justiţie socială, potrivit căreia cantitatea resurselor alocate
fiecărui individ trebuie să fie proporţională cu nevoile sale;
 o normă egalitară, potrivit căreia toţi indivizii ar trebui să primească
resurse identice.
Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, şi aceste modele
teoretice ale atracţiei interpersonale suferă de un pronunţat schematism,
care ne face să credem că fiecare din ele oferă o explicaţie plauzibilă a
fenomenului, dar şi că, totodată, nici unul nu surprinde toate elementele
structurale şi toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme
concrete de atracţie dintre oameni. Pe de altă parte, schematismul teoriilor
generale face ca şi testarea lor empirică să nu fie totdeauna destul de
concludentă. După cum se arată în Capitolul 1, descoperirile cele mai
semnificative din psihologia socială şi cel mai bine susţinute cu probe
empirice se pot afla în gama foarte variată de midi-teorii sau teorii cu nivel
de generalitate mai restrâns, care se focalizează asupra unor laturi sau
aspecte ale fenomenelor studiate. În această categorie se situează
interpretările teoretice din paragrafele următoare.
Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale

Deşi teoriile care demonstrează existenţa unor nevoi fundamentale de
interacţiune socială ne ajută să înţelegem de ce prezenţa celorlalţi
reprezintă ca atare un câştig sau un beneficiu, ele nu ne oferă nişte
răspunsuri explicite la acele întrebări legate de caracteristicile specifice ale
oamenilor care ne atrag şi nu clarifică suficient o problemă esenţială: de ce
nu toţi oamenii ne atrag în egală măsură, ci numai pe unii dintre ei îi dorim
ca prieteni, asociaţi sau iubiţi, în vreme ce restul ne lasă indiferenţi sau chiar
ne displac? Spre a răspunde mai exact şi mai concret acestor întrebări, se
cer analizate câteva aspecte cu rol important în manifestarea de facto a
atracţiei interpersonale: anumite circumstanţe sau situaţii care favorizează
apropierea dintre oameni, avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe
alţii ; caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii să fie,
indiferent de împrejurări, mai atrăgători decât alţii – frumuseţea fizică
jucând, sub acest aspect, un rol esenţial; în sfârşit, factorii relaţionali de
natură să amplifice ori să diminueze compatibilitatea dintre anumiţi indivizi,
explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.
Proximitatea
Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizăm faptul că accidentele
‘geografice’ stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gândiţi-
vă, de pildă, la cei mai dragi prieteni din copilărie: în marea majoritate a
cazurilor, aceştia erau probabil băieţi şi fete care locuiau foarte aproape de
voi. Acest fenomen se produce şi în căminele studenţeşti sau în
dormitoarele din armată; suntem înclinaţi să fim mai apropiaţi sufleteşte de
cei care se află în imediata noastră vecinătate. La fel stau lucrurile şi în
relaţiile maritale. Analizând 5000 de certificate de căsătorie, un studiu din
1932 a constatat că 33% dintre cuplurile americane investigate erau for-
mate din persoane care, înainte de căsătorie, locuiau la distanţă de cel mult
cinci străzi una de cealaltă, procentul scăzând o dată cu creşterea distanţei
geografice.
Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în
determinarea atracţiei interpersonale aparţine lui Festinger şi
colaboratorilor săi. În 1950, ei au studiat dezvoltarea relaţiilor de prietenie
în căminele pentru studenţi căsătoriţi de la MIT şi au făcut câteva constatări
interesante şi semnificative. De exemplu, exista o strânsă asociere între
alegerea prietenilor şi proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau în
garsoniere cu uşi alăturate erau mai frecvent prieteni decât acelea des-
părţite de două uşi şi aşa mai departe. De asemenea, studenţii care locuiau
în apropierea cutiilor poştale sau a scărilor aveau mai mulţi prieteni în
clădire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilităţi. Cei care
locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea
mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală. În 1978,
Berscheid şi Walster au evidenţiat, bazându-se pe rapoartele poliţiei, că de
multe ori spargerile şi agresiunile fizice au drept victime cunoştinţe sau
rude ale infractorilor, iar circa o treime din numărul crimelor se produc în
urma unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite condiţii (vezi Capitolul
10), proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia
interpersonală. O explicaţie a acestui fapt ar putea fi aceea că oamenii pot
obţine beneficii (companie, aprobare socială, ajutor etc.) din partea celor
aflaţi în apropiere cu costuri relativ mai scăzute decât în cazul altora a căror
prezenţă s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din cauza depărtării. În plus,
avem mai multe informaţii despre cei aflaţi în imediata vecinătate.
Newcomb sugerează că volumul de informaţii plăcute tinde să fie mai mare
decât cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este corectă,
atunci creşte probabilitatea de a ne simţi atraşi de către aceia despre care
deţinem mai multe informaţii.
Efectul simplei expuneri

Deşi plauzibilă, explicaţia propusă de către Newcomb are un suport
experimental subţire. Ea este însă rezonantă cu o altă ipoteză extrem de
interesantă, potrivit căreia simpla expunere la orice stimul este de natură să
sporească atractivitatea stimulului respectiv.
Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost

realizat de către Rick Crandell în 1972. Timp de un semestru, studenţii lui
Crandell au putut vedea, pe un colţ al tablei, nişte cuvinte stranii, de fapt
nişte combinaţii de litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleză,
nici cu conţinutul prelegerilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la
altul era frecvenţa cu care apăreau cuvintele ciudate pe tablă. Unele au
apărut numai de câteva ori, pe când altele au putut fi văzute de
douăzecişicinci de ori. La sfârşitul semestrului, studenţii au răspuns la un
chestionar pe baza căruia s-a putut estima reacţia lor favorabilă sau mai
puţin favorabilă faţă de cuvintele ininteligibile scrise pe tablă. După
prelucrarea statistică a datelor, concluziile au fost clare: cu cât un cuvânt
fusese expus de mai multe ori pe tablă, cu atât primea o apreciere mai
favorabilă. Simpla expunere mai frecventă la un stimul părea să determine
o creştere a atitudinii pozitive faţă de el. Studenţilor le-au ‘plăcut’ mai mult
cuvintele mai familiare decât cele cu care se obişnuiseră într-o mai mică
măsură.
Studiul lui Crandall a demonstrat existenţa a ceea ce se cunoaşte sub
denumirea de fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenţă, e vorba
de faptul că expunerea repetată la orice fel de stimul este suficientă pentru
a intensifica reacţia pozitivă faţă de stimul. Fenomenul a fost verificat şi
confirmat experimental în domenii variate, printre care evaluarea unor
cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice şi, nu în ultimul rând, a
unor persoane.
Într-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiecţilor să ordoneze pe o
scală de preferinţe mai multe fructe, flori, legume şi arbori şi a constatat că,
în fiecare categorie, denumirile cele mai des uzitate au întrunit cele mai
favorabile aprecieri. De exemplu, mărul, trandafirul, porumbul şi pinul au
primit scoruri maxime, în vreme ce mango, acacia, păstârnacul sau
begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o probă corelaţională, nu
cauzală: este posibil ca gradul de apreciere favorabilă să nu crească
datorită unei frecvenţe sporite a cuvintelor ci, dimpotrivă, se poate ca utili-
zarea mai frecventă a termenilor să se datoreze unei aprecieri sporite –
după cum este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene să fie
deopotrivă efectele unui al treilea factor.
Dovezi mai concludente că simpla expunere determină aprecierea
favorabilă se obţin atunci când frecvenţa este manipulată experimental. Nu
este necesar ca subiecţii să îşi conştientizeze expunerea la stimuli pentru
ca efectul să se producă. Într-un experiment tipic, participanţii receptează
imagini prezentate în mare viteză – o expunere de la una la cinci

milisecunde – astfel încât ei nu îşi dau seama de receptarea lor şi nu au
cum să înregistreze faptul că unii dintre stimuli apar mai des decât alţii.
După acest bombardament imagistic, participanţilor li se arată fiecare
imagine şi li se cere să răspundă la două întrebări: ‘Vă place?’ şi ‘Aţi mai
văzut vreodată această imagine?’ Probabil că anticipaţi rezultatul. Cu cât
un stimul este prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult şi mai
multor participanţi – chiar dacă nici unul dintre ei nu îşi aminteşte să fi avut
vreodată percepţia lui anterioară. Aceste rezultate demonstrează că efectul
simplei prezenţe ne poate influenţa chiar şi inconştient; de fapt, efectul este
mai puternic în atari condiţii.
Chiar şi şoarecii expuşi anumitor piese muzicale par să le agreeze mai

mult pe acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, într-un
experiment două grupe de şoareci petrec douăsprezece ore pe zi ascultând
fragmente compuse de doi compozitori extrem de diferiţi – Mozart şi
Schoenberg – timp de cincizecişidouă de zile. După o pauză de
cincisprezece zile, preferinţele muzicale ale şoarecilor au fost testate
dându-li-se posibilitatea să-şi schimbe poziţia în interiorul cuştilor astfel
încât să activeze un comutator care să alterneze fragmentele muzicale ale
celor doi compozitori. După cum era previzibil în conformitate cu efectul
simplei expuneri, şoarecii au ales muzica cea mai familiară. Remarcabil
este faptul că în timpul perioadei de testare nu au fost auzite aceleaşi piese
care fuseseră ascultate înainte. Prin urmare, preferinţele animalelor aveau
în vedere un anumit stil muzical – destul de surprinzător dacă avem în
vedere că e vorba de nişte şoareci de laborator!
Nu e de loc surprinzător însă faptul că efectul simplei expuneri se
produce şi în cazul atracţiei interpersonale: ceilalţi factori fiind de valori
egale, cu cât o persoană este întâlnită mai frecvent de către cineva, cu atât
acea persoană este mai atrăgătoare. În 1992, Richard Moreland şi Scott
Beach au ales drept complice patru studente cu înfăţişare comună. Una
dintre ele a avut de îndeplinit o sarcină foarte simplă: i s-a făcut doar o
fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale unei serii de
studenţi – participanţi fără să ştie la experiment: una a fost prezentă la
cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La
sfârşitul semestrului, studenţilor din anul respectiv li s-au prezentat
fotografiile celor patru studente şi li s-a cerut să le clasifice după mai multe
criterii (popularitate, onestitate, inteligenţă şi atractivitate fizică), notând şi
cât de mult timp le-ar plăcea să petreacă împreună ori să colaboreze la
realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele s-au distribuit ca
mărgelele pe aţă: cu cât participase la mai multe cursuri, cu atât una din
cele patru complice a fost considerată mai atrăgătoare.
Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre.
Imaginaţi-vă că aveţi o fotografie care vă reprezintă în două ipostaze: aşa
cum apăreţi în faţa obiectivului şi imaginea simetrică în oglindă. Pe care

dintre cele două ipostaze o preferaţi? Theodore Mita a făcut acest
experiment cu un grup de studente şi a constatat că majoritatea au preferat
imaginea în oglindă, în vreme ce colegele lor au preferat fotografiile
normale. În ambele cazuri, a fost preferată imaginea cea mai familiară.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. În primul
rând, atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia
expunerii poate înrăutăţi lucrurile, generând dezgust în loc de atracţie. A
doua limită este chiar frecvenţa expunerii. Nu vi s-a întâmplat niciodată să
ascultaţi la nesfârşit o melodie care, cel puţin o vreme, v-a încântat, pentru
ca, după un timp, să n-o mai suportaţi? ori să vă scârbiţi de o mâncare
savuroasă la început, dar pe care aţi consumat-o prea des? Este o reacţie
des întâlnită. Experimentele au arătat că un stimul frecvent prezentat îşi
pierde impactul dacă este ‘supraexpus’ – mai ales în cazul indivizilor care
se plictisesc repede.
Atractivitatea fizică
Ce vă interesează cel mai mult să găsiţi în persoana unui prieten sau iubit?
Inteligenţă? Căldură sufletească? Simţul umorului? Cât de importantă este
înfăţişarea fizică a cuiva? Pe când eram copii, ni se spunea că aparenţele
înşeală şi că nu tot ce zboară se mănâncă, iar anglo-americanii au o vorbă
foarte înţeleaptă: ‘beauty is only skin deep’ – frumuseţea nu e mai adâncă
decât grosimea pielii. Cu toate astea, adulţi fiind reacţionăm mult mai
favorabil faţă de indivizii cu fizic atrăgător decât faţă de cei mai puţin
arătoşi. În societatea noastră, frumuseţea este o forţă de luat în seamă.
Slăbiciunea faţă de frumuseţe se manifestă în cele mai variate situaţii,
după cum o dovedesc o mulţime de studii experimentale.
 Un grup de profesori au primit fiecare câte o caracterizare a unui băiat
sau a unei fete de clasa a cincea şi o fotografie. Informaţia furnizată era
în toate cazurile identică (fiind vorba de aceeaşi caracterizare), dar
fotografiile prezentau fie copii foarte frumoşi, fie copii ceva mai urâţei.
Profesorii care au asociat caracterizarea cu fotografia unui elev mai
arătos au emis o apreciere mult mai favorabilă asupra calităţilor şi
potenţialului de performanţă şcolară al elevului.
 Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studenţii întâlniţi
într-un campus universitar american, încercând să-i convingă să
semneze o petiţie. Cu cât arătau mai bine, cu atât experimentatorii au
obţinut mai multe semnături.
 Judecători din Texas au fixat cauţiuni mai mici şi au dat amenzi mai
reduse unor suspecţi care în prealabil fuseseră apreciaţi, de către un
grup de control, drept arătoşi.
 Mai multor studenţi li s-a cerut să noteze două eseuri de calităţi evident
inegale (ce fuseseră în prealabil evaluate de către un grup de control,
numai pe baza lecturii celor două lucrări). Participanţii au primit, odată
cu eseul, şi câte o fotografie a pretinsei autoare. În prima condiţie,
eseul bun a fost asociat mai întâi cu fotografia unei studente
atrăgătoare, apoi cu portretul unei tinere cu înfăţişare modestă; în cea
de-a doua condiţie, eseul slab a fost asociat, pe rând, cu fiecare din
cele două fotografii. Trist, dar adevărat şi de loc surprinzător, notele
cele mai mari au fost acordate studentei arătoase (vezi graficul 8.1).
Economiştii ştiu prea bine din experienţă – confirmată de cercetările
psihosociologilor – că persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor,
câştigă mai bine şi promovează mai repede decât alte persoane, cu nimic
inferioare în alte privinţe, exceptând aspectul mai puţin cuceritor.
Totul pare teribil de superficial. Dar înainte de a încerca să explicăm de
ce cu toţii avem, mai mult sau mai puţin, tendinţa de a-i favoriza pe semenii
noştri mai atrăgători, vom zăbovi puţin asupra unei probleme esenţiale: în
ce constă frumuseţea fizică? Este ea o caracteristică umană obiectivă şi
măsurabilă, precum înălţimea, greutatea sau culoarea părului, sau este o
trăsătură subiectivă, aflată mai degrabă în ochiul privitorului? Fiecare din
cele două puncte de vedere îşi are susţinătorii săi.
Graficul 9.1 Atractivitate şi obiectivitate
Fotografie atrăgătoare
Fotograf ie de control
Fotografie neatrăgătoare
8
Notele acordate de studenţi
0
Eseu bun Eseu slab
Calitatea reală a eseului
Ce este frumuseţea?
Unii cercetători consideră că anumite figuri sunt în mod intrinsec mai
atrăgătoare decât altele. Iată câteva dintre argumentele lor. În primul rând,
atunci când oameni foarte diverşi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt
puşi să clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scală de la 1 la 10,
se constată un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut
unor studenţi americani – albi, negri, hispanici sau asiatici – să evalueze
gradul de atractivitate al unor femei din toate cele patru grupuri rasiale. În
linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetători la
concluzia că oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a
frumuseţii faciale. Alte cercetări conduc la rezultate similare în ceea ce
priveşte criteriile frumuseţii corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trăsături
faciale ce sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile
considerate printre cele mai atrăgătoare sunt acelea cu ochii mari, pomeţii
proeminenţi, nasul mic şi un zâmbet larg, în vreme ce bărbaţii arătoşi au o
bărbie proeminentă. Intrigă faptul că oamenii sunt atraşi de acele chipuri în
care ochii, nasul, buzele şi celelalte trăsături faciale nu se abat prea mult
de la medie. În 1990, Judith Langlois şi Lori Roggman au prezentat unor
grupuri de studenţi mai multe albume cu fotografii ale unor serii de
absolvenţi. Unele conţineau fotografii netrucate, în altele puteau fi văzute
nişte compoziţii artificiale, obţinute prin suprapunerea şi prelucrarea
computerizată a câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima
categorie. Majoritatea studenţilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu
cât s-au utilizat mai multe fotografii în procesul de compoziţie, cu atât s-a
obţinut un rating mai înalt.
Pare bizar faptul că figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în
fond, noi toţi avem convingerea că persoanele pe care le considerăm cele
mai atrăgătoare nu au câtuşi de puţin o înfăţişare comună. Cum se pot
explica aceste rezultate atât de surprinzătoare? Langlois crede că figurile
fără trăsături stridente plac deoarece par mai familiare. Alţi cercetători
subliniază faptul că prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor
se obţin chipuri simetrice şi tocmai simetria accentuată le face să fie
atrăgătoare. Psihologii evoluţionişti au emis speculaţia potrivit căreia
simetria facială este asociată cu sănătatea, robusteţea şi fertilitatea –
calităţi dezirabile la un partener sexual.
Un alt argument în favoarea ideii că frumuseţea este o calitate
obiectivă îl constituie faptul că bebeluşii – mult prea mici pentru a-şi fi
însuşit anumite modele culturale de frumuseţe – manifestă o clară
preferinţă nonverbală faţă de figurile pe care şi adulţii le consideră printre
cele mai atrăgătoare.
În opoziţie cu această interpretare obiectivă, alţi cercetători susţin că
frumuseţea este relativă şi apreciată după criterii subiective, influenţate de
specificul cultural, de epoca istorică şi de condiţiile particulare ale percepţiei
noastre. Un prim argument este varietatea modalităţilor în care oamenii din
culturi diferite îşi subliniază frumuseţea: pictarea sau tatuarea feţei;
machiaj; chirurgie plastică; brăzdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji;
coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor; găurirea urechilor, a

nasului sau a buzelor etc. Într-adevăr, ceea ce în unele părţi ale lumii trece
drept frumos, este respingător pentru oamenii de prin alte părţi. Şi idealurile
de frumuseţe corporală sunt diferite. Judith Andrews şi colegii săi au
constatat că femeile corpolente sunt considerate mai atrăgătoare decât
cele slabe în acele zone sărace ale lumii unde hrana se procură cu mare
dificultate. Corpolenţa poate fi dezirabilă întrucât semnalează o mai mare
capacitate de supravieţuire.
Criteriile de frumuseţe se schimbă şi odată cu trecerea timpului, chiar
de la o generaţie la alta. Dacă, la începutul secolului XX, în lumea
occidentală erau încă apreciate femeile plinuţe, pe la mijlocul veacului
trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenţă între
circumferinţa bustului exploziv, a taliei de viespe şi a şoldurilor generoase),
pentru ca la sfîrşit de secol şi în clipa de faţă să se impună idealul femeii
descărnate, numai piele şi os.
Cercetări de laborator au evidenţiat faptul că aprecierile noastre asupra
frumuseţii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurări. De
exemplu, s-a constatat că unii indivizi ni se par mai atrăgători după ce am
ajuns să-i cunoaştem mai bine şi ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai
intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai puţin
atrăgătoare. Pe de altă parte, după ce au contemplat în extaz nudurile din
reviste precum Playboy sau Penthouse, bărbaţii acordă calificative mai
puţin generoase femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv propriilor neveste –
nefericită consecinţă a efectului de contrast. Şi autoevaluările noastre sunt
maleabile. Deşi există excepţii, de regulă oamenii se simt mai puţin
atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor persoane de acelaşi sex
deosebit de arătoase şi de bine făcute. În 1993, Douglas Kenrick şi colegii
săi au constatat că, după ce-au admirat persoane de sex opus foarte
atrăgătoare, oamenii se simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu
exemplare splendide de acelaşi sex are exact efectul opus (vezi graficul
8.2).
Graficul 9.2 Cum vă simţiţi după ce aţi admirat un corp de nota 10?
 +
Bună dispoziţie
 
Persoane de acelaşi sex Persoane de sex opus
Fotografii atrăgătoare Fotografii comune
De ce suntem orbiţi de frumuseţe?

Indiferent cum am defini frumuseţea, e limpede că indivizii consideraţi
atrăgători dispun de un avantaj social. Poate că din acest motiv tot mai
mulţi oameni apelează la chirurgia plastică spre a scăpa de riduri, celulită,
varice sau pungi de grăsime, plantându-şi păr, umflându-şi sânii sau ţinând
chinuitoare cure de slăbire.
De unde vine această slăbiciune faţă de frumuseţe şi de ce persoanele
arătoase exercită o atracţie magnetică? S-ar putea ca prezenţa oamenilor
frumoşi să ne ofere o satisfacţie estetică intrinsecă, aşa cum ne place să
admirăm un peisaj natural magnific sau o superbă operă de artă. Sau poate
că avantajele noastre sunt mai degrabă extrinseci. Este posibil, de
exemplu, să ne aşteptăm ca strălucirea frumuseţii altora să se răsfrângă şi
asupra noastră. Atunci când sunt văzuţi în compania unor persoane
arătoase de acelaşi sex, oamenii cu înfăţişare comună sunt apreciaţi ca
fiind mai atrăgători decât atunci când apar alături de alte persoane mai
puţin arătoase.
Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii
asociază atractivitatea fizică cu alte calităţi dezirabile – fenomen denumit
de psihosociologi stereotipul ‘ce-este-frumos-este-şi-bun’. În poveşti, Albă-
ca-Zăpada şi Cenuşăreasa sunt frumoase şi bune, pe când vrăjitoarea şi
surorile vitrege sunt deopotrivă slute şi rele. Studiile arată că persoanele
atrăgătoare sunt apreciate ca fiind totodată şi inteligente, fericite,
adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi succes în

viaţă – dar, ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.
Este acest stereotip conform realităţii? Doar în mică măsură.
Cercetările arată că oamenii arătoşi au într-adevăr mai mulţi prieteni, ştiu
să se descurce mai bine în relaţiile sociale şi se bucură de o viaţă sexuală
mai activă. Dar frumuseţea nu este corelată cu măsurătorile obiective ale
inteligenţei, personalităţii, adaptabilităţii sau ale respectului de sine. Din
acest punct de vedere, se pare că percepţia populară tinde să exagereze.
Totodată, se pare că natura specifică a stereotipului depinde şi de modelele
culturale ale bunătăţii. În 1997, Ladd Wheeler şi Youngmee Kim au cerut
unui eşantion de coreeni să evalueze după criteriul frumuseţii mai multe
fotografii de bărbaţi şi femei şi au constatat că persoanelor apreciate drept
fizic atrăgătoare li s-au atribuit şi alte calităţi, precum ‘integritatea’ şi ‘grija
faţă de ceilalţi’ – trăsături de mare valoare într-o cultură colectivistă. În
contrast cu ceea ce se consideră dezirabil în culturile mai individualiste,
persoanele atrăgătoare din Korea nu sunt socotite a fi, probabil, asertive şi
dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se defineşte, cel puţin în
parte, din perspectiva unui model cultural specific.
De ce rezistă totuşi stereotipul atractivităţii fizice? O explicaţie ar putea
fi aceea că fiecare dintre noi îl întărim prin mecanismul profeţiei care se
autorealizează, descris în Capitolul 3. Într-un studiu clasic asupra atracţiei
interpersonale din 1977, Mark Snyder şi colegii au format mai multe cupluri
de studenţi şi de studente care nu se cunoşteau dinainte. Toţi participanţii
au primit câte o scurtă biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de
asemenea, şi o fotografie a unei femei atrăgătoare sau neatrăgătoare –
aceasta fiind presupusa parteneră. După care participanţii s-au evaluat
reciproc pe mai multe dimensiuni şi au purtat o conversaţie la distanţă, fără
să se vadă, vorbind la un microfon şi auzindu-se unul pe celălalt în căşti.
Rezultatele au fost incitante. Studenţii care credeau că vorbesc cu o femeie
frumoasă şi-au format o impresie mai pozitivă asupra personalităţii partene-
rei şi au fost mai prietenoşi în timpul conversaţiei. Poanta experimentului
este însă următoarea: studentele ai căror parteneri văzuseră fotografia unei
femei atrăgătoare au fost apreciate de către participanţii care au ascultat
conversaţia dintre cei doi ca fiind mai calde, mai stăpâne pe ele şi mai
vioaie decât celelalte. Împlinindu-şi propriile profeţii, bărbaţii care se
aşteptau să întâlnească o parteneră atrăgătoare au şi creat-o.
Avantajele şi dezavantajele frumuseţii

Fără îndoială, persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social
important. Totuşi, frumuseţea ca atare nu garantează succesul în viaţă,
sănătatea, fericirea şi un solid respect de sine. De ce?
O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că
nu-şi pot da întotdeauna seama dacă atenţia şi aprecierea de care se
bucură din partea celorlalţi se datorează talentului şi abilităţii lor sau numai
faptului că arată bine. În 1984, Brenda Major şi colegii săi au realizat un
experiment care ilustrează acest aspect. Participanţi de ambele sexe, care
se considerau ei înşişi ca fiind atrăgători sau neatrăgători, au scris nişte
eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de către o persoană necunoscută de
sex opus. Participanţilor din prima grupă li s-a spus că evaluatorul sau
evaluatoarea îi va urmări printr-o oglindă transparentă în timp ce scriu, pe
când celorlalţi li s-a spus că persoana care le dă nota nu va şti nimic
despre aspectul lor. În realitate, nu a existat nici un evaluator; toţi
participanţii au primit aceeaşi apreciere, extrem de pozitivă. Ulterior,
subiecţii au fost întrebaţi cum îşi explică faptul că eseurile lor au fost atât de
bine apreciate. Rezultat: participanţii care se considerau neatrăgători şi
care credeau că au fost urmăriţi în timp ce scriau, au pus succesul
înregistrat pe seama calităţii deosebite a eseului lor, pe când cei care se
considerau atrăgători, crezând, de asemenea, că au fost observaţi, au pus
succesul mai degrabă pe seama faptului că arătau bine. Prin urmare,
pentru persoanele foarte atrăgătoare, feedback-ul pozitiv din partea
celorlalţi poate fi uneori greu de interpretat (vezi graficul 8.3).
Graficul 9.3 Atractivitatea fizică şi respectul de sine

+
  calităţii propriei lucrări 
Atribuirea evaluării pozitive
Participanţi fizic neatrăgători Participanţi fizic atrăgători
Văzuţi Nevăzuţi
Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor

arătoşi de a-şi păstra aspectul plăcut. În lumea de astăzi, preocuparea faţă
de forma corporală a devenit o componentă majoră a vieţii multor oameni –
cu unele efecte benefice, dacă ne gândim la exerciţiul fizic şi la alimentaţia
sănătoasă. În unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu efecte maladive –

dacă ne gândim la bărbaţii care se îndoapă cu steroizi că să-şi umfle
monstruos musculatura sau le femeile care îşi autoimpun un regim de
înfometare ca să scadă în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie
(deprinderea de a mânca în exces, urmată de vomă) sau, şi mai grav, la
anorexia nervosa (înfometare autoimpusă, ce poate fi chiar fatală). Femeile
sunt mai predispuse să sufere de mania hiperponderalităţii, mai ales în
condiţiile în care mass media şi spoturile publicitare promovează extrem de
agresiv super modele, plătite cu milioane de dolari ca să difuzeze un ideal
de frumuseţe feminină al cărei atribut esenţial este slăbiciunea famelică.
În concluzie, frumuseţea aduce cu sine şi bune şi rele: indubitabile
avantaje, dar şi anumite costuri. Este interesant de ştiut cum se
echilibrează acestea pe termen lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al
unei serii de studenţi, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate
fizică a mai multor studente cu reuşita lor în viaţă la vârsta maturităţii. A
descoperit slabe legături între înfăţişarea lor la tinereţe şi fericirea de care
au avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate au avut cele
mai mari şanse de măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în
viaţă decât celelalte. Frumuseţea poate fi un avantaj, dar nu un destin.
Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale

Proximitatea sporeşte şansele noastre de a cunoaşte pe cineva,
familiaritatea ne face să ne simţim în largul nostru, iar frumuseţea ne atrage
ca un magnet chiar de la prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem şi
nici nu vrem să ne împrietenim cu oricine, iar flacăra iubirii nu se aprinde ori
de câte ori ne iese în cale o persoană atrăgătoare. Trebuie să existe
anumite compatibilităţi între noi şi cei care ne devin foarte apropiaţi. În cele
ce urmează vom analiza trei factori ce pot influenţa atracţia dintre noi şi
ceilalţi: similaritatea, reciprocitatea şi accesibilitatea.
Similaritatea
Cel mai adesea înţelepciunea populară se contrazice. Simţul comun ne
spune deopotrivă că ‘cine se aseamănă se-adună’ – precum ‘tusea şi cu
junghiul’ – dar şi că ‘opuşii se atrag’. Care dintre maxime este conformă
realităţii? Imaginaţi-vă că aţi intrat on line într-un chat room şi aţi început o
conversaţie cu o persoană necunoscută despre religie, sport, muzică,
politică, restaurante, concedii, hobby-uri etc. şi că, după un timp, constataţi
că aveţi multe în comun cu interlocutorul vostru nevăzut. Imaginaţi-vă apoi
că, dimpotrivă, nu găsiţi în timpul conversaţiei aproape nici un element
comun. Cu care dintre cei doi necunoscuţi aţi vrea să vă întâlniţi – cu acela
care vi se aseamănă sau cu acela de care vă deosebiţi?
De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvenţă că oamenii

au tendinţa să se asocieze cu cei care le sunt asemănători. Principalele
asemănări cu efecte constatate experimental asupra atracţiei
interpersonale sunt următoarele:
Similarităţi demografice
Măsurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta,
educaţia, rasa, religia, înălţimea, nivelul de inteligenţă şi statutul
socioeconomic – B. L. Warren a constatat că oamenii între care se înfiripă
relaţii apropiate de prietenie, iubire sau căsătorie sunt mult mai
asemănători decât cei asociaţi întâmplător. Aceste corelaţii nu dovedesc
însă că similaritatea cauzează atracţia. Mai concludentă ar fi măsurarea
caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmată de
estimarea gradului de atracţie dintre ei după ce sunt puşi să convieţuiască
o perioadă de timp, pentru a vedea dacă tind să se apropie mai mult de cei
cu care se aseamănă decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce
a făcut Theodore Newcomb, în 1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a
organizat un dormitor studenţesc experimental şi a constatat că studenţii
asemănători în antecedentele lor demografice s-au împrietenit cu cei
asemenea lor, neavând relaţii apropiate cu cei foarte diferiţi. În ‘societatea
multiculturală’, pe care americanii se străduiesc să o edifice şi să o con-
solideze, din ce în ce mai mulţi oameni de rase, religii şi origini etnice
diferite se căsătoresc între, depăşind barierele demografice. Cu toate
acestea, după cum se exprimă un sociolog american, „săgeata lui Cupidon
este ţintită de societate mai des decât ne-ar plăcea să credem“.
Similaritatea axiologică şi atitudinală

Ceilalţi ne pot atrage şi datorită faptului că susţin şi împărtăşesc cu noi
aceleaşi opinii, valori şi atitudini faţă de anumite persoane, lucruri sau
situaţii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ în
acest sens. Mai multor studenţi li s-a oferit cazare gratuită în schimbul
acceptării de către ei a solicitărilor de a completa numeroase chestionare
privind atitudinile şi valorile lor. Primele chestionare au fost completate
înainte de sosirea studenţilor la universitate. Timp de un semestru au fost
măsurate atracţia dintre participanţi şi schimbările lor de atitudine.
Rezultatele au demonstrat că în primele câteva săptămâni atracţia a fost
cel mai strâns corelată cu proximitatea. O dată cu trecerea timpului, atracţia
s-a configurat mai ales în funcţie de similaritatea atitudinilor existente
înainte de contactul dintre participanţi.
Experimentele de laborator întreprinse de Byrne din 1971 confirmă rolul
similarităţii atitudinale asupra atracţiei interpersonale. Consistenţa ridicată a
rezultatelor l-a făcut să formuleze o ‘lege a atracţiei’, potrivit căreia atracţia
faţă de o persoană este direct proporţională cu atitudinile împărtăşite cu
persoana respectivă. În plus, orice gest sau act al acelei persoane care
este în acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natură să
întărească atracţia pe care o exercită asupra noastră. De exemplu, când
descoperi că fata cu care te întâlneşti îndrăgeşte o trupă obscură de rock
care şi ţie îţi place la nebunie, foarte probabil că te vei simţi şi mai mult
atras de ea.
Până aici, s-ar părea că, într-adevăr, ‘cine se aseamănă se adună’. Dar
în 1986, Milton Rosenbaum a considerat că psihosociologii au exagerat
importanţa similarităţii atitudinale. În opinia lui, asemănarea nu stârneşte
atracţia, ci mai degrabă neasemănarea provoacă repulsie. Rosenbaum
afirmă că oamenii se aşteaptă ca, în marea lor majoritate, ceilalţi să le fie
asemănători, motiv pentru care o diferenţă accentuată atrage imediat
atenţia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând această ipoteză,
David Lykken şi Auke Tellegen susţin că în selecţia partenerului toate
formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor, după ce un ins exclude
50% din populaţie datorită diferenţelor vizibile, selecţia din rândul jumătăţii
eligibile se face la întâmplare.
Cine are dreptate? Suntem atraşi de cei cu atitudini similare ori ne
repugnă cei cu atitudini foarte diferite de ale noastre? După cum se arată în
figura 8.4, Donn Byrne şi colegii săi propun un model în doi timpi, ce ia în
consideraţie ambele reacţii. Mai întâi, susţin ei, evităm asocierea cu
persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei rămaşi, ne atrag cel mai mult
persoanele cele mai asemănătoare cu noi.
Figura 8.4 Un model în doi timpi al atracţiei interpersonale (Byrne, 1986)
E c r a n u l n e g a tiv E c r a n u l p o z it iv
a l d if e r e n ţe i a l a s e m ă n ă r ii
D if e r i ţ i
E v it a r e
O a m e n ii
p e c a re îi A s e m ă n a r e s c ă z u tă
c u n o a ş te m In d ife r e n ţă
A s e m ă n a r e p u te rn ic ă P ă s tra re a
A t r a c ţie c o n ta c tu lu i

Potrivire şi complementaritate
Pe lângă aspectele demografice şi atitudinale, există şi o a treia sursă de
similaritate ce funcţionează cel puţin în relaţiile romantice. Aţi remarcat
vreodată cum reacţionează lumea faţă de cuplurile în care unul din
parteneri arată superb, iar celălalt are un aspect comun? În mod tipic,
suntem şocaţi de asemenea ‘nepotriviri’, ca şi cum ne-am aştepta ca
oamenii să-şi afle întotdeauna o pereche pe măsură, nici mai mult, dar nici
mai puţin arătoasă. Această reacţie are o bază reală, evidenţiată în studii
de laborator. Acestea arată că atât femeile, cât şi bărbaţii tânjesc după o
pereche foarte atrăgătoare. De pildă, atunci când nişte studenţi de anul I au
fost grupaţi aleator şi puşi să danseze câte doi, dorinţa lor de a se reîntâlni
cu partenerul sau partenera a fost cu atât mai mare cu cât cealaltă
persoană din cuplu era mai atrăgătoare fizic. În viaţa reală, însă, acolo
unde cineva poate să fie acceptat sau respins de către un potenţial şi dorit
partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care ‘nu-i de
nasul lor’. Studii corelaţionale asupra unor cupluri de indivizi care se
întâlnesc, trăiesc împreună, sunt logodiţi sau căsătoriţi susţin ipoteza
potrivirii (matching hypothesis), potrivit căreia oamenii au tendinţa de a se
implica efectiv în relaţii romantice cu acele persoane care le sunt egale în
ceea ce priveşte frumuseţea fizică.
Potrivirea oferă posibilitatea unor predicţii privind evoluţia unei relaţii.
Din practica agenţiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanţă următoarea
constatare: cu cât doi parteneri sunt mai apropiaţi sub aspectul atractivităţii
lor fizice, cu atât este mai probabilă dorinţa lor de a se reîntâlni şi cresc
şansele de formare a unor cupluri stabile. În economia ‘pieţii sociale’,
potrivirea fizică pare să se producă în mod automat, odată ce oamenii
caută ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obţine.
Cum rămâne cu ideea populară că ‘opuşii se atrag’? În contrast cu
teoria similarităţii, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a
complementarităţii nevoilor, pornind de la ipoteza că noi căutăm acele
persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad. În anumite
cazuri, aceasta presupune coexistenţa unor personalităţi complementare şi
chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritară şi dominatoare are nevoie
de un soţ ascultător şi supus. Cercetări ulterioare nu au oferit însă un
suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi că, de cele mai
multe ori, cuplurile reuşite, echilibrate şi durabile sunt formate din
personalităţi asemănătoare.
De ce este atractivă similaritatea?

Studiile experimentale susţin aşadar ideea că similaritatea, sub diferitele ei
aspecte, este corelată cu atracţia interpersonală. Dar de ce se întâmplă
astfel? Feldman trece în revistă patru explicaţii propuse până în momentul
de faţă.
În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de

autocondiţionare. De exemplu, se poate ca noi să fi învăţat din experienţa
anterioară că persoanele ce ne împărtăşesc atitudinile sunt asociate cu
împrejurări sau situaţii plăcute şi dorite de către noi. În al doilea rând, faptul
că vedem la altcineva atitudini sau trăsături asemănătoare cu ale noastre
ne poate întări sentimentul de încredere în propria noastră persoană,
întrucât ne confirmă opiniile şi opţiunile valorice.
O a treia explicaţie a efectelor similarităţii asupra atracţiei
interpersonale este aceea că, odată ce cunoaştem atitudinile şi valorile pe
care le susţine o anumită persoană, putem să ne formăm o impresie
despre trăsăturile sale. Dacă percepţia trăsăturilor este pozitivă – ceea ce
în general se şi întâmplă, de vreme ce e vorba de trăsături comune, pe
care le avem şi noi – atunci imaginea despre celălalt va fi cât se poate de
favorabilă. Potrivit acestei explicaţii, dorită şi primită ca o recompensă este
nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferată a trăsăturilor de personalitate
ale cuiva. În sfârşit, poate că ne plac oamenii asemănători cu noi deoarece
similaritatea ne face să presupunem că şi ei ne plac la rândul lor. Aceasta
este o temă distinctă, căreia i s-au consacrat studii şi lucrări interesante.
Reciprocitatea
Simpatia şi antipatia respectă adesea principiul reciprocităţii: ne sunt, de
regulă, simpatici aceia care ne simpatizează şi ne displac cei cărora le
suntem, la rândul nostru, antipatici. În 1956, Dittes şi Kelley au format
câteva mici grupuri de discuţii, alcătuite din studenţi; unii dintre ei au primit
nişte bileţele anonime (în realitate, scrise şi trimise de experimentatori) prin
care li se comunica fie că ceilalţi membri ai grupului îi simpatizează, fie,
dimpotrivă, că grupul nu-i prea are la suflet. Rezultatele au arătat că
participanţii ce se considerau simpatizaţi de grup au fost atraşi în mai mare
măsură de ceilalţi membri ai grupului decât aceia care credeau că nu sunt
priviţi cu simpatie de către ceilalţi.
Nu toţi oamenii reacţionează la fel în privinţa reciprocităţii. O variabilă
influentă pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecărui
individ. În 1959, Dittes a descoperit că pentru persoanele cu grad înalt de
autopreţuire, atracţia nu este afectată de acceptare sau respingere.
Dimpotrivă, celor cu grad scăzut de self-esteem le sunt teribil de simpatici
membrii grupurilor care îi acceptă, pe când persoanele din grupurile care îi
resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat un experiment, în care
participanţii au fost din start clasificaţi în două tipuri de bază – cu respect
de sine ridicat, respectiv scăzut. Şi unii şi ceilalţi au fost plasaţi fie într-o
condiţie favorabilă – mai precis, în cadrul unor grupuri ai căror membri
aveau un comportament favorabil – fie într-o condiţie frustrantă – în grupuri
care i-au întâmpinat cu reacţii negative. În cazul participanţilor cu nivel
redus de self-esteem, atracţia faţă de grup a depins în mod evident de
comportamentul grupului – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participanţilor

cu nivel înalt de autoapreciere (vezi graficul 8.4)
Graficul 9.4 Atracţia şi respectul de sine (Dittes, 1959)
Autoapreciere înaltă
Autoapreciere joasă
2
1,5
1
Grad de atracţie
0,5
-0,5
-1
-1,5
-2
Acceptare Respingere
Comportamentul grupului
Sursa: Hogg, Vaughan (1998)
Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei. Dacă

reciprocitatea implică preţuirea ca recompensă socială, efectele sale
variază odată cu modul în care este percepută de către subiect valoarea
preţuirii primite din partea celorlalţi. De exemplu, preţuirea care vine din
partea unui linguşitor interesat nu are cine ştie ce valoare, astfel încât nu-i
vom răspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flatează. De asemenea,
aceeaşi dovadă de preţuire are o valoare mai redusă atunci când vine din
partea unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut,
deoarece ne aşteptăm ca prietenii să ne aprecieze.
Modul în care primim dovezile de preţuire exercită şi el o anumită
influenţă. În 1965, Elliot Aronson şi Darwyn Linder au emis aşa-numita
gain-loss hypothesis, potrivit căreia avem tendinţa să ne placă cel mai mult
indivizii care iniţial ne-au tratat cu răceală, devenind ulterior mai amabili; pe
de altă parte, cel mai mult îi detestăm pe indivizii care au fost la început
foarte atenţi cu noi, sfârşind prin a ne întoarce spatele. Fenomenul este
întrucâtva surprinzător, întrucât contrazice teoria behavioristă: cel constant
lăudat primeşte tot mai multe recompense, dar îl simpatizează pe lăudător
din ce în mai puţin. Aronson sugerează două explicaţii posibile. Prima se
bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea de către un grup sau o

persoană este o experienţă dureroasă, generatoare de anxietate; când
respingerea este urmată de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât
resimţim plăcerea de a fi simpatizaţi. Cea de-a doua explicaţie ar putea fi
următoarea: indivizii care ne simpatizează de la început pot să ni se pară
lipsiţi de discernământ, ceea ce diminuează valoarea preţuirii lor. În schimb,
cei care ne consideră la început antipatici şi care, abia după ce ajung să ne
cunoască mai bine, încep să ne simpatizeze, par oameni cu judecată,
astfel încât preţuirea lor valorează mai mult.
Aronson şi Linder au realizat un experiment menit să testeze efectul
ordinii în care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte
persoane. De-a lungul a şapte întâlniri, participanţii au auzit de la un
complice diferite opinii despre ei. La primele trei întâniri, feedback-ul a fost
sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, în funcţie de condiţia experimentală,
calitatea feedback-ului a fost fie inversată, fie s-a păstrat constant aceeaşi.
Din toate cele patru condiţii, simpatia participantului faţă de complice a
atins valori maxime atunci când ordinea ‘mesajelor’ a fost negativ pozitiv
(acesta fiind ‘câştigul’) şi valori minime în ordine inversă, adică feedback
pozitiv negativ (‘pierdere’). După cum arată rezultatele din graficul 8.5, e
cel mai probabil să fim atraşi de către o persoană atunci când aceasta
începe prin a ne ţine la distanţă şi sfârşeşte prin a ne întâmpina cu căldură.
Accesibilitatea
Rezultatele obţinute de Aronson şi Linder sugerează că ne plac oamenii
pretenţioşi faţă de ceilalţi, ceea ce concordă cu ideea populară potrivit
căreia ţintele greu de atins sunt cele mai râvnite. În realitate, lucrurile nu
stau chiar aşa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping – fie pentru că
sunt deja implicate în alte relaţii, fie pentru că nu le stârnim interesul – nu
devin câtuşi de puţin mai atractive; dimpotrivă. Studiile şi observaţiile arată
că, de regulă, îi preferăm pe indivizii cu o selectivitate socială moderată
atât celor neselectivi (care nu au gust) cât şi celor prea pretenţioşi (care
sunt aroganţi şi sclifosiţi).
Graficul 8.5 The gain-loss hypothesis (Aronson şi Linder, 1965)

10
8
Gradul de atracţie
0
Neg-Poz Poz-Poz Neg-Neg Poz-Neg
Ordinea feedback-ului
Ce se întâmplă atunci când o persoană care ne stârneşte interesul este

greu de atins datorită unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumărate
feluri: opoziţia părinţilor (precum în povestea lui Romeo şi a Julietei), o
catastrofă iminentă (ca în povestea de iubire din Titanic), depărtarea, lipsa
de timp, bariere sociale etc. În Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactanţei
psihologice, care susţine că oamenii sunt puternic motivaţi să-şi apere
libertatea de alegere şi de acţiune. Când o astfel de libertate, la care ţin în
mod deosebit, le este ameninţată, oamenii reacţionează şi încearcă să
contracareze pericolul, între altele şi datorită faptului că un comportament
la care am putea fi nevoiţi să renunţăm ni se pare mult mai atrăgător –
precum proverbialul fruct oprit.
Deşi nu foarte concludente, mai multe studii au evidenţiat faptul că
reactanţa poate fi declanşată de factorul timp: pe măsură ce şansele de a
intra într-o relaţie cu cineva scad odată cu timpul rămas la dispoziţie,
persoana – tot mai greu accesibilă – devine din ce în ce mai atrăgătoare.
Reactanţa se poate produce, mărind forţa atracţiei, şi în cazul unor relaţii
ascunse, tăinuite. Într-un experiment din 1994, Daniel Wegner a pus mai
multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) să joace bridge. În
fiecare cvartet de jucători, una dintre perechi a primit instrucţiuni scrise ca,
în timpul jocului, să-şi facă diferite semne cu picioarele pe sub masă – fie
pe faţă, fie pe ascuns. După câteva minute, jocul a fost oprit şi fiecărui
jucător i s-a cerut să indice (desigur, în mod privat) cât de atrăgător i s-a
părut atât propriul său partener, cât şi jucătorul de sex opus din echipa
adversă. Rezultat: studenţii care au trişat pe ascuns s-au considerat
reciproc mult mai atrăgători decât aceia care şi-au făcut semne vizibile ori
n-au trişat de loc.
Nu trebuie neglijat faptul că, în anumite situaţii, reactanţa poate să

diminueze atracţia interpersonală. Aţi încercat vreodată să faceţi pe
intermediarul, căutând, pe diferite căi, să convingeţi două persoane
apropiate să formeze un cuplu? Atenţie: efectul poate fi contrar. Decişi să
îşi păstreze libertatea de alegere în viaţa erotică, cele două persoane ar
putea ajunge să nu se placă, ba chiar să se deteste din cauza insistenţelor
voastre de a-i vedea împreună.
Relaţii apropiate
Există multe forme de relaţii interumane semnificative, dar psihosociologii
au avut în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni,
îndrăgostiţi, amanţi şi soţi. Aceste relaţii apropiate1 implică adesea trei
componente: (1) sentimente de ataşament, afecţiune şi iubire; (2)
satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interdependenţa partenerilor,
fiecare exercitând o influenţă semnificativă asupra celuilalt.
Nu orice relaţie apropiată conţine toate aceste ingrediente. O iubire
de-o vară poate atinge o mare intensitate emoţională; dar la sosirea
toamnei, amorezii revin la vieţile lor independente. O căsătorie formală
gravitează în jurul rutinei cotidiene, însă ataşamentul emoţional al soţilor
este palid, iar nevoile lor sufleteşti rămân, cel puţin în parte, neîmplinite. În
mod evident, relaţiile apropiate au forme şi măsuri diferite. Unele implică
sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelaşi sex, altele
între parteneri de sex opus. Câteodată partenerii se angajează să rămână
alături pe termen lung; alteori interacţionează doar pentru scurt timp. Iar
coloratura sentimentală cunoaşte toate tonurile posibile, de la veselie la
durere, de la iubire la ură – fiecare dintre stările emoţionale putând avea
intensităţi diferite, de la ‘abia perceptibil’ până la ‘exploziv’.
Cum înaintează două persoane de la primele lor contacte sociale până
la o relaţie apropiată, care le încălzeşte fiinţa? Apropierea se produce
1
În literatura anglo-americană se utilizează deopotrivă termenii close relationships – relaţii strânse
sau apropiate – şi intimate relationships. Am optat pentru prima soluţie, deoarece în limba română
prin ‘relaţii intime’ se înţeleg cel mai adesea raporturile care implică o componentă sexuală, ceea ce
nu caracterizează relaţiile dintre prieteni, dintre părinţi şi copii sau cele dintre persoanele aflate abia
la începutul unei idile – ceea ce anglo-americanii numesc dating partners, iar noi cu greu am putea
traduce printr-o formulă acceptabilă în româneşte, fiind vorba de persoanele care ies împreună la
film, la restaurant, la discotecă sau în vizită etc., aceste ‘ieşiri împreună’ putând fi acompaniate sau
nu de gesturi erotice manifeste (îmbrăţişări, săruturi, mângâieri sau act sexual). Destul de imprecis,
în româneşte dating partners sunt numiţi tot ‘prieteni’, fiind vorba însă de persoane de sex opus.
Ionel este prieten cu George şi are o ‘prietenă’, pe Marcela, ceea ce ne face să presupunem că nu
locuiesc împreună, ci îşi petrec o parte din timp împreună, cu grade variabile de ‘intimitate’.
gradual, pas cu pas, ori prin discontinuităţi şi salturi calitative? Unii

cercetători consideră că relaţiile progresează gradual, parcurgând o
anumită succesiune de stadii sau etape. De pildă, în teoria stimul-valoare-
rol (SVR), propusă de către Murstein în 1986, sunt definite următoarele trei
etape: (1) stadiul-stimul, în care atracţia este provocată de atribute
exterioare, precum înfăţişarea fizică; (2) stadiul-valoare, în care
ataşamentul se bazează pe similaritatea valorilor şi opiniilor; (3) stadiul-rol,
în care devotamentul se întemeiază pe asumarea şi îndeplinirea unor roluri,
precum acelea de soţ-soţie. Toţi aceşti trei factori sunt importanţi în evoluţia
unei relaţii, dar fiecare deţine o importanţă deosebită în decursul unui
anumit stadiu (vezi graficul 8.6).
Graficul 8.6 Modelul SVR (Murstein, 1987)
S ta d iu l - s tim u l S ta d iu l- v a lo a r e S ta d iu l-r o l
R ol
V a lo a r e
Im p o rta n ţă
S t im u l
P r im u l 2 - 7 c o n ta c te 8 sau m ai c ă s ă to rie
c o n ta c t m u lte s a u c o a b ita r e
c o n ta c te d e lu n g ă
d u ra tă
Marea dificultate a oricărei teorii stadiale este secvenţialitatea. Se

poate arăta că stadiul-valoare precede întotdeauna şi cu necesitate stadiul-
rol? Nu se pot întâlni cupluri care să-şi fixeze rolurile înainte de a-şi explora
compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetătorilor nu cred că relaţiile
apropiate evoluează stadial. În mai multe studii, unor cupluri de persoane
proaspăt căsătorite li s-a cerut să-şi reamintească istoria relaţiei lor până la
căsătorie. Rezultatele au inventariat o mare diversitate de etape evolutive.
Momentele de cotitură nu se succed în aceeaşi ordine în toate cazurile şi
nici nu sunt mereu aceleaşi la fiecare cuplu.
Dacă relaţiile apropiate nu urmează toate acelaşi scenariu, cum se

explică evoluţia lor? Fiecare relaţie are o istorie proprie, cu suişuri şi
coborâşuri, cu momente de stagnare alternând cu perioade de acceleraţie.
Ce anume face ca o relaţie să ia altitudine, să coboare ori să se păstreze în
parametri stabili? Un răspuns poate fi oferit de teoria schimbului social,
potrivit căreia forţa motrice a relaţiilor interpersonale este recompensa. Ca
şi atracţia, în această interpretare, iubirea depinde de experienţa emoţiilor
pozitive trăite în prezenţa unui anumit partener. Pas cu pas, pe măsură ce
recompensele se adună, iubirea creşte. Sau, dimpotrivă, pe măsură ce
recompensele se răresc, iubirea se răceşte. În acest gen de teorii despre
esenţa iubirii, ceea ce contează este cantitatea. Mulţi oameni găsesc însă
că teoria schimbului social este inadecvată, din motive uşor de înţeles.
Gândiţi-vă la propriile voastre relaţii apropiate. Credeţi că sentimentul de
iubire faţă de cineva e doar o versiune mai intensă a simpatiei faţă de
altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de aceeaşi natură cu iubirea
celor de care sunteţi îndrăgostiţi? Dacă nu, atunci veţi fi de acord că există
importante diferenţe calitative între genurile de relaţii apropiate. În această
perspectivă, este nevoie de un salt considerabil de la a plăcea până la a
iubi pe cineva, iar iubirea însăşi cunoaşte forme diferite.
Tipologii în relaţiile apropiate

Teoriile schimbului social se axează pe aspectele cantitative: cu cât mai
mult (în ceea ce priveşte recompensele şi echitatea), cu atât mai bine
(dacă avem în vedere satisfacţiile şi rezistenţa relaţiei). Dar este
întotdeauna nevoie de recompense? Şi ce se poate spune despre
diferenţele calitative între tipurile de relaţii apropiate? Poate o recompensă
mai substanţială să transforme nişte simple cunoştinţe în prieteni şi apoi
prietenii în iubiţi, ori aceste tipuri de relaţii se deosebesc esenţial între ele?
Relaţii de schimb şi de comuniune

Margaret Clark precizează că oamenii urmăresc o recompensă atunci când
intră în relaţii de schimb, caracterizate de o compensare imediată a
costurilor şi a beneficiilor. Dar nu orice relaţie este de acest tip. În relaţiile
de comuniune (communal relationships), partenerii îşi oferă satisfacţii unul
celuilalt fără să urmărească un echilibru al beneficiilor.
Cel mai adesea, relaţiile de schimb au loc între necunoscuţi sau
cunoştinţe întâmplătoare, ca şi în cadrul unor aranjamente pe termen lung
– precum parteneriatul de afaceri. Dimpotrivă, relaţiile de comuniune se
stabilesc numai cu prietenii apropiaţi, cu membrii de familie sau cu cei pe
care îi iubim. Desigur, se vor găsi cinici care să pună la îndoială
autenticitatea relaţiilor de comuniune, socotind că oricine urmăreşte să
dobândească o recompensă, chiar dacă nu imediat, ci într-un viitor
oarecare. Din fericire, rămân destui oameni care pot depune mărturie din
propria lor experienţă de viaţă că, măcar câtorva persoane extrem de apro-
piate, sunt oricând gata să le ofere, fără a socoti la centimă cât primesc –
bucuria celuilalt fiind chiar răsplata cea mai de preţ.
Stiluri de ataşament
O altă abordare interesantă a diversităţii formelor de relaţii apropiate este
cea propusă de Philip Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor. Ideea de la care
pornesc este aceea că, aşa cum bebeluşii manifestă diferite tipuri de
ataşament faţă de părinţii lor, şi adulţii prezintă stiluri specifice de
ataşament în relaţiile lor de prietenie sau în cele amoroase.
Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că
bebeluşii dezvoltă legături puternice şi exclusive cu primele persoane care
se ocupă de îngrijirea lor – cel mai adesea şi în mod normal acestea fiind
mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima relaţie are o mare
încărcătură emoţională. Observând cum reacţionează copiii mici atât la
despărţirea de mama lor, cât şi la reapariţia ei, cercetătorii au mai remarcat
şi faptul că există diferite stiluri de ataşament infantil. Copiii cu ataşament
solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de lângă ei, iar
când aceasta se reîntoarce gînguresc şi surâd cu evidentă încântare. Copiii
cu ataşament fragil se încadrează în două tipuri de comportament. Cei
anxioşi plâng şi se agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină fie
mânioşi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai
detaşaţi, adoptând un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare
emoţională, cu reacţii temperate în ambele situaţii.2
Cât de important este acest prim ataşament? Este o legătură sigură şi
demnă de încredere din primul an de viaţă de natură să ofere un
fundament al relaţiilor apropiate de mai târziu? Unii cercetători sugerează
că da. Studiile arată că acei copii din categoria ataşamentului solid
manifestă ulterior o atitudine mai pozitivă şi mai încrezătoare faţă de
ceilalţi. Privind retrospectiv, adulţii cu stil de ataşament solid relatează că în
copilărie au avut relaţii familiale pozitive, pe când adulţii anxioşi sau
retractili îşi amintesc să fi avut relaţii dificile cu unul dintre părinţi sau cu
amândoi.
Fie că stilurile de ataşament ale adulţilor îşi au rădăcinile în primul an
de viaţă sau nu, distincţia între ele s-a dovedit utilă. Citiţi descrierile celor
trei tipuri de ataşament din tabelul 8.2. Care vi se potriveşte cel mai bine?
În 1987, Hazan şi Shaver au pus prima dată această întrebare pentru
cititorii unui ziar din Denver şi a doua oară pentru un grup de studenţi.
După cum se poate vedea în tabelul 8.2, distribuţia răspunsurilor este
aproape identică pe ambele eşantioane, păstrându-se neschimbată şi în
2
În terminologia anglo-americană, termenii utilizaţi pentru desemnarea celor trei stiluri de
ataşament sunt: secure, respectiv insecure, cu cele două subtipuri anxious şi avoidant.
cadrul unui eşantion naţional din SUA, format din opt mii de adulţi,
chestionaţi de Mickelson un deceniu mai târziu, în 1997. În plus,
cercetătorii au mai constatat că oamenii cu stil de ataşament solid
raportează că au relaţii satisfăcătoare, pe care le descriu drept fericite,
amicale, bazate pe încredere reciprocă şi durabile. Cognitiv, au tendinţa de
a-i vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi şi cred în posibilitatea iubirii
adevărate. Dimpotrivă, îndrăgostiţii retractili se tem de intimitate şi cred că
iubirea este sortită să se ofilească; îndrăgostiţii anxioşi descriu o viaţă
amoroasă plină de exaltări şi căderi emoţionale, de frământări obsesionale,
o mai mare dorinţă de angajare pe termen lung, atracţie sexuală şi gelozie
duse la extrem.
Într-o oarecare măsură, stilurile noastre de ataşament pot fi observate
în comportamentul din viaţa cotidiană. De exemplu, în 1996 Jeffrey
Simpson şi colegii săi au înregistrat pe bandă mai multe cupluri de
îndrăgostiţi în timp ce încercau să soluţioneze diferite conflicte, după care
au prezentat înregistrările unor observatori neutri. Aceştia au constatat că
bărbaţii cu ataşament fragil-retractil se dovedesc în cea mai mică măsură
calzi şi încurajatori, precum şi faptul că femeile cu stil fragil-anxios s-au
arătat posomorâte şi negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell
şi colegii au cerut participanţilor să ţină, timp de o săptămână, un jurnal
intim. Analiza însemnărilor din aceste jurnale a scos în evidenţă faptul că,
în relaţiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici
satisfacţii, în vreme ce subiecţii anxioşi au trăit cea mai mare varietate de
sentimente, de intensităţi cât se poate de diferite.
Tabelul 8.2 Stiluri de ataşament (Hazan şi Shaver, 1987)
Întrebare: Care dintre următoarele texte descrie cel mai bine sentimentele voastre?
Eşantion de Eşantion de
Răspunsuri şi procente cititori studenţi
Solid
Îmi este destul de uşor să mă apropii de ceilalţi şi nu
mă deranjează să depind de ei ori ca ei să depindă
de mine. Rareori mă roade gândul că voi fi părăsit ori
că o anumită persoană mi-a devenit prea apropiată. 56% 56%
Retractil
Nu mă simt în largul meu atunci când mă apropii mai
mult de cineva; îmi este greu să am deplină încredere
în ceilalţi şi nu îmi place să depind de ei. Mă enervez
atunci cineva mi se vâră în suflet şi partenerii erotici
îmi cer adesea mai multă intimitate decât aş dori eu
ca să mă simt bine. 25% 23%
Anxios
Mi se pare că ceilalţi se feresc să mi se apropie atât
cât aş dori eu. Mă îngrijorează des gândul că parte-
nerul nu mă iubeşte cu adevărat sau că are de gând
să mă părăsească. Aş vrea să mă contopesc pe
deplin cu o altă persoană, însă această dorinţă a mea
pe mulţi îi sperie şi îi alungă de lângă mine. 19% 21%
Ce valoare predictivă au aceste stiluri de ataşament? Cu alte cuvinte,

stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad
semnificativ de probabilitate a evoluţiei viitoare a relaţiilor sale? Probele nu
sunt concludente. Persoanele cu ataşament solid tind să aibă relaţii mai
durabile dar, în cazul celor cu ataşament fragil, prognozele nu sunt
consistente. Important e faptul că, deşi stilurile de ataşament sunt oarecum
stabile de-a lungul vieţii – poate ca nişte moşteniri din prima copilărie – ele
nu sunt totuşi definitiv trasate, o dată pentru totdeauna. De exemplu, Lee
Kirkpatrick şi Cindy Hazan au urmărit participanţii la un studiu şi, după
patru ani, au descoperit că 30% dintre ei şi-au modificat stilul de
ataşament. În acord cu ideea de bază în psihologia socială, potrivit căreia
oamenii sunt profund influenţaţi de situaţiile în care se află, cercetările
sugerează că indivizii îşi pot revizui continuu stilul de ataşament în urma
succesiunii experienţelor lor de viaţă.
Tipuri de iubire
Fără a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare
varietate de forme distincte de iubire, în afară de amorul propriu-zis: iubire
părintească, frăţească, amicală, pur fizică sau animalică, spirituală etc.
De-a lungul timpului, au fost propuse de către psihosociologi mai multe
clasificări ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a
identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotică),
ludus (jocul amoros, lipsit de dăruire sufletească) şi storge (dragostea
prietenească). Ca şi cele trei culori primare, susţine Lee, aceste stiluri se
pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea
pretenţioasă şi posesivă), pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea
altruistă de oameni). Pe o scală menită să măsoare aceste ‘culori ale
iubirii’, bărbaţii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme
ce femeile punctează mai mult la rubricile storge, mania şi pragma.
Foarte populară este o altă taxonomie, derivată din teoria
triunghiulară a iubirii, enunţată în 1986 de către Robert Sternberg. Potrivit
acestei teorii, există opt subtipuri de bază (şapte forme diferite de iubire şi o
a opta combinaţie ce reprezintă absenţa iubirii) – toate putând fi derivate
din prezenţa sau absenţa a trei componente. Combinaţia poate fi astfel

văzută ca vârf al unui triunghi (vezi figura 8.5). Iată cele trei componente şi
câte o mostră de item din cei utilizaţi pentru măsurarea fiecăreia din ele:
 Intimitate. Componenta emoţională, care implică simpatia şi
sentimentul de apropiere faţă de cineva. (‘Am o relaţie plăcută cu ___’.)
 Pasiune. Componenta motivaţională, ce conţine impulsuri de natură să
declanşeze atracţia, dragostea şi dorinţa sexuală. (‘Simpla vedere a lui
___ mi se pare excitantă.’)
 Devotament. Componenta cognitivă, ce reflectă hotărârea de a rămâne
ataşat pe termen lung de un anumit partener. (‘Întotdeauna mă voi simţi
responsabil faţă de ___.’)
Cercetările susţin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg.
Într-un studiu din 1996, Arthur Aron şi Lori Westbay au cerut participanţilor
să ierarhizeze 68 de trăsături prototipice ale iubirii şi au constatat că toate
trăsăturile clasificate se încadrează în trei categorii: pasiune (priviri
languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta
despre orice, încurajator, înţelegător) şi devotament (fidelitate, prioritate
acordată celorlalţi, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg
a cerut participanţilor să precizeze ce anume consideră important în diferite
tipuri de relaţii şi a constatat că rezultatele concordă cu teoria. De exemplu,
‘iubitul ideal’ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente,
‘prieten’ a avut scoruri mari la intimitate şi devotament, dar mici la pasiune,
iar ‘frate / soră’ a punctat mult la devotament, dar puţin la intimitate şi
pasiune.
Figura 8.5 Teoria triunghiulară a iubirii (Sternberg, 1986)

IN T IM IT A T E
S im p a tie
( d o a r in tim ita te )
Iu b ire r o m a n tic ă I u b ir e p a r t e n e r i a l ă
( i n t i m it a t e + p a s i u n e ) ( in t im it a t e + d e v o t a m e n t )
Iu b ire p e rfe c tă
( in t im it a t e +
p a s iu n e +
d e v o ta m e n t )
I u b ir e n e b u n ă I u b ir e p u s tie
( d o a r p a s iu n e ) ( d o a r d e v o ta m e n t )
I u b ir e z a d a r n ic ă
( p a s iu n e + d e v o ta m e n t )
P A S IU N E D E V O TA M E N T
Considerând toate aceste tipologii – bazate pe ataşamentul infantil, pe

culori, triunghiuri şi alte scheme propuse de-a lungul timpului – te minunezi:
câte tipuri de iubire există în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele
au în vedere două tipuri fundamentale. Priviţi întrebările din tabelul 8.3 şi
răspundeţi cu note pe o scală de la 0 (câtuşi de puţin) la 10 (total), având în
vedere sentimentele voastre faţă de un prieten. Răspundeţi apoi la aceleaşi
întrebări gândindu-vă la un iubit sau la o iubită (de acum sau de altă dată).
Aplicaţi în cele din urmă instrucţiunile de punctare descrise în partea de jos
a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a cerut unor studenţi să
răspundă la acest gen de itemi, a constatat că cei chestionaţi au acordat
punctaje ridicate prietenilor la întrebările cu numere impare şi partenerilor
de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste răspunsuri, Zick
Rubin a alcătuit o Scală a simpatiei3 şi o Scală a iubirii, menite să măsoare
cele două tipuri de relaţii.
Tabelul 8.3 Simpatie şi iubire (Rubin, 1973)
Răspundeţi la fiecare dintre următoarele întrebări pe o scală de la 1 = câtuşi de puţin la

10 = total. Răspundeţi mai întâi gândindu-vă la un/o prieten(ă) şi apoi la un/o iubit(ă).
Prieten(ă) Iubit(ă)
3
Am considerat că ‘simpatie’ este cel mai potrivit echivalent al cuvântului englezesc liking. În
limba română, verbul ‘a plăcea’ este ambiguu, căci la fel se spune atunci când ne place nouă cineva
ca şi atunci când altcineva ne place pe noi. În plus, substantivarea verbului este dificilă în
româneşte – nici ‘plăcerea’ şi nici ‘plăcutul’ nefiind formule acceptabile.
1. X este una din cele mai simpatice persoane din câte cunosc. ___ ___
2. Simt că pot avea încredere în X în orice legătură cu orice. ___ ___
3. X este genul de persoană care mi-ar plăcea să fiu. ___ ___
4. L-aş ierta pe X pentru orice. ___ ___
5. Am mare încredere în judecata lui X. ___ ___
6. Aş face aproape orice pentru X. ___ ___
A. Adunaţi punctele de la întrebările 1 + 3 + 5 =

B. Adunaţi punctele de la întrebările 2 + 4 + 6 =
Care punctaj este mai mare: A sau B?
Abordarea lui Rubin tratează simpatia şi iubirea ca pe două reacţii

distincte faţă de o relaţie apropiată. Rămâne de discutat însă cât de adâncă
este diferenţa dintre ele. În 1976, Kenneth şi Karen Dion au aplicat cele
două scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc
ocazional (casual daters); (2) persoane care se întâlnesc mereu cu acelaşi
partener (exclusive daters); (3) persoane logodite; (4) persoane căsătorite.
Deşi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât
la iubire, simpatia şi iubirea nu diferă în cazul celor aflaţi într-o relaţie mai
angajată. Un posibil motiv pentru care cele două scale se pot suprapune ar
fi acela că, în versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un sens destul de
cuminte. Mai potrivită pare distincţia propusă, în 1988, de către Elaine
Hatfield între iubirea pasională şi iubirea companională.4 După Hatfield,
iubirea pasională este o stare intens emoţională şi adesea erotică de
absorbţie de către o altă persoană, în vreme ce iubirea companională
este o însoţire sau o companie sigură şi stabilă, asemănătoare cu ceea ce
Rubin numeşte simpatie.
Iubirea pasională
Iubirea pasională este, după cum spuneam, o stare intens emoţională de
absorbţie de către o altă persoană (vezi tabelul 8.4). Pendulând între culmi
extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională oferă materia
primă dulce-amară a poeziei şi romanelor de dragoste, fiind tema favorită
în muzica de consum sau în adoratele-detestatele telenovele. Ce este şi de
unde vine? Ellen Berscheid şi Elaine Walster (ulterior Hatfield) consideră că
elementul-cheie în înţelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen
specific de emoţie. Bazându-se pe teoria bifactorială a emoţiei, propusă de
către Schachter (vezi Capitolul 2), cele două autoare susţin că iubirea
pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de
excitaţie fiziologică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către
persoana iubită.
4
În limba engleză: passionate love şi companionate love.
Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale
Răspundeţi la fiecare din itemii următori conform următoarei scale:

1 2 3 4 5 6 7 8 9
De loc Aproximativ Categoric
adevărat adevărat adevărat
1. Aş fi profund disperat dacă _________________ m-ar părăsi.
2. Uneori simt că nu-mi pot controla gândurile; mă obsedează _________________ .
3. Sunt fericit(ă) atunci când fac ceva care îl (o) face pe ___________________ fericit(ă).
4. Aş prefera să fiu cu __________________ mai mult decât cu oricine altcineva.
5. Aş fi gelos(oasă) dacă aş crede că ___________________ s-ar îndrăgosti de altcineva.
6. Sunt avid(ă) să ştiu totul despre ___________________ .
7. Îl (o) doresc pe ___________________ – fizic, emoţional, mental.
8. Am o poftă insaţiabilă de afecţiune din partea lui __________________ .
9. Pentru mine, __________________ este partenerul(a) de amor perfect(ă).
10. Simt că trupul meu vibrează atunci când mă atinge __________________ .
11. Mă gândesc tot timpul la __________________ .
12. Vreau ca _______________ să îmi cunoască gândurile, temerile şi speranţele.
13. Caut cu înfrigurare semne care să îmi arate că _______________ mă doreşte.
14. Exercit o puternică atracţie asupra lui _________________ .
15. Mă simt extrem de deprimat(ă) când lucrurile nu merg bine în relaţia mea cu ___________ .
Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se

întâmplă atunci când cineva simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa
partenerului de amor. În alte situaţii, totuşi, simptomele de excitaţie –
precum accelerarea bătăilor de inimă, umezirea palmelor sau înmuierea
genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În prezenţa unei persoane
atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii
pasionale. Dolf Zillmann numeşte acest proces de misatribuire transfer de
excitaţie. În opinia lui, excitaţia stârnită de un stimul poate fi transferată
sau adăugată excitaţiei provocate de un al doilea stimul. Excitaţia
combinată este atunci percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea
stimul.
În 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au verificat această ipoteză
incitantă într-un studiu de teren care a avut loc pe două poduri de peste
Capilano River din Columbia Britanică. Unul din ele este o pasarelă
susţinută de cabluri (având 150 m lungime şi o lăţime mai mică de 2 m, cu
o balustradă foarte joasă), suspendată la vreo 70 m deasupra unor
cascade stâncoase – un adevărat coşmar pentru oricine ar avea o cât de
mică teamă de înălţime. Celălalt pod este larg, solid, de numai vreo
3 m înălţime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele două poduri un tânăr
neînsoţit, era întâmpinat de o tânără atrăgătoare, care se prezenta drept
cercetător-asistent, îl ruga să completeze un scurt chestionar, după care îi
dădea numărul ei de telefon – în cazul în care tânărul acostat ar fi dorit mai
multe informaţii despre proiectul de cercetare. Conform predicţiei, mult mai
mulţi dintre bărbaţii care traversaseră pasarela periculoasă aveau s-o sune
pe încântătoarea jună decât cei care trecuseră pe podul comod.
(Semnificativ e faptul că foarte puţini dintre tinerii abordaţi, pe pasarela
groazei, de către un asistent bărbat au sunat.) Poate că fiorii de groază
sunt în stare să aprindă flăcările iubirii.
Dar poate că nu. Poate că nu-i decât sentimentul de uşurare pe care ţi-l
dă pretenţa cuiva atunci când eşti la ananghie. Pentru a elimina
posibilitatea ca atracţia să fie stârnită de uşurare şi nu de excitaţie, în 1981,
Gregory White şi colegii săi şi-au propus să stârnească o stare de excitaţie,
neînsoţită de tensiunea fricii. Cum? Puţin efort fizic e de ajuns. Participanţii
bărbaţi au alergat pe loc fie două minute, fie 15 secunde, după care au
vizionat pe o casetă video chipul unei femei pe care urmau să o cunoască.
Unii au văzut o femeie bine machiată şi coafată, cu înfăţişare foarte
atrăgătoare – alţii au văzut aceeaşi femeie, dar ‘aranjată’ astfel încât să
pară urâtă. După vizionarea casetei, participanţii au evaluat înfăţişarea
femeii. Rezultat: participanţilor care făcuseră un efort fizic mai mare femeia
atrăgătoare li s-a părut şi mai frumoasă, iar cea neatrăgătoare li s-a părut şi
mai urâtă decât celor care nu alergaseră decât 15 secunde. Acest studiu şi
altele similare demonstrează că starea de excitaţie, chiar neînsoţită de
suferinţă, intensifică reacţiile emoţionale, pozitive sau negative.
Implicaţiile acestor cercetări – potrivit cărora pasiunile noastre sunt la
cheremul podurilor, exerciţiilor fizice sau al altor factori de natură să
accelereze bătăile inimii – intrigă. Dar sunt în concordaţă cu observaţia
comună a faptului că momentele agitate din viaţă ne fac vulnerabili faţă de
mrejele iubirii. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă efectul se produce,
aşa cum susţine teoria, din cauza faptului că oamenii atribuie în mod
eronat starea lor de excitaţie prezenţei accidentale a unei alte persoane.
Da şi nu. Trecând în revistă peste treizeci de experimente, Craig Foster şi
colegii confirmă că efectul excitaţie-atracţie este real. Ei au mai descoperit,
totuşi, că efectul se produce şi atunci când oamenii cunosc sursa actuală a
stării lor de excitaţie – aşadar, fără o eroare de atribuire. Concluzia acestor
cercetători este aceea că simplul fapt de a fi surescitaţi – chiar dacă ştim
de ce – facilitează oricare dintre răspunsurile noastre fireşti. Dacă persoana
care ne iese în cale este atrăgătoare şi de sexul potrivit, atracţia pe care o
exercită asupra noastră este mai intensă. Dacă persoana nu este
atrăgătoare sau nu e de sexul potrivit, atracţia este mai slabă. Nu e nevoie
de nici o deliberare conştientă. Răspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de
evoluţie, iubirea pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi
esenţială, o intensă atracţie sexuală. În 1999, Pamela Regan şi Ellen
Berscheid prezintă dovezi convingătoare că dorinţa şi excitaţia sexuală
intensă constituie o componentă vitală a acestei experienţe. Ele remarcă şi
faptul interesant că ‘a iubi’ (love) şi ‘a fi îndrăgostit’ (being in love) nu
înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au cerut unor
studenţi de ambele sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe

care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndrăgostiţi şi a treia cu
persoanele care le atrag sexual. A reieşit că numai 2% din cei menţionaţi în
prima listă s-au regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din cei
menţionaţi în cea de a doua listă s-au regăsit şi pe lista atracţiei sexuale.
Iar atunci când Regan şi colegii săi au cerut mai multor oameni să listeze
caracteristicile iubirii, două treimi din cei chestionaţi au menţionat dorinţa
sexuală – numărul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut
pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.
Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală
este aceea care dă nota pasională a iubirii, nu toată lumea vede o legătură
necesară între dorinţă şi căsătorie. Cum răspundeţi la această întrebare:
Dacă un bărbat sau o femeie ar avea toate calităţile dorite de voi, v-aţi
căsători cu acea persoană fără a fi îndrăgostit(ă) de ea? În 1967, când au
fost chestionaţi studenţii americani, 35% din bărbaţi şi 76% dintre femei au
răspuns afirmativ. Peste douăzeci de ani, numai 14% dintre bărbaţi şi 20%
dintre femei au declarat că s-ar căsători cu cineva pe care nu l-ar iubi
pasional. Diferenţa foarte accentuată în rândul femeilor s-ar putea explica
prin faptul că în anii ’60 mult mai puţine dintre ele aveau independenţa
economică de natură să le dea posibilitatea luxului de a se căsători numai
din dragoste.
Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie
de specificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor ‘aranjate’, fără a
se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variază între 4% în Statele Unite,
5% în Australia, 8% în Anglia şi 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenţa
culturală asupra iubirii este interesantă. Pe de o parte, s-ar putea susţine
că individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natură să
inhibe tendinţa de apropiere şi interdependenţă faţă de ceilalţi. Pe de altă
parte, aceeaşi orientare individualistă îi face pe oameni să dea prioritate, în
deciziile lor maritale, propriilor sentimente – mai degrabă decât grijilor
familiale, obligaţiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.
Însă chiar şi în culturile occidentale – în rândul cărora americanii cultivă
o consistentă ideologie romantică – oamenii se îndoiesc de rezistenţa în
timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în
diferite stadii ale relaţiilor dintre parteneri, ca şi studiile longitudinale, care
măsoară schimbările aduse de trecerea timpului în cadrul aceloraşi cupluri,
sugerează că iubirea pasională păleşte după o vreme. Cercetătorii
preocupaţi de ‘chimia iubirii’ cred că pasiunea intensă pe care o simt
‘arzând’ cei proaspăt-îndrăgostiţi este produsă de anumite stimulente
organice – a căror eficienţă scade în mod firesc odată cu trecerea timpului.
Iubirea companională
Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă
erotică a iubirii pasionale, iubirea companională este o formă de afecţiune
care poate exista atât în relaţii de prietenie, cât şi în relaţii de amor,
bazându-se pe încredere reciprocă, respect, preocupare faţă de celălalt şi
angajament de lungă durată. În comparaţie cu iubirea pasională, cea
companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anumite privinţe, mai
profundă şi mai rezistentă. În 1998, Susan Sprecher şi Pamela Regan au
aplicat scale de iubire pasională şi companională unor cupluri hete-
rosexuale cu vechimi variabile şi au constatat că, atât la bărbaţi, cât şi la
femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început până la o cotă
maximă, după care scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu-l
înregistrează scorurile iubirii companionale. Aidoma ţestoasei greoaie din
fabula lui Esop, iubirea companională poate părea teribil de înceată în
comparaţie cu startul fulgerător al iubirii pasionale – şi totuşi este în stare
să treacă prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil.
Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-
dezvăluire (self-disclosure) – dorinţa de a-ţi deschide sufletul şi de a
împărtăşi celuilalt evenimente, gânduri şi sentimente din cele mai intime.
Se poate spune că pentru iubirea companională deschiderea sufletească
este un ingredient la fel de esenţial pe cât este excitaţia sexuală în cazul
iubirii pasionale. Gândiţi-vă o clipă la experienţele voastre cele mai jenante,
la cele mai ascunse şi dragi ambiţii sau la viaţa voastră sexuală. Le-aţi
dezvălui unui necunoscut? unei cunoştinţe oarecare? unui prieten sau unei
persoane iubite? Această dorinţă de a ne dezvălui amintirile, gândurile şi
sentimentele intime stă chiar în miezul celor mai strânse relaţii ale noastre.
Cercetările arată că cu cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt
mai satisfăcuţi în căsnicie, cu atât oamenii îşi deschid mai adânc
ascunzişurile sufletului. De ce? Nancy Collins şi Lynn Miller enunţă trei
cauze posibile ale acestei corelaţii: (1) ne deschidem sufletul faţă de cei
care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destăinuie; (3) ne plac oamenii
cărora ne-am destăinuit.
Figura 8.6 Teoria penetrării sociale

De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind

modelele de auto-dezvăluire în relaţiile apropiate. Prima este aceea că
partenerii se destăinuie tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor
se dezvoltă în timp. Irving Altman şi Dalmas Tylor consideră că auto-
dezvăluirea este o formă elementară de schimb social, care se amplifică
odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării sociale susţine că relaţiile
progresează de la schimburi superficiale către unele din ce în ce mai
intime. La început, oamenii oferă altor persoane puţine detalii despre ei
înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi. Dar dacă primele
contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind zone
mai vaste din vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu-se la zone tot
mai delicate). Cele două forme de dezvoltare a interacţiunii sociale sunt
reprezentate în figura 8.6.
Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să
nu fie sinceri unul faţă de celălalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella
DePaulo şi Deborah Kashy le-au cerut participanţilor ca, timp de o
săptămână, să consemneze într-un jurnal toate interacţiunile lor sociale şi
fiecare situaţie în care au încercat să mintă pe cineva – indiferent dacă au
făcut-o în mod interesat sau cu bune intenţii (acceptând că unele minciuni
urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că frecvenţa minciunilor a
fost cu atât mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate. În medie,
participanţii au fost nesinceri cel mai des faţă de necunoscuţi şi din ce în ce
mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare, membrii de familie şi prietenii
lor. De asemenea în concordanţă cu presupusele modele de auto-
dezvăluire este faptul că participanţii necăsătoriţi şi-au minţit partenerii de
amor de trei ori mai des decât au făcut-o cei căsătoriţi în relaţia cu soţul /
soţia. Rezultatele sunt prezentate în graficul 8.7.
Graficul 8.7 Pe cine mint oamenii mai mult?
70
60
Frecvenţa minciunilor
50
40
30
20
10
0
Străini Cunoscuţi Prieteni Familie Iubiţi Soţi
Tipuri de relaţii
O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să

se modifice în funcţie de stadiul unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza
incipentă a unei noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă auto-
dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate. Când facem cunoştinţă cu
cineva şi politeţea cere să venim în întâmpinarea celor comunicate despre
sine de către celălalt dezvăluind câte ceva despre noi înşine. După
consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce
priveşte cuplurile cu probleme, observaţiile conturează două modele diferite
de auto-dezvăluire. În unele cazuri, se reduc atât lărgimea cât şi
adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri se retrag
fiecare în propria carapace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri,
lărgimea dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată
ce partenerii încep să se rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri
dureroase pentru celălalt.
O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în
ceea ce priveşte tendinţa de a-şi destăinui altora gândurile şi sentimentele
private. După o meta-analiză a peste 200 de studii în care au fost implicaţi
circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia şi Mike Allen au constatat (în
1992) că, în medie, femeile sunt mai deschise decât bărbaţii, precum şi
faptul că oamenii în general se destăinuie mai degrabă femeilor decât
bărbaţilor.
Probleme relaţionale: bărbaţi şi femei

Librăriile sunt pline de cărţi despre specificul celor două sexe. Există
publicaţii numai pentru bărbaţi sau numai pentru femei, cărţi care exaltă
idealul masculin şi cărţi care le învaţă pe cititoare cum să fie cât mai
feminine, cărţi care îi descriu pe bărbaţi şi pe femei în tonuri asemănătoare
şi cărţi care insistă asupra diferenţelor dintre cele două sexe. Să fie oare
adevărat ceea ce spune titlul unei cărţi de succes a lui John Gray, anume
că ‘Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus’? Iar dacă este
adevărat, ce implicaţii decurg în sfera relaţiilor dintre bărbaţi şi femei?
Sexualitatea
Acum o sută de ani, Sigmund Freud şoca opinia publică şi comunitatea
ştiinţifică formulând teoria psihanalitică, în care se pune un accent deosebit
pe sex ca forţă dinamică a comportamentului uman. La vremea aceea,
colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de
psihanaliză motivaţiei sexuale. Se înşela oare Freud? Imagini şi teme
sexuale abundă în visurile noastre, în glumele pe care le spunem sau le
gustăm spuse de către ceilalţi, în spectacolele de televiziune şi în filmele pe
care le vizionăm, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul-
tăm sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul
tabloidelor. Nu-i de mirare că specialiştii în publicitate se folosesc de sex ca
să vândă orice, de la blue jeans şi automobile până la pastă de dinţi,
parfumuri sau bere.
Deoarece este componenta cea mai intimă a relaţiilor interumane,
sexul e greu de studiat. După 1940, biologul Alfred Kinsey şi colegii săi au
condus prima anchetă de proporţii a practicilor sexuale din SUA.
Bazându-se pe interviuri confidenţiale a peste 17.000 de bărbaţi şi femei,
cercetătorii au încercat să descrie ceea ce nimeni nu îndrăznea să discute
în public: diferite modele de activitate sexuală. Unele din rezultatele lui
Kinsey s-au dovedit şocante, întrucât arătau că activitatea sexuală a
americanilor era mai frecventă şi mai variată decât se credea. Cărţile lui au
devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu,
majoritatea celor intervievaţi erau tineri, albi, din mediul urban şi din clasele
de mijloc), însă descoperirile sale mai sunt şi astăzi folosite drept bază de
comparaţie.
Între timp, au fost realizate numeroase alte studii şi anchete privind
activitatea sexuală. Deşi nu se poate şti niciodată cu certitudine cât de
exacte sunt declaraţiile celor investigaţi, anumite rezultate se conturează cu
destulă consistenţă. În primul rând, deşi există destule variaţii în cadrul
fiecărui sex, bărbaţii se declară mai permisivi şi mai activi din punct de
vedere sexual decât femeile. De asemenea, în relaţiile heterosexuale
bărbaţii şi femeile joacă roluri sexuale diferite, conturându-se o diviziune a
muncii în care bărbaţii sunt ‘atacatorii’, iar femeile ‘apărătoarele porţii’.
Dintre cele două roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice
activitate comună, partenerul mai restrictiv este acela care ‘ţine scorul’.
Cercetările mai arată că bărbaţii şi femeile au vederi diferite asupra
sexului în cadrul interacţiunilor din viaţa cotidiană. În comparaţie cu femeile,
bărbaţii privesc lumea în culori mai accentuat ‘sexualizate’. Într-un studiu
din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de studenţi, cărora le-a
cerut să converseze cinci minute, în vreme ce alţi studenţi urmăreau
conversaţia. Chestionându-i ulterior atât pe actori, cât şi pe observatori,
Abbey a remarcat că bărbaţii au simţit o mai mare atracţie sexuală faţă de
partenerele de conversaţie decât viceversa. De asemenea, bărbaţii le-au
considerat pe femeile care au purtat conversaţia mai seducătoare şi mai
provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt
studiu, după ce au citit nişte fragmente literare, prezentând diferite scenarii
ale unor întâlniri amoroase, participanţii au fost mult mai înclinaţi decât
participantele să presupună că eroina fiecărui scenariu dorea să facă
dragoste. Şi în viaţa reală, bărbaţii sunt mai tentaţi decât femeile să
interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai insistentă, un
compliment sau o remarcă amicală, o atingere a braţului sau un zâmbet
inocent ca pe nişte avansuri sexuale.
Gelozia
Gelozia este o emoţie stârnită de percepţia unei ameninţări faţă de o relaţie
foarte preţioasă pentru individ. Ameninţarea nu trebuie să fie neapărat una
reală, ci poate fi o fantezie obsesională, bazată pe nişte aparenţe deformat
interpretate. Gelozia începe o dată cu supraevaluarea posibilei ameninţări.
Unii indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să exagereze în această privinţă.
Cei care se simt nesiguri şi inechitabil trataţi de către partener sunt cei mai
volatili – îndeosebi atunci când relaţia este de dată recentă, reprezentând
pentru cel gelos o mare investiţie afectivă.
Cele mai puternice şi cele mai distructive sentimente de gelozie sunt
provocate de percepţia unei infidelităţi sexuale – care, statistic vorbind – îi
roade mai mult pe bărbaţi decât pe femei, îndeosebi în societăţile
tradiţionaliste. Gesturile şi actele partenerului care stârnesc în cel mai înalt
grad gelozia diferă de la o cultură la alta. Oamenii diferă, totodată, şi prin
modul în care reacţionează atunci când sunt geloşi. În general, gelozia este
o emoţie negativă, însoţită de neîncredere, anxietate şi de furia celui care
se simte ameninţat să piardă ceva ce i-a aparţinut. Însă reacţia faţă de
ameninţare poate fi mai mult sau mai puţin constructivă. De exemplu,
indivizii cu predispoziţii depresive au tendinţa de a se autoînvinovăţi. Don
Sharpsteen şi Lee Kirkpatrick au măsurat orientările de ataşament ale unui
grup de participanţi, după care le-au cerut să relateze cum s-au comportat
atunci când au fost geloşi. Au constatat că indivizii cu ataşament solid s-au
dovedit a fi cei mai furioşi şi cel mai mult înclinaţi să îşi reverse furia asupra
partenerului. În schimb, indivizii cu ataşament fragil, fie de tip anxios sau

retractil, tind să fie invadaţi de tristeţe şi de amărăciune, căutându-şi o vină
pentru comportamentul partenerului şi evitând o confruntare directă cu
acesta sau cu adversarul ce ameninţă să strice relaţia.
În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenţi din mai multe ţări în legătură
cu modul lor de reacţie atunci când sunt geloşi, descoperind o serie de
diferenţe culturale. Iată cum şi-a rezumat el constatările: „Când sunt geloşi,
francezii înnebunesc, olandezii sunt trişti, germanii n-au chef să se ia la
harţă, italienii n-au chef de vorbă iar americanii se gândesc la ce vor spune
prietenii!“ (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)
Comunicare şi conflict
Neînţelegerile în legătură cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în
cadrul unei relaţii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au
loc fricţiuni. Problema nu este apariţia lor, ci modul în care un cuplu
încearcă să le soluţioneze. O sursă de conflict este dificultatea partenerilor
de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci când se despart, atât
cuplurile heterosexuale, cât şi cele homosexuale invocă, printre cauzele
cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce constau ‘problemele de
comunicare’? Comparaţiile între cuplurile fericite şi cele nenorocite au
evidenţiat două modele de comunicare ce survin adesea în relaţiile
destabilizate.
Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care – aplicând tactica
‘ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’ – partenerii fac un schimb de expresii
ale tuturor sentimentelor negative pe care şi le provoacă unul celuilalt. În
toate cuplurile, exprimarea unui afect negativ atrage după sine un răspuns
similar în mai mare măsură decât etalarea unor sentimente pozitive. Însă
reciprocitatea afectelor negative, mai ales în comportamentul nonverbal,
este mai accentuată în cadrul cuplurilor cu probleme, în care partenerii se
duelează din ce în ce mai des şi mai crâncen. Zâmbetele trec neobservate,
dar orice căutătură piezişă şi orice mină dezgustată stârnesc un răspuns
tăios.
Bărbaţii şi femeile reacţionează diferit în astfel de conflicte. De regulă,
femeile declară că trăiesc emoţii mai intense şi mai vădit exprimate decât
bărbaţii. În multe căsătorii nefericite se constată şi un alt model de
comunicare nereuşită, cunoscut drept cerere şi refuz: soţiile cer soţilor să
discute despre problemele lor, doar pentru a fi şi mai frustrate de refuzul
soţilor de a face acest lucru. John Gottman susţine că nici unul dintre
aceste două modele de abordare a relaţiilor conflictuale nu este în sine rău.
Problemele, spune el, sunt generate de discrepanţe. În opinia lui Gottman,
relaţiile sănătoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri
asemănătoare de implicare în conflict.
Indiferent de stilul fiecăruia, se poate recurge la două strategii de

atenuare a conflictelor. Prima este atât de evidentă, încât adesea trece
neobservată: e vorba de mulţumirea mai accentuată a celuilalt în aspectele
neproblematice ale relaţiei. Dacă există un conflict într-o anumită privinţă,
partenerii pot şi ar trebui să îşi ofere unul celuilalt mai multe satisfacţii în
alte privinţe. Pe măsură ce echilibrul dintre laturile pozitive şi cele negative
ale relaţiei se restabileşte, bilanţul recompenselor devine satisfăcător, ceea
ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealaltă metodă este aceea de
a încerca să înţelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea faţă de
ceea ce gândeşte şi ce simte partenerul sporeşte calitatea unei relaţii. Ce
poate să-i motiveze pe indivizii aflaţi în vâltoarea unei dispute să facă
efortul de a-l înţelege pe celălalt? Se poate presupune că e de folos, în
astfel de situaţii, dacă ei îşi dau seama de faptul că, în fond, se confruntă
cu o problemă de comunicare.
S-a dovedit că atribuirile pe care partenerii le fac unul în legătură cu
comportamentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relaţiei dintre ei.
Cuplurile fericite tind să facă atribuiri care strâng relaţia – să le numim
atribuiri consolidante: comportamentul nedorit al partenerului este cauzat
de factori situaţionali (‘A avut o zi proastă’), temporari (‘O să treacă’) şi cu
arie de acţiune limitată (‘Nu-i decât un mic defect’). În schimb, compor-
tamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenţi partenerului,
permanenţi şi generalizabili în alte aspecte ale relaţiei. După cum se vede
în figura 8.7, cuplurile nefericite procedează invers, făcând atribuiri care
conservă nefericirea – pe care le vom numi atribuiri dizolvante.5 Astfel, în
vreme ce cuplurile fericite minimalizează răul şi maximalizează binele,
cuplurile nefericite nu cedează nici măcar un milimetru. Din perspectiva
acestor modele atribuţionale atât de diferite, s-ar părea că, o dată cu
vremea, cuplurile fericite sunt şi mai fericite, pe când cele nefericite ajung
să fie şi mai nefericite. Aşa se întâmplă? Da. În 1993, Frank Fincham şi
Thomas Bradbury au descoperit că oamenii care fac mai multe atribuiri
dizolvante la un moment dat, declară şi mai puţină satisfacţie conjugală un
an de zile mai târziu. Relaţia dintre atribuiri şi satisfacţie poate fi una
reciprocă, fiecare din cele două componente influenţând-o pe cealaltă.
Destrămarea unei relaţii

Întrucât suntem animale sociale, relaţiile apropiate sunt foarte importante
pentru oricare dintre noi – în ceea ce priveşte fericirea şi bunăstarea
noastră emoţională, ba chiar sănătatea şi longevitatea noastră. Într-o
anchetă din 1990, 73% dintre studenţii americani chestionaţi au declarat că
ar sacrifica majoritatea altor scopuri ale vieţii lor mai degrabă decât să
5
Termenii consacraţi în literatura de specialitate anglo-americană sunt imposibil de redat pe scurt în
româneşte: relationship-enhancing attributions – literal ‘atribuiri de natură să amplifice relaţia’ – şi
distress-maintaining attributions – ‘atribuiri de natură să conserve nefericirea’.
renunţe la o relaţie satisfăcătoare. E trist faptul că aceşti studenţi trăiesc

într-o societate în care 50 – 60% dintre oamenii căsătoriţi pentru prima oară
divorţează. Într-un cuplu în care cel puţin unul dintre parteneri a trecut
printr-un divorţ, şansele unei noi despărţiri cresc. Această discrepanţă –
între stabilitatea dorită de majoritatea oamenilor şi despărţirile prin care
trebuie să treacă – este dramatică. Cuplurile se destramă, se separă şi
divorţează. Cum evoluează căsniciile de-a lungul timpului şi de ce unele
rezistă, pe când altele nu?
Figura 8.7 Modele de atribuire în cadrul cuplurilor fericite şi nefericite
C a lita t e a M o d e lu l C o m p o rta m e n tu l A tr ib u ir ile p e c a r e l e f a c e

re la ţie i a tr ib u ţio n a l p a r t e n e r u lu i
E x te rn ă
E s t r e s a t la s e r v ic iu
N e g a tiv Te m p o ra ră
U it ă s ă ia D e o b ic e i n u u it ă
r u f e le d e la S p e c ific ă
curăţat M ă a j u t ă a t â t d e m u lt
la a lt e t r e b u r i
F e r ic iţi C o n s o lid a n t
In te r n ă
P o z itiv M e reu e atât d e atent
S t a b ilă
V in e c u f lo r i
A ş a f a c e t o t t im p u l
f ă r ă u n m o t iv
G lo b a lă
anum e E c a ş i c in a r o m a n t ic ă
p e c a r e m i- a p r e g ă t it - o
In te r n ă
P u ţ in îi p a s ă d e
N e g a tiv t im p u l m e u
U it ă s ă ia S ta b ilă
r u f e le d e la N ic io d a t ă n u ţ in e
curăţat m in t e s ă ia r u f e le
G lo b a lă
N u f a c e n im ic în c a s ă
N e fe r ic iţi D iz o lv a n t
E x te rn ă
P r o b a b il m a ic ă - s a i- a
P o z itiv s p u s s ă le c u m p e r e
V in e c u f lo r i Te m p o ra ră
f ă r ă u n m o t iv N u - l ţ in e m u lt
anum e S p e c ific ă
P a r ie z c ă v r e a c e v a
d e la m in e

După decenii de cercetări, psihosociologii au constatat că oamenii

proaspăt căsătoriţi tind să se idealizeze unul pe celălalt, ceea ce le induce
o stare de extaz marital. Dar după luna de miere, satisfacţia ambilor
parteneri cunoaşte o importantă scădere, ce se stabilizează cam după
patru ani. În parte declinul se explică prin stresul provocat de naşterea
copiilor, ceea ce este normal, însă o traiectorie similară percurg şi soţii fără
copii. Într-o oarecare măsură, se pare că relaţiile noastre apropiate, ca şi
organismul nostru, îmbătrânesc o dată cu timpul. Cât despre factorii care
permit unele predicţii în legătură cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney şi
Thomas Bradbury au trecut în revistă 115 studii longitudinale, vizând
45.000 de căsnicii, şi au constatat doar că anumite variabile pozitive
(educaţie, ocupaţie, comportament constructiv, similaritatea atitudinală)
permit întrucâtva unele predicţii favorabile. O altă corelaţie s-a dovedit însă
mai bine susţinută cu probe: cu cât este mai abrupt declinul iniţial al
satisfacţiei maritale, cu atât probabilitatea destrămării unui cuplu este mai
mare.
Încetarea unei relaţii apropiate poate fi o experienţă traumatică. Cum îi
fac faţă oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul
de apropiere dintre parteneri sau măsura în care linia de demarcaţie dintre
Eu-rile lor se estompează până într-atât încât al meu şi al tău ajung să se
suprapună. În 1992, Arthur Aron a descoperit că longevitatea unei relaţii
amoroase poate fi anticipată destul de simplu, în funcţie de diagrama din
figura 8.8 pe care oamenii o consideră ca reprezentând relaţia dintre ei. Cu
cât cineva încorporează mai deplin fiinţa unui partener, cu atât relaţia
promite să fie mai durabilă – dar şi durerea este mai mare în eventualitatea
unei rupturi.
Figura 9.8 Cât de strânsă este relaţia voastră? (Aron et al., 1992)
În c e r c u iţ i d ia g r a m a c a r e c r e d e ţi c ă d e s c r ie c e l m a i b in e r e la ţ ia v o a s t r ă
E = E u ; C = c e l ă la l t

Un alt factor important este interdependenţa – liantul social care ne ţine

legaţi unii de alţii. Cercetările arată că cu cât un cuplu este mai
interdependent (ceea ce se măsoară prin timpul petrecut împreună,
varietatea activităţilor comune şi gradul de influenţă al fiecărui partener
asupra celuilalt) şi cu cât partenerii investesc mai mult în relaţia dintre ei, cu
atât aceasta este mai viabilă, dar şi efectele despărţirii sunt mai
devastatoare. Oamenii se mai deosebesc şi prin măsura în care asocierea
lor cu alte persoane este importantă pentru propria identitate. Cu cât
regăsirea în fiinţa şi prezenţa partenerului este mai necesară pentru
echilibrul lăuntric al unui individ, cu atât ruperea unei relaţii esenţiale este
mai dureroasă.
Observăm un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc

durabilitatea unei relaţii (apropierea, interdependenţa şi importanţa relaţiei
pentru propria identitate a cuiva) sunt de natură să intensifice nefericirea
după ruperea relaţiei şi să sporească dificultatea suportării ei. Cum să
menţinem echilibrul între investiţia psihologică necesară unor relaţii
durabile şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine, pentru a ne susţine în
eventualitatea unei despărţiri?
În lumea occidentală, diferiţi indicatori demografici arată cât de
problematice au devenit formele tradiţionale de angajament familial: o rată
înaltă a divorţialităţii, din ce în ce mai multe familii cu un singur susţinător,
tot mai numeroase cupluri ce trăiesc în concubinaj şi tot mai mulţi celibatari.
Însă dorinţa de stabilire a unor relaţii apropiate durabile nu a slăbit.
Dimpotrivă. Homosexualii şi lesbienele luptă pentru recunoaşterea oficială
a căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex, majoritatea celor divorţaţi se
recăsătoresc, iar familiile de adopţie modelează un nou sens al conceptului
de viaţă familială. E ca şi cum cu toţii am fi pornit într-o căutare neîncetată
şi imperios necesară, de vreme ce milioane de bărbaţi şi femei încearcă să
găsească modalităţi de afiliere, atracţie, apropiere şi iubire, pentru a se
devota pe viaţă unii altora.

Afiliere, Atractie, Iubire

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Afiliere, Atractie, Iubire

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Afiliere, atracţie, iubire 15

Afiliere, atracţie, iubire Termeni cheie

 Există numai deosebiri pur cantitative sau şi

D eşi cu toţii trecem prin momente în care prezenţa celorlalţi ne oboseşte

Nevoia de interacţiune socială

aceştia, până când, în cele din urmă, reveriile se transformă în

îmbrăţişau cu frenezie, contopiţi într-un sentiment general de bucurie

posibilitatea să aştepte începerea experimentului fie de una singură, fie în

Figura 8.1 Nefericirea îndrăgeşte o companie nefericită

Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)

Rezultatele Cazului 2 din figura 8.1 arată că preferinţa pentru a fi în

bine printr-o experienţă extrem de riscantă şi, implicit, generatoare de

care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de nimeni. În astfel de cazuri,

Tabelul 8.1 Scala singurătăţii (Russell et al., 1978)

Stabiliţi cât de frecvent vă descrie fiecare dintre următoarele propoziţii.

1. Cât de des vă simţiţi nefericit(ă) făcând atâtea lucruri singur(ă)? D U R N

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Cum încearcă oamenii să diminueze efectele apăsătoare ale

Perspective teoretice asupra atracţiei interpersonale

Teorii ale învăţării prin condiţionare

 Sentimente pozitive se asociază cu stimulii-recompensă şi sentimente

CO NTEXT AFECT R E Z U LTA T

X. R ecom pensă + S e n t im e n te p o z itiv e X e s te s im p a tic

Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)

Teoria schimbului social

‘Piaţa’ schimburilor interpersonale: costuri şi beneficii

expectaţiile cuiva în legătură cu ceea ce ar obţine într-o situaţie alternativă.

Figura 8.3 Componentele schimbului social

Teoria echităţii urmăreşte să explice modul în care oamenii apreciază

beneficiile lui A beneficiile lui B

raportul dintre beneficii şi contribuţii se situează sub nivelul de comparaţie

Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale

Efectul simplei expuneri

Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost

imagini prezentate în mare viteză – o expunere de la una la cinci

Chiar şi şoarecii expuşi anumitor piese muzicale par să le agreeze mai

cum apăreţi în faţa obiectivului şi imaginea simetrică în oglindă. Pe care

Calitatea reală a eseului

coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor; găurirea urechilor, a

Persoane de acelaşi sex Persoane de sex opus

Fotografii atrăgătoare Fotografii comune

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De ce suntem orbiţi de frumuseţe?

adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi succes în

Avantajele şi dezavantajele frumuseţii

Graficul 9.3 Atractivitatea fizică şi respectul de sine

Participanţi fizic neatrăgători Participanţi fizic atrăgători

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor

sănătoasă. În unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu efecte maladive –

Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale

De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvenţă că oamenii

Similaritatea axiologică şi atitudinală

Figura 8.4 Un model în doi timpi al atracţiei interpersonale (Byrne, 1986)

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De ce este atractivă similaritatea?

În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de

comportamentul grupului – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participanţilor

Graficul 9.4 Atracţia şi respectul de sine (Dittes, 1959)

Sursa: Hogg, Vaughan (1998)

Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei. Dacă

bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea de către un grup sau o

Graficul 8.5 The gain-loss hypothesis (Aronson şi Linder, 1965)

Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)