ROLUL PRIVIRII ÎN INTERACȚIUNEA UMANĂ

Tăcerea ca formă a comunicării

Jurnalism, anul I, grupa II

Cîrstoiu Simona-Gabriela

Page 1 of 7
 Conceptul de comunicare a fost și este definit de mai mulți autori, în mai multe moduri. O
definiție a comunicării este dată de Septimiu Chelcea, Loredana Ivan și Adina Chelcea:

Prin "comunicare" vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor

de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul
mesajelor. Dacă etimologia conceptului de "comunicare" este clară: communico.are,
avi, atum semnifică, în limba latină, acţiunea de a face ceva comun, de a împărţi cu
cineva, de a împărtăşi (vezi Gh. Guţu, 1 993, 89), nu acelaşi lucru se poate spune
despre înţelesul termenului în literatura de specialitate. În urmă cu peste treizeci de
ani, Franck E.x. Dance (1970) enumera nu mai puţin de cinsprezece sensuri ce pot fi
asociate tennenului de comunicare: 1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces
prin care noi îi întelegem pe altii şi, alternativ, ne străduim să fim inţeleşi de ei; 3)
interactiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce
incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul; 5) proces de transmitere
a informatiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte,
imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire. 1
O altă definiție a comunicării a fost data de către David Le Breton:

Ca ideologie modernă, „comunicarea" este o confirmare reiterată a indivizilor în

poziţia lor reciprocă de locutori şi receptori, un mod de a stabili limite securizante
pentru unii şi pentru alţii, aşa cum îi faci cuiva un serviciu: „Eşti aici, exişti pentru că
mă auzi, iar eu exist pentru că-ţi vorbesc" - conţinutul mesajului fiind adesea de ordin
secundar. De unde paradoxul, subliniat de Philippe Breton, al unei societăţi „în care
indivizii comunică mult, dar se întâlnesc rar" (1995, 12). 2

Comunicarea nu este reprezentată doar de latura verbală, ci și de cea non-verbală, „tăcerea este
de asemenea comunicare”3 și trebuie înțeleasă și descifrată foarte bine pentru a înțelege mesajul
pe care interlocutorul dorește să-l transmită.

Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit

"metacomunicare" (cuvântul grecesc "meta" înseamnă "dincolo" sau "în plus").
"Metacomunicarea" este deci ceva în plus față de comunicare și trebuie să fim
totdeauna conștienți de existența sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care
însoțește orice mesaj, este foarte importantă. 4
Albert Mehrabian și Michael Weiner, profesori în psihologie și autori, au studiat limbajele
neverbale, fiind printre primii, și au constatat că, în comunicarea orală, proporția în care folosim
limbajul verbal și pe cele neverbale este următoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal
intonația și inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feței,

1
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturi și postura, Editura
Comunicare.ro, 2005, p. 13
2
David Le Breton, Despre Tăcere, trad.: Constantin Zaharia . Editura ALL Educationa, București, 2001, p. 16
3
Ibidem, p. 22
4
Nicki Straton, Comunicare, Editura Știința & Tehnica, București, 1995, pp. 2-3

Page 2 of 7
gesturile și postura corpului). Conform celor 2, doar 7% din comunicare are loc prin intermediul
cuvintelor, restul fiind neverbal.5 „Comunicarea nonverbală” nu este sinonimă cu
„comportamentul nonverbal”. Acesta din urmă presupune modificarea intenționată sau
neintenționată a poziției propriului corp, sau corpului unei alte personae, în raport cu niște repere
spațiale; sau schimbarea capului, a trunchiului, a membrelor etc, în raport cu un sistem de axe
rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persone prin producerea sau limitarea forțată a
mișcărilor corporale sau prin deplasarea respectivelor personae fără acordul lor. 6 Funcția de
codificare, într-o comunicare nonverbală, se realizează prin contracția voluntară sau involuntară
a mușchilor faciali și scheletici, utilizarea spațiului și a timpului, schimbarea tonului vocii și a
ritmului vorbirii, folosirea unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise prin canalele vizuale,
auditive, tactile și olfactive. Comunicarea nonverbală ne ajută să transmitem același mesaj prin
mai multe canale de comunicare senzoriale. De exemplu, „te iubesc”, în limbajul nonverbal, se
spune prin modul de a privi (contact vizual), dar și prin tremurul vocii (paralimbaj), prin
îmbrățișare și sărut (atingeri corporale).7 „În comunicarea non verbală se folosesc seturi de
semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură. De exemplu, semnalele vizuale pot
fi asociate semnalelor olfactive.”8

Privirea

Privirea (eye-contact) oferă un feedback important despre reacțiile celuilalt în cadrul relațiilor
interpersonale. C. Neil Macrae et al. (2002, 460), într-un studio recent, susține că "direcţia
privirii este un mijloc prin care oamenii şi alte animale pot transmite informaţii sociale
relevante". Contactul vizual prelungit poate însemna, în anumite context, ostilitate și furie, în alte
context este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interes pentru persoana celuilalt (M.
Argyle şi M. Cook, 1 976; K. Kellerman et al., 1 989; C.L. Kleinke, 1989).9

Fără contact la nivelul ochilor, oamenii nu simt că interacţionează, nu comunică pe

deplin. Georg Simmel (1908) aprecia contactul vizual ca asigurând, "dintre toate
relaţiile interumane, reciprocitatea desăvârşită" (apud M. Argyle şi J. Dean, 1 965,
289) şi că individul "se dezvăluie pe sine în privirea care îl primeşte pe celălalt în sine;

5
Dan Chiribuca, Sociologia Comunicării, Curs An III, 2005, p. 14
6
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturi și postura, Editura
Comunicare.ro, 2005, p. 14
7
Ibidem, p. 15
8
Ibidem, p. 35
9
Ibidem, p. 65

Page 3 of 7
 în acelaşi act prin care subiectul uman caută să-şi recunoască obiectul, se predă la
rândul său obiectului. Nu putem primi prin ochi fără a da în acelaşi timp" (apud S.
Dungaciu, 2003, 1 1 3).10
Schimbul de priviri introduce reciprocitatea în relațiile dintre oameni, așadar, intensitatea
privirii trebuie analizată – „cantitatea” de contact vizual – poate varia de la 0 (lipsa contactului
vizual), la 100% ( mutual gaze), dar și direcția privirii. De asemenea, putem analiza durata
privirii (care dintre interlocutori reușește să-l privească pe celălalt mai mult timp). Atunci când
subiectul vorbește, intensitatea privirii crește, în comparație de momentul în care ascultă.
Indivizii privesc în sus la sfârșitul unor fraze din cadrul discursului, sau la finalul acestuia, și
privesc înainte la începutul unor fraze lungi.11

De asemenea, în timpul discursurilor mai puţin personale, când conţinutul discursului

se bazează pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este mai
ridicată decât în cadrul discursurilor personale. Există diferenţe individuale în ceea ce
priveşte intensitatea privirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai
mult decât bărbaţii. Direcţionarea privirii depinde şi de tipul de relaţie care se
stabileşte între partenerii de discuţie, fiind mai mare dacă partenerii sunt atraşi unul de
celălalt sau se află în relaţii de cooperare decât dacă sunt în conflict. 12

Se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim şi suntem priviţi are
legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a
privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi
recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă
dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în
anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă
deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de
prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos –
tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu
privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă
ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Pupilele dilatate indică
emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care
avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare a nesincerităţii,
neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate. 13

În 1965, Michael Argyle și Janet Dean, prin experimentele realizate, au pus în evidență faptul
că indivizii tind spre un echilibru în relațiile interpersonale, conform unei distanțe, un anumit
model de contact vizual. Când ascultă, oamnii fac contact vizual în repetate rânduri, menținând

10
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturi și postura, Editura
Comunicare.ro, 2005, p. 66
11
Ibidem
12
ibidem
13
Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, Teoria comunicării, Editura TRITONIC, 2014, p. 209

Page 4 of 7
privirea de la 3, la 10 secunde. Dacă contactul vizual persistă mai mult de 10 secunde, se
instalează un discomfort pentru cel care vorbește. 14

Studii realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailanda și Japonia au arătat că tinerii din aceste țări
nu sunt încurajați să facă contact vizual cu adulții în general, în special cu profesorii. Pe de altă
parte, arabii utilizează foarte des contactul vizual, și pentru perioade mai lungi decât media, ce ar
putea genera discomfort persoanelor din alte culturi. Populațiile din Asia, Indiile de Vest, Porto,
sau afro-americanii consideră privitul în ochi nepoliticos, un semnal cu conotație sexuală sau o
încercare de dominare și intimidare.15

Tăcerea

Comunicarea în sensul modern al termenului nu mai lasă loc pentru tăcere, ea

constrânge la vorbă, la înapoierea a ceea ce a fost luat pe nedrept, la mărturisire
deoarece „comunicarea" se oferă ca rezolvare a tuturor dificultăţilor personale ori
sociale.16
Cu cât comunicarea se extinde, cu atat este mai mare nevoia de momente în care comunicarea
verbală lipsește, și apare cea non-verbală, sub forma tăcerii, pentru a putea înțelege mesajul
anterior perceput, pentru a putea reacționa la evenimente înainte ca evenimente sau vorbe
ulterioare să acopere ceea ce a fost transmis.17

Fără scurtele momente de tăcere, limbajul nu ar exista, acesta nu ar fi inteligibil. Momentele

de tăcere presupun un anumit nivel de competență, pentru a nu exista interpretări greșite ale
mesajului care se dorea a fi transmis, pentru a nu exista momente de rupture, pentru a se evita
apariția unor situații incomode.18

Tăcerea şi vorbirea nu sunt anonime, ambele sunt active şi însemnate, iar discursul nu
poate să existe fără legătura lor reciprocă. Tăcerea nu este un rest, o zgură numai bună
de aruncat, un vid care trebuie umplut, chiar dacă grija de prea-plin a modernităţii se
străduieşte fără întrerupere să o nimicească pentru a induce o permanenţă sonoră. La
fel ca mimica sau gestul, ea nu întrupează o pasivitate bruscă a limbii, ci o inscripţie
activă a folosirii ei. Ea ţine de comunicare în aceeaşi măsură ca limbajul şi

14
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturi și postura, Editura
Comunicare.ro, 2005, pp. 65-66
15
Ibidem, p. 66
16
David Le Breton, Despre Tăcere, trad.: Constantin Zaharia . Editura ALL Educationa, București, 2001, p. 14
17
Ibidem
18
Ibidem, p. 28

Page 5 of 7
 manifestările corpului care o însoţesc. Cuvântul se lipseşte chiar mai greu de tăcere
decât invers.19

Rolul pe care îl are tăcerea în conversaţie ridică problema diferitelor ei semnificaţii în

relaţia cu ceilalţi. Apar astfel figurile politice ale tăcerii, care sunt numeroase şi cărora
doar contextul enunţării le dă sens, căci tăcerea în sine nu înseamnă nimic,
ambiguitatea o transformă într-o unealtă multifuncţională în viaţa de zi cu zi: control
al interacţiunii printr-o iscusită mânuire a vorbei care pândeşte cu bună ştiinţă
momentul prielnic pentru a trezi neliniştea; instrument redutabil al puterii pentru cel
care ştie să se folosească de ea; autocontrol spre a nu-şi trăda intenţiile, a-şi înăbuşi
emoţia care dă năvală, a-şi acorda timp de gândire. Tăcerea devine o formă de
împotrivire atunci când cineva tace în mod deliberat pentru a exprima un refuz, o
rezistenţă faţă de cineva ori faţă de o situaţie. 20
În linii mari, și tăcerea este o formă a comunicării, căreia doar contextul și momentul folosirii
în comunicare îi poate da sens și însemnătate. Aceasta poate fi folosită în mod intenționat pentru
a exprima anumite sentimente. În multe momente, tăcerea poate exprima mai bine mesajul, decât
cuvintele ar putea-o face.

…tăcerea răsună ca o nostalgie: ea trezeşte dorinţa de a asculta pe îndelete freamătul

lumii. Beţia de cuvinte stârneşte pofta de tihnă, bucuria de a putea medita în sfârşit
asupra evenimentului şi de a putea vorbi despre el asumând răgazul în timpul unei
conversaţii care înaintează ca mersul omenesc, oprindu-se în cele din urmă în faţa
celuilalt. Iar tăcerea, din refulatul care era, capătă atunci o valoare infinită. Este uneori
ispita de a opune „comunicării" abundente din epoca modernităţii, indiferenţă faţă de
mesaj, un „catharsis al tăcerii" (Kierkegaard) până când valoarea cuvântului va fi pe
deplin restaurată.21

In absenţa tăcerii, comunicarea este de negândit; ea s-ar încâlci într-un flux continuu
de cuvinte care ar condamna vorbirea la neputinţă începând cu momentul emiterii. în
pauzele discursului se produce legătura dintre elaborarea mesajului de către cel care
vorbeşte şi receptarea lui de către cei cu care se află în dialog. Cercetările întreprinse
asupra economiei conversaţionale au stabilit existenţa unor diferenţe între mai multe
forme de pauză: tăcerea „rapidă" înscrisă în orizontalitatea limbajului, inferioară unui
timp de două secunde, însă frecventă, traduce ezitarea în a alege cuvintele sau
structura gramaticală a frazei. în principiu, urmarea enunţului o suprimă imediat,
astfel încât trece aproape neobservată - doar dacă nu există vreun defect de elocuţie,
ori dacă partenerul nu vorbeşte într-o limbă străină. Ea are o însemnătate redusă în
cursul conversaţiei, cu excepţia cazului în care produce o anumită stânjeneală,
afectând confortul receptării mesajului. Tăcerea „lentă" este purtătoarea unei alte
semnificaţii: este mai curând marca unei scandări a tonalităţii schimbului între indivizi
la nivelul conţinutului. Ea este prezentă atunci când apar ezitări în ceea ce priveşte
exprimarea, în căutarea argumentelor ori a raţionamentelor, mobilizează amintirile şi

19
Ibidem, p. 20
20
David Le Breton, Despre Tăcere, trad.: Constantin Zaharia . Editura ALL Educationa, București, 2001, p. 22
21
Ibidem, p. 13

Page 6 of 7
 îşi pune însemnul asupra afectivităţii manifestate de diferiţii protagonişti (Bruneau,
1973, 23 sq.).22
Deci, în lipsa momentelor de tăcere, comunicarea ar fi greu de realizat, deoarece ideile,
emoțiile, trăirile, argumentele s-ar amesteca și și-ar pierde mesajul central, și-ar pierde
însemnătatea.

BIBLIOGRAFIE

 Chelcea Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea Adina, Comunicarea nonverbală: gesturi și

postura, Editura Comunicare.ro, 2005
 Chiribuca Dan, Sociologia Comunicării, Curs An III, 2005
 Le Breton David, Despre Tăcere, trad.: Constantin Zaharia . Editura ALL Educationa,
București, 2001
 Stănciugelu Irina, Tudor Raluca, Tran Adriana, Tran Vasile, Teoria comunicării,
Editura TRITONIC, 2014
 Straton Nicki, Comunicare, Editura Știința & Tehnica, București, 1995

22
Ibidem, pp. 27-28

Page 7 of 7