1.

1 Comunicarea-definitii, notiuni generale

Termenul de ,, comunicare” este un termen foarte intalnit, poate fii foarte simplu de folosit, fara a da impresia ca
se pun probleme serioase de intelegere. Si, totusi, problema definirii comunicarii a ridicat foarte multe semne de
intrebare. Din persepectiva semantica ,, termenul de comunicare are origini latine insemnand punerea in comun a
unor lucruri, indiferent de originea lor, iar odata cu raspandirea crestinismului se contureaza si sensul euharistic,
acela de impartasire al credinciosilor. Comunicarea crestina ca model de legaturi, de relatii pe orizontala generate de
comunicarea verticala cu Divinitatea, traieste bucuria si misterul revelatiei prin impartasire, in limba romana ,,
cuminecare”
Comunicarea reprezinta o interactiune intre indivizi, al unui transfer reciproc de informatii cu scopul de a realiza
anumite relatii interpersonale, ea prezentand patru intelesuri majore. In primul rand, comunicarea este privita ca o
intelegere intre doua sau mai multe persoane cat si ca o intelegere a mesajelor prin diferite canale si mijloace de
comunicare. In al doilea rand, comunicarea reprezinta existenta unor grupuri sociale pe care aceasta le dezvolta. In
al treilea rand, comunicarea reprezinta organizare, iar nu in ultimul rand termenul implica participarea individului sau
a grupului intr-un proces de transfer informational, ce nu poate avea loc in lipsa membrilor sai.
John Fiske, in lucrarea sa ,,Introducere in stiintele comunicarii” sustine ca “Exista doua mari orientari in studiul
comunicarii. Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje” unde ,,comunicarea este
inteleasa ca fiind procesul prin care o persoana influenteaza comportamentul sau starea mentala a alteia”, iar ,,ce-a
de-a doua intelege comunicarea ca productie si schimb de semnificatii. Ea se preocupa de modul in care mesajele
sau textele interactioneaza cu oamenii in scopul producerii de semnificatie”
Sociologul german Max Weber ofera o definitie a comunicarii privita din punctul de vedere al relatiei dintre
interactiune si comunicare ,,A actiona reprezinta un comportament uman(indiferent daca este o activitate interna sau
externa, o suferinta sau o misiune)daca si in masura in care cel sau cei care actioneaza leaga de aceasta un sens
subiectiv. Actiunea sociala este aceea actiune in cadrul careia sensul inteles de cel sau cei care actioneaza se
refera la comportamentul altora orientandu-se dupa efectul acesteia”Un alt cercetator Gregory Bateson este de
parere ca ,,A comunica inseamna a intra in orchestra.”,, Altfel spus, nu veti reusi sa comunicati daca va aflati in
disonanta sau daca muzica voastra nu se armonizeaza cu partiturile celorlalti”.

1.2 Forme ale comunicarii

Orice proces de comunicare are loc sub mai multe forme, din aceasta cauza este necesara utilizarea unor criterii
de referinta. Cele mai utilizate criterii de referinta sunt acelea ale numarului de persoane implicate in actul
comunicarii, obiectivele si mijloacele de comunicare. In lucrarea ,,Comunicarea” autoarea Mariana Popa clasifica
comunicarea in functie de anumite criterii de referinta. In ceea ce priveste numarul de persoane intalnim comunicare
interpersonala, comunicare didactica, comunicare de grup sau de masa.
Din punctul de vedere al obiectivelor comunicarii, intalnim comunicare incidentala, situatie in care un individ ofera
informatii despre sine fara a avea intentia de a o face, comunicarea comuniune, este asemanatoare comunicarii
incidentale, dar in aceasta situatie partenerii la discutie au scopul de a-si exprima bucuria revederii. Un alt tip de
comunicare este comunicarea instrumentala, ce are ca scop schimbarea comportamentului interlocutorului.
Cu alte cuvinte, luand in considerare criteriul formelor de comunicare, acestea se impart in doua mari categorii, si
anume in comunicare verbala si comunicare nonverbala.
1.2.1 Comunicarea verbala si nonverbala
Comunicarea verbala este cea mai utilizata forma a comunicarii. Aceasta se realizeaza bazandu-se pe o limba
si un limbaj comun, ce au o foarte mare importanta pentru efectul final al comunicarii. Prin limba se intelege,,un
sistem de simboluri, generat de anumite legi care confera simbolurilor un sens care exprima realitatea”, iar prin limbaj
intelegem ,,o activitate psihica de comunicare intre oameni, cu ajutorul limbii, este o aptitudine speciala, genetica,
caracteristica speciei umane, ce presupune si un substrat biologic’’. Pentru a ne putea face intelesi de catre ceilalti
trebuie sa avem un limbaj cat mai elaborat si cat mai bine gandit, astfel incat informatia transmisa de noi sa fie
perceputa corect. In general, pentru a fii apreciati buni vorbitori de catre ceilalti, trebuie sa oferim informatiile cerute
de catre interlocutor, sa fim clari, relevanti, sa formulam mesaje exacte, scurte si sa sustinem cu sinceritate
propozitiile formulate. Trecerea de la simplul fapt de a comunica la a putea comunica efectiv reprezinta o etapa pe
care fiecare dintre noi trebuie sa o parcurga. In acest sens trebuie amintite cateva aspecte referitoare la abilitatile
indivizilor de a comunica.
Abilitatea este definita ca ,,pricepere sau indemanare, in sens operational, ea permite realizarea cu precizie si
eficienta cantitativa si calitativa si consum redus de energie nervoasa a unor activitati si este prezenta in toate
activitatile umane manuale si intelectuale, fiind produsul activitatii si invatarii”.
Comunicarea nonverbala este cea mai importanta parte a comunicarii. Ea mai poarta numele de ,,limbajul trupului”,
variaza in functie de mediul social in care este intalnita si poate fii invatata traind in acel mediu. S-au realizat diverse
studii pentru a putea definii acest concept si a oferii oamenilor posibilitati de a se exprima altfel decat verbal.
Comunicarea nonverbala ,,reprezinta totalitatea semnelor, gesturilor si a mimicii cu ajutorul carora noi suntem
capabili sa transmitem un mesaj, o emotie sau o reactie”. Mesajele nonverbale sunt transmise prin gesturi, expresii
faciale si prin limbajul corpului. Potrivit Tipkins si McCarter expresiile faciale pot fii clasificate drept:interes-excitare,
bucurie, surpriza-tresarire, primejdie-angoasa, temere-teroare, rusine-umilire, dispret-dezgust si manie-furie.
Expresia faciala poate transmite frustrare, furie, aroganta, timiditate, frica si alte caracteristici ale unei persoane care
nu pot fii exprimate prin comunicarea orala. De asemenea, limbajul trupului, are si el o importanta deosebita in
comunicarea nonverbala. De exemplu, o strangere de mana intre doi prieteni poate insemna „Imi pare bine”, iar intre
doi parteneri de afaceri ,,Ma bucur ca vom colabora”. Comunicarea nonverbala ne tradeaza emotiile sau atitudinea
chiar fara voia noastra. De aceea, receptorul nu trebuie sa considere ca orice act nonverbal este un mesaj
intentionat, iar emitatorul trebuie sa fie constient ca mesajele nonverbale pe care acesta le transmite pot sa
contrazica ce a afirmat. De exemplu, cand incercam sa ascundem adevarul, ne putem trada. In astfel de cazuri
privirea este in jos, mainile ne transpira, suntem foarte agitati. Aceste elemente il pot face pe receptor sa-si dea
seama ca este mintit.
Cercetatorul, Mehrabian, care si-a canalizat cercetarea in mod special pe trasmiterea emotilor, sustine ca
,,aproximativ 7% din continutul unei emotii se transmite prin canal verbal, 55% prin canal vizual si aproximativ 33%
prin canale paralingvistice, restul fiind transmise prin alte canale”. Un alt cercetator B. Rime a incercat sa determine
rolul comunicarii nonverbale in legaturile interumane. Acesta considera ca ,,prin comunicarea nonverbala se
transmite aproximativ 65%-75% din continutul unui astfel de mesaj, si constata ca in lipsa comunicarii nonverbale
incarcatura mesajelor isi pot pierde greutatea, fiind mult mai saraca.”In urma acestor cercetari, observam ca cea mai
mare parte dintr-un mesaj este transmisa prin intermediul comunicarii nonverbale. Comunicarea nonverbala, realizata
prin multiple canale, este mai ambigua decat cea verbala, dar, in unele situatii este mai credibila. Acest lucru se
intampla cand semnalele comunicarii nonverbale sunt contradictorii fata de cele ale comunicarii verbale. Ea
reprezinta, in egala masura, o sursa de informare, dar in acelasi timp si de dezinformare, depinzand doar de noi cum
stapanim acest intrument foarte puternic.

1.2.2 Comunicarea interpersonala

Comunicarea interpersonala este una dintre formele comunicarii in care sunt necesari doi parteneri la dialog,
pentru a exista intr-adevar un proces de comunicare. Comunicarea interpersonala se desfasoara in situatii informale,
acest fapt constituind un avantaj pentru procesul de comunicare, datorita confortului psihic pe care aceasta il
genereaza. In cazul acestei forme de comunicare, canalul de transmitere al mesajelor este restrans, iar obstacolele
care pot interveni, nu afecteaza semnificativ comunicarea.
Joseph DeVito in dictionarul sau de comunicare, distinge cinci factori ai comunicarii interpersonale eficiente. Primul
factor este deschiderea. Participantii la comunicare trebuie sa-si sustina deschis punctul de vedere, sa reactioneze
sincer la mesajele primite, sa-si indrepte atentia asupra discutiei. Al doilea factor este empatia. Comunicatorii trebuie
sa dovedeasca, prin mesaje accesibile, intelegere pentru punctele de vedere ale celorlalti. Al treilea factor este
sustinerea. Acest factor consta in descrierea comportamentului celuilalt, manifestarea afectelor in mod spontan,
dispunerea schimbarii propriului punct de vedere. Un alt factor considerat de Joseph DeVito esential pentru o
comunicare interpersonala eficienta este abordarea pozitiva. Participantii procesului de comunicare trebuie sa
evidentieze punctele de acord si afectele pozitive fata de ceilalti. Un ultim factor este egalitatea. Fiecare participant
trebuie sa-si asculte partenerul, sa-l trateze ca pe un egal al sau.
In termeni simpli, Brooks si Heath au definit comunicarea interpersonala ca ,,procesul prin care informatiile,
sensurile si sentimentele sunt impartasite de catre persoane prin schimbul de mesaje verbale si nonverbale”.Definitia
de comunicare interpersonala este producerea si prelucrarea mesajelor verbale si nonverbale intre doua sau cateva
persoane. Aceasta definitie include elemente ce se refera la cele trei abordari generale ale comunicarii
interpersonale. Astfel, producerea si prelucrarea mesajelor, subliniaza prima abordare, mesajele verbale si
nonverbale intre persoane subliniaza a doua abordare, si doua sau mai multe persoane fac referire la orientarea
relationala a celei de-a treia perspective. In ceea ce priveste comunicarea interpersonala, abordarile sunt diferite, iar
intelegerea si studierea este abundenta.Prima teorie a comunicarii interpersonale este ,,teoria individuala de
comunicare interpersonala”. Aceasta perspectiva se axeaza pe modul in care indivizii planuiesc, produc si
proceseaza intelesul si produsul mesajului de comunicare interpersonala. Un al doilea accent al teoriei comunicarii
interpersonale este ceea ce numim ,,discurs” sau ,,interactiune”. In acest caz, perspectiva centrala este ca
comunicarea interpersonala este privita ca un mesaj sau ca o actiune comuna adoptata de catre persoane. In a treia
teorie a comunicarii interpersonale, accentul cade asupra relatiei dintr-o comunicare interpersonala.
Pentru a evidentia aceasta relatie care se stabileste intre indivizi, cercetatorii Hargie si Marshal, au realizat un
model ce identifica sase elemente de interactiune interpersonala. Acestea sunt:contextul situatiei, al persoanei,
obiectivele, medierea proceselor, feedback-ul si percetia.
Modelul se bazeaza pe trei ipoteze de baza. Prima este ca, oamenii interactioneaza intentionat, a doua ipoteza
sustine ca oamenii sunt sensibili la efectele actiunii lor, iar a treia ipoteza sustine ca acestia iau masuri pentru a
modifica o actiune ulterioara in functie de aceste informatii.

1.2.3 Comunicarea de grup

Comunicarea de grup reprezinta o continuare a comunicarii interpersonale, in acest caz sunt implicate mai multe
persoane la dialog. Aceasta forma de comunicare este una mai complexa si este utilizata in toate domeniile de
activitate. Comunicarea de grup ne poate furniza informatii referitoare la interesul sau dezinteresul anumitor
persoane care participa la procesul de comunicare, precum si modul in care aceste persoane reactioneaza la diferiti
stimuli. Un grup reprezinta ,,o constructie a comunicarii intre membrii sai:incercari de a face oamenii sa se formeze
si sa mentina un grup eficient prin comunicarea intre ei”. Activitatea unui grup depinde foarte mult de natura
interactiunii in cadrul acestuia.
Teoria lui Robert Bales asupra analizei procesului de interactiune ,,este centrata pe ideea ca indivizii actioneaza si
reactioneaza in grupuri”.Robert Bales considera ca ,, comportamentul unui individ in cadrul grupului depinde de rolul
si personalitatea lui. Rolul este situational si este in stransa legatura cu dinamica grupului respectiv.”Cu alte cuvinte
experienta noastra in grupuri ne face sa ne dam seama cine suntem si ceea ce credem. Anumite experiente de grup
raman mai mult timp decat grupul in sine. O experienta placuta intr-un anumit grup ne da incredere, ne face sa ne
simtim ca munca noastra are rezultatate mai eficiente in acel grup, iar o experienta neplacuta ne face sa nu mai
avem incredere in ideea de grup. De exemplu, munca in grup pentru finalizarea unui proiect. Daca rezultatele sunt
bune si au multumit pe toata lumea, membrii grupului simt ca munca lor nu a fost in zadar si ideea de grup le castiga
increderea imediat. In caz contrar, fiecare membru al grupului va fii mai sceptic in legatura cu aceasta idee. Un grup
de oameni este construit in urma unui scop comun. Un scop comun este o dorinta comuna de a atinge un obiectiv.
Exista cazuri cand actiunile fiecarui membru afecteaza si sunt afectate de alte persoane din grup, aceasta situatie
fiind numita interdependenta. Cu toate ca, oamenii pot sa lucreze impreuna, acestia pot fii sau nu influentati reciproc,
asupra modului in care fac acest lucru. Pentru ca membrii grupului sa se influenteze reciproc, ei trebuie sa fie
implicati in asa fel incat sa se afecteze reciproc. Exista si o clasificare a grupurilor. Aceasta se face in functie de mai
multe criterii. Astfel, dupa marimea grupului, exista grupuri mici formate din 30 sau 40 de indivizi, de exemplu grupele
de studenti, grupuri medii ce cuprind zeci sau sute de membrii si grupuri mari cum sunt etniile, natiunile. Apoi, dupa
functia lor normativ-axiologica raportata la individ grupurile se impart in grupuri de aparenta, acelea in care individul
face parte cu acuratete si grupuri de referinta unde sunt constituite normele, atitudinile, valorile si
comportamentele. Un alt mod de clasificare se refera la statutul oficial ce este acordat grupului. Aici intalnim
grupurile formale ce sunt determinate de anumite reguli precise si scrise de functionare si grupuri informale unde nu
exista legi scrise. Dupa gradul de integritate si stabilitate intalnim grupuri naturale ce sunt guvernate de structuri,
interese si obiective comune, si grupuri ocazionale unde trasaturile comune sunt de scurta durata.
Procesul eficient de comunicare din cadrul unei organizatii non-guvernamentale prezinta un avantaj pentru
integrarea individului in organizatie. Fiecare persoana este diferita si are tendinta de a purta un dialog cu oamenii cu
care are trasaturi comune. Astfel, notiunile de comunicare precum si abilitatile de comunicare acumulate de-a lungul
timpului vor avea sau nu efecte asupra carierei si vietii personale ale fiecarui individ.

Interactiunea sociala:

Interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact cu alteritatea, prin
interacţiune comunicaţională şi socială, putându-se forma personalitatea şi desfăşura orice proces de achiziţie a unor
roluri sociale. Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, ne vom îndrepta atenţia către
modul în care are loc procesul socializării (principalii agenţi ai acestui proces şi procesele prin care aceştia
acţionează, cu accent pe rolul școlii), vom ilustra principalele tipuri de socializare şi îi vom pune în lumină finalităţile:
psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice constante prin care el îşi capătă o identitate în raport cu ceilalţi
semeni; socială - formarea deprinderilor de exercitare corectă a statusurilor şi rolurilor sociale necesare în integrarea
socială; culturală - asimilarea simbolurilor, limbajului şi valorilor mediului de viaţă, într-un cuvânt a unui model
cultural.
Cuvinte cheie: dezvoltare umană, interacţiune socială, socializare, raporturi conflictuale.

1. Esenţa interacţiunii umane

”Un pod peste un râu este o legătură sau o relaţie între maluri, el nu are o existenţă independentă faţă de ele,
totuşi este posibil un studiu aparte al podului, pentru că are o natură specifică, ireductibilă la malurile (deci la
termenii) pe care îi uneşte.” (T. Herseni, 1982)
1.1. Introducere
Actualmente, se acutizează discuţia privind importanţa studierii rela¬ţiilor dintre indivizi, asupra proceselor de
grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni. Întrucât este anevoios demersul de a cuprinde numărul
mare de teorii şi ipoteze, şi structura prezentului studiu nu ne permite evidenţierea tuturor acestor contribuţii vom
reflecta asupra acelora dintre ele care ghidează semnificativ cunoaşterea temei. Astfel, vom distinge în evoluţia
teoriei ştiinţi¬fice a proceselor de interacţiune umană, cele mai importante mo¬mente care marchează apropierea de
înţelegerea justă a locului şi rolului interacţiunii umane în societate.
Putem urmări filonul teoriilor şi ipotezelor cu privire la interacţiunile umane din cele mai îndepărtate timpuri odată
cu lucrările lui Platon în care sunt analizate relaţiile dintre individ și societate şi scrierile lui Aristotel (Etica
Nicomahică) în care identificăm teme legate de relaţiile interpersonale. Edificatoare ni se par a fi şi unele lucrări ale
lui Hesiod (Despre vecini), Cicero (De amiciţia etc.), eseuri şi ma¬xime ale moraliştilor francezi, ca La Rochefoucauld
(a intuit „sistemul rol-status-urilor sociale” şi a realizat o tipologie psihosociologică a personalităţii), Blaise Pas¬cal,
Jean La Bruyere (a făcut observaţii fine asupra „comportamentului social” în Les Caracteres ou les moeurs de ce
siecle, 1688). Alte contribuţii notabile la dezvoltarea cunoştinţelor asupra raporturilor interpersonale aduc Niccolo
Macchiaveli (1469-1527) care introduce tema manipulării comportamentale şi filosoful englez Thomas Hobbes (1588-
1679) ce analizează conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere. În lucrările lui Emile Durkheim (1858-1917), De
la division du travail social (1893), Le regles de la methode sociologique (1895), Le suicide (1897), Les formes
elementaires de la vie religieuse(1912) îşi au originea teoriile despre relaţia dintre psihismul individual şi cel colectiv,
despre om şi societate. Sunt elaborate în aceeaşi perioadă, teoriile lui Charles Horton Cooley (1864-1929) despre
„eu-ul personal” ca oglindire şi reoglindire în alte persoane şi despre „grupurile primare”.
În continuare, vom recurge la o inventariere a registrului gânditorilor care au conturat în activitatea lor ştiinţifică
teorii socio-psihologice utile cunoașterii fenomenelor interpersonale: Emory S. Bogardus, (1882-1973, conceptul de
„distanţă socială”), Iacob Levy Moreno, (1889-1975, „sociometria”), George Herbert Mead (1863-1931, teoria rolului
„social” şi diferenţierea „eu social” - „eu psihic”), Ellen Berscheid şi Elaine Walster („atracţia interpersonală’’),
Theodore Mead Newcomb („teoria simetriei” în comunicarea interperso¬nală), Albert Bandura (1961, „teoria învăţării
sociale a agresivităţii”), Robert B. Zajonc (1965, „faci¬litarea socială”), Muzafer Sherif (1966, „teoria conflictelor
reale”), Arnold H. Buss (1971, „agresivitatea emoţională” şi „agresivitatea instrumentală”), Irving Janis (1971,
„gândirea de grup” ca patologie în luarea deciziilor), Edward E. Jones şi Richard E. Nisbett (1972, fenomenul
atribuirii”), Stanley Milgram (1974, „obedienţa faţă de autoritate”), Robert B. Cialdini (1975, „complianţa
comportamentală”), Martin E. Seligman (1975, „neajutorarea învăţată”), Lee Ross (1977, „eroarea fundamentală a
atribuirii”), L.A. Hayduk (1978, „spaţiul personal”), Bernard Weiner (1980, „atribuirea eşecului), John F. Dovidio şi
Samuel L. Gaertner (1986, „stereotipizarea”), James A. Kulik şi Mahler (1989, „afilierea”), Stanley Schachter, Jerome
E. Singer, Elliot Aronson, Merill J. Carlsmith, Edward E. Jones, Richard E. Nisbeth („teoria atribuirii”), Mark L. Snyder,
Elizabeth Tanke, Ellen Berscheid („teoria autorealizării profeţiei”), Irving Janis, Mattie L. Flowers („teoria gândirii de
grup”), Sheldon Cohen, S.L. Syme („teoria suportului social”), Robert J. Sternberg („teoria triunghiulară a iubirii”).
Contribuţii la studiul interacţiunilor umane întâlnim şi în literatura de specialitate psihosociologică din România, în
diferite momente ale evoluţiei sale: în scrierile marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, apar
analize psihosociologice asupra „personalităţii”, „învăţării sociale”, „conformării”, „status-ului social” şi „relaţiilor
interpersonale”. Eforturi susţinute în nunţarea teoriilor referitoare la conceptele mai sus amintite au fost depuse și de
distinşii profesori: Golu Pantelimon, Constantin Sudeţeanu, Anatole Chircev, Ana Tucicov-Bogdan, Paul Popescu-
Neveanu, Nicolae Mărgineanu, Tiberiu Bogdan, Ion Drăgan, Petru Pânzaru, Vasile Pavelcu, Pavel Mureşan, Ştefan
Buzărnescu, Septimiu Chelcea, Adrian Neculau, Luminiţa Iacob, Ioan Radu, Petru Iluţ, Elena Zamfir, Nicolae
Motrofan. Aceştia au evidenţiat şi fundamentat teoretic un număr semnificativ de concepte psihosociologice strâns
legate de conceptul de raporturi interpersonale, ca: statusul social, rolul social, distanţa socială, opinia publică şi
comunicarea socială.

1.2. Teorii cu privire la interacţiune

Interacţiunea presupune producere, prelucrare şi comunicare de semnificaţii şi internalizarea lor în conduite
observabile (E. Stănciulescu, 1996, p. 200). După 1960, relaţia socială a devenit “obiect de studiu” pentru
interacţionismul simbolic. Denumirea de interacţionism simbolic a fost introdusă de H. Blumer în 1938, pentru a
desemna o perspectivă teoretică în psihologia socială, al cărei concept central este conceptul de ”interacţiune
simbolică”. Interacţionismul simbolic a fost dezvoltat de George Herbert Mead (1863-1931), în lucrarea “Mind, Self
and Society”: ”principiul pe care l-am considerat fundamental în organizarea socială umană este cel al comunicării
care implică o participare cu celălalt. Aceasta impune ca celălalt să apară în subiect, ca subiectul să se identifice
cu celălalt şi să devină conştient de sine graţie celuilalt (Mead, 1934, trad. fr., 1963, p. 215). Aşadar, având în vedere
capacitatea omului de a crea şi de a folosi simboluri, G. H. Mead a pornit de la premisa că viaţa socială se constituie
prin intermediul limbajului, astfel comunicarea este principiul vieţii sociale. În continuare, vom rezuma principalele
teze ale interacţionismului simbolic: 1. oamenii construiesc semnificaţii cu ajutorul simbolurilor şi ataşează valori
acţiunilor; 2. întrucât aceste simboluri semnificative şi valori sunt comune, putem empatiza cu ceilalţi şi putem
prevedea, într-o anumită măsură comportamentele celorlalţi indivizi; 3. ne vom defini rolurile sociale în funcţie de
aceste ansambluri organizate de semnificaţii şi valori. Jack Douglas distinge între un interacţionism comportamentist
şi unul fenomenologic: ambele consideră viaţa cotidiană ca fundament al realităţii sociologice, numai că, în timp ce
primul explică viaţa cotidiană prin scheme conceptuale şi ipoteze construite de cercetător, cel de-al doilea încearcă
să descrie şi să analizeze modul în care actorii înşişi interpretează experienţele lor cotidiene (apud E. Stănciulescu,
1996, p. 42).
Înţelegerea socialului este dependentă, conform acestei teorii, de studierea semnificaţiilor pe care oamenii le
atribuie acţiunilor lor, propriilor persoane şi contextului. Diferenţele în atribuiri pot genera tensiuni şi insatisfacţii în
relaţionarea socială. Unitatea sinelui individual rezultă din raporturile stabilite între oameni. Comunicarea şi
înţelegerea, fundamente ale unei benefice interacţiuni umane, sunt mediate de sistemul de simboluri universal
semnificativ (cuvinte, gesturi etc.). Interacţiunea este actul în care orice persoană se pune în locul alteia prin
substituirea sau preluarea de roluri. Această metodă interacţionistă a fost dezvoltată de Erving Goffman (1922-1982)
în lucrarea The Presentation of Self in Everyday Life, în conceptul de dramaturgie socială. În concepţia sa, viaţa
socială este o ”scenă” iar indivizii ”actori” care joacă anumite ”roluri” cu scopul de a evidenţia dimensiunile pozitive
ale propriilor personalităţi şi a obţine aprobarea celorlaţi. Erving Goffman împarte scena socială în ”regiunea din faţă”-
indivizii performează roluri formale şi ”regiunea din spate”- indivizii performează comportamente mai puţin dezirabile
social. Numai cunoscând bine regulile sociale, individul devine credibil şi înregistrează succes.
Pentru antropologul american Henri Garfinkel şi pentru etnometodologie, orice fenomen social se analizează în
interacţiunea dintre oameni şi conformitatea normativă a conduitei membrilor unei organizaţii se construieşte în
“interacţiunea negociată”, prin efortul concertat al acestora pentru a face acţiunea lor înţeleasă şi celorlalţi (prin
descriere raţională, coerentă, logică, inteligibilă). Însăşi ordinea socială este o ordine interacţional-cognitivă, produsă
prin acţiunea umană cooperativă. Încadrată în sistemul prescripţiilor, atribuţiilor, sarcinilor şi solicitărilor, asociate
statusului şi rolului, în raport cu o situaţie pe care o traversează, persoana este obligată să se comporte interacţional.
Pentru T. Parsons şi pentru funcţionalismul sistemic, în procesul de interacţiune, indivizii ocupă simultan două poziţii:
de “actor” (generează şi utilizează simboluri) şi de “obiect”, în funcţie de care este orientată acţiunea celuilalt şi
propria acţiune (apud E. Surdu, 2004, p. 111).
Legătura între teoriile macrosociologice şi cele miscrosociologice o realizează teoria schimbului social (Homans,
1961, 1984; Blau, 1964; Gilmore şi Clark, 1988 apud M. Agabrian, 2003, p. 86). Paradigma costuri-beneficii se
bazează pe asumpţia că oamenii sunt capabili să aleagă varianta optimă pentru ei, în urma estimării şi cântăririi
costurilor şi beneficiilor implicate. Potrivit lui Petru Iluţ (S. Chelcea; P. Iluţ, 2003, pp. 351-353), ”teoria alegerii
raţionale are ca principale surse ideatice raţionalismul, neobehaviorismul (B.F. Skinner) şi teoria schimbului social (G.
Homans) şi se plasează în paradigma mai largă costuri-beneficii, deci a abordării conduitei umane prin modelul
microeconomic”. Aşadar, din perspectiva teoriei schimbului social, relaţiile dintre oameni se construiesc ca urmare a
nevoii de promovare a propriului interes.
În concluzie, propunem o viziune mai echilibrată asupra procesului de interrelaţionare şi considerăm că motivele
pentru care oamenii se angajează în diferite relaţii sunt variate, de la motivele schimbului până la motive de natură
afectivă.

1.3. Varietatea raporturilor interpersonale

Studiul raporturilor interpersonale cuprinde numeroase aspecte. În acest cadru teoretic, considerăm că este utilă
discuţia cu privire la diferenţele eventuale între conceptele: relaţii umane, relaţii interpersonale, raporturi interumane
și raporturi interafective. Fenomenul de raporturi interpersonale, înţeles ca interacţiuni psihosociale directe,
nemijlocite, dintre cel puţin două persoane, a fost denumit foarte variat şi identificat cu relaţii umane, raporturi
interumane, raporturi interafective etc. Ne vom opri în continuare asupra notelor de conţinut esenţiale şi
semnificaţiilor noţiunilor mai sus menţionate cu scopul identificării deosebirilor dintre conceptele amintite.
Relaţie umană vs. relaţii interpersonale. Argumentăm imposibilitatea acceptării ideii despre identitatea dintre
conceptele relaţii umane şi relaţii interpersonale făcând referire la sfera conceptului de relaţii umane care este mai
largă decât cea a relaţiilor interpersonale, toate relaţiile care se desfăşoară între oameni putând fi numite relaţii
umane.
Raporturile/relaţiile interpersonale şi raporturile interumane. Conceptul de raporturi interumane cuprinde în sfera
lui largă orice fel de relaţii, inclusiv cele interpersonale (fenomene psihosociale care corelează indivizii între ei în
cuprinsul societăţii, formând chiar mecanismele intime ale acesteia). Raporturile interpersonale nu sunt, pe de o parte
psihologice, şi, pe de altă parte, sociologice. Dimpotrivă, ele se îmbină, se întrepătrund, astfel încât, eliminînd un
termen, se distruge cu necesitate şi celălalt. Conceptul de raporturi interumane reprezintă întregul, generalul,
„ansamblul relaţiilor sociale”, iar raporturile interpersonale exprimă particularul.
Raporturi interafective vs. raporturi interpersonale. Raporturile interafective, denumire folosită îndeosebi de
freudişti, morenişti şi sociometrişti, fac referire la dimensiunea afectivă a personalităţii individului ca cea mai
importantă trăsătură a raporturilor interpersonale şi ignoră raţionalul şi socialul.
În prezent, în literatura de specialitate socio-psihologică există o multitudine de tipologii ale raporturilor
interpersonale, după diferite criterii (natura lor, sensul în care evoluează, domeniul în care se desfăşoară etc.), însă
ne vom opri asupra acelora dintre ele pe care le considerăm utile demersului nostru teoretic. Astfel, după natura
raporturilor interpersonale, Moreno consideră că există patru tipuri principale de raporturi interpersonale: relaţii de
simpatie (atracţie), relaţii de antipatie (repulsie), relaţii de indife¬renţă şi relaţii de ignoranţă. „O sociogramă — arată
Moreno — figurează patru tipuri de reacţii ale unui subiect faţă de un alt individ: el poate alege, respinge, dovedi
indiferenţă sau poate ignora (indiferenţa este un mod de relaţie exprimată în timp ce a ignora pe un individ înseamnă
a nu-l remarca)” (J.L. Moreno, 1954, apud V. Ciocârlan, 1973, p. 31).
După același criteriu, K. Lewin, reprezentant al Şcolii de la Michigan, distinge două tipuri de raporturi
interpersonale: raporturi formale (relaţii reglementate de legi, ordine, dispoziţii, regulamente etc.) şi raporturi non-
formale (generate spontan). După sociologul american P. A. Sorokin (1938, apud V. Ciocârlan, 1973, p. 30), se
disting urmă¬toarele categorii de raporturi interpersonale: relaţia cu ca¬racter unilateral sau bilateral; relaţia
prelungită şi perma¬nentă vs. relaţia accidentală şi temporară; relaţia antagonistă şi solidaristă; relaţia conştientă sau
intenţională şi incon¬ştientă sau nonintenţională; relaţia formală sau instituţională şi relaţia nonformală sau
noninstituţională.
Sociologul francez G. Gurvitch împarte raporturile interper¬sonale, sau aşa cum le numeşte el, „raporturi cu altul”,
în trei categorii principale: relaţii de apropiere (amiciţie, simpatie, adoraţie, sex-appeal etc.), relaţii de îndepărtare
(luptele de clasă, opo¬ziţiile dintre profesiuni, opoziţiile dintre consumatori şi pro¬ducători etc.) şi relaţii mixte
(constau într-un proces de apropiere într-o direcţie şi de îndepărtare în altă direcţie: schimburile de bunuri, relaţiile
contractuale, raporturile de proprietate, de credit etc.). Psihosociologul francez J. Maisonneuve consideră că există
trei tipuri fundamentale de relaţii interindividuale: 1) ra-porturi elective, alcătuite din: a) raporturi de afinitate şi b)
raporturi conflictuale; 2) raporturi de ascendenţă-dependenţă, caracterizate de fenomene de unitate şi de inegalitate
dintre parteneri, şi 3) raporturi contractuale, cuprinzînd toate formele de schimb indirect.
Un alt criteriu se referă la sensul în care evoluează aceste relații sau după planul social în care se desfăşoară.
Potrivit acestui criterium raporturile interper¬sonale se împart în: raporturi ori¬zontale (se desfăşoară pe acelaşi
palier al vieţii sociale, între oameni care au statusuri sociale relativ asemănătoare şi nu au întotdeauna caracter
obligatoriu) şi raporturi verticale (presu¬pun ierarhizare, desfăşurându-se între oameni cu statusuri sociale inegale).
După domeniul în care se desfăşoară, M. Ralea şi Tr. Herseni, operând o astfel de clasificare, consideră că
există trei grupuri principale de raporturi interpersonale: raporturile de familie, raporturile de muncă şi raporturile de
convieţuire socială. „Este foarte probabil — arată cei doi psihosociologi români — că mare parte din viaţa psihică
superioară, din viaţa spirituală a oa¬menilor, îşi are rădăcina în relaţiile interpersonale, care practic, material, s-au
desfăşurat şi se desfăşoară încă pe trei planuri principale: în relaţiile de familie în frunte cu maternitatea, în relaţiile
de muncă în frunte cu tovărăşia, în relaţiile de convieţuire în frunte cu amiciţia” (M. Ralea; Tr. Herseni, 1963, apud
V. Ciocârlan, 1973, p. 32).
În funcție de relaţiile de putere (supunere-dominanţă) şi afiliere (afecţiune-ostilitate), Leary (apud M. Milcu, 2005,
pp. 29-34), propune o tipologie potrivit căreia fiecărui tip de comportament (gratificant, agresiv, frustrant) emis de un
actor social îi corespunde într-un anumit context social, un anumit comportament-răspuns (cooperativ, prosocial
respectiv răspuns competitiv, conflictual), fireşte cu o marjă de probabilitate. Potrivit gradului de influenţare
reciprocă a actorilor sociali, există alte două categorii de relaţii interpersonale: cele care modifică caracteristicile
partenerilor de interacţiune (acomodarea cu partenerul, asimilarea înţeleasă ca fuziunea actorilor sociali, alienarea
definită ca procesul de separare de celălalt ca urmare a conştientizării caracterului dizarmonic al relaţiei şi
stratificarea înţeleasă ca ierarhizarea partenerilor în funcţie de statusuri şi roluri sociale, în urma unei interacţiuni
îndelungate) și cele care nu modifică esenţial și obligatoriu aceste caracteristici decât atunci când au o intensitate
foarte mare (cooperarea, competiţia şi conflictul- raporturi de antipatie, repulsie, ură, duşmănie, adversitate,
agresivitate etc.).

2. Rolul interacţiunii sociale în dezvoltarea umană. Procesul de socializare

”Nu există nici individ în sine, nici societate în sine. Există relaţii interindividuale, dintre care unele nu schimbă cu
nimic structura mentală a indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul individual şi grupul.” (Jean
Piaget, 1976)
Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, să ne îndreptăm atenţia către modul în care
are loc procesul socializării. Pentru o profundă înţelegere a procesului de socializare, se impune inventarierea într-o
formă sistematizată, unificată, a definiţiilor consacrate: astfel, potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte
ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le
integrează în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se
adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”; concept general, generativ, ca proces de creare a “eului
social”, socializarea presupune interiorizarea/internalizarea/ aproprierea “structurii sociale” (rolurilor) în experienţa
cotidiană, individul făcând “ale lui”, comportamentele organizate şi stabile ale grupului (E. Surdu, 2004, pp. 187-202).
În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă
totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare, susţinătorii acestui punct de vedere (L. Broom, Ph. Selznick,
Malrieu etc.) definindsocializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care permite identificarea
individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, afirmarea individului ca persoană unică. În literatura
sociologică relativ recentă, socializarea este înţeleasă ca un proces prin care indivizii îşi constituie personalitatea, o
modalitate prin care individul îşi obţine ”substanţa socială şi culturală”, personalitatea socială şi nu în ultimul rând ea
are o funcţie vitală pentru individ şi societate (A. Mihu, 2008, p. 201).
Printre primii care studiază procesul de socializare este James Mark Baldwin (1861 - 1934) şi
promovează psihosociologia orientată interacţionist. Mecanismele procesului de socializare au fost explicate, de-a
lungul timpului în diferite moduri, socializarea având o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică.
Acestea pun în lumină aspecte variate ale socializării. De pildă, psihanaliza concepe socializarea ca procesul prin
care copilul este învăţat să dividă valorile sociale în termenii ,,bun" şi ,,rău" şi să controleze orice pornire înnăscută
de a încălca regulile societăţii. Ea îl orientează spre normele şi regulile stabilite de societate. Astfel, individul va oscila
permanent între instincul de a căuta plăcere chiar cu riscul de a încălca normele sociale şi necesitatea de a-şi adapta
comportamentul la cerinţele sociale, personalitatea fiind produsul interacţiunii dintre natură şi educaţie.
Modelele explicative sociologice de analiză a socializării sunt numeroase dar le putem înscrie în două mari
direcţii: cel aldeterminismului social şi cel al individului ca actor social. Perspectiva deterministă consideră individul ca
fiind o fiinţă pasivă care doar primeşte, analizează normele şi valorile altora, reacţionează la factorii de mediu social
şi se socializează prin constrângerile şi presiunile exercitate de societate. Astfel, teoria socializării propusă de E.
Durkheim este, în mare măsură, o teorie integrativă care conduce la pasivitatea individului în raport cu societatea.
”Momentul Parsons” al teoriei socializării completează concepţia durkheimiană, situându-se tot în contextul
paradigmei deterministe. Pentru Parsons, socializarea este un proces de achiziţie treptată şi de transpunere
lăuntrică, în fiinţa individului, a normelor şi valorilor societăţii, prin învăţare, imitaţie, identificare şi proiecţie.
Perspectiva conflictualistă adaugă acestor viziuni relaţiile de putere predominante, socializarea fiind percepută ca un
proces coercitiv care promovează interesele unui grup în defavoarea altora.
În opoziţie cu teoriile funcţionaliste, deterministe, se situează teoriile socio-psihologice, mai ales sociologii
Boudon şi Bouricaud care acordă întâietate individului şi capacităţii sale de adaptare, de învăţare prin interacţiunea
cu celălalt şi asimilarea evenimentelor. Reprezentanţi de seamă ai acestei perspective sunt și psihologii: Jean Piaget
(potrivit lui, interacţiunile familiale şi grupale ale copilului influenţează formarea judecăţilor sale morale şi însuşirea
operaţiilor logice) şi Albert Bandura, iar în sociologie Annick Percheron și George Herbert Mead. În viziunea
interacţioniştilor, prin socializare se înţelege procesul de construcţie a sinelui, fiind conturată astfel, teoria sinelui în
oglindă, enunţată pentru prima dată de Charles Horton Cooley (1864-1929). Potrivit acestuia, individul îşi formează
sinele prin şi în relaţionare cu semenii, aceştia reprezentând veritabile ”oglinzi” pentru el. Ne formăm sinele pornind
de la imaginile reflectate în ”celălalt” dar în strânsă legătură cu specificul caracteristicilor acestuia. În aceeaşi logică,
G.H. Mead propune teoria formării sinelui potrivit căreia socializarea se realizează în trei stadii: cel al imitaţiei (copilul
imită comportamentele celorlalţi), stadiul altuia semnificativ (individul reproduce comportamentele persoanelor
semnificative pentru el şi acordă semnificaţii personale acestor comportamente) şi cel al altuia generalizat (actorul
social îşi învaţă şi asumă rolul concomitent cu acceptarea şi respectarea poziţiilor ocupate de ceilalţi pe scena
socială). În viziunea savantului G.H. Mead, eul (sinele social, engl. self; fr. le soi) -personalitatea umană formată prin
interacţiune socială şi asumarea rolurilor sociale- are două componente: componenta socială (engl. me; fr. le soi)
corespunde statusurilor şi rolurilor sociale şi componenta subiectivă (engl. I, fr. le je) care este o dimensiune creativă
a sinelui social.
Aşadar, reţinem faptul că interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în
contact cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie a unor roluri sociale noi. Prin socializare,
individul negociază, asimilează şi interiorizează un set de moduri de a gândi, de simţire şi acţiune, statusuri, valori,
norme, simboluri, cutume, ideologii specifice societăţii în care acesta evoluează şi de care are nevoie imperioasă
pentru a acţiona. Prin socializare, societatea se perpetuează, transmiţându-şi moştenirea culturală de la o generaţie
la alta. Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii între membrii grupurilor datorită cristalizării sentimentului
de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin socializare. Personalitatea apare din interacţiunea comunicaţională şi
socială.
Sintetizând, putem afirma că perspectiva interacţionistă a socializării este preocupată de modul în care oamenii
atribuie semnificaţii realităţii sociale. Prin procesul socializării i se oferă copilului mesaje care îi vor permite să
înţeleagă situaţiile de viaţă. Potrivit ”Teoremei lui Thomas” (Thomas, 1966, apud. M. Agabrian, 2003, p. 81): ”dacă
oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele sunt reale în consecinţele lor”, ceea ce contează într-adevăr este
interpretarea pe care individul o dă realităţii şi nu realitatea obiectivă. Înţelesul pe care îl atribuim comportamentului
persoanei este influenţat de procesul socializării. Erik H. Erikson (1919-1996), psihanalist cu contribuţii importante în
domeniul psihosociologiei lansează teoria ciclurilor vieţii potrivit căreia secvenţele dezvoltării stadiale sunt identice
pentru toţi oamenii. Fiecare stadiu conţine componente pozitive şi negative, interacţiunea socială fiind determinantă
pentru actualizarea uneia sau alteia dintre componente.
Aceeaşi perspectivă amintită este preocupată şi de modul în care se formează imaginea de sine a individului.
Autopercepţia este mecanismul de elaborare a imaginii de sine şi prezentarea persoanei sau autoprezentarea ori
managementul impresiei se referă la efortul depus de oameni în încercarea de a transmite informaţii despre propria
persoană. Atitudinea de prezentare a propriei personalităţi poartă denumirea de monitorizarea prezentării calităţilor
proprii (self-monitoring). Imaginea de sine cuprinde trei dimensiuni: eul actual, real (modul în care noi considerăm că
suntem), eul ideal (cum ne-am dori să fim) şi eul aşa cum noi credem că ceilalţi ne percep. Imaginea de sine se
consolidează atunci când individul se asigură că este diferit de ceilalţi, aşadar prin comparare socială. În 1954, Leon
Festinger (1919-1989) definitivează teoria comparării sociale. Prin comparare cu membrii grupului individul validează
atitudinile, opiniile şi valorile personale. Această teorie explică formarea grupurilor prin faptul că oamenii au tendinţa
de a se asocia cu cei asemănători lor. Prin compararea intergrupuri, indivizii activează procese de categorisire ce
implică atât diferenţierea cât şi similitudinea. Procesul de categorisire socială, pus în evidenţă de Henri Tajfel şi
dezvoltat ulterior de colaboratorii săi (1971, 1979, 1986, apud M. Milcu, 2005, p. 38) are două funcţii: una cognitivă
(de cunoaştere a mediului social şi adaptare la acest mediu) şi o funcţie identitară (căutarea unei identităţi sociale).
Ca urmare a accentuării categorizării se formează stereotipurile - erori cognitive în procesarea informaţiilor, clişee
mentale, judecăţi de valoare pozitivă sau negativă, cristalizate sub forma unor convingeri, inoculate prin intermediul
instituţiilor implicate în procesul de socializare. Prejudecata poate fi definită ca atitudinea în general negativă
îndreptată înspre membrii unui grup, întemeiată pe simpla apartenenţă a ”subiecţilor ţintă” la acel grup în timp ce
discriminarea se defineşte ca acel comportament negativ care are ca ţintă obiectul unei prejudecăţi pe baza unui
stereotip social, precum cel impus de statusul etnic, rasial, economic sau confesional al ”celuilalt” (A. Gavreliuc,
2002, pp. 124, 131).
În cursul socializării sunt învăţate şi atitudinile. Potrivit lui G. Allport (1935) atitudinea este o stare de pregătire
mentală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra
răspunsului subiectului la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie. Sociogenetic, atitudinile sunt relaţii sociale
interiorizate şi personalizate, cu o accentuată coloratură subiectivă. În consecinţă, omul este modelat de situaţiile
sociale, de raporturile sociale, pe care le personifică, interiorizându-şi particularităţile acestora.
Sursele formării atitudinilor sunt: învăţarea socială, compararea socială şi factorii genetici. Ne vom opri cu
precădere asupra primului factor şi vom încerca o analiză succintă a acestuia. Teoria învăţării sociale abordează
personalitatea ca achiziţie de comportamente în context social şi consideră că învăţarea poate fi: spontană, dirijată,
observaţională sau participativă. Albert Bandura - principalul teoretician care consideră că personalitatea se
formează în interacţiunea cu actorii sociali - prezintă această teorie (Social Learning Theory, 1977), în care un rol
central îl atribuie imitaţiei şi consideră că achiziţia noilor comportamente se poate realiza prin observarea
modelelor. Procesul de formare a atitudinilor se finalizează, de obicei, cu cristalizarea unor modele culturale proprii
definite ca proiecţii comportamentale. Aceste modele sunt strâns legate de modelele dezvoltării social-economice şi,
din această cauză, orice schimbare a sistemului economic şi social provoacă o schimbare a modelelor culturale.
Expresia verbală a atitudinii este opinia, considerată preponderent conjuncturală şi reflectând reacţii momentane
faţă de situaţii episodice. Vom raporta în continuare atitudinile şi opiniile la statusuri şi roluri. Aşa cum am afirmat, o
parte importantă a procesului de socializare este învăţarea rolurilor sociale. Acestea pot fi definite ca: seturi de
aşteptări comportamentale ataşate la poziţiile ocupate în sistemul social (M. Agabrian, 2003, p. 81). Astfel, rolurile
sociale articulează interacţiunea umană. Acestea sunt învăţate prin interacţiune interpersonală, de la ”celălalt” primim
informaţii cu privire la descrierea fiecărui rol social şi feedback-uri cu privire la măsura în care noi corespundem
aşteptărilor asociate rolului îndeplinit. Sociologia a preluat noţiunea de “status social” cu semnificaţiile de “loc al
individului în societate”, din care decurge “o colecţie de drepturi şi de datorii” (potrivit antropologului american Ralph
Linton), dar şi ca “ansamblul comportamentelor la care se poate aştepta legitim din partea altora” (Jean Stoetzel), în
funcţie de poziţia socială ocupată. Iniţial, termenul de status a fost utilizat în sensul drepturilor şi obligaţiilor unei
persoane, al puterii de care dispune. Există două categorii de statusuri, potrivit lui T. Parsons: statusul atribuit (vârstă,
sex, religie, rasă, mediu familial) şi statusul dobândit (poziţia câştigată de o persoană prin învăţare).
Tot prin socializare copilul învaţă normele care guvernează comportamentul său, înţelegând prin norme seturi de
reguli de comportament, codificate, simbolic, care conferă legitimitatea mişcării individului în spaţiul social, în scopul
realizării practice a valorilor reprezentative pentru sistemul social considerat (Ş. Buzărnescu, 2008, pp. 150-151).
Normele au un sens după care oamenii se orientează în reţelele sociale şi culturale, astfel încât ei să ajungă la
acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu social, funcţiile normelor fiind un reflex al culturii în care ele fiinţează.
Există un număr de funcţii prezente în orice societate: exprimarea şi promovarea cerinţelor funcţionale ale unui
sistem, expresie acţională a cunoştinţelor acumulate, mod simplificat de decizie, modalitate simplă de exercitare a
controlului, crearea consensului şi reducerea incertitudinii.
În contrast cu termenul de atitudine, ce desemnează caracteristicile subiective ale membrilor grupului, valoarea
poate fi definită ca acea caracteristică obiectivă a vieţii sociale dobândită în procesul de socializare. Întrucât,
definiţiile date valorii sunt multiple şi variate, importantă este evidenţierea notelor fundamentale ale noţiunii şi
raportarea la concepte apropiate cum ar fi: norme sociale şi atitudini. În concepţia profesorului Iluţ (2004, p.12),
notele fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate şi centralitate (în universul spiritual-simbolic al
societăţii şi în structura personalităţii umane), standarde (criterii evaluative) ale acţiunilor umane, vectori motivaţionali
(determină şi orientează acţiunea) şi au un caracter conştient, deliberat. Relaţiile dintre valori şi norme sociale şi
atitudini evidenţiază o serie de caracteristici ale valorilor. Astfel, dacă normele sociale ne arată cum să ne comportăm
în diferite situaţii concrete, fiind mai mult exterioare şi impersonale, valorile reprezintă prescrieri mai generale ale
modului de comportare, sunt interioare şi personale, devenind astfel punct de referinţă pentru normă. Distincţiile între
atitudini şi valori sunt numeroase, important de precizat este faptul că acestea din urmă le ghidează pe cele dintâi,
exprimându-se în acestea. Mecanismele prin care aceste valori se formează la nivel individual fac referire la
procesele învăţării (condiţionarea skinneriană, imitaţia, identificarea) desfăşurate în cadrul grupurilor de referinţă la
care aderă copilul (peer group, familie, şcoală), predispoziţiile înnăscute, evoluţia culturală şi sintezele personale ale
tânărului (I. Petru, 2004, pp. 11-78).
Întrucât suntem permanent în situaţia de ne adapta noilor situaţii şi realităţi sociale, socializarea poate fi
considerată un proces continuu, ce se desfăşoară de-a lungul întregii dezvoltări ontogenetice a individului.
Astfel, socializarea primară se realizează în copilărie prin învăţarea valorilor de bază, a rolurilor, prin intermediul
limbajului şi este profund afectivă; socializarea anticipativă - implică învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care aderă și are rolul de a facilita
tranziţia spre un nou status sau grup; resocializarea - se petrece atunci când ne schimbăm radical un anumit mod de
viaţă şi suntem nevoiţi să învăţăm seturi noi de comportamente, norme, valori, credinţe etc. cu scopul adaptării la
noile statusuri sociale; desocializarea - presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane; socializarea secundară -
se produce ca învăţare a normelor şi valorilor altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupuri de adulţi
etc.); socializarea inversă – atunci când conţinuturile socializatoare sunt transmise de la generaţia tânără către
generaţia vârstnicilor şi socializarea continuăînţeleasă ca necesitatea învăţării permanente de către individ a noi
norme şi valori. Din cele expuse reiese că principalii agenţi ai acestui proces sunt: familia, şcoala, grupa de vârstă,
mijloacele de comunicare în masă, apartenenţa religioasă etc. Procesele prin care acţionează aceşti agenţi ai
socializării sunt: expunerea selectivă (la comportamentele dorite, dezirabile şi evitarea expunerii la atitudinile
calificate ca nedorite), modelarea (concentrarea atenţiei asupra persoanelor semnificative, reţinerea modului de
comportare a acestora şi interiorizarea acestuia), identificarea (dorinţa de a fi asemănător celuilalt), recompensarea
şi pedepsirea.

3. Raporturile de agresiune în școală

Procesul de socializare are mai multe finalităţi: psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice constante prin
care el îşi capătă o identitate în raport cu ceilalţi semeni; socială - formarea deprinderilor de exercitare corectă a
statusurilor şi rolurilor sociale necesare în integrarea socială; culturală - asimilarea simbolurilor, limbajului şi valorilor
mediului de viaţă, într-un cuvânt a unui model cultural.
Școala, într-un concert de factori, ar trebui să reprezintă unul dintre principalii agenți de socializare. În lumina unei
astfel de concepţii, apar evident interogațiile: în ce măsură școala prezentă contribuie la evoluția psihică, socială și
culturală a copilului, în condițiile în care de multe ori ea se constituie într-un mediu ostil, încărcat de afectivitate
negativă și expune copilul la comportamente indezirabile social și nu în ultimul rând care sunt modelele de
comportare și acțiune pe care școala le oferă elevilor și cu cine ajung aceștia să se identifice? Pentru a ilustra
răspunsurile vom analiza succint problematica devianței în mediul școlar, având drept cadre pentru analiză o serie de
referințe importante, cercetări consacrate din domeniu și perspective teoretice de actualitate, lăsând totodată la
îndemâna cititorului largi spații pentru propriul său travaliu al meditației. Actele deviante pot fi definite ca acte care
încalcă norme sociale semnificative şi sunt evaluate în mod negativ de societate. Multiplele studii ne-au confirmat
convingerea că o înţelegere exhaustivă a fenomenului devianței face apel în mod necesar la noţiuni ce aparţin
sociologiei şi psihologiei sociale. Teoriile sociologice cu privire la devianţă pot fi împărţite în două mari categorii:
teoriile tradiţionale şi teoriile moderne. În prima categorie putem plasa: teoriile despre devianţă ca anomie (presupune
că devianţa este o caracteristică anormală a structurii sociale); teoria transmisiunii culturale a devianţei (devianţa este
învăţată); teoria controlului social (consideră că devianţa este firească spre deosebie de conformare). Teoriile
moderniste despre devianţă cuprind: teoria etichetării şi teoria conflictului. Teoria etichetării are la bază teoria
interacţionismului simbolic şi câteva studii ale efectului expectaţiilor profesorului asupra performanţelor şi realizărilor
studentului, reprezentările profesorilor şi elevilor asupra realităţii, cunoscut fiind faptul că expectaţiile profesorilor
bazate pe categorii ca rasa, clasa socială, genul şi etnia afectează percepţiile elevilor asupra propriei persoane şi
asupra propriilor realizări În ceea ce privește teoria conflictului, acesta poate fi tratat într-o manieră constructivă-
favorizează curiozitatea, o căutare activă şi ca urmare, o performanţă superioară, impulsionează ritmul evoluţiei- sau
distructivă. Diferenţele individuale, diversitatea legată de rasă, educaţie, valori, credinţe etc. pregătesc şi provoacă
interacţiunile conflictuale, devenind părţi inevitabile ale existenţei umane şi ale mediului social. În literatura de
specialitate sociologică, conflictul este definit ca un blocaj al mecanismelor normale de luare a deciziei. Din această
perspectivă există: 1) conflicte individuale; 2) conflicte organizaţionale, generate de deteriorarea raporturilor dintre
grupuri sau dintre indivizii din organizaţie (conflicte generate de diferenţa dintre valorile fundamentale ale organizaţiei
şi cele ale individului şi conflicte declanşate de diferenţa care există între alegeri făcute de către indivizi diferiţi din
aceeaşi organizaţie); 3) conflicte interorganizaţionale: între grupuri sau între organizaţii cu opţiuni valorice greu
compatibile. Factorii predispozanţi ai conflictului sunt: a) trebuinţa personală de a exprima propriul punct de vedere şi
nevoia ca acesta să fie acceptat întocmai de către alteritate; b) insuficienta dezvoltare a abilităţilor de ascultate activă
şi incapacitatea de a te transpune psihologic în locul celuilalt, pornind de la absenţa dispoziţiei de a asculta; c)
temerile legate de pierderea a ceea ce valorizăm mai puternic. Procesele conflictuale reuşesc să satisfacă uneori
aceste nevoi profunde dar cu angajarea unor exorbitante costuri emoţionale şi relaţionale.
 Agresiunea ca formă de manifestare a conflictului. Definind agresiunea din punct de vedere psihosocial, K.
Lewin (1959) scrie în tezele sale despre conflict faptul că agresiunea poate fi concepută ca un proces prin care o
parte a grupei intră în opoziţie cu altă parte a grupei și, în felul acesta se destramă unitatea ei. Dar, aceste conflicte
pot fi benefice atunci când au loc în interiorul unui grup în care nu există un înalt grad de interacţiune şi o puternică
implicaţie personală a membrilor în activitatea acestora. Clasa de elevi înțeleasă ca microgrup social presupune
existența unor puternice interacțiuni, două dintre cele mai importante funcţii asigurate de acest grup fiind integrarea
socială și securitatea individului, cunoscut fiind faptul că relaţiile armonioase cu ceilalţi conduc la o stimă de sine
ridicată, la cooperare, asigură confort psihologic, în vreme ce izolarea, respingerea, ignorarea corelează cu anxietate,
slabă stimă de sine, agresivitate. Așadar, grupul are un aport deosebit în procesul de socializare mediind la nivelul
fiecărui membru, schimbări cognitive și afective fundamentale.
Mărturie a importanţei creării unui climat psiho-afectiv benefic învăţării şi dezvoltării personale bazat pe respectul
reciproc stau numeroasele studii consistente de specialitate psiho-sociologică. Dacă şcoala tradiţională a avut o
atitudine reticentă şi chiar a descurajat cooperarea între elevi, pedagogii contemporani o favorizează, plecând de la
ideea că, în multe cazuri, grupul mediază relaţia elev-profesor. Într-o cercetare (T. Mancini, L. Fuggeri, C. Panari,
2006, pp. 209-228) realizată la Universitatea din Parma, pe un efectiv de 268 de adolescenţi s-a evidenţiat modul în
care contextul normativ al şcolii şi al clasei influenţează comportamentele agresive ale elevilor în interacţiunea cu
colegii. Concluziile studiului demonstrează faptul că un context normativ excesiv al școlii se corelează pozitiv cu
numărul de agresiuni prezente în rândul elevilor. Totodată, cercetători de la Universitatea din Missouri, într-un studiu
realizat pe un lot de 4 331 de elevi referitor la efectele psihologice ale intimidării ca formă de violenţă simbolică, au
evidentiat cum elevii intimidaţi de profesori sau alţi colegi înregistrează o scădere a nivelului general de satisfacţie în
viaţă (P.D. Flaspohler; J.L. Elfstrom; K.L. Vanderzee; H.E. Sink; Z. Birchmeier, 2009). Pe de altă parte, elevii
agresori, cei care apelează la comportamente de intimidare în mod expres, prezintă ca trăsături distinctive de
personalitate un nivel scăzut al efortului de control şi un nivel mic al fricii de reactivitate (A.M. Terranova; A.S. Morris;
P. Boxer; 2007, pp. 104-115). Cât priveşte corelaţiile dintre comportamentul agresiv şi alte dimensiuni psihologice
cum ar fi stima de sine, concluziile studiilor realizate (B.J. Bushman; R.F. Baumeister; S. Thomaes; E. Ryu; S.
Begeer; S.G. West, 2009, pp. 427-446) dovedesc faptul că cei mai agresivi elevi sunt cei care au o stimă de sine
ridicată şi nu o stimă scăzută aşa cum se considera până nu demult, prezentând o structură de personalitate
narcisică. Studiul mai oferă cadrelor didactice şi câteva direcţii de acţiune pertinent argumentate, în activitatea
didactică cu aceşti elevi, în vederea eficientizării actului educaţional.
În ceea ce priveşte respingerea celuilalt, cercetările din arealul socio-psihologic sunt numeroase şi importante prin
concluziile formulate. Dintre acestea, ne vom îndrepta atenția asupra a două studii, cu relevanță crescută pentru
ceea ce ne preocupă în acest capitol. Concluziile acestora sunt: 1. elevii respinşi de grup precum şi cei percepuţi de
profesori ca fiind mai puţin acceptaţi de ceilalţi colegi înregistrează performanţe şcolare scăzute în comparaţie cu
grupul elevilor acceptaţi (L. Flook, R.L. Repetti, J.B. Ullman, 2005, pp. 319-327) și 2. considerând patru seturi de
variabile: planul personal, cel familial, şcoala şi societatea, cercetătorii au demonstrat că există diferenţe între
studenții respinşi nonagresiv și cei respinşi în mod agresiv în sensul că cei incluși în ultima categorie înregistrează o
stimă de sine scăzută, atitudine negativă faţă de şcoală şi studiu, slabe interacţiuni cu profesorii, au parte de mai
puţin suport parental şi o comunicare deficitară cu părinţii (E.E. López, J.H. Olaizola, B.M. Ferrer, G.M. Ochoa, 2006,
pp. 387-400).
Observația de esență ce se poate face considerațiilor de mai sus se referă la faptul că rezultatele cercetărilor de
acest gen, au fost şi sunt deosebit de fructuoase pentru cunoaşterea fenomenelor psihosociale și a rolului lor în
dezvoltarea personalității individului. Cu scopul realizării unui plus de clarificare şi de sistematizare a ideilor privitoare
la semnificaţia psihosociologică a conceptului de socializare am reliefat progresele înregistrate în acest domeniu cu
desprinderea unor importante concluzii teoretice şi practice. De asemenea, am evidenţiat acele laturi şi aspecte,
necesare cunoaşterii şi influenţării pozitive a procesului de evoluţie a fenomenelor psihosociale interpersonale şi
colective și am adăugat, printre altele, la problematica tradiţională a raportu¬rilor interpersonale şi studiul grupurilor
mici (clasa de elevi) cu accent pe rolul lor socializator.
Bibliografie:
1. AGABRIAN, M., [2003], Sociologie generală, Editura Institutul European, Iaşi.
2. BUSHMAN, B.; BAUMEISTER, R.; THOMAES, S.; RYU, E.; BEGEER, S.; WEST, S., [2009], Self-esteem and
aggression, http://www.sitemaker.umich.edu/brad.bushman, accesat la data: 10.12.2009.
3. BUZĂRNESCU, Ș., [2008], Sociologia conducerii, Editura de Vest, Timişoara.
4. CHELCEA, S.; ILUŢ, P., [2003], Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti.
5. CIOCÂRLAN, C., [1973], Raporturile interpersonale, http://www.scribd.com/doc/11121880/raporturile-
interpersonale-vasile-c, accesat la data: 15.02.2010.
6. FLASPOHLER, P.; ELFSTROM, J.; VANDERZEE, K.; SINK, H.; BIRCHMEIER, Z., [2009], Stand by me:
the effects of peer and teacher support in mitigating the impact of bullying on quality of life,
http://www3.interscience.wiley.com/journal/122453512/abstract?CRETRY=1&SRETRY=0, accesat la data:
1.02.2010.
7. FLOOK, L.; REPETTI, R.; ULLMAN, J., [2005], Classroom social experiences as predictors of academic
performance, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15769188, accesat la data: 19.02.2010.
8. GAVRELIUC, A., [2002], O călătorie alături de celălalt, Editura Universităţii de Vest, Timişoara.
9. ILUT, P., [2004], Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași.
10. LÓPEZ, E.; OLAIZOLA, J.H.; FERRER, M.; OCHOA, G., [2006], Aggressive and nonaggressive rejected
students: an analysis of their differences, http://www.eric.ed.gov, accesat la data: 20.02.2010.
11. MANCINI, T.; FRUGGERI, L.; PANARI, C., [2006], An extension of the school moral atmosphere construct and its
association with aggressive behaviours in secondary school, http://www.eric.ed.gov, accesat la data: 18.02.2010.
12. MEAD, G., [1963], L’ esprit, le soi et la societe, PUF, Paris.
13. MILCU, M., [2005], Psihologia relaţiilor interpersonale: competiţie şi conflict, Editura Polirom, Iaşi.
14. STĂNCIULESCU, E., [1996], Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
15. SURDU, E., [2004], Sociologia educaţiei, Editura Eurostampa, Timişoara.
16. TERRANOVA, A.; MORRIS, A.; BOXER, P., [2007], Fear reactivity and effortful control in overt and relational
bullying: a six-month longitudinal study, http://www3.interscience.wiley.com/journal/116311479/abstract, accesat la
data: 21.02.2010.