TIPURI DE COMUNICARE

PROBLEME:

Powered By
Play
Unmute
Loaded: 1.03%
Fullscreen

1. CLASIFICAREA TIPURILOR DE COMUNICARE

2. COMUNICARE INTRAPERSONALA SI COMUNICARE

INTERPERSONALA

3. COMUNICAREA VERBALA

4. COMUNICAREA SCRISA

5. COMUNICAREA NONVERBALA

6. COMUNICAREA DE MASA
1.Clasificarea tipurilor de comunicare

In viata de zi cu zi comunicam cu diferite persoane in situatii dintre cele mai diverse, de la cele
informale la cele formale. Si nu de putine ori, chiar daca obligatiile profesionale ne asalteaza, gasim
ragazul pentru un dialog, fie si succint, cu noi insine, ascultandu-ne vocea interioara. Putem spune,
astfel, despre comunicare ca se construieste pe relatii si ca presupune diferite forme.

Tipurile de relatii pe care se poate construi comunicarea sunt:

directe: intr-o forma interpersonala, cu adresa precisa si schimb reciproc de mesaje;

indirecte: cand comunicarea se face fara adresa la persoana, in forma productiilor mass-
media, a comunicatelor de presa, conexiunea manifestandu-se ulterior pe cai mediate.

Pornind de la specificul acestor tipuri de relatii comunicarea cunoaste diferite forme. Astfel, pe baza
relatiilor directe se pot structura urmatoarele forme de comunicare:

comunicarea intrapersonala;

comunicarea interpersonala;

comunicarea de grup;

comunicarea publica.
Pe baza relatiilor indirecte se pot distinge:

comunicarea mediata tehnologic;

comunicarea de masa.

In literatura de specialitate aceasta clasificare este intregita prin distinctia care se face intre:

comunicarea verbala;

comunicarea scrisa;

comunicarea nonverbala.

Cunoasterea tipurilor de comunicare este deosebit de importanta intrucat fiecare din acestea
constituie resurse care pot contribui la optimizarea relatiei jandarm-comunitate.

2. Comunicare intrapersonala si comunicare interpersonala

2.1.Comunicarea intrapersonala.

Comunicarea intrapersonala se petrece in interiorul fiecarui individ in parte, implicand ganduri,

sentimente, modul in care ceilalti sunt perceputi si perceptia de sine. Fiind centrat pe sine in cazul
acestui tip de comunicare individul este atat expeditor, cat si destinatar. Este intalnirea individului cu
sine – momentele de autoanaliza, convorbirile de seara, din ceasul de taina al fiecaruia. Este
comunicarea din fata oglinzii mintii, cand in jur este liniste si individul s-a regasit dupa o experienta
de exceptie, traumatizanta sau dimpotriva. Comunicarea interpersonala, sustine Mihai Dinu (in
lucrarea „Comunicarea”, Bucuresti, Editura Algos, 2000, p. 77), nu presupune cu necesitate
codificarea si decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite sa strabata un spatiu fizic,
ci doar unul mintal. Totusi nu se poate renunta la cuvinte, iar atunci cand omul crede ca a stat de
vorba cu sine fara sa-si numeasca gandurile sau sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar intr-
o stare de precomunicare sau de postcomunicare. A nu comunica prin cuvinte la intalnirea cu tine
inseamna doar a te relaxa, in acest caz comunicarea fiind inlocuita cu odihna sau cu placerea, uneori
chiar cu iluzia comunicarii.

Chiar daca este lipsita de martorii si deci aparent nu poate contribui la formarea imaginii noastre,
este important sa dam atentia cuvenita acestei comunicari in gand, fiindca de felul in care ne
comportam cand suntem nevazuti si neauziti depinde si ce vom face, cum ne vom exprima in
prezenta altora. Asadar, este necesar sa ne obisnuim a vorbi serios cu noi si in sinea noastra sau,
poate, tocmai in sinea noastra. In felul acesta se dezvolta, se maturizeaza constiinta de sine, care
devine o instanta ce ne insoteste permanent facandu-ne sa fim responsabili in tot ceea ce facem.
Existenta acestei constiinte si a acestui tip de comunicare se fac simtite acut atunci cand traim acele
stari de remuscare pentru un act comis si pe care stim ca nu ar fi trebuit sa-l comitem.

O buna comunicare cu sine inseamna sa nu ne dispretuim, sa nu ne adresam noua in gand ca

nimanui, sa nu credem ca, daca refuzam sa numim adevarul, acesta nu exista. A termina
comunicarea interpersonala cu concluzia „mai lasa-ma in pace”, „vad eu ce-oi face” nu inseamna
comunicare, ci lipsa de comunicare, chiul de la intalnirea cu sine.

In concluzie comunicarea interpersonala este cadrul in care o persoana:

se afla fata in fata cu constiinta sa, cu asteptarile si aspiratiile sale;

se cunoaste si se analizeaza;
 rezolva probleme, evalueaza alternative si ia decizii;

reflecteaza asupra mesajelor pe care vrea sa le transmita altor persoane, asupra

comportamentului sau in diferite situatii,

se raporteaza critic la faptele si la realizarile sale, la realitate; le infrumuseteaza, le

minimalizeaza; se incurajeaza sau se amageste.

2.2 Comunicarea interpersonala.

Este procesul de comunicare in care fiecare se adreseaza fiecaruia, de obicei intr-o formula
informala si nestructurata. Procesul are loc intre doi indivizi, dar poate implica si mai multi. Este
genul de comunicare dintre membrii familiei, prieteni, colegi, cunostinte intamplatoare etc.

Comunicarea interpersonala are un tipic al ei. Daca cineva vrea sa exprime un sentiment sau o idee
si doreste sa transmita un mesaj care le contine, trebuie ca mai intai sa le transpuna in coduri
verbale si nonverbale, care pot fi intelese. Codurile selectate pentru transmiterea a ceea ce doreste -
cuvintele, gesturile si tonalitatea vocii – vor fi determinate de scopul urmarit de vorbitor, de situatia
data si de relatia cu interlocutorul, precum si de alti factori, cum ar fi varsta, mediul cultural si starea
emotionala, factori care, asa cum am vazut, particularizeaza fiecare situatie de comunicare.

Comunicarea interpersonala are unele trasaturi definitorii:

a) presupune o intalnire fata in fata, fiind exclus, in mod deliberat, orice tip de comunicare
„mediata”, precum conversatia telefonica. Aceasta caracteristica este relevanta pentru ca orice
mediu prin / in care se realizeaza comunicarea are particularitati cu urmari sigure pentru
comunicare, chiar daca in viata de zi cu zi nu suntem constienti de acestea sau nu le luam in
consideratie. Tocmai aceasta lipsa de constientizare poate duce la neintelegeri, motiv pentru care
suntem datori sa apelam in mod curent la comunicarea intrapersonala, cu alte cuvinte sa stam de
vorba cu noi si sa realizam unde ne situam in procesul comunicarii, cum vorbim, cui vorbim, pentru
ce vorbim si care sunt urmarile imediate sau in timp ale comunicarii noastre.

b) particularizarea rolului participantilor. Comunicarea interpersonala implica doua persoane cu roluri

variabile si in relatie una cu cealalta. Nu mai este vorba pur si simplu de doua persoane, ci de doua
persoane care se definesc una in raport cu alta in cadrul relatiei directe.

c) dublul sens. De fiecare data comunicarea interpersonala se produce in ambele sensuri, existand
intotdeauna un flux bidirectional al comunicarii.

Asa cum s-a prezentat in tema anterioara in procesul de comunicare se realizeaza o conexiune
inversa intre expeditor si destinatar. Aproape concomitent expeditorul este si destinatar, pentru ca
simpla prezenta a destinatarului transmite un mesaj care trebuie interpretat de expeditorul initial .

Sintetic putem spune ca in cadrul acestui tip de comunicare:

persoanele interactioneaza, schimbandu-si sistematic pozitia si rolul in discutie;

persoanele se influenteaza reciproc;

dobandesc incredere reciproc / sau si-o pierd;

isi comunica pareri, ganduri, sentimente;

 isi satisfac nevoia de acceptare, de afectiune, de recunoastere a propriei valori;

isi formeaza o imagine despre sine, ajutati si de imaginea pe care o au ceilalti si in care se
pot oglindi;

formuleaza si accepta critici, care inlesnesc cunoasterea de sine si a celorlalti.

Putem spune, asadar, ca dincolo de rostirea cuvintelor se deschide o vasta complexitate, care a si
determinat de altfel in ultimii ani constituirea unui veritabil domeniu al stiintelor comunicarii.

3.Comunicarea verbala

Pentru a facilita intelegerea procesului de comunicare am operat o serie de distinctii si clasificari. In

realitate insa nu vom intalni niciodata o singura forma de comunicare, adica una din aceste
subdiviziuni in stare pura. Transmiterea mesajului presupune imbinarea comunicarii verbale cu
scrisul, cu comunicarea nonverbala, cu comunicarea intrapersonala etc. In felul acesta mesajul
poate deveni mai convingator, sau poate fi dublat de un altul, camuflat, descifrabil prin citirea
„printre randuri”.

Comunicarea verbala este forma curenta de comunicare intre oameni si foloseste limbajul verbal.
Limbajul verbal reprezinta un ansamblu de cuvinte care denumesc elemente ale realitatii. Oamenii
folosesc propozitii, fraze, alcatuite din termeni. Orice termen se desfasoara pe trei dimensiuni:

ontologica: are un corespondent in realitate;

lingvistica: cuvantul, expresia lingvistica, grupul de sunete;

cognitiva: sensul, semnificatia.

Complexitatea comunicarii sta indeosebi in stabilirea sensului. Aici intervin, spre exemplu, conventiile
pe care oamenii le stabilesc cu privire la semnificatiile anumitor cuvinte, gesturi etc. Astfel, cuvantul
„vaca” are in realitate un corespondent - mamifer – dar sub aspectul sensului el poate genera
campuri diferite de semnificatii. Pentru un european acest cuvant trimite la un animal domestic
crescut si ingrijit pentru lapte si carne. Pentru un indian acelasi cuvant – evident rostit in limba
hindusa – are semnificatii care trimit la Divinitate, vaca fiind considerata un animal sfant.

Sau, un alt exemplu, a spune cuiva care a pornit sa faca o activitate „spor la treaba!” sau „noroc!”
este o urare de bun simt, a spune aceleasi cuvinte unui pescar sau vanator inseamna opusul.

Limbajul verbal foloseste cuvintele ca simboluri ce evoca anumite semnificatii. El este conventional
fiind acceptat de un numar mare de persoane si se invata, fiind o premisa a integrarii in comunitate.
In cazul anumitor grupari din subculturi (cartiere marginase, comunitati de rromi, puscariasi etc.)
accesul la activitatile gruparii respective, integrarea, presupune insusirea unui anumit limbaj, un
limbaj de argou. Culegerea de informatii, interpretarea acestora nu pot fi realizate fara cunoasterea
„codurilor” limbajului respectiv. Desigur, cunoasterea acestora nu inseamna integrarea lor de catre
jandarm in uzul cotidian .

Comunicarea verbala presupune atat o ascultare eficienta din partea destinatarului , cat si anumite
calitati de exprimare verbala ale expeditorului. In cea ce priveste exprimarea verbala sunt de retinut
urmatoarele:

stilul cel mai potrivit este cel compus din fraze simple, scurte si independente;

frazele trebuie sa fie afirmative si declarative;

 utilizarea cuvantului „nu” trebuie pe cat posibil evitata. Multe fraze negative fac dificil, dac
nu imposibil, procesul de ascultare, descifrare si de intelegere a mesajului, intarzie perceperea
impresiilor pe care vrem sa le transmitem;

daca vorbitorul stie ca are umor si daca situatia o permite, se recomanda incalzirea
atmosferei cu o gluma, o amintire hazlie. Relatarea trebuie sa fie insa scurta si in nici un caz
vulgara. In caz contrar, chiar daca se va rade, frivolitatea va lasa o amintire neplacuta, greu
de sters ;

vorbitorul poate specula o serie de avantaje pe care le creeaza singur in timpul discursului,
punand intrebari;

Se definesc astfel si raporturile care se stabilesc intre expeditor – destinatar, raporturi care
sunt de influenta ;

tusea de inceput, dresul vocii trebuie evitate.

naturaletea confera fluenta comunicarii. Rigiditatea, care tinde sa apara de exemplu intr-o
discutie cu o persoana cu un statut social mai inalt, ca urmare a lipsei de incredere in sine
poate bloca procesul de comunicare;

trebuie acordata atentie inaltimii si intensitatii vocii, volumului vitezei de vorbire, dictiei si
accentului.

pauzele in vorbire pot fi benefice, interlocutorul avand astfel timp sa analizeze si sa

asimileze mesajul transmis.

In literatura de specialitate a fost consacrat termenul de limbaj paraverbal care trimite la o

interpretare a mesajului dincolo de cuvinte. Comunicarea prin limbaj paraverbal se realizeaza
datorita caracteristicilor vocii, a modului in care facem pauze intre cuvinte, in care scoatem anumite
sunete nearticulate, prin interjectii etc. Fiecare individ, atunci cand vorbeste, nu emite cuvintele cu
aceeasi frecventa si intonatie tot timpul. Are loc o variatie exprimata fie in tonul vocii, fie in ritmul
vorbirii pentru a transmite informatiile. Aceasta informatie suplimentara pe care o primim poate fi
mai importanta decat cuvintele in sine atunci cand incercam sa comunicam cu cineva. De altfel
specialistii ne spun ca in conversatiile directe efectul maxim al cuvintelor nu depaseste 7%. Allan
Pease („Limbajul vorbirii”, Editura Polimark, Bucuresti, 1999) a aratat ca nu se retine intr-o
comunicare ce dorim noi, ci, de cele mai multe ori, ceva total diferit.

In acest context butada „Tonul face muzica” nu este lipsita de adevar, ci dimpotriva. Stim cu totii pe
cati am suparat din pricina unui ton sau chiar semiton, dar si invers, cati ne-au stricat ziua cu un ton
inadecvat. Tonul vocii reprezinta 38% din mesajul uman transmis, iar modul in care vorbim il poate
atrage pe partener catre noi sau il poate indeparta. Tonul vocii exprima de multe ori emotiile si
atitudinile pe care cel ce comunica doreste sa le ascunda.

Frica produce o voce ingusta ca domeniu de frecvente, tensionata si subtire. Bucuria genereaza o
voce cu domeniu larg de frecvente, mediu tensionata si mediu groasa. Mania limiteaza vocea la un
domeniu foarte ingust. Vocea este foarte tensionata si foarte groasa. Persoanele intr-o stare
puternic emotionala (ingrijoratii sau fricosii), vorbesc cu mai multe greseli de exprimare, cu balbaieli
si repetitii.

In contrast, un ton coborat poate stinge o discutie, iar un ton bland poate linisti si controla.

Conteaza, de asemenea, intr-o comunicare, accentul , locul lui nu doar in interiorul unui cuvant, ci
pe ce cuvinte din propozitie sau fraza se pune. Spre exemplu in fraza: „N-am ajuns sa ma inhaitez
cu toti golanii”, daca accentul se pune pe „toti” se poate deduce ca totusi, cu unul anume se poate.
Poti irita sau deveni simpatic intr-o clipa doar datorita volumului vocii . Vorbesti prea incet si l-ai si
convins pe ascultator ca esti timid, fricos, bleg, Papa-Lapte. Iar daca vorbesti mai tare decat trebuie
ori decat se asteapta ascultatorul, devii pe negandite obraznic, agresiv, te grozavesti, il crezi pe altul
surd sau vrei sa ti se stie de frica. Asadar, volumul vocii reprezinta o tehnica utila si inteligenta pe
care jandarmul trebuie sa stie sa o aplice atat in ipoteza de expeditor cat si in cea de destinatar al
unui mesaj!

Ritmul vorbirii reprezinta o alta modalitate prin care putem transmite sau primi informatii, in mare
parte intr-un mod inconstient. Un om care vorbeste repede poate indica nelinistea sau ca este
cuprins de un sentiment de anxietate. Un altul care vorbeste foarte lent poate fi considerat ca fiind
nesigur de ceea ce spune.

Pauzele in cursul vorbirii, mai mari decat media normala, indica, de asemenea, stari diferite ale
psihicului uman. O pauza de cateva secunde poate sugera terminarea unei explicatii si intentia de a
trece la urmatoarea. O pauza lunga poate arata ca interlocutorul a spus ce considera necesar pentru
moment si asteapta sa vorbeasca si celalalt.

Cea de-a doua latura a comunicarii verbale este ascultarea. Ascultarea este un proces complex care
nu se confunda cu auzirea, doar actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor
sonore prin intermediul organului de simt auditiv . Acest proces este necesar, dar nu suficient,
ascultarea implicand si alte aspecte cum ar fi: intelegerea, traducerea cuvintelor in sensuri,
atribuirea de semnificatii informatiei, evaluarea, efectuarea de judecati despre validitatea,
obiectivitatea si utilitatea informatiei decodificate.

Chiar daca intr-un proces de comunicare, ascultarea este la fel de importanta ca si formularea
mesajului, statisticile arata ca in viata de zi cu zi, oamenii:

asculta mai putin de 25% din continutul mesajelor care le sunt adresate;

isi pot aminti doar 50% din ceea ce au ascultat (chestionatii imediat) si doar 25% (dupa
doua zile).

Cauzele unei ascultari insuficiente sunt numeroase. Obiective sau subiective, aceste cauze au drept
efect afectarea ascultarii, in proportii si cu consecinte dintre cele mai diferite. Dintre posibilele cauze
ale unei ascultari insuficiente, pot fi mentionate:

ritmul gandirii; O persoana poate urmari pana la 600 cuvinte/minut, dar nu poate rosti mai
mult de 100-150 cuvinte/minut; acest decalaj favorizeaza devierea atentiei si relaxarea
creierului;

surplusul de mesaje; Mesajele care vin de la diferite surse ne solicita in permanenta

atentia; In situatia unei comunicari realizate in mediul familiar al camerei de zi, pot fi, astfel,
identificate cel putin urmatoarele surse de informatii: partenerul de discutie, radioul, telefonul,
ziarul, copiii, televizorul;

zgomotele care perturba comunicarea;

aspecte care tin de persoana, de preocuparile si de modul ei de a reactiona, asa cum sunt:

problemele, grijile care abat cu usurinta atentia si reduc disponibilitatea   

persoanei pentru comunicare;

 ideile preconcepute, prejudecatile;

lipsa antrenamentului de a asculta activ;

ascultarea „selectiva”, exclusiv a ideilor care corespund propriilor

asteptari, ignorandu-le pe celelalte;

obiceiuri dobandite mai mult sau mai putin involuntar: anticiparea a ceea

ce vorbitorul vrea sa spuna si terminarea propozitiilor in locul lui;

intreruperea repetata si nejustificata a vorbitorului; privirea in alta parte

decat la cel ce vorbeste; pozitie necorespunzatoare care poate trada lipsa

de interes; comportament neverbal care denota nerabdare sau plictiseala;

In procesul maximizarii eficacitatii comunicarii este necesara dezvoltarea unor tehnici si a unor
abilitati diferite, specifice sursei sau receptorului. O asemenea tehnica o reprezinta ascultarea
activa. Ascultarea activa inseamna mai mult decat simpla receptare si interpretare a semnalelor
sonore, deoarece implica participarea activa a celui care asculta. Este o tehnica de strangere a
informatiilor, persoana ascultata simtindu-se indemnata sa ofere mai multe informatii. Abilitatea de a
asculta eficient nu este innascuta, ci deprindere castigata. Prezentam in continuare elemente care
trebuie avute in vedere in constituirea unei strategii de ascultare eficienta:

1. Stabilirea unui climat propice desfasurarii procesului de comunicare. Ascultatorul este amabil,
primitor, asigurand un cadru deschis, confortabil si prietenos, sigur din punctul de vedere al
confidentialitatii. In faza de inceput a relatiei de comunicare, comunicarea nu trebuie intrerupta,
fiind necesara continuitatea, fara ruperi de ritm datorate imixtiunilor persoanelor care nu iau parte la
discutie, telefoanelor neasteptate, comprimarii timpului acordat etc.;

2. Folosirea limbajului nonverbal in scopul intaririi mesajului si sublinierii atitudinii de ascultare

activa. O inclinare din cap, un zambet fara a intrerupe expeditorul –arata ca se asculta activ si ca
atat cuvintele, cat si starile emotionale ale interlocutorului sunt intelese;

3. Parafrazarea. Reformularea mesajului prin folosirea propriilor cuvinte. Aceasta permite

vorbitorului sa confirme sau sa infirme interpretarea destinatarului, dupa care poate continua.

4. Folosirea intrebarilor clarificatoare, ca instrumente utilizate pentru obtinerea unor informatii cat
mai clare, pentru usurarea sarcinii emitatorului de a transmite mesajul. Pentru ca procesul de
comunicare sa fie eficient, intrebarile trebuie puse in momente potrivite si, de asemenea, sa fie
sistematizate si logice. Calitatea intrebarilor determina calitatea informatiilor pe care dorim sa le
obtinem. Se diferentiaza mai multe tipuri de intrebari:

intrebari inchise – la care interlocutorul poate raspunde cu „da” sau „nu” . Desi exista
situatii care necesita folosirea unor astfel de intrebari, totusi este de dorit sa se foloseasca mai
rar. Ex.: Ati gasit solutia la problema X?

intrebari deschise – intrebari care permit celui care raspunde sa o faca amplu, avand o
libertate mai mare de exprimare si de alegere a raspunsului. Ex.: Cum ati reusit sa rezolvati
problema X?

intrebari de dirijare – care sugereaza raspunsul asteptat. Ex.: Nu credeti ca ar fi important

sa…?
 intrebari ipotetice – permit testarea reactiilor interlocutorului la o situatie data. Ex.: Ce ati
face daca un coleg v-ar spune ca se simte rau?

intrebari reflexive – in care comentariile interlocutorului sunt sintetizate sub forma unei noi
intrebari. Ex.: Asadar, credeti ca ne lipseste o strategie bine definita ?

intrebarea raspuns la alta intrebare – atunci cand o persoana raspunde la o intrebare

punand, la randul sau, o alta intrebare. Astfel de intrebari au ca scop mentinerea controlului
asupra conversatiei sau asupra interlocutorului. Ex.: Ce-ar trebui sa fac in legatura cu noile
responsabilitati ? Sa vedem…Tu cum crezi ca ar trebui sa procedezi?

Pentru a ne atinge scopul in folosirea intrebarilor trebuie sa avem in atentie urmatoarele:

intrebarile trebuie sa fie formulate clar si concis;

nu se pun mai multe intrebari deodata; In caz contrar se poate crea confuzie, interlocutorul
nestiind la care sa raspunda prima data;

se acorda interlocutorului o pauza dupa intrebare, pentru ca acesta sa se poata gandi la un

raspuns;

concomitent cu ascultarea raspunsului oferit se observa comportamentul nonverbal;

sunt preferabile intrebarile deschise, care incurajeaza interlocutorul;

5. Exersarea emotiei, punandu-ne in locul celui care vorbeste, pentru a-l intelege mai bine. Spre
exemplu, in functie de context, un ton mai ridicat poate fi considerat normal, daca reusim sa ne
transpunem in situatia vorbitorului. In lipsa empatizarii tonul poate fi considerat anormal, ori avand
in vedere ca tonul este parte din mesaj s-ar produce o distorsionare a mesajului.

4.Comunicarea scrisa

Desi mai putin agreata, comunicarea scrisa este inevitabila. Si in cazul ei vorbim de o adevarata
arta. Sextil Puscariu exprima acest lucru facand o analogie sugestiva: „Cand construiesc o propozitie
e ca si cand as lua pe cineva de mana si l-as duce pe o strada, intr-o locuinta. Verbul – element
esential al frazei – e adapostul pe care i-l dau. Pentru ca sa se simta bine trebuie sa-i mobilez casa.
Cine? Pe cine si cui? Sunt patul, masa si scaunul, fara de care o locuire nu se prea poate imagina.

Cum? Cand? Unde? De ce? etc. sunt mobilele accesorii: un dulap, o etajera, o oglinda, un covor,
niste perdele etc.; toate mai mult sau mai putin de lux, fara de care putem locui, dar nu ne simtim
in largul nostru.

Pentru ca mesajul scris sa fie inteles cu usurinta, trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte:

1. – claritatea. Limbajul folosit trebuie sa tina seama de nivelul de cultura al cititorului, de specificul
meseriei lui. Este necesar ca limbajul sa fie simplu si nepretentios. Constructia propozitiilor si a
frazelor trebuie sa fie simpla, sa nu complice mesajul. In partile complicate ale frazelor propozitiile
trebuie reduse ca lungime si trebuie folosita diateza activa. Pagina trebuie divizata in paragrafe,
fiecare dintre ele continand o singura idee. Propozitia subiect trebuie plasata la inceputul
paragrafului, iar aceasta nu trebuie sa aiba mai mult de 4-5 propozitii.

2 – corectitudinea. Textul trebuie sa respecte regulile gramaticii si sa aiba o punctuatie

corecta. O greseala de ortografie va vorbi despre nivelul de educatie al celui care scrie.
De aceea, textul va fi recitit dupa redactare.
3 – adecvarea. In functie de persoana catre care este trimis si de pozitia ei in societate
textul trebuie sa respecte anumite reguli. Va fi scris intr-un mod politicos. Se evita detaliile
stufoase . Mesajul trebuie sa exprime clar ce se doreste si ce se asteapta ca rezultat al comunicarii.
De aceea trebuie sa cuprinda toate elementele explicative necesare unor concluzii.

Procesul elaborarii comunicarii scrise incepe cu intrebarile pe care si le pune autorul:

Este oportuna folosirea comunicarii prin scris?

Cine va citi scrierea?

Ce reactie astept in urma citirii mesajului?

In formularea raspunsurilor la aceste intrebari trebuie avuta in vedere directia ierarhica in care se
indreapta comunicarea: de jos in sus sau de sus in jos. Pentru comunicarea de jos in sus trebuie sa
se tina cont de urmatoarele aspecte:

constientizarea pozitiei ierarhice, adoptarea tonului potrivit in ceea ce priveste politetea,

argumentatia, tonul, tactul.

delimitarea clara intre fapte si exprimarea opiniilor, lasand, de regula, superiorului dreptul
de a trage concluzii.

In comunicarea de sus in jos intervin alti factori, la fel de importanti, de care trebuie tinuta seama:

diplomatia sporita in interactivitatea cu subalternul; aroganta, intimidarea, impolitetea

reduc eficacitatea;

claritatea scopului – mesajul trebuie sa exprime clar ce se doreste si ce se asteapta ca

rezultat al comunicarii, astfel ca mesajul trebuie sa contina toate elementele explicative de
care subordonatul are nevoie.

asigurarea motivarii – o dispozitie trebuie explicata pentru a scoate in evidenta ce rezulta

pentru subaltern prin implicarea lui.

4. – personalizarea mesajului. Este bine ca numele sa fie folosite la persoana a II-a: dumneavoastra.
Adresarea sa fie facuta folosindu-se numele destinatarului . Asadar, nu”Stimate domn”, ci „Stimate
domnule Vasilescu”. „Stimate domnule inginer Dan Vasilescu” (incluzand si prenumele) este si mai
bine. Aceste personalizari vor da cititorului sentimentul ca este apreciat si important.

5. Comunicarea nonverbala
Comunicarea nonverbala utilizeaza limbajul corpului, respectiv stimuli si semnale transmise prin:
fizionomie, mimica, gestica, postura, distanta fata de interlocutor. Pentru a intelege importanta
acestui tip de comunicare prezentam rezultatele studiului lui Albert Mehrabian,. Acesta a aratat ca in
comunicarea umana: - cuvintele inseamna 7%;

- limbajul paraverbal inseamna 38%;

- limbajul trupului inseamna 55%.

De altfel cei mai multi cercetatori considera ca in comunicarea umana, cuvintele au o pondere de
maximum 10%.
Desigur comunicarea trebuie inteleasa ca un proces unitar, limbajul verbal si cel nonverbal aflandu-
se intr-o stransa interactiune. Aceasta relatie poate fi urmarita cu ajutorul urmatorului tabel (Ion
Frunjina – „Comunicare, negociere si rezolvare de conflicte”, Editura Mondan, 2002, pg. 31):

Mesajul verbal Expresii nonverbale Functia

„Este atat de amuzant!” Ras Sustinerea mesajului verbal

„Duceti-va odata!” Intinderea bratului Accentuarea mesajului verbal

„Taci te rog!” (ca invitatie de plecare) Inlocuirea mesajului verbal

(nerostit) Ducerea degetului aratator la Contrazicerea mesajului verbal.

gura
„M-am suparat pe tine!”
Zambet larg, ras

Dupa cum rezulta din tabel limbajul nonverbal, limbajul trupului indeplineste urmatoarele functii:

sustinerea mesajelor verbale;

acceptarea mesajelor verbale;

inlocuirea mesajelor verbale;

contrazicerea mesajelor verbale.

Exemplele de interactiune intre limbajul verbal si cel nonverbal arata ca in comunicarea

umana mesajul verbal este insotit de mesaje nonverbale. Intrebarea: „Ce este dincolo de cuvinte?”,
departe de a fi retorica, ne conduce la ideea ca, vorbind, o persoana ne comunica multe despre sine
nu numai prin cuvinte, dar si altfel.

Limbajul corpului implica:

1. – expresia fetei sau mimica. In literatura de specialitate au fost stabilite sapte grupuri principale
de expresii faciale, desi fiecare grup are multe variatii. Acestea sunt: fericirea, surpriza, teama,
tristetea, furia, curiozitatea si dezgustul/dispretul. Aceste grupuri de expresii faciale par sa reprezinte
semnale recunoscute in toate societatile umane; de aceea se crede ca s-ar putea sa fie innascute.
Putem spune ca fiecare parte a fetei noastre comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare,
manie, frustrare; sprancenele ridicate – mirare, surpriza; nasul incretit – neplacere; zambetul –
inseamna confirmarea disponibilitatii de dialog. Este adevarat ca aceste manifestari sunt in legatura
si cu alti factori: context, canal de comunicare, relatia dintre interlocutori etc.

2.- contactul vizual cu interlocutorul sau privirea. Este vorba despre felul in care privirea este
indreptata asupra subiectului. Cam 80% din timpul unei conversatii privirea noastra se plimba pe
fata interlocutorului. Evitarea acestui contact este semn de timiditate, de culpabilitate sau de
anxietate. In cadrul unei intalniri oficiale mentinerea privirii intr-un triunghi cuprins intre cei doi ochi
si centrul fruntii transmite mesajul seriozitatii si interesului. Intr-o intalnire amicala privirea
delimiteaza un triunghi cuprins intre cei doi ochi si gura. In oricare din variante important este
contactul privirii. Daca acest contact fluctueaza, mesajul este defectuos. Sustinerea privirii inseamna
un contact neintrerupt de 30 de secunde. Mobilitatea privirii este oglinda mobilitatii mentale. O prea
mare agilitate exprima vagabondajul gandurilor, iar privirea fixa poate fi semn de reverie sau
tulburare psihica.

Privirea care se orienteaza mai degraba in sus denota ca acel om este intr-un proces mintal de
vizualizare. Privirea in plan orizontal arata trairea unui proces mental de tip auditiv, iar privirea in jos
descopera preocuparea fata de propriile stari interioare.

Pentru 90% dintre dreptaci alunecarea mintii in trecut este insotita de miscarea ochilor spre stanga,
iar imaginarea planurilor de viitor duce ochii spre dreapta. De aceea, fara a fi sigur asa, cand
interlocutorul ne povesteste cat de mult a lucrat cu o seara inainte, pana noaptea tarziu, pentru a
termina sarcinile de serviciu, dar privirea lui aluneca permanent spre dreapta sus, ai sansa sa asculti
o varianta falsa a ceea ce s-a intamplat de fapt.

3.- gesturile, miscarile facute cu bratele, mainile, degetele. Gesturile sunt multiple si au semnificatii
diverse. Strangerea pumnilor denota ostilitate si manie. Bratele deschise semnifica sinceritate,
acceptare. Capul sprijinit in palma denota plictiseala, degetul pe obraz – interes maxim. Mana care
acopera fata (gura, frecatul ochilor, scarpinatul nasului) tradeaza intentia de minciuna. Mainile
impletite la nivelul pieptului pot fi un gest defensiv sau un semn de cufundare in sine. Palmele
desfacute si indreptate spre interlocutor exprima intotdeauna sinceritate si deschidere.

Gesturile noastre sunt preluate, de obicei, de la cei din jurul nostru, mai intai de la parinti, apoi de la
prietenii de joaca, de la profesori, de la colegii de serviciu. Gesturile pe care le facem sunt o
modalitate de a comunica informatii suplimentare . De cele mai multe ori, la gesturi se apeleaza
deliberat, pentru a sprijini si evidentia ceea ce se afirma verbal. Uneori, gesturile pe care le utilizam
sunt inconstiente, facute fara nici o intentie din partea noastra si nu ne dam seama ca ne tradeaza.
Semnale precum bataia nervoasa din picior sau mainile neastamparate ii comunica interlocutorului
nostru cum ne simtim, deseori fara sa ne dam seama.

4 - postura, pozitia corpului. Felul in care stam, in picioare sau sezand, poate fi un indicator foarte
bun al starii in care ne aflam si poate fi utilizat ca o metoda deliberata de comunicare. Postura indica
statutul social pe care indivizii cred ca il au sau vor sa il aiba fata de altii. Daca tot corpul este
indreptat spre interlocutor poate semnifica o relatie mai stransa si un interes mai mare. Daca corpul
este rasucit, vizeaza nerabdare, dorinta de a stopa dialogul, faptul ca persoana se grabeste.

5. – modul in care se misca persoana spune multe despre intentiile acesteia. Chiar daca nu scoti o
vorba transmiti semnale despre valoarea, rolul, autoritatea si tipul de personalitate care te definesc.
Aceasta arata cat de solid simti pamantul sub picioare, cat de mult vrei sa mergi pe acel drum,
metaforic vorbind.

6. – distanta fata de interlocutor. Se disting in procesul interactiunii sociale:

o zona intima (0-45 cm), zona aparata de persoana si accesibila membrilor familiei si
prietenilor apropiati. Cele mai multe persoane fac un pas inapoi daca cei care incalca acest
spatiu nu sunt rude sau apropiati.

o zona personala (45-150 cm). La aceasta distanta se poarta conversatiile cu persoanele

cunoscute;

o zona sociala (150-350 cm) La aceasta distanta se poarta discutiile formale;

o zona publica (peste 350 cm) – este zona in care au loc comunicarile publice.

7. – comunicarea tactila. Se manifesta prin frecventa atingerii, prin modul de a da mana, modul de
imbratisare, de luare de brat etc. Marea majoritate a acestor gesturi denota o apropiere intre
interlocutori, familiarism. Contactul mainii este punctul culminant al preparativelor de deschidere.
Astfel sunt transmise date despre starea ta de aici si acum. Daca oferi o mana moale si fara vlaga,
nu mai trebuie sa te miri ca persoana careia i-ai dat-o te va crede lipsit de vointa, moale, fara vlaga.
Nici prinderea mainii cu putere si zguduirea ei nu lasa o impresie mai placuta fiindca este de
presupus ca interlocutorul nu are nevoie de un fierar betonist care sa-i indrepte mana din cot.

Cu persoane diferite dam mana diferit. Contactul mainii, alaturi de celelalte semnale, reprezinta un
indicator valoros al personalitatii. Persoanele rigide, autoritare forteaza intoarcerea mainii
interlocutorului cu fata in sus. Dimpotriva, cei ce intind mana cu palma in sus au o fire defensiva,
gata oricand o capitulare neconditionata. Agresivii, mai ales aceea care in acest fel isi acopera
nesiguranta, folosesc mana ca pe o menghina. Evitarea implicarii in relatie se arata in rapiditatea
retragerii mainii din contact. Iata ce se recomanda: cuprinde intreaga palma si lasa-ti, la randul tau,
palma sa fie cuprinsa de mana celuilalt. Contactul este ferm, fara insa sa fie dur, iar desprinderea
mainii se realizeaza in acelasi timp cu partenerul.

Dupa cum reiese din prezentarea acestor tipuri de comunicare, putem spune ca in jurul nostru totul
este comunicare. Peste tot descoperim semnificatii, mesaje care constient sau nu ne influenteaza.
Peste tot descoperim semnificatii, mesaje care constient sau nu ne influenteaza. In relatiile cu ceilalti
prin comunicare ne definim ca statut, rol, pozitie si in acelasi timp il situam pe celalalt. Relatia de
comunicare este o relatie de constructie. A sti sa comunici inseamna a sti sa te formezi.

6.Comunicarea de masa

Viata omului contemporan se caracterizeaza, printre altele, prin bombardamentul informational zilnic
la care este supus. Prin cantitatea, frecventa si simplitatea lor, mesajele

mass-media ne-au devenit la fel de familiare ca si hrana, lucrurile din locuinta sau prietenii. In
spatele acestui flux continuu de imagini, sunete si semne functioneaza un sistem socio-profesional a
carui complexitate si anvergura sunt nebanuite publicului larg si care este cu atat mai subtil cu cat
vizibilitatea produselor sale da iluzia transparentei. Inaugurat in secolul al XV-lea, prin aparitia
tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reala in secolul al XIX-lea, pentru ca in prezent sa
aiba un caracter realmente exploziv.

La nivelul cunoasterii comune, comunicarea de masa este identificata drept mass-media. Intrucat
este vorba de un concept mai nou se impune o definire a sa. Termenul medium (la plural media)
este un cuvant de origine latina si desemneaza in principiu procesele de mediere, mijloacele de
comunicare. Deci mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa,
inventate si utilizate in civilizatiile moderne si avand drept caracteristici esentiale marea lor forta,
puterea, vasta lor raza de actiune. In aceasta categorie intra radioul, televiziunea, cinematograful,
casetele, videocasetele, afisul publicitar, ziarele etc.

In raport cu celelalte modalitati de comunicare, comunicarea de masa are o serie

de particularitati:

face posibila transmiterea unui mesaj catre un public variat si numeros, care il
receptioneaza simultan;

destinatarii comunicarii formeaza grupuri largi, colectivitati umane, fapt care-i confera
comunicarii de masa rol de socializare a audientei;

comunicarea de masa are caracter unidirectional si mediat.

Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin
intermediul unei tehnologii moderne, specifice „erei electronice”;

caracterul instantaneu – deoarece informeaza despre un eveniment aproape in acelasi timp

cu desfasurarea lui sau cu un decalaj foarte mic ;
 consum imediat, fara intarziere – Mesajul jurnalistic este extrem de perisabil in timp. De
aceea el trebuie consumat imediat, astfel isi pierde orice savoare;

standardizarea – Diversitatea receptorilor ii obliga pe expeditori sa uniformizeze si sa

standardizeze continuturile comunicate. Ei aplica asa numitul principiu al numerelor mari, in
virtutea caruia mesajele mass-media trebuie sa fie accesibile cat mai multor oameni, sa fie
eliberate de elemente de stricta specialitate sau de note elitiste.

Astronomul belgian Adolphe Quetelet a exprimat deosebit de sugestiv acest aspect: „Omul mediu
este intr-o natiune ceea ce este centrul gravitational pentru un corp; aprecierea tuturor miscarilor
sau a echilibrului unei natiuni trebuie sa se raporteze la el” Acelasi „om mediu” constituie si centrul
gravitational in jurul caruia se invart toate mesajele presei: continuturile, formele de ambalare,
ordonarea textelor, accentele afective – toate se raporteaza la atitudinile, interesele si aspiratiile
acestui public mediu. Acesta este motivul pentru care continutul comunicarii de masa va fi
caracterizat prin claritate, simplitate, atractivitate – trasaturi care asigura accesul direct, rapid la
intelesul mesajelor pentru uriasele multimi de oameni medii care opteaza pentru aceasta forma de
consum si comunicare culturala.

Mass-media:  ansamblul mijloacelor si modalitatilor tehnice moderne de informare si influentare a

maselor. Termenul provine din cuvintele latinesti massa („o cantitate mare de entitati agregate”)
si medium  (media, la plural - „mijloc de transmitere a ceva”).