Monologul

Neicu Nicoleta Loredana

Anul 3

Semestrul 2

Cuvîntul „comunicare“ provine din limba latina și termenul a circulat în

vocabularul vremii cu sensul de a împărtăși ceva celorlalți. Astăzi, a comunica, a
informa și a fi informați reprezintă trăsătura definitorie a existenței fiecăruia dintre noi,
devenită într-atît de pregnantă încît nici măcar nu mai este percepută în mod conștient
ca fiind o activitate distinctă. Împărtașind în permanență ceva celorlalți sau nouă înșine,
trăim într-o continuă stare de comunicare. Comunicăm prin o multitudine de forme și
modalități: comunicăm direct, prin cuvînt, gest, mimică și comunicăm indirect, atunci
cand folosim așa-numitele tehnici secundare : scriere, tipăritură, cabluri, sisteme grafice
sau unde hertziene. Avem la îndemînă ziare, reviste, cărți, afișe, filme, telefon, fibre
optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livrează verbal, non-verbal sau paraverbal.
Comunicăm prin tot ceea exprimăm ca produs, intenționat sau nu, al civilizației
comunicaționale din care fiecare dintre noi este parte integrantă. Comunicarea este un
proces continuu, presupunînd o interacțiune neîncetata între ființele umane, desfășurată
simultan prin multiple canale și prin mijloace variate. 

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este

corect să spunem că ea există în transmitere și în comunicare. Este mai mult decît o
legatură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc
în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au in comun, iar comunicarea este
modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o
comunitate sau o societate , ei trebuie sa aibă in comun scopuri, convingeri aspiraţii,
cunostinţe - o intelegere comuna - "acelaşi spirit" cum spun sociologii.

Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale

asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.
 DEFINIȚIE

Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam

acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru
comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicarii este mult mai complex şi plin de
substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot
atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării
însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a
datelor, a informaţiei.

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea

de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise etc.
între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. A nu se
confunda însă cu aparatele de comunicație numite emițătorul și receptorul de radio,
care folosesc la comunicațiile la distanță .

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca

societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare
și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în
întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

După  apariţia  ciberneticii şi a teoriei informaţiei, comunicarea  s-a impus ca

problemă majoră de cercetare, cu extindere în toate sferele cunoasterii stiinţifice.
Comunicarea reprezintă o modalitate de legătură în spaţiu si timp între un anumit
sistem si mediul extern. Potrivit acestei accepţiuni, comunicarea devine nu numai un
atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, ci şi al sistemelor fizice şi
biologice, la   nivelul cărora se realizează procese de reglare.

Noţiunea de comunicare  include doua aspecte distincte : cel de relaţie şi  cel de

proces.
-Ca relaţie, comunicarea se definește ca interacţiune informaţională între doi
termeni :sursa sau emitentul, care generează şi transmite mesaje şi receptorul sau
destinatarul, care captează şi prelucrează(decodifică) semnalele transmise de emitent,
modificându-şi sub sub acţiunea lor starea iniţială.

-Ca proces , comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-

decodare şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.

FORMELE COMUNICĂRII

Comunicarea poate fi analizată din multe puncte de vedere, cunoscând forme

diverse. Dintre acestea, comunicarea umană, se diferenţiază, după natura  substanţial –
calitativă a semnalelor şi alfabetelor utilizate pentru transmiterea mesajelor(codul
folosit) şi canalul predilect de transmitere în :

–comunicare  verbală– prin cuvânt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă,
permite transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.
–comunicare  paraverbală-prin însuşiri vocale care însoţesc cuvântul ,cum ar
fi :caracteristicile vocii, intensitatea ,ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, etc.
–comunicarea  nonverbală-prin semne legate direct de postură, mişcare, gesturi,
mimica, înfăţişare.
Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se
particularizeaza în contexte diferite: exista informatii care se transmit genetic, informatii
care circula în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizatii. Exista mai multe
criterii dupa care sunt identificate variatele forme de comunicare:

Monologul

Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care ipostaza

lirica/personajul își analizează stările sufletești, concepțiile, ideile și le aduce la
cunoștința cititorilor sau a spectatorilor. De asemenea, poate fi un tip
de discurs continuu al cărui producător nu așteaptă un răspuns.
 În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj, in operele epice, sau poate fi
specific operelor lirice, în care ia forma confesiunii (în poezia intimă și de idei) sau a
descrierii (în poezia descriptivă – pastel). Se poate vorbi și de un monolog interior, când
o ipostaza lirica/un personaj vorbește în gând (cu sine) și de un monolog teatral, când
un personaj vorbește singur, pe scenă, în fața spectatorilor.

De cele mai multe ori, monologul este și un mijloc de caracterizare directă sau
indirectă a personajelor. Monologul este modul prin care nu doar personajele, ci și
oamenii se autodescriu,își expun capacitățile,modurile de a vorbi și de a gândi, pe scurt
fiind descrierea unei personalități.

Cuvantul monolog provine din grecescul monos= singur si logos= vorbire, asa
dar monologul presupune vorbirea de unul singur, locutorul vorbeste despre sine sau cu
sine.

Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care personajul își

analizează stările sufletești, concepțiile, ideile și le aduce la cunoștința cititorilor sau a
spectatorilor. De asemenea, poate fi un tip de discurs continuu în care nu se așteaptă
un răspuns.

În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj sau poate fi specific operelor
lirice, în care ia forma confesiunii (în poezia intimă și de idei) sau a descrierii (în poezia
descriptivă – pastel).

Caracteristici:

Monologul nu are replici şi nici destinatar.

Este specific genului dramatic, mai rar genului epic sau liric.

Se desfăşoară în situaţii restrânse.

Are dimensiuni variante.

Poate lua forma unei declaraţii, unei confesiuni sau unei povestiri.

La monolog sunt specifice exclamaţiile.

 Tipuri de monolog

 1. Monolog interior sau literar este monologul care ajută la caracterizarea personajelor,
poate reda gândurile sau sentimentele unui personaj pentru a le aduce la cunostinţă
cititorului

Caracteristici:

1. Nu are replici şi nici destinatar.

2. Se desfăşoară în situaţii restrânse.
3. Are dimensiuni variante.
4. Sunt specifice exclamaţiile.
5. Este specific operelor literare.
6. Poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri

2. Monolog liric

3. Monolog descriptiv

Monolog interior

De ce de multe ori ne compărtăm urât cu persoanele care ştim sigur că ţin la

noi? Şi aici mă refer la oricine, de la părinţi până la prieteni. De ce?

Mă gândesc că poate undeva în subconştientul nostru trăim cu impresia că dacă

cineva ne iubeşte, ne putem permite orice, ca şi cum orice am face noi din acel moment
în colo nu-i mai poate afecta părerea despre noi. Sau poate încercăm să-i testăm
limitele, să vedem cât de mult e prea mult. Să vedem ce înseamnă iubirea şi cam câte
sacrificii şi vorbe aruncate pot fi uitate sau iertate de cei ce ţin la noi. Şi nu cred că
există cineva care nu a facut astfel de lucruri.

Mă gândesc la felul în care de multe ori ne comportam cu părinţii noştrii ca şi

cum ei ne sunt datori nouă cu ceva, ca mai apoi să realizăm că am fost
nerecunoscători. Poate pentru unii dintre pare pueril acest exemplu, dar la fel se
întâmplă şi cum prietenii.

Avem aşteptări de la oamenii din jurul nostru dar nu realizăm că de multe ori nici
noi nu suntem în stare să atingem acele cote. Şi în final putem ajunge chiar să îi
pierdem. Să îi îndepărtăm pe oamenii în care avem cea mai mare încredere sau fără de
care ştim că nu putem fi la fel de fericiţi, dar totuşi uneori o facem, conştient sau nu. Şi
realizăm prea târziu ceea ce am făcut. Adică nu-i niciodată prea târziu să îndrepţi
greşeala dar prea târziu fiindcă că odată ruptă sfoara, degeabă o înnozi, nu va mai fi la
fel niciodata.

E greu să realizezi ceea ce ai, atunci când îi ai. Pentru că de multe ori suntem
prea implicaţi şi în loc să vedem lucrurile frumoase, vedem ca printr-o lupă toate
defectele amplificate.

Am văzut de curând un film care avea o replică genială. Spunea că noi acceptăm
doar iubirea care considerăm noi că ni se cuvine. Adică în momentul în care încercăm
să-i alungăm din viaţa noastră pe cei care ne trateză corect, o facem pentru că undeva
la un anumit nivel, conştientizăm că nu-i merităm. Şi în loc să încercăm să devenim noi
mai buni, preferăm să renunţăm.

Uneori avem impresia că nu avem pe cine ne baza, ceea ce e trist, fiind că

înseamnă că nimeni nu se poate baza pe noi. Alteori ne este frică să nu fim răniţi atunci
nici măcar nu mai încercăm să le acordăm celor care merită o şansă.