TEMA: Stilurile de atașament, satisfacția în cuplu și schemele dezadaptative timpurii

CUPRINS:

Partea I

1. Introducere
2. Cadrul teoretic
2.1. Stilul de atașament
2.1.1. Atașamentul timpuriu
2.1.2. Atașamentul la adulți
2.1.3. Atașamentul în relații
2.1.4. Atașamentul și satisfacția în cuplu

2.2. Satisfacția în cuplu

2.3. Schemele dezadaptative timpurii
2.4. Relaţia dintre stilurile de atașament, schemele dezadaptative timpurii și satisfacția
în cuplu
Partea a II-a

Obiective

Metodologie

Metode

Participanți

Instrumente

Procedură

Rezultate

Discuții

Concluzii

Partea a III-a

Plan de intervenție

Bibliografie/Referințe bibliografice

1
Anexe

2. Cadrul teoretic
2.1. Stilul de atașament

Atașamentul

Teoria atașamentului oferă una dintre cele mai cuprinzătoare teorii și explicații
amănunțite ale relațiilor apropiate. Utilitatea teoriei este demonstrată prin folosirea sa în
numeroase studii pentru a înțelege complexitatea funcționării relațiilor.

Cercetarea atașamentului a apărut pentru prima data în încercarea de a explica rolul

semnificativ pe care relațiile timpurii (din copilărie) cu îngrijitorii primari îl pot avea în
dezvoltarea ulterioară (Mikulincer & Shaver,2007). De atunci a fost extins ca un cadru prin care
să se înțeleagă legăturile și experiențele de atașament în relațiile cu adulții, inclusiv dragostea
romantică (Mikulincer & Goodman,2006).

Experiențele variate și intense din cadrul relațiilor romantice, inclusiv bucuria și

afecțiunea, anxietatea și evitarea auto-protectoare, furia, pasiunea, tristețea, precum și gelozia și
intimitatea, sunt toate reflectări ale rolului central al stilului de atașament din copilărie și viața
adultă (Mikulincer & Goodman,2006; Sharpsteen & Kirkpatrick,1997).

De decenii cercetătorii au fost interesați de asocierea dintre atașamentul adulților și

calitatea relațiilor de cuplu (Mikulincer & Shaver,2016).

Teoreticienii atașamentului sugerează că tipologia de atașament a unui individ

(securizant, anxios, evitant) va influența calitatea relațiilor romantice ale adulților (Cobb, Davila
și Bradbury,2001).

Studiile arată că retragerea fizică și emoțională este frecventă la persoanele care au un

atașament evitant (Guerrero, 1996), în timp ce persoanele cu atașament anxios pot căuta excesiv
reasigurare (Shaver, Schachner și Mikulincer, 2005).

Din alte studii rezultă că aceste modele negative de interacțiune sunt asociate cu o slabă
calitate a relației (Li & Chan, 2012), în timp ce la cuplurile cu un atașament securizant calitatea
relației prezintă niveluri mai ridicate (Kobak &Hazan, 1991).

Teoria atașamentului este un cadru bine stabilit pentru înțelegerea modului în care
indivizii dezvoltă opinii despre ei înșiși și despre lumea din jurul lor (Bowlby, 1969).

2
 Cercetătorii Li & Chan, în studiul lor (2012) susțin teoria atașamentului a lui Bowlby și
legătura dintre stilul de atașament și experiențele individuale și relațiile formate de-a lungul
vieții.

2.1.1. Atașamentul timpuriu - conceptualizare

Teoria atașamentului a fost dezvoltată din experiența personală și cariera clinică a lui
John Bowlby și din studiile observaționale ale lui Mary Salter Ainsworth.

Bowlby, în timpul celui de-al doilea Război Mondial a început să lucreze cu băieți
delincvenți, dintre care mulți au dezvoltat în copilăria timpurie separarea de părinții lor. În 1969,
Bowlby a propus că separarea din copilăria timpurie ar putea duce la o viziune dezadaptativă
asupra Sinelui, precum și asupra modului în care cineva vede lumea, astfel că aceste modele
dezadaptative ar influența comportamentul.

Bowlby a sugerat că acel atașament comportamental se activează la stres (spre exemplu

separare sau pierdere) și funcția sa primară este de a căuta protecție împotriva amenințărilor și
de a ameliora stresul intern cauzat de evenimentul stresant.

Potrivit teoriei lui Bowlby „…comportamentul de atașament este considerat a

caracteriza ființele umane de la leagăn până la mormânt…” (Bowlby, 1979, p. 129).

Pe baza ideilor lui Bowlby despre separare, pierdere și comportamentele ulterioare,

Mary Salter Ainsworth (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall,1978) a efectuat studii
observaționale ale mamelor și copiilor, în care ea a creat scenarii de separare temporară și apoi a
catalogat comportamentele de răspuns ale copiilor la fiecare separare și reuniune.

Atât Bowlby (1969) cât și Ainsworth (1973) au descris atașamentul ca pe un sistem

adaptativ, înnăscut și complex, orientat spre obiective, folosit pentru a căuta îngrijire, sprijin și
protecție în perdioadele de pericol sau nevoie. Calitatea relațiilor timpurii joacă un rol esențial
în dezvoltarea, organizarea și reglarea tiparelor distincte de atașament ale unui individ
(Ainsworth, 1973; Bowlby, 1969/1982). Pe baza accesibilității și receptivității îngrijitorilor (sau
a lipsei acestora), stilul de atașament poate fi modificat în încercarea de a obține rezultatele
dorite de îngrijire și securitate (Bowlby, 1969,1982; Hazan & Shaver,1994).

Ainsworth, Blehar, Water și Wall (1978) au făcut diferența între stilurile de atașament:
securizant, anxios/ambivalent și anxios/evitant.

Atașamentele securizante se dezvoltă atunci când un copil are acces la îngrijitori care
sunt consecvenți și receptivi la nevoile lui. Se demonstrează că astfel de figuri de atașament sunt
3
disponibile din punct de vedere emoțional și fizic, competente în a evalua semnalele de
suferință, eficiente în oferirea unui confort adecvat și liniștitoare, nefiind perturbatoare și
intruzive atunci când copilul nu transmite semnale de durere sau nevoie.

Prin urmare, în mediile sănătoase de îngrijire a copilului, un copil învață că este util să
caute sprijin de la alții apropiați atunci când se confruntă cu o amenințare sau o suferință,
deoarece acest lucru are ca rezultat obținerea liniștii și confortului.

Deasemenea, persoana realizează atunci când amenințarea se diminuează și poate să se

angajeze din nou în alte activități pentru a-și concentra atenția asupra altor lucruri importante
(Bowlby, 1969/1982).

În consecință, se descoperă că apropierea interpersonală poate apărea simultan și nu se

exclude reciproc, cu funcționarea autonomă (Mikulincer & Shaver,2007). Acest lucru are ca
rezultat dezvoltarea unui sentiment general de a fi iubit și apreciat, a lumii ca fiind sigură și a
viziunii căutării de proximitate ca o strategie de reglare a emoțiilor de încredere și eficiență
(Bowlby, 1969,1982).

Ainsworth și colegii (1978) au definit două forme de atașament nesigur (insecurizant)

care ar putea rezulta din astfel de experiențe.

Persoanele care dezvoltă atașament anxios/ambivalent sunt descrise ca dorind apropiere,

dar în același timp ezită din cauza dragostei și îngrijirii inconsecvente oferite de figurile de
atașament.

Dimpotrivă, cei care dezvoltă atașamentul anxios-evitant sunt descriși ca elaborând

stategii de atașament care sunt dezactivate emotional din cauza neglijării și/sau indisponibilității
îngrijitorului în momente de nevoie (Ainsworth et. al.,1978).

Pe baza conceptualizării atașamentului timpuriu definit de Ainsworth și colegii (1978),

Mikulincer și Shaver (2003,2007) au identificat două strategii explicite de atașament utilizate în
general de indivizii cu atașament nesigur (insecurizant): hiperactivarea și dezactivarea nevoilor
de atașament. Formularea lor a evidențiat și extins în continuare mecanismele prin care
experiențele sociale timpurii cu îngrijitorii pot influența dezvoltarea unor procese distincte de
atașament.

Se pare că hiperactivarea nevoilor de atașament se dezvoltă ca urmare a experiențelor

timpurii cu figuri de atașament disponibile sporadic, care uneori erau disponibile, alteori nu.

4
 În aceste circumstanțe, individul învață că, comportamentele persistente și intensificate
de căutare a proximității pot reuși ocazional să obțină receptivitate de la figurile de atașament
(Mikulincer & Shaver,2007).

De-a lungul timpului, utilitatea diferitelor strategii de atașament este stocată în modele
de lucru de atașament (Bowlby, 1969/1984), care devin automate și inconștiente, continuând să
își exercite influența asupra relațiilor de succes (Mikulincer & Shaver,2007).

Cele mai însemnate aspecte ale interacțiunilor cu îngrijitorii timpurii devin parte din
cunoștințele individului și continuă să opereze în relațiile ulterioare, influențând modul în care
cineva codifică amintirile și interacționează cu figurile de atașament ulterioare (Mikulincer &
Shaver,2007).

Bowlby (1969) a stipulat că legăturile emoționale timpurii cu îngrijitorii nu numai că

afectează reprezentările interne ale altora (de ex. ca fiind accesibile sau indisponibile în
momente de nevoie), ci, în plus, afectează reprezentările interne ale Sinelui ( de exemplu, ca
demne sau nedemne de dragoste).

Hazan & Shaver, în studiul lor (1987) arată că, în ciuda schimbării cifrelor cheie de
atașament de-a lungul vieții, de la părinți în copilărie, la colegi în adolescență și parteneri
romantici la vârsta adultă, strategiile și experiențele timpurii de atașament, continuă să
influențeze relațiile care urmează.

2.1.2. Atașamentul la adulți

Având în vedere rolul continuu și funcțional al atașamentului în viața ulterioară, lucrarea

influentă a lui Bowlby (1969/1982) și Ainsworth (1973) a fost extinsă pentru a include modele
de atașament pentru adulți.

Cercetările lui Main au continuat dezvoltarea teoriei atașamentului prin demonstrarea

existenței unor modele similare de atașament la adulți (Main, Kaplan și Cassidy, 1985). Main
credea că diferențele individuale în comportamentul de atașament ar putea fi descrise în
continuare de modele de lucru interne individuale ale relațiilor derivate din copilărie în relatii de
atasament ale adultului. În acest fel, atât stilurile de atașament securizante, cât și celelalte stiluri
de atașament nu au fost prezente doar în copilărie, ci ele ar continua și din copilărie până la
vârsta adultă (Main și colab., 1985).

Main a explorat stabilitatea securității atașamentului și a insecurității mai târziu în viață,

atât printr-un studiu longitudinal (Main, Hesse și Kaplan, 2005) cât și prin intervievarea
5
adulților despre copilărie relaţiile cu părinţii şi modelele de ataşament de-a lungul vieții
individului. Cele patru categorii de atașament pentru adulți sunt: (a) securizant, (b) dezinteresat,
(c) preocupat, și (d) dezorganizat (Main și colab., 2005)

Cercetările lui Caron, Lafontaine, Bureau, Levesque și Johnson, 2012 au evidențiat

modul în care legăturile de atașament pot diferi în funcție de figurile de atașament distincte.
Atașamentul romantic (în relații) este demonstrat a fi cea mai importantă legătură de atașament
la viața adultă (Mikulincer & Shaver,2007), acest studiu concentrându-se asupra factorilor
relaționali care influențează relațiile romantice.

2.1.3. Atașamentul romantic - conceptualizare

Hazan și Shaver (1987) au fost primii care au conceptualizat stilurile de atașament în

contextul relațiilor romantice. Pe baza relațiilor părinte-copil identificate de Ainsworth (1967) ei
au propus un cadru de trei categorii care a făcut distincția între stilurile de atașament romantic
anxios, evitant și securizant (sigur). De-a lungul timpului au fost propuse mai multe instrumente
care să măsoare stilurile de atașament la adulți (Hazan și Shaver,1987; Mikulincer
&Shaver,2007; Bartholomew, 1990 – construirea Chestionarului de relație – RQ; Bartholomew
& Horowitz, 1991; Simpson, 1990 – Chestionarul de atașament pentru adulți (AAQ); Feeney și
colegii, 1994 – Chestionarul de stil de atașament; Brennan, Clark și Shaver, 1998 – ECR –
Experiențele în relațiile apropiate).

Brennan, Clark și Shaver au descoperit doi factori de ordin superior, comuni pentru
fiecare instrument de evaluare. Prima dimensiune este anxietatea definită ca griji sau temeri de a
fi respins sau abandonat de partenerul romantic (Brennan et al., 1998). Cea de-a doua
dimensiune este evitarea, definită ca disconfort legat de apropiere și intimidate emoțională în
relațiile romantice.

Asemănător conceptualizărilor anterioare, persoanele cu niveluri mai ridicate de

anxietate sau evitare sunt descrise ca având forme de atașament nesecurizat. Validitatea ECR
(Experience in Close Relationships) a fost demonstrată în mod repetat, fiind considerat un
punct de referință cu care să se compare stilurile de atașament (Mikulincer & Shaver,2007).

2.1.4. Atașamentul și satisfacția în cuplu

Teoria atașamentului explică modul în care adaptările la circumstanțe sociale și

relaționale specifice (atât relațiile interpersonale timpurii cât și cele ulterioare) pot modela
emoțiile, gândurile și comportamentele din relațiile romantice (Hazan & Shaver, 1987). Astfel,

6
persoanele care au un stil de atașament anxios se îndoiesc de capacitatea lor de a menține relații
romantice, manifestă vigilență în privința situațiilor amenințătoare și abandonul, inclusiv
gelozie mai mare, demonstrează o sensibilitate crescută la respingere și se angajează prematur
în relația lor, plasându-le într-o poziție de vulnerabilitate (Mikulincer & Shaver,2007).

Mai mult, hiperactivarea nevoilor de atașament îi poate determina să caute neîncetat o

mai mare intimitate de la partenerul lor, prezentând în același timp niveluri scăzute de
autonomie sănătoasă (Collins & Read; Feeney & Noller, 1991).

Dimpotrivă, dezactivarea nevoilor de atașament a persoanelor cu un atașament evitant,

are ca rezultat, de obicei, așteptarea lor ca relația să eșueze, anticiparea de a fi dezamăgiți de
ceilalți, un interes scăzut pentru relațiile romantice și niveluri mai scăzute de angajament
(Mikulincer & Shaver,2007; Pistole, Clarck & Tubbs, 1995). În plus, disconfortul persoanelor
evitante față de apropiere, le determină de cele mai multe ori să pună limite în intimitate, în
același timp căutând autonomie excesivă (Collins & Read; Feeney & Noller, 1991).

2.2. Satisfacția în cuplu

Relația conjugală este descrisă ca fiind cea mai complexă și cea mai importantă relație
umană, oferind o structură de bază pentru stabilirea relațiilor de familie, precum și pentru
educarea generației următoare Satisfacția conjugală este un aspect foarte important și complex
al relației conjugale. (Chay, Zarei, Pour, 2014).

Satisfacția în cuplu a fost punctul central al multor studii care implică relații romantice.
Cercetătorii folosesc diferiți termeni pentru a descrie aceeași variabilă. Satisfacția conjugală,
calitatea conjugală, adaptarea conjugală și fericirea conjugală sunt doar câteva dintre numele
alternative care sunt folosite pentru a înțelege aceeași variabilă (Graham, Diebels și Barnow,
2011).

Rolul satisfacției în cuplu a condus la o gamă largă de cercetări care identifică variabila
legată de satisfacția relațională, întrucât are un rol semnificativ în fericirea partenerilor și
continuarea relației de cuplu (Mușdal, 2018).

Satisfacția în cuplu include dimensiuni personale, cum ar fi: iubirea, satisfacția sexuală,
tipul relației, dimensiunile mediului, cum ar fi egalitate în luarea deciziilor, câștiguri, muncă și
sarcini împărțite între parteneri (Sokolski și Handrick, 1999).

Satisfacția conjugală este definită ca o stare mentală care reflectă beneficiile percepute și
consecințele unei relații cu o anumită persoană (Bradbury, Finchman și Beach,2000). Satisfacția
7
conjugală este adesea folosită ca mijloc de a evalua calitatea generală a unei relaţii romantice.
Factorii care contribuie la satisfacția în cuplu sunt importanți, deoarece satisfacția în cuplu este
recunoscută ca unul dintre cei mai puternici predictori ai satisfacției generale a vieții (Carr,
Freedman, Cornman și Schwartz, 2014; Carr și Springer, 2010).

Satisfacția este înțeleasă în literatură ca fiind în continuă schimbare în cadrul unei relații
datorate factorilor de stres și evenimentelor vieții. Gilford și Bengtson (1979) au sugerat că
cuplurile experimentează patru diferite etape ale satisfacției conjugale: (a) etapa luna de miere;
(b) etapa de angajare și/sau de creștere a copiilor; (c) stadiul de cuib gol; și (d) stadiul de
pensionare. Cu fiecare dintre aceste etape, cuplul trebuie să se adapteze la diverși factori de stres
din viață și la situații care apar pe tot parcursul relației (Bradbury și colab., 2000).

Satisfacția în cuplu este unul dintre conceptele comune utilizate pentru evaluarea fericirii
și stabilității în cuplu. Este un concept multidimensional care este afectat de mai mulți factori.

Tavakol et al. (2017) prin studiul lor au revizuit factorii care influențează satisfacția sau
insatisfacția în cuplu. Ca urmare a revizuirii lucrărilor, factorii identificați, cu o influență
considerabilă în ceea ce privește satisfacția în cuplu sunt: datele demografice, trăsăturile de
personalitate, stilul de atașament, relațiile, comunicarea și intimitatea, familiile cuplurilor,
iertarea și sacrificial, religia, inteligența emoțională, sănătatea și relațiile sexuale.

Din punct de vedere al teoriei atașamentului, satisfacția în cuplu depinde în mare măsură
de satisfacerea nevoilor de îngrijire, confort și satisfacție sexuală. Interesul sexual reciproc
poate aduce cuplurile împreună, însă, dacă cuplurile nu reușesc să-și satisfacă nevoile de
securitate, rezultatul poate fi cel mai probabil nemulțumirea. Cele mai ridicate niveluri de
armonie în cuplu aparțin cuplurilor care au un stil de atașament securizant (Stackert și Bursik,
2003).

Satisfacerea nevoilor crește calitatea relației. Descoperirile au extins domeniul de

aplicare al literaturii existente, oferind noi dovezi în ceea ce privește stilul de atașament,
satisfacerea nevoilor și calitatea relației (AJESI – Anadolu Journal of Educational Sciences
International, 2019). Satisfacerea nevoilor a fost semnificativ legată, atât direct cât și indirect de
calitatea relației. Îndeplinirea nevoilor psihologice de bază au un impact relațional asupra
atașamentului și ajută la prezicerea bunăstării și la funcționarea optimă a relației.

Kobak și Hazan (1991) au descoperit că există o legătură importantă între partenerii cu

atașament securizant și satisfacția în cuplu. Astfel, persoanele cu un atașament securizant găsesc

8
soluții mai constructive la problemele care apar în relație în comparație cu celelalte persoane
care au un stil de atașament diferit.

Într-un studiu din Turcia (Uluyol, 2014) se arată legătura dintre armonia în cuplu și
atașament și s-a constatat că persoanele care au un stil de atașament evitant la un nivel scăzut au
un nivel crescut în privește armonia în cuplu.

Hirschberger et al.(2009) au arătat prin studiul lor că stilurile de atașament și satisfacția

în cuplu sunt substantial afiliate Mai mult, ei au demonstrat că atașamentul securizant nu este
unilateral, ceea ce înseamnă că dacă unul dintre parteneri are un stil de atașament securizant și
se simte mulțumit în relație, atunci și celălalt partener este mulțumit.

Dintr-un alt studiu (Cooper, Albino și Allard, 2002) reiese faptul că persoanele cu un stil
de atașament evitant experimentează relații care au un nivel slab de intimitate și satisfacție. De
asemenea, aceste persoane au un grad mai scăzut de rezolvare a problemelor apărute în cuplu și
trec prin mai multe conflicte în relații în comparație cu persoane care au alte stiluri de
atașament.

Partenerii persoanelor cu un stil de atașament evitant nu se simt mulțumiți în relații.

Totodată, aceștia nu se simt apropiați de partenerii lor și au un nivel scăzut în ceea ce privește
angajamentul față de relație (Solmuș, 2003).

Cercetătorii au arătat că persoanele care au un stil de atașament securizant trec prin mai
puține despărțiri sau divorțuri (Hazan și Shaver, 1987; Kirkpatrick și Hazan, 1994). În studiul
lor au arătat că femeile cu un stil de atașament evitant și bărbații cu un stil de atașament anxios
au relații care se termină cel mai repede.

Cele mai lungi relații sunt cele în care femeile au un stil de atașament anxios și bărbații
cu stil de atașament evitant (Collins și Read, 1990; Simpson, 1990).

2.4. Schemele dezadaptative timpurii

Modelul schemelor dezadaptative timpurii a fost propus de Jeffrey Young (2003), care a
extins teoria cognitivă și a introdus conceptul de schemă dezadaptativă timpurie.
Schemele dezadaptative timpurii sunt definite ca fiind teme largi cu privire la sine și la
relațiile cu ceilalți, care sunt dezvoltate în copilărie sau adolescență și care sunt elaborate pe
parcursul vieții într-o măsură disfuncțională (Young, 2003). În perioada adultă, schemele
dezadaptative sunt activate de evenimente zilnice, pe care persoanele le percep inconștient ca
fiind similare evenimentelor traumatice din copilărie, generând în momentul activării emoții

9
negative. Nu toate schemele dezadaptative au la bază traume; de exemplu, un individ
supraprotejat poate să dezvolte schema de Dependență/Incompetență.
Young (2003) propune trei origini ale schemelor dezadaptative timpurii:
1) din nevoile emoționale centrale – schemele dezadaptative rezultă din neîndeplinirea nevoilor
emoționale din copilărie (de exemplu: atașament securizant, autonomie, sens al identității);
2) din experiențele de viață timpurii ;
3) din temperamentul emoțional.
Schemele cognitive dezadaptative stau adesea la baza conflictelor de cuplu. Ele sunt
tipare care sunt impuse asupra experienței sau realității pentru a ajuta individul să își explice
realitatea, să-și medieze percepțiile și să-și ghideze răspunsurile (Young, Klosko și Weishaar,
2003). Individul așteaptă să fie tratat de partenerul său la fel cum era tratat în tinerețe de către
părinte (Dattilio, 2005).
Young (2003) a identificat 18 scheme, grupate în 5 categorii, denumite domenii ale
schemelor.
Primul domeniu, Separare și Respingere, constă în așteptările legate de faptul că nu vor
fi satisfăcute nevoile de securitate, siguranță, îngrijire, empatie, acceptare și respect. Acest
domeniu e compus din 5 scheme: Abandon/Instabilitate, Neîncredere/ Abuz, Privațiune
emoțională, Deficiență/ Rușine, Izolare socială/Înstrăinare.
Cel de al doilea domeniu, Autonomie și Performanță, descrie propria capacitate de a
supraviețui și funcționa independent; acesta include 4 scheme: Dependență/Incompetență,
Vulnerabilitate în fața pericolelor potențiale, Protecționism/Personalitate atrofiată, Eșec.
Al treilea domeniu de scheme dezadaptative este cel de Limite Defectuoase , care
definește incapacitatea sau stabilirea inexactă a limitelor interne, a responsabilităților față de
ceilalți, a scopurilor pe termen lung, precum și dificultatea în respectarea drepturile celorlalți;
domeniul cuprinde 2 scheme: Revendicarea drepturilor personale/ Dominanță, Lipsa de
autocontrol și autodisciplină.
Cel de al patrulea domeniu, Dependența de alții, face referire la focalizarea excesivă pe
satisfacerea dorințelor, nevoilor altora, pentru a câștiga dragostea și aprobarea celor din jur;
domeniul cuprinde 3 scheme: Subjugare, Sacrificiu de sine, Căutarea aprobării/recunoașterii.
Ultimul domeniu este cel reprezentat de Hipervigilență/ Inhibiție, în care persoana nu își
rezervă dreptul de a fi fericit, relaxat, iar sentimentele, impulsurile și alegerile spontane sunt
împiedicate în a se exprima; acesta include 4 scheme: Negativism/ Pasivitate, Inhibiție
emoțională/ Autocontrol exagerat, Standarde nerealiste/ Exigență și Pedepsire/Penalizare.
Young (2003) propune două operații fundamentale care au loc asupra schemelor
dezadaptative timpurii: perpetuarea și vindecarea lor.
10
 Perpetuarea schemei se referă la tot ceea ce pacientul face pentru a menține schema
prin intermediul a trei mecanisme:
1) distorsiunile cognitive - prin care persoana percepe în mod greșit anumite situații pentru a
menține schema deja existentă, iar la nivel afectiv își blochează emoțiile legate de schemă;
2) tiparele de viață de autosabotare, prin care individul selectează situațiile, relațiile care îi
întăresc schema, rămânând implicat în acestea și evitându-le pe cele opuse;
3) stilurile și răspunsurile de coping (n.a. conceptul de coping se referă la procesele active prin
care individul face față unor situații stresante) dezadaptative care se manifestă prin
comportament și care sunt adaptative în copilărie, dar devin dezadaptative odată cu creșterea
copilului: Supracompensarea, Evitarea, Cedarea.
Pentru stilul de coping Cedare, individul își acceptă propria schemă, adoptă
comportamente care îi confirmă schema, iar ca și răspunsuri de coping vor apare complianța/
dependența; pentru stilul de coping Supracompensare, individul se comportă opus cu ceea ce îl
fac să simtă schemele, iar ca și răspunsuri de coping vor apare: agresiune/ ostilitate, dominanță/
autoaserțiune excesivă, căutare de recunoaștere/ statut, manipulare/ exploatare, agresivitate
pasivă/ rebeliune, ordine excesivă; prin intermediul stilului de coping Evitare, indivizii găsesc
anumite căi de a scăpa de scheme sau de a le bloca, iar ca și răspunsuri de coping vor apare:
retragere socială/ autonomie excesivă, căutare de stimu lare compulsivă, autoliniștire adictivă,
retragere psihologică/ disociere (Young, 2003).
Cea de a doua operație asupra schemelor este cea de vindecare, care implică scăderea
încărcăturii emoționale relaționate cu schema, diminuarea cognițiilor disfuncționale și
înlocuirea stilurilor de coping dezadaptative cu cele adaptative (Young, 2003).

2.3. Stilul de atașament, schemele dezadaptative timpurii și satisfacția în cuplu

Bowlby (1973) a susținut ipoteza că oamenii sunt motivați să își mențină un echilibru
între conservarea familiarității și cântărirea noutății. În termeni piagetieni (Piaget, 1962),
individul e motivat să mențină un echilibru între asimilare (integrarea unui element nou în
structura cognitivă existentă) și acomodare (schimbarea structurilor cognitive pentru a se potrivi
noului element de input).
Se consideră că schemele dezadaptative timpurii interferează în acest echilibru. Indivizii
asimilează informația nouă care ar putea contrazice schema într-o manieră distorsionată, astfel
încât schema să rămână intactă. Asimilarea e congruentă cu conceptul de perpetuare a schemei.
Una dintre funcțiile psihoterapiei e aceea de a ajuta individul să se acomodeze cu noile

11
experiențe care contrazic schemele, ducând la vindecarea lor (Young, Klosko și Weishaar,
2003).
Ca și schemele, modelele de lucru interne solicită atenția și procesarea informației.
Distorsiunile defensive ale modelelor de lucru interne se întâmplă când individul blochează
informația din conștiință, împiedicând modificarea răspunsurilor la schimbare. Conceptualizarea
modelelor mentale ca și scheme implică faptul că oamenii cu modele mentale de atașament
diferite se vor distinge în mod sistematic în modul în care ei fac atribuirile pentru
comportamentele lor sau ale partenerilor (Sumer și Cozzarelli, 2004).
Modelul schemei sugerează că individul prezintă o satisfacție a relației atunci când
nevoile de bază și nevoile adultului sunt îndeplinite. Nevoile centrale încep de la naștere și
continuă de- a lungul vieții (Young, Gluhoski, 1997). Stilul de atașament poate funcționa ca un
pod conceptual, realizând legătura între experiențele relaționale timpurii și dezvoltarea
schemelor.
Într-un studiu (Mason, Platts și Tyson,2005) s-a investigat legătura dintre schemele
dezadaptative timpurii și stilurile de atașament. Astfel, persoanele cu un stil de atașament anxios
au mai multe scheme dezadaptative comparativ cu persoanele care au un stil de atașament
securizant, acestea având un nivel mai scăzut de scheme dezadaptative timpurii. Persoanele cu
un stil de atașament anxios au următoarele scheme: izolare socială, deprivare emoțională,
dependență/incompetență, deficiență/rușine, neîncredere/abuz. Persoanele cu un stil de
atașament preocupat (ambivalent) au ca scheme dezadaptative timpurii: protecție, sacrificiu de
sine, subjugare (Mureșan, Rusu, 2014).

Schemele dezadaptative timpurii care prezic o satisfacție scăzută în cuplu sunt:

Abandon/Instabilitate, Privațiune emoțională, Izolare socială, Vulnerabilitate, Nevoia de
aprobare.

Literatura de specialitate arată că schemele dezadaptative stau la baza conflictelor din

cuplu. Majoritatea schemelor despre relație și interacțiunile din cuplu sunt învățate de timpuriu
din familie, societate și alte experiențe (Tilden și Dattilio,2005).

Teoria Atașamentului bazată pe lucrările lui Bowlby și Ainsworth a avut un impact

semnificativ asupra schemei de Abandon. Noțiunea de modele de lucru interne se suprapune cu
noțiunea de scheme dezadaptative timpurii.
Ca și schemele dezadaptative timpurii, modelele de lucru interne se bazează în mare
măsură pe modele de interacțiune între copil și mama sau altă figură principală de atașament.
Dacă mama conștientizează nevoia de protecție a copilului și simultan respectă nevoile copilului

12
pentru independență, copilul dezvoltă un model de lucru intern a sinelui ca fiind competent.
Dacă mama refuză frecvent încercările copilului de a cere protecție/independență, atunci copilul
poate construi un model de lucru intern ca fi ind incompetent (Young, Klosko și Weishaar,
2003). Utilizând modelele de lucru interne, copilul va tinde să facă preziceri despre
comportamentul figurilor de atașament și își va pregăti propriile răspunsuri.
Schema de abandon, inhibiție emoțională și deprivare emoțională pun în pericol stilul de
atașament sigur (Cecero, Nelson și Gillie, 2004).

Un alt studiu a demonstrat că există o corelație semnificativă negativă între schemele

dezadaptative timpurii și stilul de atașament sigur (Andoz, Hamdi Pour, 2005).

Modelul Schemelor Dezadaptative timpurii (Young, Klosko, Weishaar,2003) extinde

teoria cognitivă și introduce conceptul de scheme dezadaptative timpurii, scheme care adesea
sunt implicate în conflictele în cuplu și în stresul din cuplu.

Schemele dezadaptative timpurii care prezic un nivel scăzut al satisfacției în cuplu sunt:
Abandon/Instabilitate, Deprivare emoțională, Izolare Socială/Înstrăinare,
Dependență/Incompetență, Vulnerabilitate, Subjugare, Sacrificiu de Sine, Căutarea Aprobării
(Dumitrescu, Rusu, 2012).

Schemele dezadaptative timpurii care nu prezintă nicio corelație semnificativă cu nivelul

de satisfacție în cuplu sunt: Neîncredere/Abuz, Eșec/Îndreptățire, Grandiozitate/Sine Insuficient,
Control/Autodisciplină, Inhibiție Emoțională, Standarde Nerealiste/Auto-Criticism și
Punitivitate.

Rezultatele au indicat că prezența unui număr mare de scheme dezadaptative timpurii

prezic un nivel scăzut al satisfacției în cuplu, iar nivelul scăzut al schemelor dezadaptative
timpurii prezic un nivel ridicat al satisfacției în cuplu.

Pe baza rezultatelor, putem deduce că participanții la cercetare, implicați într-o relație de

cuplu, ar putea manifesta un nivel mai scăzut de satisfacție în cuplu deoarece: (Young,
Brown,2007)

1. Ar putea avea sentimentul că partenerul nu le poate oferi suficient sprijin emotional

și protecția de care au nevoie; ar putea avea, deasemenea, convingerea că vor fi
abandonați (schema Abandon/Instabilitate);
2. Ar putea crede că partenerul nu le oferă dragostea pe care o merită și s-ar putea simți
lipsiți de valoare (Deprivare Emoțională/Defecte);

13
 3. S-ar putea simți izolați și diferiți de partenerii lor (Izolare Socială/Înstrăinare);
4. S-ar putea crede că nu pot duce toate responsabilitățile zilnice (rutina zilnică) fără
ajutorul partenerului (Dependență/Incompetență);
5. Ar putea fi extrem de angajați în puterea partenerului lor pentru a evita furia și
abandonul (Căutarea Aprobării);
6. Ar putea maximiza aspectele negative ale vieții lor (durere, conflict, vină, probleme
nerezolvate, trădări) și să le minimizeze pe cele pozitive (Negativitate/Pesimism).

În relații, dacă partenerii se confruntă cu situații care le pot declanșa schemele lor
(trigger), acestea pot să fie insuficiente pentru a satisfice nevoile celuilalt, să manifeste
sensibilitate și distorsiuni cognitive (Young, Klosko, Weishaar, 2013).

Cercetările efectuate în ultimele două decenii arată că problemele de atașament persistă

la vârsta adultă și au o influență puternică asupra unui număr mare de comportamente în relații
(Rafalli, Bernstein și Young, 2013).

Cercetările privind schemele dezadaptative în relații arată că acestea joacă un rol activ în
conflictele din relațiile adulților (Messnan,Moore și Coales, 2007), în divorțuri (Yousefi,
Etemadi, Bahrami, 2010), în relațiile romantice (Gungor,2015), în satisfacția în cuplu
(Kebritchi, Mohammadkhani, 2016), în satisfacția în cuplu și valoarea individuală a partenerului
(Dumitrescu, Rusu, 2012). Se poate spune că cercetarea schemelor dezadaptative timpurii din
relații permit înțelegerea sistematică a aspectelor emoționale, cognitive și comportamentale. (A
Review Study, 2017, Turcia).

Într-un studiu din 2016 s-a investigat relația dintre schemele dezadaptative timpurii și
satisfacția conjugală în rândul bărbaților și al femeilor. Rezultatele au arătat că există o corelație
semnificativă între Deprivare emoțională, Abandon/Instabilitate, Neîncredere/Abuz,
Rușine/Inhibiție Emoțională și satisfacție conjugală a femeilor și bărbaților.

Rezultatele studiului conduc la următoarea concluzie: cu cât o persoană are mai multe
scheme dezadaptative timpurii, cu atât satisfacția sa conjugală este mai mica. Schemele
dezadaptative timpurii aduc nemulțumire în cuplu și oferă un “camp” pentru discordie și divorț.
Se poate spune că soțul care are schema de Abandon se gândește continuu că soțul/soția îl va
abandona și se va îndrăgosti de o altă persoană. Dacă în cuplu, unul dintre parteneri are schema
Neîncredere/Abuz, se poate presupune că soțul/soția este rău tratată, îl va face să se simtă
rușinat pe partener, îl minte, este o persoană lacomă și lipsită de onestitate.

14
 Dacă unul dintre parteneri are schema deficiență/rușine va avea sentimentul că este rău,
lipsit de valoare, nedorit de către ceilalți și imperfect. Aceste persoane sunt foarte sensibile la
critici, dau vina pe comparația greșită a partenerului/partenerei lor.

Un cuplu în care unul dintre parteneri are schema deprivare emoțională crede că nevoile
sale de protecție emoțională nu sunt satisfăcute de soț/soția din cuplu.

Dacă schema este inhibare emoțională, partenerul se abține de la manifestarea furiei

pentru prevenirea abandonului de către soț/soție din cauza comportamentului și a sentimentului
spontan de inhibiție extremist și se simțe rușinat.

Din studiul lui Yousefnejad și Peyvastegar (2011) rezultă o corelație semnificativă între
deprivare emoțională, rușine și satisfacție în cuplu.

BIBLIOGRAFIE:

AJESI - Anadolu Journal of Educational Sciences International, 2019; 9(1): 163-180 DOI:
10.18039/ajesi.520839

Ainsworth, M. D. S. (1973). The development of infant-mother attachment. In B. M. Caldwell

& H. N. Ricciuti (Eds.), Review of child development research (Vol 3, pp. 1-94). Chicago:
University of Chicago Press.

Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment:
Assessed in the strange situation and at home. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

Bartholomew, K. (1990). Avoidance of intimacy: An attachment perspective. Journal of Social

and Personal Relationships, 7, 147-178. doi: 10.1177/0265407590072001

Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and loss: Vol 1. Attachment (2nd edition). New York:
Basic Books.

Bradbury, T. N., Beach, S. R., Fincham, F. D., & Nelson, G. M. (1996). Attributions and
behavior in functional and dysfunctional marriages. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 64(3), 569.

Bradbury, T. N., Fincham, F. D., & Beach, S. R. (2000). Research on the nature and
determinants of marital satisfaction: A decade in review. Journal of Marriage and Family, 62(4),
964-980.

15
Brennan, K. A., Clark, C. L., & Shaver, P. R. (1998). Self-report measurement of adult
attachment: An integrative overview. In J. A. Simpson & W. S. Rholes (Eds.), Attachment
theory and close relationships (pp.46-76). New York: Guilford Press.

Carr, D., Freedman, V. A., Cornman, J. C., & Schwarz, N. (2014). Happy marriage, happy life?
Marital quality and subjective well‐being in later life. Journal of Marriage and Family, 76(5),
930-948.

Caron, A., Lafontaine, M.-F. Bureau, J.- F. Levesque, C., & Johnson, S. M. (2012).
Comparisons of close relationships: An evaluation of relationship quality and patterns of
attachment to parents, friends, and romantic partners in young adults. Canadian Journal of
Behavioural Science.

Cassidy, J., & Kobak, R. R. (1988). Avoidance and its relationship with other defensive
processes. In J. Belsky & T. Nezworski (Eds.), Clinical implications of attachment (pp. 300-
323). New Jersey: Erlbaum.

Cecero, J. Nelson, J. & Gillie, J. (2004). Tools and Tenets of schema Therapy: Toward the
construct validity of Early maladaptive schema Questionnaire – Research Version (EMSQ –
RV). Clinical psychology and psychotherapy, 11, 344- 357

Cobb, R. J., Davila, J., & Bradbury, T. N. (2001). Attachment security and marital satisfaction:
The role of positive perceptions and social support. Personality And Social Psychology Bulletin,
27(9), 1131-1143. doi:10.1177/0146167201279006

Collins, N. L., & Read, S. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality
in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644-663. doi:
10.1037/0022-3514.58.4.644

Collins, N. L., Cooper, M. L., Albino, A., & Allard, L. (2002). Psychosocial vulnerability from
adolescence to adulthood: A prospective study of attachment style differences in relationship
functioning and partner choice. Journal of Personality, 70(6), 965-1008.

Dattilio, F. M. (2005). The Critical Component of Cognitive Restructuring in Couples Therapy:

A Case Study. Australian and New Zeeland Journal of Family Therapy, vol. 26 , nr. 2, 73-78.

Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The “What” and “Why” of goal pursuits: Human needs and
the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227-268.
https://doi.org/10.1207/S15327965PLI1104_01.

16
Dumitrescu, D., & Rusu, A. S. (2012). Relationship between early maladaptive schemas, couple
satisfaction and individual mate value: An evolutionary psychological approach. Journal of
Cognitive & Behavioral Psychotherapies, 12(1).

Falah Chay, S.R., Zarei, E. and Normandy Pour, F. 2014. Investigating the Relationship
between Maladaptive Schemas and Marital Satisfaction in Mothers of Primary School Children.
J. Life Sci. Biomed. 4(2):119-124. Journal homepage:http://jlsb.science-line.com/

Feeney, J. A., & Noller P. (1991). Attachment style and verbal descriptions of romantic
partners. Journal of Social and Personal Relationships, 8, 187-215. doi:
10.1177/0265407591082003

Feeney, J. A., & Collins, N. L. (2003). Motivations for caregiving in adult intimate
relationships: Influences on caregiving behaviour and relationship functioning. Personality and
Social Psychology Bulletin, 29, 950-968. doi: 10.1177/0146167203252807

Feeney, J.A. (2008). Adult romantic attachment: Developments in the study of couple
relationships. In J. Cassidy & P.R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research,
and clinical applications (pp. 256-282). New York: Guilford Press.

Hamidpour, H. & Andouz, Z. (2005). The relationship between maladaptive schemas,

attachment styles and marital adjustment. Second Congress of Family Psychopathology.
Tehran: Shahid Beheshti University.

Graham, J. M., Diebels, K. J., & Barnow, Z. B. (2011). The reliability of relationship
satisfaction: a reliability generalization meta-analysis

Gilford, R., & Bengtson, V. (1979). Measuring marital satisfaction in three generations: Positive
and negative dimensions. Journal of Marriage and the Family, 387-398.

Gottman, J. M., & Krokoff, L. J. (1989). Marital interaction and satisfaction: A longitudinal
view. Journal of consulting and clinical psychology, 57, 47-52. doi: 10.1037/0022-
006X.57.1.47

Guerrero, L. K. (1996). Attachment‐style differences in intimacy and involvement: A test of the

four‐category model. Communication Monographs, 63(4), 269-292.
doi:10.1080/03637759609376395

Güngör, H. C. (2015). The predictive role of early maladaptive schemas and attachment styles
on romantic relationships. International Journal of Social Sciences and Education, 5, 417-430.

17
Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process.
Journal of Personality and Social Psychology, 52, 511-524. doi: 10.1037/0022-3514.52.3.511

Hazan, C., & Shaver, P. (1994). Attachment as an organizational framework for research on
close relationships. Psychological Inquiry, 5, 1-22. doi: 10.1207/s15327965pli0501_1â

Hirschberger, G., Srivastava, S., Marsh, P., Cowan, C. P., & Cowan, P. A. (2009). Attachment,
marital satisfaction, and divorce during the first fifteen years of parenthood. Personal
Relationships, 16(3), 401-420.

Kebritchi, A., & Mohammadkhani, S. (2016). The Role of Marital Burnout and Early
Maladaptive Schemas in Marital Satisfaction between Young Couples. International Journal of
Medical Research & Health Sciences, 5(12), 239-246.

Kirkpatrick, L. A., & Hazan, C. (1994). Attachment styles and close relationships: A four ‐year
prospective study. Personal Relationships, 1(2), 123-142.

Kobak, R. R., & Hazan, C. (1991). Attachment in marriage: Effects of security and accuracy of
working models. Journal of Personality and Social Psychology, 60(6), 861.

La Guardia, J. G., & Patrick, H. (2008). Self-determination theory as a fundamental theory of

close relationships. Canadian Psychology, 49(3), 201-209. http://dx.doi.org/10.1037/a0012760.

Li, T., & Chan, D. K. S. (2012). How anxious and avoidant attachment affect romantic
relationship quality differently: A meta-analytic review. European Journal of Social
Psychology, 42(4), 406-419. doi:10.1002/ejsp.1842

Main, M., Hesse, E., & Kaplan, N. (2005). Predictability of attachment behavior and
representational processes at 1, 6, and 19 years of age. Attachment from infancy to adulthood:
The major longitudinal studies, 245-304.

Main, M., Kaplan, N., & Cassidy, J. (1985). Security in infancy, child- hood, and adulthood: A
move to the level of representation. In I. Bretherton & E. Waters (Eds.), Growing points in
attachment theory and research. Monographs of the Society for Research in Child Development,
50 (1-2, Serial No. 209), 66-106.

Messman Moore, T.L., Coates, A.A. (2007). The impact of childhood psychological abuse on
adult interpersonal conflict: the role of early maladaptive schemas and patterns of interpersonal
behavior. Journal of Emotional Abuse, 7(2), 75-92 https://doi.org/10.1300/J135v07n02_05

18
Meyers, S.A., & Landsberger, S.A. (2002). Direct and indirect pathways between adult
attachment style and marital satisfaction. Personal Relationships, 9, 159-172.

Mikulincer, M., Gillath, O., Halevy, V., Avihou, N., Avidan, S., & Eshkoli, N. (2001).
Attachment theory and reactions to others' needs: Evidence that activation of the sense of
attachment security promotes empathic responses. Journal of Personality and Social
Psychology, 81, 1205-1224. doi: 10.1037//0022-3514.81.6.1205

Mikulincer, M., & Goodman, G. S. (2006). Dynamics of romantic love: Attachment, caregiving,
and sex. New York: Guilford Press.

Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2003). The attachment behavioural system in adulthood:
Activation, psychodynamics, and interpersonal processes. In M. P. Zanna (Ed.), Advances in
experimental social psychology (Vol. 35, pp. 53-152). New York, NY: Academic Press.

Milkulincer, M., & Shaver, P. R. (2007). Attachment in adulthood: Structure, dynamics and
change. New York: The Guilford Press.

Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2016). Attachment in adulthood: Structure, dynamics, and
change (2nd ed.). New York: NY: The Guilford Press.

Mondor, J., McDuff, P., Lussier, Y., & Wright, J. (2011). Couples in therapy: Actor-partner
analyses of the relatioships between adult romantic attachment and marital satisfaction. The
American Journal of Family Therapy, 39, 112-123.

Muşdal Çelebi, B. (2018). The Impacts of Adult Attachment Styles on Marital Relationships.
The International Journal of Human and Behavioral Science, 4(1), 1-8.
doi:10.19148/ijhbs.413233

Pistole, M., Clark, E. M., & Tubbs, A. L. (1995). Love relationships: Attachment style and the
investment model. Journal of Mental Health Counseling, 17, 199-209.

Rafaeli, E.,Bernstein, D. P., Young, J. (2013). Şema terapi- ayırıcı özellikler. (Vol. 2)(M.
Şaşıoğlu, Trans.). İstanbul: Psikonet Press. (Original work date 2011.)

Shaver, P. R., Schachner, D. A., & Mikulincer, M. (2005). Attachment style, excessive
reassurance seeking, relationship processes, and depression. Personality and Social Psychology
Bulletin, 31(3), 343-359. doi:10.1177/0146167204271709

19
Sharpsteen, D. J., & Kirkpatrick, L. A. (1997). Romantic jealousy and adult romantic
attachment. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 627-640. doi: 10.1037/0022-
3514.72.3.627

Simpson, J. A. (1990). Influence of attachment styles on romantic relationships. Journal of

Personality and Social Psychology, 60, 870-883. doi: 10.1037/0022-3514.59.5.971

Sokolski, D. M., Hendrick, S. S. (1999). Marital satisfaction. American Journal of Family

Therapy, 26(1), 39-49.

Stackert, R. A., & Bursik, K. (2003). Why am I unsatisfied? Adult attachment style, gendered
irrational relationship beliefs, and young adult romantic relationship satisfaction. Personality
and Individual Differences, 34(8), 1419-1429.

Tavakol, Z., Nikbakht Nasrabadi, A., Behboodi Moghadam, Z., Salehiniya, H., & Rezaei, E.
(2017). A Review of the Factors Associated with Marital Satisfaction. Galen Medical
Journal, 6(3), 197-207. https://doi.org/10.22086/gmj.v6i3.641

Tilden, T., & Dattilio, F. M. (2005). Vulnerability schemas of individuals in couples

relationships: A cognitive perspective. Contemporary Family Therapy, 27, 139-162.

Zimmer-Gembeck, M.J., & Ducat, W. (2010). Positive and negative romantic relationship
quality: Age, familiarity, attachment and well-being as correlates of couple agreement and
projection. Journal of Adolescence, 33, 879-890.

Yousefnejad Shievani, Maede & Pevastegar, Mehr Angiz. (2011). the relationship between
marital satisfaction & early maladaptive schemas in students. Research & knowledge in
psychology. 12th year. Vol. 2.

Yousefi, N., Etemadi, O., Bahrami, F., Fatehizade, M. A. S., & Ahmadi, S. A. (2010). An
investigation on early maladaptive schema in marital relationship as predictors of divorce.
Journal of Divorce & Remarriage, 51(5), 269-292.

Young, J., & Gluhoski, V. (1997). A schema-focused perspective on satisfaction in close

relationships. In R. J. Sternberg, M. Hojjat (Eds.), Satisfaction in close relationships (pp.81-90).
New York: Guilford Press.

Young J. E., Klosko J. S., Weishaar M. E. (2003). Schema therapy: A practitioner’s guide. New
York. The Guilford Press.

20
Young, J.E., Klosko, J.S. (2016). Hayatı yeniden keşfedin. (Vol. 8) (S. Kohen, D. Güler,
Trans.). İstanbul: Psikonet Press. (Original work date 1993.)

21