EXTRASE din La parentalité en questions - Perspectives sociologiques.

Raport pentru
Înaltul Consiliu al Populaţiei şi Familiei. Claude MARTIN, Director cercetare CNRS,
Centrul de Cercetare a Acţiunii Politice în Europa, IEP de Rennes, Director al LAPSS –
Ecole nationale de la santé publique, Aprilie 2003

INTRODUCERE
De mai mulţi ani, numeroşi actori ai vieţii publice, oamenii politici, bărbaţi şi femei,
mediile de informare, experţii, folosesc foarte mult noţiunea de parentalitate, neologism
derivat din adjectivul parental, ca traducere a termenilor anglo-saxoni „ parenthood ” sau
„parenting ”1, care desemnează condiţia de părinte şi practicile parentale. Această noţiune a
cunoscut diverse accepţiuni, însă rămîne relativ indefinibilă. Flexibilitatea sa reprezintă,
fără îndoială, unul din atuurile sale. Păstrîndu-şi în continuare semnificaţia neclară, ea
permite o mulţime de utilizări. Aşa se face că astăzi vorbim de „ mono parentalitate ”, de
„ parentalitate prin alianţă ”, de „ homo-parentalitate ” (Gross, 2000) şi de “ grand-
parentalité ” („parentalitate transgeneraţională” a bunicilor) (Attias-Donfut & Segalen,
2001) şi, astfel, de pluriparentalitate (Le Gall & Bettahar, 2001), pentru a arăta că locul
părinţilor poate fi ocupat în mod diferit, fie de un singur părinte, fie de un părinte
homosexual, fie de o multitudine, cu „ rol ” parental.
Am putea deci să ne întrebăm în ce scop a fost creat acest neologism aflat astăzi în prim
plan2. Ce aduce el în plus lexicului destul de bogat şi de complex al parentalului: tată,
mamă, paternitate, maternitate, maternal, parental. Ce simbolizează şi ce simptom descrie
această nouă expresie?

OBIECTIVELE ACESTUI RAPORT

Avînd în vedere limitele competenţelor noastre, atît ca sociolog al acţiunii publice, cît şi ca
sociolog al familiei, pentru acest raport ne-am propus un dublu obiectiv:
- pe de o parte, să încercăm să înţelegem mai bine termenii dezbaterii privind
parentalitatea, contextul în care s-a dezvoltat această expresie care permite astăzi nu
numai desemnarea funcţiilor şi a practicilor parentale, dar mai ales descrierea unei
noi probleme publice;
- de pe altă parte, să propunem un mod de abordare, sau mai bine de accepţiune a
acestei noţiuni din perspectivă sociologică, susţinînd punctul de vedere conform
căruia părinţii se formează ei înşişi pentru rolul lor de părinţi şi aria lor de
responsabilitate.

De fapt, apariţia acestei noţiuni în dezbare publică este în general semnul unui proces de
construcţie a unei noi probleme publice. Dacă vorbim astăzi de parentalitate o facem în
principal pentru că funcţia, rolul, locul şi practicile părinţilor pun probleme? Sau, mai
1
În Québec acest termen a fost tradus prin „parentage”. În contribuţia sa la opera intitulată “  La
pluriparentalité ”, Gérard Neyrand atribuie apariţia noţiunii de „parenthood” unui articol american din
1959 (Benedekt, 1959). În antropologie, am mai putea semnala de asemenea lucrarea lui Elizabeth
Goody (1982).
2
Am putea nota în acest sens publicarea recentă a mai multor lucrări pe această temă, printre care
enumerăm: Houzel D. (dir) (1999), Les enjeux de la parentalité, Paris, Erès ; Pourtois J-P. şi Desmet
H. (dir) (2000), Le parent éducateur. Paris, Puf ; Le Gall D., Bettahar Y. (dir) (2001), La
pluriparentalité. Paris, PUF ; Bruel A. et al. (2001), De la parenté à la parentalité, Paris, Erès ;
Quentel J-C. (2001), Le parent. Responsabilité et culpabilité en question. Bruxelles, De Boeck
Université ; Falconnet G., Vergnory R. (2001), Travailler avec les parents. Pour une nouvelle
cohésion sociale. Paris, ESF.
curînd pentru că, în loc să ne fi lansat în încercări de a defini mai întîi parentalitatea 3, ni s-a
părut mai util să delimităm cîmpul acestei dezbateri, să identificăm controversele şi
poziţiile actorilor implicaţi.

PARENTALITATEA CA ARIE DE RESPONSABILITĂŢI

Pentru a nu ne abate de la sensul comun, se consideră adesea că părinţii delegă o parte din
ce în ce mai mare din responsabilitatea lor unor instituţii terţe sau intermediare, mai ales în
virtutea dezvoltării statului-providenţă şi al serviciilor însărcinate să se ocupe de o
dimensiune sau alta a vieţii copilului: şcoală, servicii de sănătate, servicii culturale, servicii
şi acompaniament şcolar, profesionişti din domeniul familiei şi al educaţiei etc.

La aceasta se adaugă opinia conform căreia dezvoltarea locurilor de muncă pentru femei,
pe de o parte, şi instabilitatea familiilor şi a cuplurilor, pe de altă parte, au provocat, în ceea
ce priveşte copiii, un recul al funcţiilor de socializare asumate de adulţi. Astfel se vorbeşte
despre neimplicarea părinţilor, şi mai ales de neimplicarea taţilor. Dar se aminteşte de
asemenea şi despre implicarea femeilor în construirea unei cariere şi despre efectele pe care
aceasta le are asupra asumării sarcinilor de caring şi de educaţie, miza fiind concilierea
între viaţa de familie şi viaţa profesională.

Acest fascicul de fenomene convergea spre stabilirea unui diagnostic de deresponsabilizare

progresivă a părinţilor sau, în orice caz, de reducere a ariei responsabilităţilor lor specifice.
Aceştia erau şi mai puţin disponibili şi mai puţin apţi să îşi îndeplinească aceste sarcini,
roluri şi funcţii pe care părinţii şi le-au asumat în alte perioade istorice recente: mai ales
cele din „ cei 30 de ani gloriosi ” 4 în care acestea se îmbinau cu stabilitatea familială, cu
puternica diviziune a sexelor, cu locurile de muncă cu normă întreagă şi creşterea
economică.

Dar acestora li se mai adaugă şi alţi factori, cum ar fi cel pe care Robert Castel îl denumeşte
„ psihologizarea societăţii ” (Castel, 1981), cu răspîndirea aşa numitei „ vulgate psy ” şi cu
dezvoltarea noilor meserii legate de relaţii şi de familie. Aceşti profesionişti, al căror număr
a crescut continuu în ultimii treizeci de ani, au jucat un rol din ce în ce mai mare în
construirea referinţelor şi normelor în ceea ce priveşte rolurile parentale. Ei participă la
stabilirea obiectivelor de atins, a metodelor şi a treptelor de performanţă parentală. Se
vorbeşte de asemenea din ce în ce mai mult de „ competenţe ” parentale, şi chiar de
„meseria de părinte ”, ca şi cum ar fi posibil, de acum înainte, să se identifice nivelul de
aptitudine al fiecărui părinte în misiunea sa de socializare şi, în consecinţă, de a diagnostica
incompetenţa parentală, eşecul şi chiar iresponsabilitatea. Astfel, aceşti experţi şi „terapeuţi
in plină formă”, ca să reluăm expresia lui Castel, au contribuit, fără să vrea, la retragerea
părinţilor, arătînd cu degetul spre deficienţele funcţiei parentale şi prezentîndu-se ca
suplinitori care compensează şi îndreaptă aceste lipsuri. Trebuie să educăm nu numai
copiii, ci şi părinţii pentru ca ei să înveţe această „ meserie ”.

Ideea necesităţii încadrării, chiar limitării responsabilităţii parentale, nu datează însă de

astăzi. Într-o mare măsură, logica intervenţiei statului, de după Revoluţia franceză, a

3
Pentru definiţie, ne vom raporta la Houzel (1999) şi Neyrand (2000)
4
Expresia “30 de ani gloriosi” (les trente gloerieuses) se refera la perioada 1945-1975 din Franta,
caracterizata prin crestere si prosperitate economica, ca si prin absenta somajului (n. trad.).

1
constat în a face totul posibil pentru ca un copil să fie protejat în primul rînd de el însuşi, cu
noţiunea de minoritate care îi permite să acceadă la o formă de iresponsabilitate, dar şi de
părinţii săi, cărora statul le poate retrage autoritatea în cazul în care pun copilul în pericol.

Totuşi ideea că părinţii sînt „bineînţeles” primii răspunzători, primii preocupaţi de

activitatea pedagogică şi de socializarea copiilor lor este ea însăşi discutabilă şi discutată
de mai mult timp. Făcînd referire la P. Bourdieu şi J.-C. Passeron în “ La reproduction ”
(1970), F. De Signly propune o altă perspectivă de analiză care face din părinţi delegaţi.
„Numai faptul în sine că, în ţările occidentale, legea poate să limiteze intervenţia
părinţilor, şi chiar să le ia copiii, demonstrează că statul este cel care, în ultimă instanţă,
posedă copiii a căror responsabilitate o încredinţează, în condiţiile cele mai simple,
părinţilor lor biologici. (…) Acest lucru înseamnă că ceea ce denumim cu termenul de
delegare face trimiteri la o delegare de gradul doi, cea a părinţilor delegaţi care, într-un
fel, subcontractează activitatea pedagogică altor persoane sau instituţii”. (1996, pp. 93-
94).

Această problemă a capacităţii părinţilor de a-şi asuma răspunderea parentală a luat de

cîţiva ani o nouă turnură. În acest sens, este semnificativă mediatizarea semnării Convenţiei
Internaţionale a Drepturilor Copilului a ONU. Apărînd dezvoltarea drepturilor specifice
copilului, şi pretinzînd astfel înzestrarea acestuia cu o cetăţenie de care se îndepărtase
printr-o tutelă parentală excesivă, s-a ajuns la atacarea chiar a autorităţii parentale. A
intemeia dreptul copilului pe dreptul la protecţie şi pe posibilitatea de a fi considerat
iresponsabil, aşa cum s-a întîmplat timp de mai multe secole, le pare totuşi a fi insuficient
acestor noi ideologi ai drepturilor copiilor. Deci în cauză este poate consacrarea părinţilor
ca responsabili ai copiilor lor, cu riscul de a împiedica accesul copilului la drept legal.

Aria responsabilităţilor, după cum se vede, este supusă întrebărilor din toate părţile. Atunci
cînd unii invocă o dezangajare îngrijorătoare a părinţilor, ceilalţi vorbesc de incompetenţa
crescîndă a acestora, care necesită intervenţia specialiştilor. Ba mai mult, pentru unii
trebuie să se meargă pînă la capăt cu recunoaşterea copilului ca subiect de drept, şi astfel să
i se acorde accesul la o cetăţenie de drept şi de fapt, care să nu se substituie responsabilităţii
parentale.

În loc să se axeze pe definiţia externă a acestor responsabilităţi, formulată într-o oarecare

măsură de drept sau de specialişti şi experţi, demersul sociologic preconizat constă în a
înţelege ce cuprinde această responsabilitate a părinţilor, deci cu alte cuvinte în a lua în
serios punctul de vedere al părinţilor şi a asculta ceea ce au ei de spus despre rolul lor.

În fond, dacă este nevoie de un nou termen, este pentru a face o distincţie mai clară între
părinţi (tată şi mamă), deci cei care sînt denumiţi în primul rînd ca referire la rolul lor de
procreare sau de genitori (biologie), instituit prin drept legal, şi funcţia parentală, care, la
un moment dat, poate fi asumată de o multitudine de actori, fie ei genitori sau nu.
Parentalitatea, spre deosebire de paternitate, nu este deci o noţiune destinată exclusiv
genitorilor5. Ea este şi ceea ce arată în continuare Françoise Dekeuwer-Défossez, atunci
cînd face distincţie între parentalitate şi paternitate, evocînd caracterul de trăire împărtăşită
5
Antropologul E. Goody (1982) distinge, apropo de societăţile vest africane, cinci componente ale
parentalităţii: „concepţia şi aducerea pe lume, hrănirea, educarea, conferirea unei identităţi la naştere şi
garantarea accesului copilului la statutul de adult (accesul la bunurile materiale, la o meserie, la căsătorie
etc) (citat din Fine, 2001, p. 79).

2
în cotidian al paternalităţii: „Familia conjugală, cea care locuieşte sub acelaşi acoperiş,
are funcţii de parentalitate faţă de copiii pe care îi creşte, deci cărora le oferă mijloacele
materiale, educative şi afective pentru a deveni adulţi. Această funcţie este îndeplinită
indiferent de statutul juridic al acestor copii. Ea nu trebuie confundată cu paternitatea
care înscrie copilul într-o linie genealogică. Parentalitatea se poate schimba, se poate
cuveni succesiv sau simultan mai multor persoane. Paternitatea, ei bine, ea este mult mai
exclusivă.” (2001, p. 18).

CUM RĂMÎNE CU NUMELE DE PĂRINTE?

Pentru Agnès Fine, a vorbi de parentalitate este egal cu a-ţi pune următoarea întrebare:
„Cine este părinte? Cel care îşi dă genele sau cel care dă naştere? Cel care are grijă de copil
şi îl creşte? Cel care îi dă numele şi îi transmite bunurile sale? Atît de mult componente ale
paternalităţii, disociate în alte societăţi, dar care se regăseau pînă de curînd şi în societăţile
noastre. (Fine, 2001, p. 78).

Agnès Fine completează primul punct evocat de Claire Neyrinck, insistînd pe rolul crescînd
al „voinţei individuale în crearea paternităţii” precum şi în evoluţia statutului femeilor.
Astăzi, „cu toţii sîntem convinşi că formarea sau ruptura unui cuplu şi constituirea
descendenţei sale sînt o afacere personală: ne alegem numărul de copii, momentul în care
să îi avem, putem deveni părinţi cu un alt concubin, fără un concubin, putem deveni părinţi
chiar şi dacă sîntem sterili sau homosexuali”. (Fine, 2001, p. 69). Iată de ce, ea subliniază
existenţa unei „tensiuni între sînge şi dorinţă”. (ibid., p. 80).

Un prim exemplu de astfel de distincţie necesară între paternitate şi parentalitate, evocată

de Claire Neyrinck şi Agnès Fine (2000), este dat de paternitatea adoptivă; o paternitate
bazată pe prezumţia juridică. Părinţii adoptivi au ca particularitate faptul că nu sînt
genitorii, ci, în virtutea dreptului dat de lege, părinţii copilului. Aici importanţa rezidă din
faptul că ei îndeplinesc funcţia parentală, exercită o parentalitate şi trebuie confirmaţi în
această funcţie. Dar dincolo de această prezumţie juridică şi legală, de paternitate, care
înscrie copilul într-o descendenţă şi o genealogie dincolo de orice adevăr biologic, noţiunea
de parentalitate permite de asemenea să ţinem cont de cei care joacă un rol parental, mai
mult sau mai puţin permanent sau regulat, şi a căror legitimitate nu se bazează pe un statut
sau o poziţie juridică, ci pe o competenţă. Ei îndeplinesc funcţia de părinţi, dar adesea nu
au nici un fel de legătură cu paternitatea copilului.6

Bunicii reprezintă una din figurile care pun sub semnul întrebării frontierele paternităţii şi
parentalităţii. De fapt, dacă bunicul (bunicul bărbat, în sensul de noul companion al mamei,
sau bunica în calitate de nouă parteneră a tatălui) nu are, din punct de vedere al statutului
juridic, nici o legitimitate (cu excepţia cazului în care s-a procedat la o adopţie simplă a
copiilor partenerului sau partenerei sale), dacă el rămîne în esenţă, juridic vorbind, un străin
pentru aceşti copii la a căror creştere participă, nu e mai puţin adevărat că el adesea joacă
un rol parental, ceea ce înseamnă că el cultivă zilnic un tip de relaţii atît afective, cît şi
morale, încadrate unei poziţii generaţionale, dar şi practici de socializare care ţin de o
legătură parentală sau cvasi parentală (Le Gall & Martin, 1993).. În esenţă, acesta îşi asumă
o anumită formă de parentalitate. Această funcţie parentală, pe care o ocupă şi şi-o asumă,

6
Ca în exemplul cu plasamentul familial (Cadoret, 2001)

3
va fi cu atît mai legitimă cu cît va face trimitere la o competenţă dobîndită şi recunoscută
de mediul în care trăieşte.

Gérard Neyrand reia şi el ideea de „prezumţie juridică”, dezvoltată deja de Irène Théry
(1993) şi face apel la exemplul adopţiei, dar şi la fertilizarea asistată medical, pentru a face
distincţie între componentele diverse ale parentalităţii: biologicul, socialul şi psihologicul.
„Modelul original al paternalităţii înglobează, de fiecare dată în mod specific, trei registre
care iau parte la domeniul mai vast al celui parental: registrul alianţei, registrul filiaţiunii şi
registrul socializării… În acest model original, cele trei registre se împletesc în jurul
persoanei părinţilor care constituie suportul biologic, socio-juridic şi concret laolaltă.
Adopţia scurtcircuitează registrul alianţei prin reproducţie, înlocuind părinţii biologici lipsă
cu una sau mai multe persoane care doresc să se afilieze copilului şi să aibă grijă de el.
Adopţia demonstrează clar că pentru a exista parentalitate nu e nevoie de o alianţă prin
reproducţie sexuată, deci pentru a fi părinte în dimensiunea sa socială şi practică nu e
neapărat nevoie să fii genitor, şi nici să fii într-un cuplu, sau să manifeşti preferinţe
heterosexuale… Etapa următoare depăşită de F.A.M. (fertilizarea asistată medical) este
chiar disocierea materialului biologic şi reintegrarea originilor prin prisma furnizată de
ştiinţă… Mama care poartă pentru ea un embrion care nu este al ei şi mama care poartă
pentru altcineva un embrion care este al ei, dacă ele devin mame biologice în mod diferit
nu dovedeşte că genitorii nu sînt părinţi. Că nu este de ajuns să fii genitor pentru a fi
părinte, aşa cum poţi fi părinte fără a fi genitor.” (Neyrand, 2001, p. 41-42).
(…)

PARENTALITATEA: EXPRESIE A DIVERSITĂŢII CONFIGURAŢIILOR PARENTALE SAU

ÎNGRIJORĂRII FAŢĂ DE TRANSFORMĂRILE FAMILIALE

Dincolo de aceste prime elemente de răspuns, am mai putea adăuga că noţiunea de

parentalitate ar putea reprezenta la fel de bine simptomele şi rezultatul transformărilor ce au
loc în prezent în familia contemporană, al complexificării traiectoriilor familiale. Aşa după
cum scria Alain Bruel: „familia trece prin transformări importante care se traduc prin
diversificare: formă clasică, cimentată sau nu prin căsătorie, perioade de monoparentalitate
aleasă sau suportată, reîntregiri mai mult sau mai puţin durabile etc. De unde şi dificultatea
înscrierii într-o continuitate necesară aducerii copilului la maturitate prin împletirea
funcţiilor materne cu cele paterne, încredinţate de acum înainte unor titulari care, atunci
cînd nu sînt în concurenţă directă, se succed” (Bruel, 2001, p. 52).

Atunci când „Familia” era organizată în raport cu familia nucleară şi legitimă: o familie
întemeiată pe căsătorie (statut), instituind în acelaşi timp locurile, rolurile, îndatoririle şi
obligaţiile părinţilor; o familie stabilă şi fecundă, cu o puternică diviziune a rolurilor
corespunzătoare bărbatului şi femeii, noţiunile de paternitate, de mamă şi de tată păreau a fi
suficiente. Dar odată cu transformările prin care au trecut structurile familiale, această
familie biparentală simplă este supusă întrebărilor din toate părţile, în decorul familial iau
loc actori noi, iar aceştia pot fi puşi să joace un rol în socializarea copiilor, în timp ce alţii,
dimpotrivă, îşi văd rolul diminuat, estompat şi chiar înlăturat. Deci complexităţii
traiectoriilor familiale îi corespunde o complexitate a locurilor şi rolurilor.

E posibil ca inventarea paternalităţii să fie o consecinţă directă a mutaţiilor ce au loc în

sfera şi structurile familiale de aproximativ treizeci de ani. Aceste noi configurări ale
familiei ar fi putut fi impune o reînnoire a lexicului paternităţii. Pentru a măsura ponderea

4
acestui argument, ar fi poate util să amintim aici pe scurt cîteva din elementele acestei
transformări. Dar vom vedea că importanţa costă poate mai puţin în faptul că familia s-a
schimbat decît în dificultatea de a interpreta cauzele şi mai ales efectele acestei schimbări.
Aici se află esenţialul acestei controverse.
(…)

Noţiunea de parentalitate se înscrie direct în această controversă. Dar apariţia sa este mai
ales expresia unei îngrijorări privind capacitatea părinţilor de a-şi asuma rolul şi de a face
faţă obligaţiilor. Deci, în esenţă, regăsim urme ale acesteia în dezbaterea ce a avut loc în
Franţa în anii 1980, referitoare la incivilitatea crescîndă a tinerilor; conform termenilor
acestei dezbateri, posibila cauză a acestei probleme ar fi putut fi incompetenţa şi/sau
iresponsabilitatea părinţilor.

Atît de intensă a fost această dezbatere după 1998 încît e greu să nu vedem în asta esenţa
condiţiilor care au dus la apariţia acestei noţiuni. Parentalitatea este înainte de toate
expresia uneia din problemele construite în această perioadă, şi care se enunţă aproximativ
după cum urmează: părinţii nu îşi mai asumă rolul, fie din cauza ideologiei libertine,
individualiste şi hedoniste, a prăbuşirii dimensiunii instituţionale a familiei (ceea ce pare
mai puţin credibil dacă observăm cererea de instituire care se manifestă în societate), sau
din cauza condiţiilor concrete de exercitare a rolului parental (timp disponibil pentru acest
rol, împărţirea sarcinilor casnice şi a celor legate de îngrijirea copiilor, presiune care se
exercită asupra vieţii cotidiene a părinţilor etc.).

PARENTALITATEA CA DISCURS DE ORDINE PUBLICĂ7

Franţa este traversată de mai mulţi ani de o resurgenţă a acestei tematici a iresponsabilităţii,
slăbiciunii şi abdicării părinţilor. Aşa cum scrie Jacques Faget în colecţia intitulată „De la
parenté à la parentalité ”: „Dacă discursurile politice, emisiunile de televiziune sau de
radio, articolele din presă abundă în această temă, ele o fac pentru a stigmatiza decăderea
rolului părinţilor în socializarea copiilor, aceşti copii pe care îi considerăm „sălbatici” şi
care nu au primit ca moştenire codurile culturale care să le permită să se comporte în
societate. Indiscutabil, discursul despre parentalitate este un discurs de ordine publică”
(Faget, 2001, p. 70).
(…)

Important este pentru noi acum să amintim climatul în care se structurează şi se

organizează dezbaterea asupra consecinţelor transformărilor familiale din ultimii ani, nu
însă fără a aminti cîteva din argumentele secolului al XIX-lea. Astfel, de exemplu, departe
de a vedea în dreptul la divorţ, semn al unei cuceriri şi al unei emancipări a jugului
conjugal şi familial la care s-au supus mai mulţi indivizi, soluţia pentru cei care suferă şi
care îşi văd copiii crescînd în conflict conjugal şi în absenţa dragostei, creşterea numărului
de divorţuri şi, consideră unii, banalizarea acestuia provoacă din nou temeri şi trezesc la
viaţă noi demoni, în legătură cu consecinţele devastatoare ale acestei logici de emancipare
şi de căutare a unui trai mai bun. La fel ca în timpul lui Frédéric Le Play, se pare că
menţinerea ordinii sociale trece prin restabilirea ordinii familiale sau al unei anumite ordini
familiale.

7
Redăm această formulare a lui Jacques Faget

5
Regăsim deci ceea ce descria Jacques Donzelot (1977) la mijlocul anilor 1970 în “ La
police des familles ” (Politia familiilor), unde avansa ideea conform căreia „criza familiei”
era mai puţin o realitate şi mai mult un vicleşug al societăţilor liberale cu scopul, pe de o
parte, de a reduce puterea familiei (în raport cu modelul patriarhal al vechiului regim) şi, pe
de altă parte, de a o face să poarte o responsabilitate mai mare într-o „dublă mişcare de
incriminare şi de valorizare a familiei. Suspectată că trece prin greutăţi, familia se erijează
în acelaşi timp ca o condiţie exclusivă a bunăstării fiecăruia, finalizată ca loc al adevăratei
fericiri, al reuşitei copiilor şi al realizării de sine” 8. În principiu, polarizîndu-ne din nou
atenţia asupra efectelor crizei familiei, vom face astfel pentru a supra responsabiliza familia
ca loc de promovare a indivizilor şi a fericirii şi deci, in caz de eşec, ca sursă a problemelor
sociale. În felul acesta, vom putea spune ca familia este prima vinovată şi că poliţia
familiei este singurul garant al corectării acestei incompetenţe familiale. Astfel, prin
ipoteză, s-ar putea efectua operaţiunea care constă în extragerea unui fascicul complex de
factori explicativi ai problemelor sociale, o variabilă aparent determinantă „într-o primă
etapă”, structura familială, istoria familială, traiectoria familială ….

Ştiinţele sociale, şi în special sociologia, ar putea oare să tacă în faţa escaladării acestui
climat de insecuritate şi al conexiunii atît de uşor şi de repede stabilită între contextul
familial şi cel delincvenţional? Cu siguranţă nu. Dar interpretarea acestora pare slabă în
comparaţie cu cea dată de mass media, într-o ambianţă generală de culpabilizare, de căutare
a unui ţap ispăşitor şi de întoarcere în forţă la Blaming the victim (Ryan, 1971).
(…)

În principiu, în ceea ce priveşte cunoştinţele disponibile, „factorii socio-economici se

dovedesc a fi într-adevăr cei mai importanţi factorii în producerea delincvenţei, dar în mod
indirect prin deteriorarea capacităţilor de control a părinţilor şi mai ales a taţilor”
(Mucchielli, 2000, p. 141). Dar nu asta este ceea ce se reţine din discursul obişnuit care,
din cauza necunoaşterii vieţii din aceste căsnicii nereuşite, confundă teama, ura, supunerea,
deprinderea cu neglijenţa sau abdicarea părinţilor. „În virtutea acestei abdicări, ar trebui să
ne întrebăm dacă unii părinţi mai au încă posibilitatea exercitării unui control
corespunzător atîta timp cît duc o existenţă dificilă” (ibid., p. 142).

CONSTRUCŢIA SENTIMENTULUI DE RESPONSABILITATE PARENTALĂ

(…) Problemele cărora ne propunem să le acordăm atenţie sînt următoarele: Ce consideră
un părinte ca fiind efectiv relevant pentru aria sa de responsabilitate şi cum evoluează acest
sentiment în funcţie de configuraţiile familiale sau de mediile sociale? Ce este el gata să
delege, să sub-contracteze, cu sau fără control, unor agenţi intermediari, şi pe ce bază, în
funcţie de ce raţionamente şi principii? Cum s-ar putea interpreta distanţa dintre modelele
primite sau moştenite, între „figurile parentale”, pe care ni le transmit adulţii atunci cînd îşi
evocă propria copilărie, şi modelele şi practicile pe care tind să le pună în practică? Este
oare vorba despre o evoluţie în condiţiile „doctrinelor educative”, cu rupturile
generaţionale sau, ca să fim mai prozaici, de un ansamblu de constrîngeri cărora părinţii le
fac cu greu faţă şi care îi determină sa structureze acest cîmp de responsabilitate parentală
într-un mod diferit faţă de cel pe care ei înşişi l-au cunoscut în copilărie?

Această predispoziţie teoretică consideră că aria de responsabilităţi parentale nu este numai

rezultatul unui conţinut normativ stabilit sociologic, al unui ansamblu de prescripţii sociale,

8
J. Donzelot (1999) : « La police des familles, suite », Informations sociales, n. 73-74, p. 136-143

6
codificate adesea cu ajutorul „obligaţiilor legale”, şi nici expresia unică a prescripţiilor
sociale retransmise de către experţi, ci este rezultatul unui proces complex de construcţie în
care sînt luate în consideraţie atît conţinutul de socializare şi modelele transmise în timpul
primei socializări, şi ajustarea acestora pe parcursul construcţiei conjugale, apoi trecerea la
stadiul parental, dar şi ansamblul de constrîngeri de care părinţii să ţină seama pentru a fixa
natura şi nivelul contribuţiei lor şi al celorlalţi parteneri sau subcontractori.

Pentru a continua în acelaşi sens, trebuie să încercăm să reperăm aria „delegabilului” şi a

„figurilor de delegare” în materie de socializare a copiilor. Sectorul cel mai bine cunoscut,
se pare, priveşte raportul dintre „familie, părinţi şi şcoală”, în măsura în care aceasta
reprezintă de multă vreme un cîmp legitim de intervenţie publică ce contribuie la
construcţia identităţii şi a cetăţeniei. Părinţii şi şcoala reprezintă producători legitimi de
socializare. Dar şi multe alte aspecte ale vieţii cotidiene a copiilor sînt influenţate de aceste
încercări de delegare: timpul liber, recreerea, sănătatea, formarea morală, informarea
socială etc Cum oare concept părinţii această coproducţie a socializării cotidiene, fie că
este vorba despre ceea ce face un baby-sitter cu copiii săi, sau despre animatorii socio-
culturali din perioada vacanţelor, sau de bunici, prieteni, asistenţi maternali sau personalul
din grădiniţe etc.? Pînă în ce punct am putea spune că părinţii tind să „controleze” sau, mai
bine spus, să supervizeze aceste practici de co-socializare? Îşi pot ei oare alege co-
producătorii sau aceştia se impun sub efectul urgenţei, sau al necesităţii şi/sau al
disponibilităţii?9

O astfel de perspectivă de cercetare se bazează în esenţă pe maniera în care se construieşte

şi se ajustează reprezentarea a ceea ce acoperă responsabilitatea părinţilor, ţinîndu-se în
acelaşi timp cont atît de modul în care adulţii sînt impregnaţi cu un „model educativ”,
moştenirea propriei socializări, model pe care încearcă să îl reducă sau, dimpotrivă, să îl
emancipeze, cît şi de ajustarea acestor principii sau modele transmise pe perioada
construcţiei conjugale, apoi pe parcursul vieţii familiale. Aceste principii se ajustează în
cursul timpului odată cu practicile părinţilor faţă de copiii lor, ţinînd cont de variaţia
acestor reprezentări şi practici în funcţie de mediul social, de modul de depistare a unui alt
determinant esenţial: gradul de constrîngere în care părinţii îşi structurează practicile.

Aşadar, o astfel de reflecţie are mai exact ca obiect ceea ce am putea numi aria de
responsabilităţi parentale şi sarcinile care incumbă părinţilor în procesul de socializare a
copiilor lor. Una din mize este deci să înţelegem ce anume consideră părinţii ca fiind
relevant pentru responsabilitatea lor şi ce admit ei să „delege” sau să subcontracteze unor
terţi (apropiaţi, părinţi sau profesionişti externi din reţeaua lor de proximitate), ştiind că
este încă posibil ca ei să mai încerce să controleze sau nu practicile acestor terţi.
(...)

9
Acestea sînt doar unele din întrebările pe care ni le-am pus cu ocazia unei cercetări efectuate pentru
Institut de l’Enfance et de la Famille, la sfîrşitul anilor 1990. Atunci am ales în mod voit să ne axăm pe
familiile ai căror copii aveau vîrsta cuprinsă între 0 şi 13 ani, pentru a ne situa în momentul în care
responsabilitatea este apriori percepută ca fiind cea mai puternică. Opţiunea noastră a vizat familiile
„simple”, în sensul că am încercat să evităm evenimentele sau situaţiile care ar fi putut complica
considerabil construcţia sentimentului de responsabilitate parentală. Am îndepărtat deci situaţiile de
familii monoparentale sau reîntregite, dar şi cazurile de „cupluri mixte” în care membrii cuplului
aparţineau unor naţionalităţi, chiar culturi diferite. Familiile reţinute sînt deci mai curînd „familii
obişnuite” sau clasice. În acelaşi timp, am ales prin analogie să ne oprim asupra unor familii care să
permită aprecierea ponderii celor două variabile ce ni s-au părut importante, apartenenţa socială şi faptul
că unul şi/sau altul din părinţi era implicat pe piaţa muncii sau nu.

7
Pentru a avansa o astfel de perspectivă, trebuie deci să precizăm mai multe aspecte. Dacă
preferăm să vorbim de responsabilitate parentală, cum o definim pe aceasta? Trebuie, şi
dacă da, cum o distingem pe aceasta de obligaţiile sau de autoritatea parentală? Cine
defineşte rolul parental? Oare acesta nu depinde înainte de toate de inventarea unui anumit
sentiment care se regăseşte în copilărie: copilăria ca perioadă de dependenţă, de
neterminare, de potenţialitate? Care este locul dreptului sau drepturilor în enunţarea acestor
roluri şi misiuni parentale? Care este locul său în raport cu alte ştiinţe, cum ar fi cele
umaniste şi mai ales psihologia, în care, după cum bine se poate vedea, au devenit
predominante în construirea reprezentărilor sociale a ceea ce semnifică „parentalitatea”,
„rolul parental”, „copilăria” etc?

OBLIGAŢII, RESPONSABILITĂŢI, DREPTURI ALE PĂRINŢILOR ŞI COPIILOR

O persoană responsabilă este cineva care se denumeşte astfel şi care în acelaşi timp este
numită astfel sau care este considerată aşa. Noţiunea de responsabilitate presupune deci să
ţinem cont de cel care se obligă şi de cel obligat. „Individul este făcut responsabil de către
grupul care se consacră supunerii acestuia” (Henriot, 1985, p. 1022). Cel responsabil nu are
sens decît în raport cu cel care i-a impus această responsabilitate. În acest sens, am putea
estima, într-o primă abordare, că responsabilitatea parentală face trimiteri la îndatoririle şi
obligaţiile pe care statul şi alte instanţe legitime le impun părinţilor. Dar părintele este cel
responsabil în măsura în care acceptă autoritatea care îi este delegată prin această
responsabilitate. „Responsabil nu este decît cel ce se vrea astfel” (Henriot, 1985, p. 1022).

Pentru abordarea acestei noţiuni de responsabilitate, am mai putea face referire şi la

funcţiile intra-psihice propuse de psihanaliză care, prin „superego”, denumesc funcţia care
obligă sau care permite să înţelegem în ce măsură cel responsabil este actorul propriei
responsabilităţi: „formă de obligaţie gîndită, prin care subiectul îşi impune să facă ceea ce
crede că trebuie să facă pentru a deveni ceea ce crede că trebuie să fie” (Henriot, 1985, p.
1023).

Pentru a înţelege această noţiune în raport cu cea de obligaţie, trebuie într-un fel să
admitem că principiul dialectic care sugerează că nu există responsabilitate pur obiectivă,
externă, aplicabilă din exterior, şi nici responsabilitate în întregime subiectivă, fapt unic al
voinţei individuale. „Apăsarea care se exercită asupra unei fiinţe reduce la zero grupul
devenit tot unitar; avîntul sălbatic al unei voinţe pentru care totul pare permis: iată două
aspecte teoretice extreme ale iresponsabilităţii, de o parte şi de alta. Din cei doi poli
antitetici dar complementari ai domeniului, nici unul nu poate fi privilegiat, nici unul
sacrificat. Distrugerea polului subiectiv degradează situaţia sub forma unei constrîngeri
unilaterale. În absenţa unui pol obiectiv, asistăm doar la avîntul unei voinţe care neagă
orice jurisdicţie şi al cărei subiect se crede măsura tuturor lucrurilor.” (ibid).

Această producere internă şi externă de responsabilitate ne invită ca de acum înainte să nu

mai limităm definirea responsabilităţii la ceea ce ne spune dreptul şi să nu uităm că
părintele care se consideră responsabil participă şi el la această definire, poziţionîndu-se în
raport cu aceste prescripţii externe, pe care le consideră mai mult sau mai puţin legitime,
internalizînd, într-o măsură mai mare sau mai mică, ansamblului rolurile pe care şi le
asumă.
(…)

8
Responsabilitatea poate fi parţial retrasă părinţilor atunci cînd se stabileşte că ei, copiii, au
fost puşi în „situaţie de risc”. Dacă majoritatea părinţilor îşi păstrează autoritatea parentală
şi trebuie să fie de acord cu deciziile luate vizavi de copiii lor, nu este mai puţin adevărat că
ei nu îşi exercită singuri, uneori chiar deloc, majoritatea responsabilităţilor ce revin
celorlalţi părinţi. În astfel de cazuri, se poate fie apela la servicii care să se alăture familiilor
în practicile lor educative în mediu deschis, fie retrage copiii din aceste familii şi a-i plasa
în familii de primire sau în instituţii destinate acestui scop.
(…)

Dincolo de aceste diferenţe procedurale judiciare şi administrative, care limitează

responsabilitatea parentală, se percepe o concepţie juridică desprinsă din filosofia
drepturilor omului care consideră că un copil trebuie să acceadă la autonomie şi
responsabilitate în condiţiile unui proces educativ în care părinţii ocupă evident primul loc,
dar că se poate ajunge la înlocuirea sau asistarea acestora în caz de risc pentru copil sau de
eşec parental. Aceasta este tradiţia „ protecţiei copilului ” care permite, graţie noţiunii de
minoritate, să nu somăm copilul să îşi exercite drepturile el însuşi şi să îl putem considera,
pînă la un anumit punct, iresponsabil. Aşa după cum aminteşte Irène Théry, „ Incapacitatea
juridică nu este altceva decît dreptul la iresponsabilitate, deci la a nu fi supus îndatoririlor
care implică capacitatea” (Théry, 1992, p. 7). Totuşi, « minoritatea nu menţine copilul în
starea de „lipsit de drepturi”. Aceasta înseamnă că el este titular de drepturi încă de la
naştere, însă nu ştie să şi le exercite imediat şi desemnează pe cei care au puterea şi
îndatorirea să vegheze la respectarea drepturilor sale fundamentale” (Théry, 1996, p. 34).

Irène Théry consideră că această viziune a drepturilor copilului (şi implicit a

responsabilităţilor parentale), bazată pe ideea minorităţii juridice, este astăzi intens readusă
în discuţie. Ratificarea Convenţiei Internaţionale ONU a drepturilor copilului, din 1989,
într-un amestec de consens şi o indiferenţă (adoptată în unanimitate de … 12 reprezentanţi)
ar fi reprezentarea unei mişcări vizînd „eliberarea copiilor de sub dominaţia adulţilor”
(idem), de unde şi expresia de Kiddy Libbers sau de Children’s Liberationists care
denumeşte pe cei ce apără promovarea drepturilor copiilor şi care susţin că îi recunosc pe
aceştia ca „subiect” şi nu ca „obiect” al drepturilor.
(…)

Pentru Irène Théry, această ideologie este de asemenea şi o formă de banalizare a dreptului
care se substituie dreptului la protecţia „pseudo drepturilor psihosociale”. Eliberarea
copilului se obţine prin emanciparea de sub tutela parentală şi a tuturor celor care sînt
susceptibili de a-şi exercita autoritatea asupra lui, uitînd în mod fundamental că dependenţa
copilului se situează în altă parte, că ea este cu atît mai problematică cu cît are de-a face cu
condiţiile sociale şi economice ale părinţilor, într-o măsură mai mare decît cu excesul de
autoritate a acestora. Altfel spus, nu este suficient să îi proclamăm pe copii „subiecţi” sau
„cetăţeni”. Ar fi mult mai înţelept să ne concepem politicile vizînd copiii punîndu-le în
raport cu politicile sociale, a căror vocaţie este să trateze chestiunea inegalităţilor, fie că e
vorba despre cele ale adulţilor, sau de cele ale copiilor.
(…)

„Cum să nu vedem că ideologia drepturilor copilului vine aici în ajutorul uneia dintre cele
mai neliniştitoare tendinţe ale democraţiei noastre, cea care înlocuieşte dreptul care

9
concepe raporturile mutuale, cu „drepturile” care distrug aceleaşi lobby-uri ale categoriilor
pe care le reprezintă. Urmînd această pantă, justiţia se transformă într-un simplu cîmp de
înfruntare a raporturilor de forţe între individualismul unora şi individualismul altora”
(Théry, 1992, p. 28).

Fără a pretinde că am expus aici totalitatea întrebărilor ridicate de această abordare juridică
a responsabilităţii parentale, distingem cîteva nuanţe fundamentale. Responsabilitatea
parentală este rezultatul unei construcţii sociale în care intervin, în afara indivizilor
implicaţi, atît statul şi dreptul (cel puţin atîtă vreme cît sînt pecepute ca legitime), cît şi alte
instanţe, cum ar fi ştiinţele, şi în special cele umaniste, sau grupurile de presiune sau de
gîndire filosofică.

INVENTAREA SENTIMENTULUI DE COPILĂRIE ŞI DE PARENTALITATE

În opera sa, de acum clasică, intitulată L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien régime,
Philippe Ariès (1973) descrie maniera în care a evoluat concepţia despre copilărie şi
raporturile părinţi-copii începînd cu societatea medievală. Urmărind această evoluţie,
sîntem mai întîi frapaţi de relativitatea percepţiilor noastre contemporane şi de inventarea
relativ tardivă a acestei viziuni, care face din copil o fiinţă fragilă, incompletă, pe care
trebuie să o protejăm, sau, aşa cum considerăm mai recent, căreia trebuie să îi descoperim
tot potenţialul, deschizîndu-i lumea. Să conturăm repede acest proces.

În Evul Mediu, după cum spune Ariès, nu se face deloc distincţie între copilul şi adultul, pe
lîngă care merge în orice împrejurare. Aşa după cum scrie Ariès, copilul nu este deci decît
un „adult în miniatură” care munceşte, se distrează şi împarte viaţa aceeaşi viaţă cu adulţii.
Nu are nimic specific în afara taliei sale mici şi a slăbiciunii sale. Abia în secolul al XVI-
lea copilul începe să dobîndească o anumită specificitate şi să aibă activităţi specifice, cum
ar fi şcoala. Ariès califică acest prim sentiment al copilăriei ca „alintătură”, făcînd referire
la atitudinile adulţilor care se amuză de comportamentul şi de cuvintele copilului, într-un
fel aşa cum o fac cu un animal de companie.

Dar sentimentul copilului modern, putem spune, nu a apărut decît la sfîrşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, sub influenţa oamenilor bisericii şi al
medicilor. Ceea ce a ieşit atunci la suprafaţă, cel puţin în unele pături sociale, a fost ideea
de fragilitate morală şi fizică a copilului, de incompletitudine, de unde şi necesitatea de a-l
proteja, separîndu-l de lumea adulţilor, graţie în special şcolii, şi primindu-l mai călduros în
sînul familiei nucleare, reduse şi vigilente, care să îi permită acestuia să crească. „Ceea ce
este nou în secolul al XVII-lea este subcultura copilului, care însoţeşte un început de
specializare a educaţiei în instituţii rezervate încă unei slabe minorităţi” (Lemieux, 1996, p.
221).

Dacă între istorici există controverse categorice pentru a afla dacă acest sentiment de copil
a apărut chiar în această perioadă sau anterior acesteia, nu este mai puţin clar dacă
dezvoltarea cunoştinţelor medico-sociale, a sănătăţii publice sub forma igienismului din
secolul al XIX-lea, a primelor tehnici de naştere, cu formarea primelor moaşe, au jucat un
rol primordial în formarea sentimentului nostru de copil şi al vulnerabilităţii morale şi
psihice al acestuia. Chiar în acea epocă, s-a impus şi conceptul de utilitate a copilului
pentru colectivitatea publică, în paralel cu consolidarea statului modern (Rollet, 1990).

10
„Copilul este perceput prin prisma utilităţii sale viitoare pentru întreaga societate, ca soldat,
muncitor, colonist sau cetăţean. Colectivităţii îi revine sarcina de a-l îngriji, de a-l proteja,
într-un cuvînt, de a-l conserva ca pe un capital preţios „ (Rollet, 1991, p. 311). Este vorba
aici de un adevărat obiectiv de „salvgardare a copilăriei”, care prinde rădăcini în acea
perioadă.
(...)

În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea îşi face apariţia încetul cu
încetul această lume a copiilor separată de cea a adulţilor. Reducerea fertilităţii,
şcolarizarea şi introducerea ştiinţelor şi tehnicilor domestice aveau să antreneze o
transformare radicală a raporturilor dintre copii şi părinţi şi să impună modelul nuclear al
familiei, cu diviziunea rolurilor parentale, masculin şi feminin. Numeroasele instituţii şi
cunoştinţe savante, începînd cu preotul, trecînd prin învăţător şi terminînd cu medicul,
aveau să contribuie la definirea şi orientarea practicilor educative. Această difuzare a
cunoştinţelor în educaţie a avut totuşi efecte diferite în funcţie de mediile sociale, cu o
logică de control a practicilor populare şi o logică de protecţie a copiilor contra modelelor
vehiculate de părinţi şi, pe de altă parte, o promovare a modelului burghez al educaţiei
(Donzelot, 1977).

La mijlocul anilor 60, acest clivaj între modelele sau principiile educative ale diferitelor
medii sociale se adînceşte, cu, pe de o parte, în mediile populare, menţinerea unui model
tradiţional bazat pe autoritate, pe respectarea adultului şi diviziunea rolurilor sexelor, şi, pe
de altă parte, în păturile de mijloc ale celor cu diplomă, promovarea raporturilor de
egalitate în cuplu şi a unui stil educativ ce proslăveşte autonomia copilului, dialogul,
negocierea, revelarea potenţialului acestuia şi care ţine seama de experţi şi mai ales de
cunoştinţele psihologice.

Dezvoltarea acestui model egalitar, şi în plus orizontal, va pune, pe de o parte, problema

diviziunii rolurilor parentale între mamă şi tată, şi, pe da altă parte, cea a reproducerii sau
dimpotrivă distanţării de modelele educative ale părinţilor. Denise Lemieux evocă aceste
arbitraje în următorii termeni: „Opţiunile personale şi profesionale ale femeilor şi idealurile
de egalitate antrenează o redefinire majoră a rolurilor materne şi paterne. (…) Transmiterea
modelelor de educaţie moştenite este evocată de o parte din femei, care se declară
mulţumite de educaţia primită şi doresc să reproducă aceste modele pe care le redefinesc
ţinînd cont de noile condiţii de viaţă. Altele afirmă că au modificat, sau chiar au renunţat în
întregime la stilul educativ al părinţilor lor, considerîndu-l deficitar sau prea tradiţional
pentru a putea adopta modelele de ascultare şi de autonomie a copilului preconizate de
psihologie şi medicină” (Lemieux, 1996, pp. 227-228).

Această coproducere a copilului în interiorul familiei şi în exteriorul ei, prin şcoală şi

profesioniştii în problemele copilului şi familiei, va da părinţilor o funcţie principală: aceea
a înconjurării copilului cu afecţiune. Cum scrie Denise Lemieux: „Multiplicarea experţilor
în jurul copiilor contribuie la redefinirea rolului parental. (…) Importanţa afectivului în
legătura părinte-copil nu este un lucru nou, însă ea pare a invada întreaga scenă într-un
context în care nişte persoane, altele decît părinţii sau cei apropiaţi, acordă o parte din grijă
tinerilor” (Lemieux, 1996, p. 228).

11
De aici şi pînă la a considera că funcţia parentală se rezumă la această dimensiune afectivă,
multe din celelalte funcţii de caring, pe care şi le asumaseră înainte fiind preluate de alţi
actori, nu mai este decît un pas. Cu condiţia ca părinţii să nu ajungă să îşi definească rolul
prin ridiculizarea expertului sau al profesionistului: „Rolul parental, curios, pare să capete
fermitate şi contur, nu numai datorită faptului că tata şi mama sînt amîndoi furnizori de şi
angajaţi în activităţi identice pe lîngă copil, dar şi pentru că existenţa membrilor familiei se
derulează în mare parte în afara spaţiului domestic. Atunci cînd trebuie să stea faţă în faţă
cu specialiştii din jurul copilului, părintelui îi este greu să îşi afirme specificitatea, în afara
manifestării afectivului sau mimării rolului de expert” (9bid, p. 233).

François de Singly a consacrat o parte din lucrarea sa “ Le soi, le couple et la famille ”
(1996) trasării acestei noi configurări a rolului parental. Recurgînd la mitul lui Pygmalion,
el arată cum părinţii sînt responsabili de revelarea potenţialului copilului, prin crearea
condiţiilor propice actualizării acestui potenţial, de unde şi expresia de „familie
relaţională”. Postulatul este deci cel al unei personalităţi latente care, pentru a se revela, are
nevoie de ajutorul a unuia sau a mai multor apropiaţi. Orientarea pozitivă, explorarea
aptitudinilor copilului într-o mare diversitate de experienţe şi prin deschiderea către lumea
exterioară, negocierea cu acesta, cu respectarea individualismului şi a aspiraţiilor sale,
calitatea relaţiilor, sînt ingredientele acestei conduite parentale moderne.

Responsabilitatea parentală se deplasează deci de la apărarea unui model moral, ierarhizat,

impus de sus, de adult copilului, care dictează conduita ce trebuie urmată şi respectată, la
promovarea unui model în care sarcina părintelui este să reveleze talentele ascunse: „În
relaţia familială, chiar dacă copiii sînt crescuţi ca indivizi responsabili, se aşteaptă ca şi
părinţii să fie responsabili de destinul copiilor lor. De altfel, cel mai adesea i se propun
activităţi extraşcolare şi mai ales practici culturale. Muzica, pictura, teatrul, dansul, sportul
sînt considerate eficiente în descoperirea talentelor ascunse, sau în orice caz a înclinaţiilor
copilului puţin puse în valoare de către şcoală. Dezvoltarea acestui tip de activităţi …
reflectă o concepţie conform căreia una din funcţiile părinţilor constă în a oferi „deschideri
posibile” (1996, p. 110-111). „Încrederea trebuie să înlocuiască coerciţia” (ibid., p. 116).

În această reprezentare dominantă a funcţiilor parentale (dar şi conjugale), psihologia joacă

un rol major, propunînd un model educativ axat pe înflorirea personalităţii copilului. Totuşi
adesea părinţii sînt suspectaţi de a nu fi recunoscut „adevăratele” nevoi ale copiilor lor, de a
fi fost orbiţi de aşteptările lor, de incompetenţă sau de prea marea lor dorinţă de a face bine.
De unde şi acest apel febril la sfatul şi diagnosticul unui expert. La limită, prin definiţie,
părinţii nu sînt niciodată buni. Trebuie spus că legitimitatea expertului se bazează în mare
parte pe această punere în cauză a muncii părinţilor.

În afara dezvoltării „capitalului relaţional” („un mod de a demonstra public că individul

este el însuşi” (Singly, 1996, p. 129), producerea copilului trebuie totuşi să respecte şi un
alt criteriu: competenţa şcolară, ceea ce uneori poate obliga la arbitraje delicate, căci de
data aceasta este vorba de performanţă şi de concurenţă, şi nu neapărat de autonomie şi
fericire. În această dublă victorie a „autonomiei şi reuşitei”, familia pierde o mare parte din
legitimitatea şi prerogativele sale tradiţionale. Aşa cum scrie şi F. de Singly, nu mai este
vorba de capitalul economic deţinut de familie, asociat capitalului moral, care fixează
valoarea copilului. Pentru a continua descendenţa familială, copilul trebuie să dovedească,
prin el însuşi, că deţine anumite bogăţii, resurse, competenţe, care sînt validate de instituţii

12
exterioare familiei. Această din urmă este o instituţie care a pierdut, din această cauză, o
parte din autonomia sa relativă. Ea s-a aliniat altor instanţe sociale, şcoala care garantează
capitalul şcolar şi corpul de specialişti care garantează împlinirea copilului” (ibid., p. 129).

În universul anglo-saxon, se utilizează expresia de parenting skills, deci de „abilităţi

parentale” pentru a califica competenţele părinţilor (dorite de profesioniştii familiei). Chiar
dacă asistenţii sociali sînt perfecţi conştienţi că aceste competenţe sînt inegal repartizate în
societate, date fiind problemele de sărăcie şi de distanţare de condiţiile sociale, se pare că
recursul la această noţiune are ca principal efect transferarea responsabilităţii pentru aceste
probleme părinţilor, şi în special de către mame. Astfel, Jeanette Edwards, în urma unei
anchete asupra profesioniştilor în intervenţie familială, scrie următoarele: „Asistenţii ale
căror puncte de vedere le prezentăm sînt conştienţi, dată fiind experienţa lor cotidiană de
muncă, că inegalităţile dintre copii sînt din ce în ce mai importante şi că, pentru numeroase
femei, căile de ieşire din sărăcie se împuţinează. Obiectivul explicit al numeroşilor
profesionişti este reducerea acestor inegalităţi. Dar, se pare că această miză a inegalităţii,
văzută prin prisma noţiunii de abilităţi parentale, aduce un plus de responsabilitate, ceea ce
atrage dezaprobarea indivizilor, în cazul părinţilor şi în special al mamelor, reducîndu-se
astfel importanţa dezavantajelor sau inegalităţilor sociale sau economice… Acest proces
tinde să mascheze responsabilităţile bărbaţilor, ale celor care furnizează servicii publice,
deci şi cele ale statului”. (Edwards, 1993, p. 256). În principiu, rolul intervenienţilor sociali
care susţin că ei controlează şi ameliorează parenting skills, aceste abilităţile parentale, care
subevaluează chestiunea constrîngerilor în care se structurează practicile educative,
individualizîndu-i şi responsabilizîndu-i pe părinţi: Blaming the victims, cum spun anglo-
saxonii, referindu-se la opera lui Wylliam Ryan (1971).

În acest moment al deplasării responsabilităţilor familiale, se observă o intensificare a

diferenţelor între mediile sociale. În ciuda impunerii acestui nou model de parenting,
modern, orizontal, axat pe relaţional şi pe revelarea copilului, impus de specialişti, experţi
şi mass media, rămîne o foarte puternică inegalitate a impactului şi accesibilităţii acestuia,
în funcţie de mediile sociale.

O SOCIALIZARE DIFERENŢIATĂ ÎN FUNCŢIE DE CLASELE SOCIALE ŞI DE TIPURILE DE

COEZIUNE FAMILIALĂ

(…)
În lucrările lor, J. Kellerhals şi C. Montandon au testat ideea conform căreia există
realmente şi astăzi „tipuri de educaţie de clasă, deci stiluri educative foarte diferenţiate în
funcţie de ceea ce sînt părinţii, dacă sînt muncitori, învăţători, sau aparţin categoriilor
superioare de salariaţi din întreprinderi, etc., sau dimpotrivă, în societăţile numite
„postmoderne”, adolescenţilor din toate păturile sociale li se propune o pedagogie relativ
uniformă” (1991a, p.13). Ei au studiat deci, pe baza anchetelor cantitative, cum se declină
cele patru componente ale procesului educativ: obiectivele sau finalităţile părinţilor,
tehnicile lor pedagogice, rolurile lor educative şi coordonarea între agenţii educaţiei.
Urmînd atît abordarea structurală, prin acordarea unui rol central efectului apartenenţei
sociale, dar şi unor factori precum sexul copilului sau rangul său la naştere, cît şi o
abordare mai interacţionistă, chiar ecologică, ei au identificat trei mari stiluri educative:
unul pe care îl denumesc „maternalist”, al doilea „statutar”, iar pe al treilea „contractualist”.

13
Stilul „maternalist” pune un puternic accent pe acomodarea (adaptarea) copilului la lumea
exterioară, prin recurgerea atît la autoritate, cît şi la afecţiune, cu o puternică diviziune a
rolurilor sexelor şi un uz frecvent de autoritate şi de control. A doua grupă, numită
„statutară”, se înrudeşte cu prima prin aceea că şi în acest caz e vorba de acomodarea
copilului, de control şi de coerciţie. Nuanţa rezidă în totuşi în închiderea lor. Aceste familii
se caracterizează atît printr-o importantă distanţă între părinţi şi copii (la unii, chiar prin
lipsa activităţii de stimulare; iar la alţii, chiar prin lipsa unor activităţi comune între tată şi
copii), cît şi prin faptul că ele nu acordă decît o slabă recunoaştere rolului terţilor.
„Familiile cuprinse în acest angrenaj sînt foarte geloase pe posibila intruziune a terţilor,
păstrîndu-şi în acelaşi timp frontierele destul de rigide” (ibid, p. 205). A treia grupă este,
dimpotrivă, axată pe autoreglare şi sensibilitate. Aici ne aflăm foarte aproape de modelul
„familiei relaţionale”, evocate anterior de Singly (empatie, indiferenţiere relativă a
resurselor masculine şi feminine, mare deschidere către terţi). În mod evident, aceste trei
stiluri se declină în funcţie de mediile sociale. Ultimul este mai mult apanajul păturilor
medii ale celor cu diplomă, în timp ce primele se regăsesc cel mai adesea în mediile
populare, şi mai ales stilul „statutar”. Dar pentru a depăşi această lectură strict structurală a
efectelor de clasă asupra modelelor educative, autorii adaugă o altă dimensiune, mai
„interactivă”, corespunzătoare tipurilor de relaţie stabilite în sînul familie şi cu exteriorul.

Kellerhals şi Montandon stabilesc deci că stilurile educative variază foarte mult şi în

funcţie de tipurile de coeziune familială pe care le clasifică în patru moduri combinînd un
joc de două variabile descriptive ale funcţionării familiale: deschidere/închidere,
fuziune/autonomie. Astfel ei propun o distincţie între „familii paralele” ( închidere şi
autonomie), „familii bastion” (închidere şi fuziune), „familii breaslă” (deschidere şi
fuziune) şi „familii asociaţii” (deschidere şi autonomie). Intersectînd aceste trei tipuri ei
arată deci că stilul „statutar” este cel mai frecvent în „familiile bastion”, că stilul
„contractualist” este mai ales apanajul „familiilor asociaţie” şi că stilul „maternalist”, care
nu mai este egal repartizat, domină uşor în „familiile paralele”; „familiile breaslă” dezvoltă
un stil fie statutar, fie contractualist.

Astfel de demonstraţii există pentru a ne aminti ponderea anumitor variabile sociale

elementare. Astfel, autorii insistă, mai ales în concluziile lor, pe dimensiune „interactivă”,
„conceperea familiei”. Confruntînd perspectiva clasică cu determinarea socioculturală a
atitudinilor parentale, datele noastre ne permit să arătăm că educaţia copiilor ţine, poate în
primul rînd, de o anumită idee de familie” (Kellerhals, Montandon, 1991b, p. 243). În acest
sens, acest tip de lucrări vine în contradicţie cu cei care, ca şi F. de Signly, par a admite
generalizarea unui model postmodern, afectiv şi relaţional. Pentru Kellerhals şi Montandon
este necesar să se ţină cont de aceste probleme de diferenţiere socială.

O cercetare, veche deja, condusă de A. Percheron, asupra „domesticului şi politicului”

completează această discuţie (Percheron 1985). Ea pune sub semnul întrebării şi nuanţează
acest primat acordat clasei sociale şi face dovada unei idei suplimentare: aceea a
reproducerii de la o generaţie la alta, în funcţie de mediile sociale şi modelele de educaţie, a
conţinuturilor, normelor, valorilor şi atitudinilor propuse de părinţi. Această cercetare
cantitativă, începînd cu informaţiile datînd din 1975, bazată pe o analiză factorială, permite
identificare unui mai mare număr de tipuri de familie: în total opt.

14
Patru axe factoriale desenează conturul acestei tipologii: prima opune „tradiţia şi
modernitatea”: „La un pol, regăsim ataşamentul faţă de menţinerea fără vreo modificare de
ordin social sau moral, bazat pe instituţiile familiei, religiei, armatei, întreţinut prin virtuţile
unei educaţii riguroase, atribuirea de roluri fiecărei generaţii şi controlul capacitătii de
inovare a tinerilor. La celălalt pol, există acceptarea schimbării şi a unei noi ordini morale,
a unei societăţi deschise şi mai puţin riguroase în materie de moravuri şi educaţie.”
(Percheron, 1985, p. 845). Al doilea factor se opune partizanilor unei educaţii bazate pe
încadrare şi pe un control sever al copiilor sau, dimpotrivă, pe exercitarea autonomiei. Al
treilea factor se referă la gradul de deschidere sau de închidere al familiei faţă de reţeaua
largă sau îngustă de relaţii. Ultimul factor se referă la modurile de relaţie dintre părinţi şi
copii şi diviziunea rolurilor parentale.

A. Percheron regrupează apoi aceste opt tipuri de familie în trei grupe: „tradiţionaliştii –
rigorişti”, „moderniştii – rigorişti” şi „moderniştii – liberali”, apoi compară aceste tipuri şi
grupe în funcţie de apartenenţa socială, dar şi în funcţie de sistemele de valori, pentru a
ajunge la universuri culturale contrare, care nu se lasă reduse la variabile de apartenenţă la
grupuri socio-profesionale. „Rezultă de aici existenţa a trei dacă nu a doi poli culturali
puternic contrastanţi: un pol laic şi liberal, un pol tradiţional, un pol catolic (ibid., p. 862).

Dar aportul cel mai important al acestei anchete rezidă în analiza efectelor pedagogiei
parentale asupra formării normelor şi practicilor infantile. Si, de data aceasta, domină un
efect, cel al non-reproducerii. „Nici rigurozitatea şi nici educaţia cea mai strictă, nici
liberalismul cel mai consecvent, nu reprezintă gajul unei reproduceri perfect reuşite a
tuturor opiniilor şi atitudinilor familiale. Părinţii cei mai exigenţi eşuează în transmiterea
valorilor lor morale, dar reuşesc adesea să îşi formeze copiii după imaginea lor publică.
Părinţii cei mai liberali au copii la fel de sau mult mai liberali decît ei înşişi, dar adesea mai
de puţin de stînga… Nu părinţii sînt cei care se preocupă cel mai mult de educaţia copiilor
lor care înregistrează cele mai mari procente de reuşită în ceea ce priveşte transmiterea
normelor şi valorilor… În fine, gradul de transmitere între părinţi şi copii pare că datorează
mai mult categoriei valorilor şi normelor de transmis şi mai puţin tipurilor de organizare şi
de pedagogie familială” (ibid., p. 884).

O lectură prea intra-familială nu permite deci conştientizarea proceselor care duc la

reproducerea socială sau, dimpotrivă, la forme de ruptură intergeneraţionale. Pentru a
conştientiza acest fapt, trebuie să ne îndreptăm privirea chiar asupra efectului variabilelor
generaţionale, externe familiei. „În realitate, părinţii nu îşi transmit normele şi atitudinile
decît atunci cînd acestea urmează sensul evoluţiei moravurilor societăţii, şi cînd proiectul
parental se regăseşte astfel susţinut de acţiunea unui ansamblu de alţi agenţi de socializare”
(idem). Dacă efectele de ordin structural (apartenenţă socială şi culturală) trebuie luate în
consideraţie pentru înţelegerea a ceea ce acoperă rolul parental, este deci probabil să
întîlnim şi alte variabile la fel de importante şi de valoroase.

Pentru a lua măsura acestei combinaţii între reproducerea modelului, ruptura

intergeneraţională şi reconstrucţia sistemului de referinţă, în ceea ce priveşte rolul parental,
vom menţiona o altă anchetă, întreprinsă în Marea Britanie de către Janet Finch (1989) şi
publicată sub titlul Family obligations and social change şi continuată de Jennifer Mason
(9913) în lucrarea intitulată Negociating family responsibilities. Dincolo de interesul
remarcabil al trecerii de la chestiunea „obligaţiilor” la cea a „responsabilităţilor” , de la o
carte la alta, aceste cercetări britanice avansează ideea insuficienţei unei abordări axate pe

15
norme şi prescripţii externe, pe obligaţii familiale şi parentale, de susţinere reciprocă, dar
insistă mult pe fenomenul de construcţie relaţională a acestor norme, în sînul interacţiunilor
familiale. În principiu, se pare că nu există „drept de tragere la sorţi”, ca să spunem aşa, a
membrilor paternităţii, un fel de drept la întrajutorare predeterminată, ci mai mult o
construcţie cît se poate de relaţională şi progresivă de angajamente reciproce, pe care se
bazează agenţii în alegerea lor de întrajutorare şi susţinere.

Astfel, de exemplu, este insuficientă cunoaşterea reţelei de paternitate a unui individ şi a

relaţiilor cu fiecare membru al acesteia, pentru a prezice dacă el va cere şi/sau va primi
ajutor sau susţinere din partea acestei reţele. În mult din cazuri, el nu va apela la aceasta
decît în ultimă instanţă. Dacă efectele variabilelor structurale, cum ar fi mediul social,
genul, ocupaţia socio-profesională, nivelul resurselor, apartenenţa etnică ar putea juca un
anumit rol, ele nu sînt suficiente pentru a putea conştientiza practicile şi reprezentările
actorilor, legate de legăturile şi posibilele lor surse şi obiective de susţinere. Conform
acestor cercetări, pentru a înţelege cum sînt structurate practicile de întrajutorare în
paternitate, este mult mai util şi mai pertinent să ne îndreptăm atenţia asupra susţinerilor
primite şi acordate în trecut, asupra istoriei schimburilor, darurilor şi datoriilor acordate şi
contractate în cursul istoriei relaţionale.

Ideea de regulă, de obligaţie de susţinere morală nu pare a fi propice conştientizării

practicilor şi reprezentărilor. Pentru a se mobiliza faţă de apropiaţi persoanele intervievate
au făcut puţin referiri la obligaţiile lor legale. Altfel spus, responsabilităţile în paternitate nu
sînt cu adevărat fixate dinainte. Nu există drept la susţinere, ci mai curînd un proces
relaţional în care ideea de susţinere ajunge să se construiască după voia interacţiunilor
dintre indivizii respectivi. Acesta este un proces de negociere în doi (sau mai mulţi) în care
indivizii dau şi primesc, oferind un ajutor în schimbul altuia, menţinînd în acelaşi timp un
nivel adecvat de interdependenţă reciprocă. Rezultatul acestui proces este că indivizii ajung
să se implice într-o asistenţă reciprocă. În principiu, responsabilităţile se produc, se
creează, şi nu decurg automat din relaţiile specifice.” (1993, p. 167). Rezultatele lui Finch
şi Mason ne îndreaptă deci mai mult către o analiză a procesului de construcţie a
angajamentelor reciproce decît către o analiză a obligaţiilor construite pe scara societăţii
sau pe scara grupurilor de apartenenţă.

În domeniul care ne interesează aici, cel al responsabilităţilor parentale, pare rezonabil să

ne întrebăm cum se dezvoltă un anumit sens al responsabilităţii pe parcursul existenţei,
odată cu variaţiile ce au loc în funcţie de mediile sociale, de sexul părintelui, de numărul de
copii, sexul acestora şi rangul lor la naştere etc. Trebuie deci să adoptăm o concepţie mai
fluidă, mai evolutivă a efectului variabilelor de apartenenţă socială sau al efectelor
structurii sociale pentru a putea integra dimensiunea dinamică, procesuală, interactivă a
construcţiei sensului şi/sau sentimentului de responsabilitate.

A FACE SAU A PUNE PE ALTCINEVA SĂ FACĂ

În principiu, pentru a aborda acest proces de construcţie a sentimentului de responsabilitate
parentală, trebuie să se urmărească mai multe dimensiuni sau axe de reflexie în acelaşi
timp:
1. Prima se axează pe problema rolului unui anumit număr de variabile structurale clasice
în definirea a ceea ce acoperă responsabilitatea parentală pentru actorii implicaţi: mediul
social de origine, nivelul studiilor, profesiunea exercitată, mono activitatea sau activitatea

16
dublă a părinţilor, dar şi efectul sexului părintelui, al numărului de copii. Această primă
direcţie de cercetare este deosebit de sensibilă la ideea reproducerii diferenţiale a modelelor
parentale moştenite ale primei socializări. Pentru a le însuşi, ar trebui de exemplu să
înţelegem modul în care părinţii au fost ei înşişi socializaţi, precum şi percepţia pe care o
au a posteriori despre modelele educative ce le-au fost propuse de proprii părinţi.
2. A doua axă de analiză se bazează pe ideea de „construcţie” a sentimentului de
responsabilitate parentală pe parcursul ciclului de viaţă. Va trebui atunci să ţinem cont de
variaţiile, aranjamentele, negocierile, de deplasările sensului acestor responsabilităţi în
funcţie de un anumit număr de evenimente centrale din viaţa familiei. Prima dintre acestea
este bineînţeles întîlnirea conjugală. Integrarea conjugală se bazează de asemenea pe
această confruntare referitoare la ceea ce unul sau altul consideră ca rol parental. Cum se
efectuează ajustările între modelele sau referenţialele unuia sau ale altuia? Există oare
vreun arbitraj, vreo discuţie privind aceste abateri sau contradicţii, sau, dimpotrivă, acestea
fac obiectul unui pact tacit şi implicit? Dar principalele evenimente susceptibile să ducă la
evoluţia acestor reprezentări sînt desigur naşterea copiilor şi confruntarea „în realitate” a
funcţiei parentale. Odată deveniţi „părinţi”, indivizii îşi ajustează doctrinele la situaţiile
concrete şi la imperativele materiale neanticipate. Cum se ajustează responsabilităţile
parentale (eventual idealizate) acestor situaţii neprevăzute ale vieţi cotidiene? La fel, cum
se exercită aceste responsabilităţi parentale de manieră diferenţiată în funcţie de sexul
copilului, sau chiar al rangului acestuia?
3. A treia axă a analizei se bazează pe delegarea acestei responsabilităţi unor terţi. Cum
ajung părinţii să delege unele din sarcinile lor de socializare, de educaţie şi de caring unor
terţi, şi, dacă o fac, ce sarcini delegă şi cui? Cum se face această delegare? Este vorba
despre o delegare parţială sau totală, de o delegare controlată sau nu? Cum se face că şi alţi
factori, în afară de doctrina educativă sau de modelul de responsabilitate parentală, intervin
în aceste practici de delegare (existenţa sau insuficienţa unei oferte de delegare,
constrîngerile financiare, contrîngerile de timp, constrîngerile morale etc.)? Care sînt
registrele existenţei copilului care fac obiectul acestor practici de delegare: activitatea
şcolară, recreerea, sănătatea, formarea morală etc.? Oare astfel părinţii delimitează o zonă
incompresibilă de responsabilitate: ce înseamnă asta şi cum variază ea în funcţie de mediul
social?
Traducere in limba romana de Daniela Constantin
Rapport complet disponible en pdf et rtf http://www.ladocumentationfrancaise.fr/brp/notices/034000552.shtml

17