DREPTUL UNIUNII

EUROPENE
ÎNCEPUTURILE PROCESULUI
DE INTEGRARE ÎNTR-O
EUROPĂ UNITĂ

cursul 1
 Temele analizate:

1. Primii paşi către integrarea europeană

2. Conjunctura economică, socială şi politică de după Al Doilea Război
Mondial
3. Începerea procesului de integrare
4. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.)
5. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice (C.E.E.A.)
 1. PRIMII PAŞI CĂTRE
INTEGRAREA EUROPEANĂ

Integrarea, în accepţiunea folosită în

Uniunea Europeană, este un proces
complex care îşi propune înglobarea,
armonizarea din punct de vedere
economic, social şi chiar politic într-o
uniune de state, a tuturor acelora care
acceptă şi vor să dezvolte împreună valori
comune, fără pierderea identităţii
naţionale, culturale şi spirituale.
Sfârşitul Primului Război Mondial, cu
inevitabila retrasare a graniţelor pe
continent, a constituit prilejul pentru
lansarea ideii de unificare.

Perioada dintre primul şi cel de al doilea

război mondial poate să fie caracterizată
ca o încununare a „aspiraţiei spre pace” a
popoarelor, care a dat de naştere unei
„conştiinţe europene”, ca efect al temerii
profunde faţă de pericolul declanşării unei
noi conflagraţii pe întregul continent.
 Dorinţa de unificare care s-a născut în viziunile unor
intelectuali şi oameni politici din elita acelor vremuri, poate
să fie semnalată pe trei paliere.

 Un prim palier era format din cei care şi-au dorit o

integrare profundă, o adevărată unificare a popoarelor din
vestul şi centrul Europei, care propuneau crearea unei
federaţii de state, proiect ce presupunea renunţarea
la o parte din prerogativele de suveranitate.
• Proiectul a fost lansat de contele austro-ungar Richard
de Coudenhove-Kalergi, care în anul 1922 a publicat la
Viena „Manifestul Paneuropa”, iar în anul 1926, tot la
Viena, a organizat Congresul pentru constituirea Uniunii
Paneuropene.
• Mai evoluată a fost ideea danezului Heerfordt, care
propunea în lucrarea „Europa communis” constituirea unei
federaţii europene, de genul unui stat federal cu instituţii
comune, iar în plan economic lansa ideea unei uniuni
vamale.
 Pe un al doilea palier pot să fie aşezaţi cei
care propuneau doar constituirea unei
organizaţii de cooperare statală
regională în cadrul Societăţii
Naţiunilor, care urma să se întrunească
periodic în cadrul unor conferinţe.

Ideea a fost susţinută de ministrul de

externe al Franţei Aristide Briant, care
făcea precizarea că o astfel de organizaţie
„nu ar trebui să atingă suveranitatea nici
uneia dintre naţiuni”, rolul său fiind acela
de forum prin mijlocirea căruia urma să se
asigure o mai bună cooperare între statele
europene.
 Un ultim palier îl are ca reprezentat pe Louis
Loucheur, care propunea ca statele europene
să îşi coordoneze producţia în cadrul unei
ligi economice „fondată pe termenul de
Statelor Unite ale Europei”, având ca punct
central economiile din Franţa şi Germania.

Această iniţiativă a dus la crearea de carteluri

internaţionale în rândul producătorilor din
principalele industrii europene, cum ar fi oţelul,
fonta, aluminiul, electricitatea sau cimentul.
2. CONJUNCTURA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ŞI
POLITICĂ DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL
Ideea unificării europene care a fost lansată pornind de
la o serie de învăţăminte trase de pe urma Primului Război
Mondial nu a putut fi finalizată din cauza politicilor
imperialist-expansioniste ale unor puteri europene şi
teoriilor naţionaliste care se vehiculau în acele vremuri
Dacă la acestea se mai adaugă lipsa de cooperare, de
apreciere realistă a unor noi doctrine politice şi militare,
conservatorismul şi inconsecvenţa unor oameni politici,
precum şi efectele Marii Crize cu care s-au confruntat
economiile statelor europene în anii 1930, se poate
concluziona că toate aceste cauze au avut ca efect stoparea
iniţiativelor de unire, care puteau să aducă progres şi
bunăstare pe continent, dar au creat în schimb premisele
unui dezastru economic şi social ce avea să târască
întreaga lume într-un nou conflict militar, care se va dovedi
a fi mai distrugător decât primul.
 Păstrând ordinea evenimentelor istoriei moderne,
tabloul sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale
ne arată o Europă răvăşită, în care începutul
reconstrucţiei a coincis cu momentul declanşării unei noi
confruntări, ce se va derula de acum între fostele
combatante, Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică, fiecare dornică să-şi impună influenţa politică,
economică şi militară asupra celorlalte state vlăguite de
efortul războiului.
Pornind de la experienţa celor două războaie şi fiind
conştienţi că relansarea europeană nu se va putea
realiza decât printr-un efort comun cu ajutorul celei mai
mari puteri economice şi militare care era Statele Unite
ale Americii, oamenii politici au înţeles că singura şansă
de refacere economică, militară şi politică era realizarea
unei Europe unite şi libere, o astfel de uniune
reprezentând în acelaşi timp şi o garanţie în contextul
nevoii de a menţinere păcii pe continent.
 În sensul celor de mai sus, revenind asupra unui plan mai
vechi pe care l-a făcut cunoscut încă din anul 1942 într-un
memorandum adresat primului ministru de atunci Anthony Eden,
Winston Churchill, devenit prim ministru, a susţinut ideea unificării
europene într-un discurs pe care l-a ţinut la data de 19 septembrie
1946 la Universitatea din Zurich, unde expunându-şi poziţia cu
privire la viitorul Europei a spus: „Noi trebuie să creăm ceva de felul
Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al
Europei. Dacă la început nu toate statele vor să intre în uniune,
trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi a uni acele state care o
doresc şi o vor’’.

Ideea unificării relansată de primul ministru britanic a generat

imediat o serie de mişcări pro-uniune, dintre care amintim: Uniunea
Parlamentară Europeană, Mişcarea pentru Europa Unită, Uniunea
Europeană a Federaliştilor, Uniunea Paneuropeană şi Mişcarea
Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, care în luna decembrie
a anului 1947 au constituit un Comitet Internaţional de
Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană.
 Punerea acestor proiecte în aplicare a
început să fie ameninţată de o nouă stare de
confruntare care a apărut între est şi vest,
generată de semnarea „Pactului de la
Varşovia” în anul 1945, iniţiativă ce a dus la
separarea potenţialului militar şi asigurarea de
garanţii de apărare doar pentru o anumită
grupare de state care se aflau sub influenţa
politică a Uniunii Sovietice, de eşecul
Conferinţei de la Moscova privind viitorul
Germaniei din data de 24 aprilie 1947 şi de
instituirea blocadei Berlinului în iunie 1949.
 În acest context, ideea unei uniuni a statelor
europene avea să fie precedată de o bogată
activitate internaţională de cooperare
economică, politică şi nu în ultimul rând militară.

1. În sectorul economic relansarea Europei

a început în anul 1947, când Statele Unite ale
Americii au propus prin intermediul secretarului
de stat, generalul George C. Marshall (5 iunie
1947), lansarea unui plan de ajutorare în valoare
de 13 miliarde dolari, numit după numele
iniţiatorului „Planul Marshall”.
 Drept urmare, în ziua de 12 iulie 1947 a fost
organizată la Paris Conferinţa de Cooperare
Economică Europeană la care au fost invitate să
participe toate statele de pe continent, eveniment care
şi-a propus să stabilească un inventar al priorităţilor şi
urgenţelor economice.
După o primă participare, statele din estul Europei
aflate în zona de influenţă a Uniunii Sovietice, la ordinul
acesteia, s-au retras de la lucrările Conferinţei refuzând
ajutorul, sovieticii temându-se că în acest fel puterea lor
de decizie şi influenţă în zonă va fi diminuată.
Ulterior, aceste state - Bulgaria, Cehoslovacia,
Republica Democrată Germană, Polonia, România şi
Ungaria, sub directa îndrumare a Uniunii Sovietice, au
semnat acorduri de ajutor economic reciproc
(COMECON).
 La data de 16 aprilie 1948 un număr de şaisprezece state semnează,
tot la Paris, Convenţia care consemnează constituirea Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică (OECE) - Austria, Belgia,
Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Suedia,
Elveţia şi Turcia, la care s-au adăugat şi zonele occidentale ocupate din
Germania precum şi teritoriul liber al Triestului.
Organizaţia şi-a propus: să coordoneze eforturile de redresare
economică ale statelor participante prin coordonarea politicilor lor
economice, să administreze ajutorul economic oferit de SUA, să emită
directive pentru stabilizarea economică şi monetară, să stabilească un cod
de liberalizare a schimburilor şi să instituie un sistem multilateral de plăţi
prin crearea unei Uniuni Europene a Plăţilor.

OECE va fi reformat la data de 14 decembrie 1960 şi înlocuit cu

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE (celor
şaisprezece state care au compus OECE alăturându-li-se Statele Unite ale
Americii şi Canada), care va activa ca organism de studiu şi sinteză a
politicilor economice ale statelor membre şi for internaţional în cadrul căruia
sunt dezbătute cele mai importante politici economice şi sociale.

În anul 1948 se naşte o Uniune Vamală între Belgia, Olanda şi

Luxemburg, cunoscută sub denumirea de Benelux.
 2. În sfera vieţii politice cooperarea europeană a demarat în
luna decembrie a anului 1947, când mişcările pro-unioniste au
constituit un Comitet Internaţional de Coordonare pentru o
Europă Unită, organizaţie care o jumătate de an mai târziu - 7-10
mai 1948 - devine „Congresul Europei”. La Congres au participat
reprezentanţi din 19 ţări europene, iar lucrările s-au finalizat cu
adoptarea unei rezoluţii politice care constata necesitatea constituirii
unei „Adunări Parlamentare Europene”, alcătuită din persoane alese
de parlamentele naţionale ale statelor membre.

Constituirea Adunării Parlamentare s-a lovit însă de punctele

de vedere diferite ale reprezentanţilor Regatului Unit al Marii Britanii
şi Irlandei de Nord pe de o parte, Franţei şi Belgiei pe de altă parte,
în legătură cu natura şi puterile care îi vor fi conferite noului
organism politic. Primii doreau constituirea unei organizaţii de
cooperare de tip interguvernamental ai cărei membrii să fie
desemnaţi de guvernele statelor membre, ceilalţi optau pentru o
organizaţie de tip parlamentar compusă din reprezentaţi aleşi de
forurile naţionale.
 În cele din urmă părţile ajung la un compromis, în sensul că va
fi constituită o adunarea parlamentară, dar aceasta nu va avea
decât un rol consultativ şi un consiliu de miniştrii compus din
reprezentanţii fiecărui guvern.
Rodul acestui compromis va fi semnarea la Londra, la data de
5 mai 1949, a Statutului Consiliului Europei de un număr de 10
state occidentale: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord şi Suedia.
Potrivit art.1 din Statut scopul fundamental era să „realizeze o
uniune mai strânsă între membrii săi în scopul salvgardării şi
promovării ideilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun
şi să favorizeze progresul lor economic şi social”.
În cadrul conferinţei internaţionale care a aprobat Statutul s-au
discutat şi teme legate de: necesitatea creierii unui spaţiu european
în interiorul căruia urma să se asigure libera circulaţie a
persoanelor, ideilor şi bunurilor, editarea unei Carte a drepturilor
omului care trebuia să constituie un document internaţional de
garantare a libertăţii de gândire, asociere şi exprimare, constituirea
unei Adunări Parlamentare Europene care trebuia să reunească
reprezentanţii tuturor popoarelor şi unei Curţi de Justiţie cu rolul de
a asigura respectarea drepturilor omului.
 3. Pe tărâm militar, cooperarea statelor europene a
început la data de 4 martie 1947 o dată cu semnarea de
către Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord a Tratatului de la Dunkerque, prin care cele două
ţări îşi ofereau reciproc sprijin militar şi economic.
La data de 17 martie 1948 este semnat Tratatul de
la Bruxelles care a extins garanţiile de asistenţă şi
sprijin militar reciproc şi asupra Belgiei, Olandei şi
Luxemburgului, prin înfiinţarea organizaţiei Uniunea
Occidentală.
Prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954
Uniunea Occidentală a fost înlocuită cu Uniunea
Europei Occidentale - UEO, ale cărei membre erau
cele cinci state ce au făcut parte din Uniunea
Occidentală, la care s-au adăugat Germania şi Italia.
 Creşterea tensiunilor între est şi vest reflectate în
semnarea Pactului de la Varşovia în anul 1945, eşecul
negocierilor ce au fost purtate în lunile noiembrie-
decembrie 1947 la Londra de cele patru mari puteri
aliate în problema legată de modul de guvernare a
Germaniei, care au dus practic la divizarea acesteia în
două state, instituirea blocadei asupra Berlinului în iunie
1948 şi extinderea influenţei Uniunii Sovietice asupra
statelor din estul Europei prin impunerea forţată a
ideologiei comuniste şi instaurarea unor guverne pro-
sovietice, au permis concluzia că deşi o parte dintre
statele europene s-au aliat sub umbrela protectoare a
Uniunii Occidentale pentru a-şi oferii reciproc protecţie şi
asistenţă militară, organizaţia nu avea puterea să le
asigure o garanţie eficientă, aceasta putând să vină
numai din partea unei superputeri care erau Statele
Unite ale Americii.
 Consecinţa va fi semnarea la Washington, la data de 4 aprilie
1949, a Tratatului de creare a Organizaţiei Atlanticului de Nord
– NATO de un număr de 10 state vest-europene: Belgia,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, Olanda, Norvegia şi Portugalia,
împreună cu Statele Unite ale Americii şi Canada.

Cel mai important articol al Tratatului este art.V, potrivit căruia:

„Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora
dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un
atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are
loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea
dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin
Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile
atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu
celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară,
inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea
securităţii zonei nord-atlantice.”
 3. ÎNCEPEREA PROCESULUI DE
INTEGRARE
Pornind de la conjunctura economică, militară şi politică a
începutului celei de a doua jumătăţi a secolului XX care a fost
descrisă anterior, statele occidentale, dar mai ales Statele Unite ale
Americii, au realizat că deşi Germania fusese învinsă se impunea
să fie ajutată să se refacă economic, percepţia fiind că acest stat
continua să rămână unul dintre cei mai importanţi poli de putere de
pe continent.
În primăvara anului 1950 Statele Unite ale Americii şi Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord l-au împuternicit pe şeful
diplomaţiei franceze Robert Schuman să iniţieze o propunere de
relansare şi de integrarea a Germaniei în ansamblul statelor
europene, sens în care acesta a apelat la experienţa unui
economist, Jean Monnet, persoană care deţinea postul de comisar
general al Planului pentru modernizare şi echipament al Franţei, în
care calitate răspundea de aplicarea programului postbelic de
redresare economică a ţării.
 În opinia lui Jean Monnet unificarea europeană nu trebuia să
se realizeze de la început prin crearea unui organism supranaţional
care să coordoneze toate sectoarele de activitate, întrucât o astfel
de iniţiativă ar fi întâmpinat opoziţia unora dintre state, care în acel
context istoric nu doreau să renunţe la prerogativele de
suveranitate. Acesta a sugerat ca acest proces trebuie să demareze
în domenii limitate, dar cu mare impact asupra vieţii economice,
propunând pentru început punerea producţiilor de cărbune şi oţel
franceze şi germane sub controlul unei autorităţi comune, în cadrul
unei comunităţi care urma să fie deschisă şi celorlalte state
europene.

Planul propus de comisia de experţi condusă de Jean Monnet

a fost însuşit de ministrul de externe francez Robert Schuman şi
aprobat în şedinţa Consiliul de Miniştrii, după care a fost făcut public
într-o conferinţă de presă organizată în sala Orologiului din Palatul
Quai d'Orsay, moment care va rămâne în istoria construcţiei
europene drept „Declaraţia Schuman, iar ziua de 9 mai 1950 va fi
sărbătorită ca „Ziua Europei”.
 La data de 26 august 1952 şi Adunarea Generală a
Consiliului Europei a aprobat „Planul Schuman”.

În esenţă, Declaraţia Schuman propunea un set de

principii generale (solidaritatea de producţie, fuzionarea
intereselor şi a pieţelor, nediscriminarea în desfacerea
producţiei ş.a.) care urmau să guverneze viitoarea
cooperare dintre Franţa şi Germania, plasa factorul
decizional în cazul producţiei de cărbune şi oţel sub
controlul unei Înalte Autorităţi comune, recomanda
crearea unei organizaţii care să fie deschisă participării
şi celorlalte ţări europene şi preciza că „Europa nu se va
face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu, ea
se va face prin realizări concrete - creând mai întâi o
solidaritate de fapt’’
 4. COMUNITATEA EUROPEANĂ A
CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI
(C.E.C.O.)
Principiile şi recomandările cuprinse în „Declaraţia Schuman”
au constituit suportul pentru redactarea unui document de lucru de
către delegaţia franceză, pe baza căruia la data de 10 iunie 1950 au
început la Paris lucrările Conferinţei internaţionale de experţi pentru
pregătirea unui proiect de convenţie.
Negocierile s-au purtat între reprezentanţii-experţi a şase state
vest-europene: Belgia, Franţa, Republica Federală Germania,
Italia, Luxemburg şi Olanda şi s-au finalizat la data de 19 martie
1951 prin redactarea Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Tratatul a fost semnat la Paris, la data de 18 aprilie 1951, iar

după ratificare în parlamentele fiecărui stat semnatar a intrat în
vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani.
 Scopul Tratatului a fost de a contribui, graţie unei pieţe
comune a cărbunelui şi oţelului, la creşterea economică şi la
dezvoltarea şi ameliorarea nivelului de trai în statele membre.

Obiectivele Tratatului:
 - aprovizionarea cu regularitate a pieţei comune;
 - asigurarea unui acces egal la sursele de materii prime;
 - stabilirea preţurilor de bază la produsele care cădeau sub
incidenţa lui;
 - îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru lucrătorii din aceste
două sectoare ale economiilor naţionale.

În vederea instaurării unei pieţe comune Tratatul consacra

libera circulaţie a produselor, fără plata de drepturi de vamă sau
taxe la trecerea frontierelor, fiind interzise practicile discriminatorii,
subvenţiile, sprijinul sau obligaţiile speciale din partea statelor,
precum şi practicile restrictive.
 Misiunile Tratatului:

 impunerea unei politici comune în domeniul producţiei şi comerţului

cu cărbune şi oţel, existând posibilitatea ca Înalta Autoritate să
intervină pe piaţă, inclusiv prin mijloace represive cum ar fi amenda;
 acordarea de garanţii de către Comunitate pentru împrumuturile pe
care le contractau întreprinderile;
 intervenţia subsidiară a Comunităţii, în cooperare cu guvernele
statelor membre, în domeniul preţurilor şi politicilor comerciale, cu
excepţia cazurilor de scădere a cererii sau de penurie, când putea
să acţioneze în mod direct impunând cote care să limiteze producţia
sau să fixeze priorităţi de utilizare, repartizare a resurselor şi export;
 interzicerea oricărei discriminări exercitată prin preţ, practici
concurenţiale neloiale şi practici discriminatorii care constau în
aplicarea unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente, dar în caz de
criză Înalta Autoritate putea să fixeze preţuri minime sau maxime
atât pentru produsele care circulau în interiorul Comunităţii, cât şi
pentru cele care erau exportate;
 supravegherea respectării liberei concurenţe în cazurile
de înţelegerile între întreprinderi, concentrări de capital şi
abuz de poziţie dominantă, Înalta Autoritate putând să
anuleze înţelegerile dacă constituiau o piedică,
restrângeau sau deformau în mod direct sau indirect
legea concurenţei;
 posibilitatea ca Înalta Autoritate să intervină în cazurile în
care salariile muncitorilor din domeniu erau anormal de
mici sau când scădeau în mod alarmant şi să acorde
ajutoare financiare în cadrul unor programe care îşi
propuneau să elimine efectele negative pe care le aveau
asupra lucrătorilor aplicarea noilor tehnologii în industrie;
 înlăturarea de către statele membre a restricţiilor la
angajare pe criterii de naţionalitate, iar în caz de lipsă de
forţă de muncă acestea erau îndemnate să efectueze
modificările necesare în legislaţia privitoare la imigraţie,
pentru a facilita angajarea de lucrători non-comunitari.
 Tratatul CECO era structurat într-un număr de patru titluri
rezervate prezentării obiectivelor şi misiunii Comunităţii, stabilirii
cadrului juridic în care urmau să funcţioneze instituţiile şi
reglementării aspectelor de ordin economic şi social şi era însoţit de
trei anexe destinate calificării noţiunilor de cărbune şi oţel, fier vechi
şi oţeluri speciale şi de trei protocoale privind privilegiile şi
imunităţile, Statutul Curţii de Justiţie şi relaţiile cu Consiliul Europei.

În decursul timpului Tratatul CECO a fost modificat şi

completat prin mai multe tratate, între care cele mai importante au
fost Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Actul Unic European din
anul 1986, Tratatul de la Maastricht pentru o Uniune Europeană din
anul 1992, Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 şi Tratatul de la
Nisa din anul 2001.

Tratatul CECO a fost încheiat pentru o durată de 50 de ani

care s-au împlinit la data de 24 iulie 2002, dată începând cu care a
ieşit din vigoare.
 Obiectivele şi misiunile Tratatului CECO au fost realizate prin
intermediul următorului sistem instituţional:
- Înalta Autoritate, instituţie compusă dintr-un număr de nouă membri
aleşi pe un interval de timp de şase ani, care se comporta ca un organism
supranaţional investit cu putere de decizie, actele sale având caracter
obligatoriu pentru statele membre;
- Comitetul Consultativ, constituit pe lângă Înalta Autoritate, compus
dintr-un număr de 30 până la 51 de membrii din rândul producătorilor,
comercianţilor, muncitorilor şi consumatorilor care activau în domeniile
producţiei şi comercializării cărbunelui şi oţelului, cu menirea de a o consilia
în cadrul procesului decizional;
- Consiliul de Miniştri, compus din şase membri reprezentând
guvernele statelor membre, cu menirea de a corela acţiunile întreprinse de
Înalta Autoritate cu interesele statelor membre;
- Adunarea Comună, compusă dintr-un număr de 78 de deputaţi,
delegaţi de parlamentele statelor membre, cu rolul de a supraveghea
activitatea Înaltei Autorităţi şi de a revoca din funcţie pe membrii acesteia în
situaţiile în care constata că nu şi-au îndeplinit atribuţiile în mod
corespunzător;
- Curtea de Justiţie, compusă dintr-un număr de şapte judecători şi
doi avocaţi generali, numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru un interval de timp de şase ani, cu rolul de a supraveghea
modul în care erau respectate dispoziţiile Tratatului şi deciziilor emise de
Înalta Autoritate în aplicarea lui.
 COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ (C.E.E.)
ŞI
COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (C.E.E.A.)

Ţările membre ale Uniunii Benelux au introdus pe ordinea de zi

a şedinţei Înaltei Autorităţi a CECO din data de 20 mai 1954 o
propunere pentru crearea unei pieţe comune care să acopere toate
domeniile vieţii economice, convinse fiind că numai libera circulaţie
a mărfurilor, serviciilor şi forţei de muncă va permite relansarea
economiilor celor şase.
Cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe în cadrul unui
Consiliu Special de Miniştrii ai CECO în zilele de 1-2 iunie 1955,
ministrul de externe olandez a readus în discuţie propunerea
statelor Benelux sub forma unui „Memorandum” care propunea
extinderea integrării la alte trei sectoare de activitate, producţia de
petrol, transporturile şi producţia de energie atomică în scopuri
paşnice, căzându-se de acord ca un comitet de experţi condus de
ministrul de externe al Belgiei, Paul Henri Spaak, să efectueze un
studiu asupra oportunităţii de a se efectua o integrare sectorială sau
una generalizată care ar presupune crearea unei Pieţe Comune.
 Comitetul Spaak a predat un raport final, cunoscut drept
„Raportul Spaak”, la data de 23 aprilie 1956 cu propunerea de a se
crea două noi comunităţi, o Comunitate Economică Europeană şi o
Comunitate Europeană a Energiei Atomice.
Raportul recomanda crearea unei pieţe comune generalizate,
libera circulaţie a serviciilor, stabilirea unei politici agricole comune,
înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor la importuri şi exporturi
pentru mărfurile comunitare.

La data de 25 martie 1957, la Roma, aceleaşi şase state care

constituiseră Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului au
semnat alte două tratate, Tratatul instituind Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA).

Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la data de 1

ianuarie 1958 pentru o durată nelimitată de timp.
 a). Potrivit art.2 din Tratatul CEE misiunile
Comunităţii Economice Europene erau:
 - instituirea unei pieţe comune prin apropierea
treptată a politicilor economice ale statelor
membre pe parcursul unei perioade de tranziţie
de doisprezece ani, împărţită în trei etape,
fiecare de câte patru ani;
 - promovarea unei dezvoltări armonioase a
activităţilor economice în întreaga Comunitate;
 - asigurarea unei creşteri durabile şi echilibrate
şi unei stabilităţi crescânde;
 - creşterea accelerată a nivelului de trai.
 Pentru realizarea misiunilor au fost stabilite următoarele
obiective:
 eliminarea taxelor vamale şi restricţiilor cantitative la intrarea şi
ieşirea mărfurilor din ţară, precum şi a oricăror alte măsuri cu efect
echivalent;
 stabilirea unui tarif vamal comun şi unei politici comerciale comune
în raporturile cu terţe state;
 eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
 adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi
transporturilor;
 instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe
viitoarea piaţă comună;
 apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
 crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile
de angajare a lucrătorilor şi a contribui la ridicarea nivelului de trai;
 înfiinţarea unei Bănci Europene de Investiţii.
 b). Potrivit art.2 din Tratatul CEEA misiunea
Comunităţi Europene a Energiei Atomice consta în
ridicarea nivelului de trai în statele membre şi
dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări, prin stabilirea
condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a
industriilor nucleare.
Pentru realizarea misiunii se propuneau următoarele
obiective:
 dezvoltarea cercetării şi asigurarea diseminării
cunoştinţelor tehnice;
 stabilirea de norme unitare de securitate pentru
protecţia sanitară a populaţiei şi a lucrătorilor;
 facilitarea investiţiilor şi asigurarea realizării instalaţiilor
care sunt necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare;
 asigurarea unei aprovizionări constante şi echitabile a
tuturor utilizatorilor cu minereuri şi combustibili nucleari;
 garantarea că utilizarea materialelor nucleare
nu este deturnată spre alte scopuri;
 exercitarea dreptului de proprietate asupra
materialelor speciale de fisiune;
 asigurarea unor pieţe mari de desfacere şi
accesul la cele mai bune mijloace tehnice, prin
crearea unei pieţe comune a materialelor şi
echipamentelor specializate, libera circulaţie a
capitalurilor pentru investiţiile în domeniul
nuclear şi libertatea de a angaja specialişti.
 Tratatul CEE conţinea un preambul şi
şase părţi care se derulau pe parcursul a
248 de articole şi era însoţit de un număr
de patru anexe, unsprezece protocoale şi
o convenţie.

Tratatul CEEA avea un număr de 225

de articole grupate în şase titluri şi era
însoţit de un număr de cinci anexe şi un
protocol.
 În cei cincizeci de ani de existenţă ambele
tratate au suferit numeroase modificări şi
completări, printre cele mai importante
numărându-se: Tratatul de la Bruxelles de
fuziune a executivelor din anul 1965; Actul Unic
European din anul 1986; Tratatul de la
Maastricht din anul 1992, Tratatul de la
Amsterdam din anul 1997, Tratatul de la Nisa
din anul 2001 şi Tratatul de la Lisabona din anul
2007.
 Funcţionarea Comunităţii Economice Europene şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice era asigurată de câte un
sistem instituţional compus dintr-o Adunare, un Consiliu şi o
Comisie, sprijinite de un Comitet Economic şi Social şi o Curte de
Justiţie. În plus, în cazul CEEA exista şi un Comitet Ştiinţific şi
Tehnic.
De precizat că Adunarea şi Curtea de Justiţie erau instituţii
comune tuturor celor trei Comunităţi, de la caz la caz acestea
aplicând dispoziţiile specifice din fiecare Tratat.

a). La nivelul Comunităţii Economice Europene exista:

Adunarea, formată din 142 de reprezentanţi ai parlamentelor
statelor membre, investită cu atribuţii de deliberare şi control, sens
în care asculta raportul anual al Comisiei, audia Consiliul sau
membrii Comisiei şi putea să se pronunţe asupra unei moţiuni de
cenzură care viza Comisia;
Consiliul, format din câte un reprezentant al statelor membre,
cu rolul de a asigura coordonarea politicilor economice generale ale
acestora, sens în care dispunea de puteri de decizie, putând să
adopte acte cu votul majorităţii membrilor.
 Comisia, formată din nouă membri, care juca rolul
executivului, asigurând funcţionarea pieţei comune, sens
în care veghea la respectarea dispoziţiilor tratatului şi a
actelor normative emise în aplicarea lui de celelalte
instituţii comunitare şi putea să formuleze recomandări şi
avize;
Curtea de Justiţie, asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului, fiind formată dintr-un
număr de şapte judecători şi doi avocaţi generali;
Comitetul Economic şi Social, organism cu rol
consultativ, format dintr-un număr de 101 reprezentanţi
ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, cu
rolul de a fi consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau
de Comisie în cazurile prevăzute în tratat, sau ori de
câte ori se considera oportun.
 b). La nivelul Comunităţii Europene a Energiei
Atomice exista:
Adunarea, formată dintr-un număr de 142 de
reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, instituţie
comună cu cealaltă Comunitate, care exercita atribuţii de
deliberare şi de control;
Consiliul, format din câte un reprezentant al statelor
membre, delegaţi de guverne dintre membrii lor.
Spre deosebire de Tratatul CEE, unde rolul
decizional era atribuit Consiliului, Tratatul CEEA schimbă
balanţa decizională în favoarea Comisiei, care pe lângă
faptul că veghea la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în
Tratat sau în actele adoptate de instituţiile comunitare în
aplicarea lui, dispunea şi de competenţe de decizie.
Comisia era formată din cinci membri, numiţi de
comun acord de guvernele statelor membre pentru un
mandat de patru ani.
 În activitate Comisia era ajutată de un Comitet
Ştiinţific şi Tehnic, organism format din 20 de membri,
numiţi pentru o perioadă de cinci ani de Consiliu, cu rolul
de a fi consultat obligatoriu în cazurile prevăzute în
Tratat sau ori de câte ori se considera necesar.
O altă instituţie comună cu CEE era Curtea de
Justiţie, cu rolul de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea Tratatului CEEA.
Comitetul Economic şi Social, organism cu rol
consultativ, format din 101 reprezentanţi ai diferitelor
categorii ale vieţii economice şi sociale, numiţi de
Consiliu pentru un mandat de patru ani, cu misiunea de
a sprijini şi de a fi consultat în mod obligatoriu de
Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute în Tratat
sau ori de câte ori se considera necesar.