Sunteți pe pagina 1din 2

Student: Cuțîi Olesea Grupa 13B

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL


Facultatea Pedagogie
Catedra Pedagogie şi Metodica Învăţământului Primar
B I L E T U L NR. 1
Aprob
Şef catedră V. Mîslițchi
Pentru examen la Psihologia Dezvoltării
1. Dinamica dezvoltării și formării personalității în entogeneză.
2. Dezvoltarea cognitive la vîrstă fragedă.

28.05.2021 Examinator Grigore Țapu

1.
Dezvoltarea personalității este un act de formare a proceselor cognititve,însușirii calităților noi
individuale ale personalității congruente vârstei,care fac posibilă adaptarea subiectului la diverse
condiții de viață. Prin dezvoltarea normală se subînțelege formarea unei personalități creative
specifice fiecărei perioade de vârstă chiar și neproporțională,în solburi,cu mici stagnări.
Formarea personalității depinde de interacțiunea factorilor biologic-ereditar-social, educația
eficientă în familie ,ce se desfășoară conform anumitor legități.
În procesul de socializare, o persoană încearcă pe sine și îndeplinește diverse roluri, care sunt
numite sociale. Prin roluri, o persoană are ocazia să se exprime. Tot spațiul care formează
personalitatea contează, adică școală, universitate, familie, mediu prietenos, instituții sociale,
mass-media etc. Normele sociale de comportament și valorile culturale sunt stăpânite în mod
eficient sub influența unui adult autorizat.Astfel, mediul social acționează ca un spațiu
bidimensional de influență asupra individului: organizat și spontan. Mai mult, ce lasfera
influenței organizate, cu cât este mai larg spațiul spontan de formare a personalității (inclusiv
influența antisocială).

Societatea formează stereotipuri și standarde sociale (grup, clasă, etnică, profesională etc.),
modele de comportament de rol. Pentru a nu fi în opoziție cu societatea, o persoană asimilează
această experiență socială intrând în mediul social, în sistemul de legături sociale existente,
adaptându-se la factorii culturali, psihologici și sociologici. Cu toate acestea, datorită activității
sale naturale, o persoană își păstrează și dezvoltă o tendință spre autonomie, independență,
libertate, formarea propriei poziții, o individualitate unică.

Prin urmare, în psihologia umanistă, esența socializării este prezentată diferit: ca proces de auto-
actualizare " Concepte de sine ”, Realizarea de sine de către o persoană a potențelor și abilităților
sale creative, ca proces de depășire a influențelor negative ale mediului care împiedică
dezvoltarea și autoafirmarea acestuia. Aici subiectul este privit ca un sistem de auto-dezvoltare,
ca un produs al autoeducației, capabil să se transforme nu numai pe sine, ci și pe societate.
2.

Piaget a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade în dezvoltarea lor cognitivă.
Acestea sunt:
0-2 ani (aproximativ) perioada senzorio-motorie
2-7 ani (aproximativ) perioada preoperaţională
7-11 ani (aproximativ) perioada operaţiilor concrete
11 ani – maturitate, perioada operaţiilor formale.

Perioada senzorio-motorie este prima perioadă a dezvoltării cognitive, în care sarcina


principală a copilului este de a organiza şi de a interpreta informaţiile pe care le primeşte prin
organele de simţ şi de a-şi dezvolta coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a învăţa să-şi
coordoneze muşchii. În timpul acestei perioade copilul începe cu dezvoltarea schemei corporale
şi tot acum, îşi dezvoltă şi percepţia constanţei obiectului.
În a doua perioadă, perioada preoperaţională, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între
gândirea copiilor şi gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul şi
Piaget considera că utilizarea limbajului de către copil demonstrează o reducere treptată a
egocentrismului. La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conştiinţă redusă a
necesităţilor ascultătorului, dar, treptat, devine conştient că, în scopul utilizării limbajului pentru
comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în vederea unei interacţiuni, în loc săşi exprime, pur şi
simplu, gândurile. În această perioadă, după Piaget, copilul îşi dezvoltă capacitatea de
„descentrare‖, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Dar atunci când se gândeşte la
diferitele probleme, copilul are şi o tendinţă de „centrare‖, concentrându-se asupra esenţei
problemei şi ignorând alţi factori care ar putea fi, de fapt, foarte importanţi.
A treia perioadă identificată de Piaget este perioada operaţiilor concrete. În această perioadă,
gândirea unui copil este foarte asemănătoare cu aceea a unui adult, dar copilul are totuşi
dificultăţi cu noţiunile pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le
înţelege. Copiii aflaţi în această perioadă sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege
informaţii despre lume: deseori, ei adună liste considerabile de fapte sau de date despre un
subiect de interes.
În a patra perioadă, perioada operaţiilor formale, gândirea copilului este asemănătoare celei a
unui adult. El poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii) despre lume, le
testează ca un om de ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Piaget considera că
aceasta este cea mai înaltă formă de gândire şi susţinea că, din acest moment, copilul îşi poate
extinde cunoştinţele, fără a mai fi împiedicat de egocentrism sau de alte asemenea restricţii.
Analizând aceste perioade, putem observa că procesul de adaptare la mediu care l-a interesat atât
de mult pe Piaget, are loc treptat în timpul dezvoltării cognitive a copilului. El considera că
modul în care se dezvoltă gândirea copilului oglindeşte procesul dezvoltării gândirii raţionale la
fiinţa umană.
Perioadele iniţiale din dezvoltarea copilului reprezintă formele primitive de gândire, care au
ajutat animalul să se adapteze la mediu. Piaget considera că amplificarea treptată a conştiinţei,
prin reducerea egocentrismului, a fost cea care a permis controlul din ce în ce mai pronunţat
asupra mediului şi dezvoltarea gândirii raţionale şi a capacităţii de planificare.