Propagandă și manipulare

Lucrarea abordează problema propagandei și arta manipulării atât din perioada comunista
cât si din perioada post decembristă. În intervalul specificat adiac înainte de 1989 abordând
dimensiunea instituțională, a actorilor propagandei, tehnicilor și canalelor de difuzare. De a
lungul vremii această temă a fost abordată tangențial, de aceea, subiectul în sine nu reprezintă
o noutate în spațiul romînesc cat și european. Înainte de a purcede la treaba trebuie să definim
termenii de propagandă și manipulare.

Cuvantul propagandă vine din franceza ,, propagande" și definește actiunea desfășurată

sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii,
pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. Originea cuvântului provine
din expresia latină congregatio de propaganda fide, congregaţie de propagare a credinţei.
Termenul presupune, evident, transmiterea unei informaţii către un public, informaţie care
trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă ci,
dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr1. Înţelegem deci că prin această formă de
comunicare nu se transmite decât o singură variantă a adevărului, ceea ce determină
înţelegerea că celelalte sunt eminamente false şi această variantă adevărată face sau trebuie
să facă, obiectul credinţei publicului ca urmare a interacţiunii cu ideile prezentate.

Cuvântul manipulare înseamă acționare, prin mijloace incorecte, pentru a reuși într-o acțiune
sau chiar acționare indirectă asupra cuiva pentru a-l face să acționeze sau să gândească într-un
anumit mod.

Acesti doi termeni sunt în stransă legatură cu propaganda atat politică în special cea
totalitară cât și religiosă iar relaţia dintre propagandă şi indoctrinare depinde de obicei de
proporţiile mişcării, pe de o parte, şi de presiunea exterioară, pe de altăparte. Cu cat e mai
mică mişcarea, cu atat mai multă energie se va cheltui în pură propagandă; cu cat e mai mare
presiunea asupra regimurilor totalitare din partea lumii exterioare — o presiune care, nici
chiar in spatele cortinei de fier, nu poate fi ignorată total —, cu atat mai activ se vor angaja
dictatorii totalitari in propagandă. Esenţial e că necesităţile de propagandă sunt totdeauna
dictate de lumea exterioară şi că mişcările inseşi nu fac de fapt propagandă, ci indoctrinează.
Invers, indoctrinarea, inevitabil cuplată cu teroarea, sporeşte odată cu forţa mişcărilor
sau cu izolarea guvernelor totalitare şi securitatea lor faţă de amestecul din afară.

1
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 5.
 Dacă propaganda este, intr-adevăr, o parte din „războiul psihologic", teroarea este ceva mai
mult. Teroarea continuă să fie folosită de regimurile totalitare chiar şi cand scopurile lor
psihologice au fost atinse; adevărata ei oroare constă in faptul că domneşte asupra unei
populaţii total subjugate. Acolo unde guvernarea prin teroare a fost dusă pană la perfecţiune,
cum e cazul cu lagărele de concentrare, propaganda dispare cu totul; ea a fost de altfel
expres prohibită in Germania nazistă. Propaganda, cu alte cuvinte, este unul, şi poate cel mai
important, dintre instrumentele totalitarismului pentru a face faţă lumii netotalitare2.
Principalul defect al propagandei totalitare este că nu poate satisface această aspiraţie a
maselor la o lume complet consecventă, comprehensibilă şi previzibilă, fără a intra serios in
conflict cu bunul-simţ. Dacă, de exemplu, toate „mărturisirile" opozanţilor politici din
Uniunea Sovietică sunt formulate in acelaşi limbaj şi recunosc aceleaşi motive, masele
infometate de consecvenţă vor accepta ficţiunea ca o dovadă supremă a realităţii lor; in vreme
ce bunul-simţ ne spune că tocmai consecvenţa aceasta nemaipomenită ne dovedeşte că ele
sunt fabricate. Figurat vorbind, e ca şi cum masele ar cere o repetare constantă a miracolului
Septuagintei, cand, potrivit străvechii legende, şaptezeci de traducători izolaţi au produs o
versiune identică in greacă a Vechiului Testament. Bunul- simţ nu poate accepta această
poveste decat ca o legendă sau un miracol; şi totuşi ea poate fi adusă şi ca o dovada a
absolutei valabilităţi a fiecărui cuvant din textul tradus.
Altfel spus, dacă este adevărat că masele sunt obsedate de dorinţa de a scăpa din realitate,
fiindcă, in dezrădăcinarea lor esenţială, nu mai pot accepta aspectele accidentale şi de
neinţeles ale realităţii, este deopotrivă adevărat că nevoia lor de ficţiune are anumite legături
cu acele capacităţi ale minţii omeneşti a cărei coerenţă structurală este superioară simplei
intamplări. Evadarea maselor din realitate constituie o condamnare a lumii in care ele sunt
silite să trăiască şi in care nu pot exista, intrucat coincidenţa a devenit suprema ei lege, iar
fiinţele omeneşti au nevoie de transformare constantă a condiţiilor haotice şi accidentale intr-
un model al coerenţei relative.
Cea mai eficientă ficţiune a propagandei naziste a fost invenţia unei conspiraţii mondiale
evreieşti. Concentrarea asupra propagandei antisemite constituise un procedeu comun al
demagogilor incă de la sfarşitul secolului al XlX-lea, şi o asemenea temă era larg răspandită
in Germania şi Austria anilor ’20. Cu cat se evita mai consecvent o discuţie publică a
chestiunii evreieşti de către toate partidele şi organele opiniei publice, cu atat mai mult se
convingea plebea că evreii erau adevăraţii reprezentanţi ai

2
Hannah Arendt ,, Originile totalitarismului'" Editura Humanitas, Bucureșt,i 2014, p 412.
puterii instituite şi că problema evreiască era simbolul ipocriziei şi lipsei de onestitate a
intregului sistem3.

Reprezentarea Evreului ca incarnare a răului e, de obicei, pusă pe seama rămăşiţelor şi

amintirilor superstiţioase din Evul Mediu, dar, in realitate, este strans legată de rolul mai
recent şi ambiguu jucat de evrei in societatea europeană, de la emanciparea lor incoace. Un
lucru era incontestabil: in perioada postbelică, evreii deveniserămai proeminenţi ca oricand.
În România propaganda și manipularea s-au manifestat cu precădere în timpul regimului
condus de Nicolae Ceuașescu când totul era supus cenzurii curentul de propagandă
manifestându-se în mai toate domeniile . În domeniul literaturii şi artei, imediat după
preluarea abuzivă a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmărind
subordonarea acestora pentru a le utiliza în scop de propagandă .
Propaganda culturală şi turistică externă făcea eforturi ca prin prezentarea planului de
acţiune al liderului PCR acesta să apară convingător în postura de ideolog de factură marxistă,
vizionar în relaţiile externe, portstindard al păcii în mişcarea pacifistă externă. Chiar
produsele culturale oferite străinilor erau elaborate, conform discursului oficial, prin prisma
doctrinei Ceauşescu
Un element caracteristic terorismului de stat, , îl constituie „un organism coerent de
propagandă care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor aplicate şi contraatacă şi
stigmatizează poziţiile contrare”, iar cel de-al Doilea presupune o riguroasă „disciplină
internă” a membrilor organismului instituţional a cărui funcţie este aplicarea mijloacelor
coercitive4.
Securitatea fost o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul
ei propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii Presei şi Tipăriturilor
asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării
generalizate îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de
revoluţionare, în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La
acest capitol trebuie accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de
partid, al organelor de presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al
Editurii PMR (apoi Editura Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile
ideologice5.

3
Volkoff Vladimir ,, Tratat de Dezinformare" ediție electronică.
4
Raport final –comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România,, București, 2006, p. 12.
5
Ibidem
 Propagandaeste un concept asociat cu o ambiţie sau practică totalitară, ceea ce a dus la
degradarea sa. Aceasta reprezintă o “acţiune de convingere prin instigare, ce tinde să
înlocuiască raţiunea cu impresionabilitatea, ştergând linia de demarcaţie între adevăr şi fals6”.
În perioada de început a propagandei aceasta reprezenta o metodă de control absolut al
statului asupra educaţiei, informării, muncii şi a tuturor activităţilor vieţii cotidiene printr-o
supraveghere atentă şi prin promovarea de idei, oameni şi partide politice.

Propaganda este o specie a comunicării, având ca particularitate faptul că scopul acţiunii

sale este ascuns sau necunoscut. Aşa cum susţinea ministrul nazist al propagandei, Joseph
Gobbels, „Propaganda devine ineficientă în momentul în care suntem conştienţi de existenţa
acesteia.” Totodată, propaganda susţine o cauză – doctrină, regim partid sau instituţie – o
idee care presupune la rândul ei, coagularea uneimişcări etc7.

6
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 5.
7
Ştefan Stănciugelu, Logica manipulării, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 91.