„TERORISMUL RELIGIOS”

TERORISM, AD-TERORISM ŞI EFECTUL

ASUPRA MASS-MEDIA

Mihail Mugurel Heica

Masterand – Academia Naţională de
Informaţii E-mail: mihai.heica@gmail.com

Abstract

In very many cases, the elements of the pair security – liberty, especially as far as the mass-media is concerned,
enter a binary opposition, and not a complementary relation. Most of the times, the individual interests or those of a small
group, which hide behind such concepts as “freedom of speech” or “free access to information”, come into conflict with
general ones.
The mass-media are inevitably involved in the effort of the terrorist groups to spread terror among the target
population. These groups need “publicity” for their criminal acts, and the mass-media, in their chase after sensational news,
inform the public opinion, sometimes down to the smallest detail, about their aftermaths and effects.
This is where the conflict between security and liberty ensues, that is the liberty to detail a horrific crime and
induce panic and horror among the population.
Such actions give rise o questions like: Is this the liberty we want? Where is the limit between the good and the
evil, which misunderstood liberty can engender?

Introducere

Toate religiile monoteiste au cunoscut fanatismul religios, cu formele sale de exprimare violentǎ:
rǎzboiul şi teroarea. Evreii i-au avut pe zeloţi, catolicii pe inchizitori, musulmanii pe "asasini". Spre deosebire
de integrismul religios, fanatismul religios tinde sǎ impunǎ, inclusiv prin rǎzboi şi teroare, ideile
fundamentaliste ale religiei respective, în formele lor originare, fǎrǎ a ţine cont de evoluţiile parcurse de
civilizaţie. Se poate ca utilizarea aşa-numitei „soft-power” - strategii economice susţinute politic - care să atragă
musulmanii moderaţi mai aproape de Occident şi să determine izolarea radicalilor din interior chiar cu ajutorul
lumii în care acum se dezvoltă, fără să fie nevoie de intervenţii militare să fie cheia luptei antiteroriste. Fiecare
epocǎ are consemnate în istorie atât perioade ale marilor curente culturale, de mari descoperiri ale spiritului
uman progresist, cât şi perioade întunecate, marcate de teroare şi terorism. Deşi - într-un fel sau altul -toate
religiile propovǎduiesc toleranţa, cel mai adesea apariţia unei disidenţe în interiorul lor a dus la confruntare. Ori
de câte ori ideea de reformare a unei religii a prins contur ea a generat o minoritate opusǎ majoritǎţii.
În creştinism naşterea ideilor reformatoare a generat rǎzboaie, uneori pustiitoare. Predicile rectorului
Universitǎţii din Praga, Ian Huss, care înfierau degradarea credinţei creştine şi corupţia ierarhiei bisericeşti, au
generat revolta husiţilor sau taboriţilor, un adevarat rǎzboi ţǎrǎnesc ceh, care a zguduit Imperiul habsburgic.
De la Girolamo Savonarola în Florenţa la Martin Luther în Germania, Jean Calvin în Elveţia sau John
Knox în Scoţia, reforma a mers înainte, pânǎ ce aproape toatǎ Europa a participat la Rǎzboiul de 30 de ani,
finalizat cu prima organizare a unui sistem politic european. Pornind de la ideea cǎ Dumnezeu nu este iubitor,
ideologia calvinǎ a determinat alunecarea din ce în ce mai evidentǎ de la un regim de austeritate excesivǎ la unul
de teroare. În numele moralei creştine, omul era supravegheat pânǎ în cele mai intime amǎnunte ale vieţii.
Locuitorii erau terorizaţi de interdicţii şi trǎiau cu spaima excomunicǎrii. Teroarea lui Calvin era sistematicǎ,
despoticǎ şi aplicatǎ la nivel de stat. Ea paraliza voinţa indivizilor şi anihila comunicarea dintre ei. În loc sǎ fie
solidari - ca în ghetourile naziste de mai târziu - aceştia se suspectau reciproc, ramânând în situaţia de individ
contra sistemului. Delaţiunea a fost ridicatǎ la rangul de instrument general pentru supravegherea oamenilor, iar
poliţiei i-au fost acordate puteri depline. În aceeaşi perioadǎ a separǎrii protestantilor de catolici, teroarea cu
baze religioase a fost practicatǎ la scarǎ mare de cǎtre Inchiziţie. Prin dimensiunea activitǎţii sale, prin
polivalenţa puterilor exercitate (controlul moravurilor, practicilor religioase, vieţii private, gândirii şi creaţiei
intelectuale) şi prin aria geograficǎ (peninsula Ibericǎ şi America Latinǎ), Inchiziţia spaniolǎ a desfǎşurat una
dintre cele mai sistematice şi mai dure acţiuni teroriste cunoscute de istorie.
Guvernat de fanatismul religios catolic, legal şi binecuvântat, terorismul Inchiziţiei a fost un terorism de
stat şi un terorism total. Astfel, toate religiile monoteiste au cunoscut fanatismul religios, cu formele sale de
exprimare violentǎ: rǎzboiul şi teroarea. Evreii i-au avut pe zeloţi, catolicii pe inchizitori, musulmanii pe
"asasini". Spre deosebire de integrismul religios, care se limiteazǎ la studiul cǎrţilor sfinte (Tora, Biblia sau
Coranul), fanatismul religios tinde sǎ impunǎ, inclusiv prin rǎzboi şi teroare, ideile fundamentaliste ale religiei
respective, în formele lor originare, fǎrǎ a ţine cont de evoluţiile parcurse de civilizaţie.

1. CONCEPTUL DE TERORISM CA TERORISM RELIGIOS

Prima utilizare a cuvântului datează din timpul Revoluţiei Franceze şi avea pe atunci o conotaţie
pozitivă. Ironia face ca, în accepţiunea lui iniţială, terorismul să fie asociat cu idealuri de virtute şi democraţie.
Revoluţionarul Maximilien Robespierre credea cu tărie că virtutea decurge din guvernarea populară în timp de
pace, dar că în timpul revoluţiei ea trebuia împletită cu teroarea pentru ca democraţia să triumfe. El făcea apel la
„virtute“- fără de care teroarea este un rău şi la „teroare”- fără de care virtutea este neputincioasă, proclamând
că: „Teroarea înseamnă dreptate; ea este promptă, severă şi inflexibilă, prin urmare ea derivă din virtute“. Mai
târziu, schimbările socio-economice masive provocate de revoluţia industrială au adus cu ele ideologii
„universaliste“ noi (cum ar fi comunismul sau marxismul), cauzate de alienarea şi de condiţiile de exploatare ale
capitalismului secolului al XIX-lea. Acestea au fost circumstanţele în care a apărut o nouă eră a terorismului, în
care conceptul a dobândit o mare parte din conotaţiile revoluţionare contemporane. Părintele ideii se pare că a
fost Carlo Pisacone un extremist republican italian. Acesta a renunţat la drepturile care i se cuveneau prin
naştere ca duce de San Giovani, pentru a sfârşi în 1857 în timpul unei nefericite revolte împotriva Burbonilor.
Prima organizaţie care a aplicat ideile lui Pisacone a fost cea din Rusia – Narodnaia Volia (Voinţa populară).
Această mică organizaţie a luat fiinţă pentru a se opune ţarului. Constituţionaliştii ruşi erau de părere că apatia
maselor populare nu putea fi zdruncinată decât prin acte curajoase şi dramatice de violenţă, care aveau ca scop
atragerea atenţiei asupra grupului şi a cauzei. Totuşi spre deosebire de multe alte organizaţii teroriste din secolul
al XX-lea, care îşi asumaseră acest principiu al „propagandei prin fapte“ ca justificare a atacurilor, a dat dovadă
de control asupra violenţei pe care o promova şi în mod special a celei îndreptate împotriva populaţiei civile.
Cea mai spectaculoasă realizare a grupului Norodnaia Volia a fost asasinarea la 1 martie 1881 a ţarului
Alexandru al II-lea. Pentru acest grup „propaganda prin fapte“ însemna alegerea ca ţintă a unei anumite
persoane pe care membrii grupului o considerau întruchiparea statului autocrat şi agresiv. În secolul al XX-lea,
evenimentele imediat ulterioare primului război mondial au dus la apariţia în Bosnia a unor grupuri de
naţionalişti nemulţumiţi, alcătuită din intelectuali sau studenţi sârbi din Bosnia cunoscuţi sub numele de Tinerii
Bosniaci care s-au ridicat împotriva suveranităţii habsburgice. Unii istorici au descalificat uşor această mişcare,
declarând-o drept „un grup de adolescenţi frustraţi, săraci, deznădăjduiţi şi inadaptaţi”; aşa cum numeroşi
observatori contemporani sunt de părere că „teroriştii sunt tot nişte descreieraţi, obsedaţi şi inadaptaţi”.
La sfârşitul anilor ’60 şi ’70, terorismul a continuat să fie considerat în context revoluţionar. Cu toate
acestea, accepţiunea termenului s-a lărgit, incluzând şi grupurile etnice separatiste din afara cadrului colonial
sau ne-colonial, precum şi organizaţiile complet motivate ideologic. Grupul separatist basc ETA, Frontul de
Eliberare din Québec au adoptat terorismul ca mijloc de a atrage atenţia asupra lor şi a cauzelor pe care le
reprezintă, adeseori cu scopul de a câştiga simpatia şi susţinerea internaţională, procedeu similar celui folosit de
predecesorii lor anti-coloniali. Sensul şi utilizarea termenului „terorism“, a suferit modificări la începutul anilor
’90 prin apariţia a două noţiuni care completau sau complicau lucrurile: „narco-terorismul“ şi „fenomenul zonei
gri“. Primul termen se referă la utilizarea traficului de stupefiante pentru obţinerea de resurse financiare şi
propagarea scopurilor unor organizaţii teroriste sau chiar a anumitor guverne. „Fenomenul zonei gri“ descrie
violenţa care afectează „largi regiuni sau zone urbane, unde controlul a trecut de la guvernele legitime la puteri
noi, pe jumătate politice, pe jumătate criminale“ sau grupează într-o singură categorie conflicte de diverse tipuri
din lume, care nu se conformează cu noţiunea acceptată în mod tradiţional de „război“ ca luptă între forţele
armate a două sau mai multe state, ci implică trupe neregulate în rolul combatanţilor.
Schimbarea viziunii asupra terorismului a fost determinată, fără îndoială, de evenimentele din 11
septembrie 2001, care au avut ca obiective clădirea Pentagonului şi complexul World Trade Center din Statele
Unite ale Americii. După ce lucrurile s-au mai liniştit şi campania împotriva principalului suspect – Osama ben
Laden - şi a Afganistanului, ţară care se estima ca adăposteşte centre de antrenare a teroriştilor - a intrat în line
dreaptă, au început din nou să fie puse întrebări cu privire la caracterul şi natura acţiunilor de tip terorist religios
2
şi, în consecinţă, la reacţiile sau acţiunile lumii civilizate. S-a ajuns astfel la concluzia că terorismul religios este
un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat şi aprofundat nu doar pentru a-i limita
efectele şi a-i pedepsi pe cei vinovaţi, ci îndeosebi pentru a-i înţelege şi a-i eradica mecanismele şi cauzele.

1.1 Lumea arabă, islamul şi terorismul religios

Lumea arabă îşi are particularităţile ei; specificităţi locale complexe, reacţii greu de prevăzut şi înţeles
în contextul dezvoltării economico-sociale a restului lumii în cu totul alţi parametri decât prevăd Coranul sau
filozofia islamică. În efortul de depistare a cauzelor care au permis intensificarea fenomenului terorist, trebuie
avute în vedere mutaţiile importante petrecute în acest areal, mai cu seamă după cel de al doilea război mondial.
Înlăturarea sistemului mandatelor, instituit după prima conflagraţie mondială, a condus la apariţia unor
entităţi statale imature politic, dar determinate din punct de vedere naţionalist şi religios care, în condiţiile unei
politici mondiale existente, vor deveni în scurt timp surse de tensiuni şi conflicte.
Trei evenimente majore au marcat decisiv evoluţia statelor din zona Orientului Apropiat şi Mijlociu. În
ordine cronologică acestea sunt:
 înfiinţarea Statului Israel în 1948 şi conflictele consecutive acesteia apărute între evrei şi arabi, în
special în teritoriile palestiniene ocupate;
 revoluţia islamică din Iran (1979);
 războiul sovieto-afgan (1979-1989).
Împreună cu uriaşul interes manifestat de marile puteri (URSS şi SUA) faţă de rezervele petroliere din
zonă şi de posibilitatea obţinerii unor poziţii strategice în perspectiva unei bipolarităţi îndelungate, aceste cauze
au influenţat radicalismul islamic şi pe acest fond, escaladarea acţiunilor, cu caracter terorist.
Terorismul religios este poate cea mai periculoasă formă de terorism şi, cu siguranţă, cea mai dificil de
combătut datorită fanatismului cu care acţionează adepţii ei (terorismul de tip Bin Laden). Majoritatea sunt
dispuşi să-şi dea viaţa pentru cauza lor, fără a avea resentimente.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al islamului care stă la baza desfăşurării a nenumărate conflicto (Israel –
Palestina, sârbii şi bosniacii musulmani), dar şi atentate teroriste, care din punctul lor de vedere fac parte din
Jihad (războiul sfânt).
Etimologic, mare parte din cercetătorii musulmani traduc în franceză „islam“ prin
„soumission“ (supunere), ceea ce nu pare să fie cel mai corect mod de abordare.
Conform Coranului, islamul este „adevărata religie“ indiferent de profetul care a iniţiat-o sau de epoca
iniţierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu“, sinonimă într-un fel cu religia revelată sau cu religia
monoteistă, cea a lui Noe, Avraam, Moise sau Mohamed. Islamul este de fapt ultima dintre religiile monoteiste,
mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mohamed de către Arhanghelul Gavril. Această religie s-a născut la
Mecca, în Arabia, la începutul secolul al VII-lea d.Ch.
Învăţătura islamică susţine că Jihad-ul este de două feluri: mare şi mic. Marele Jihad desemnează
adevăratul război muha-medan, care trebuie purtat împotriva pasiunilor, servituţiilor interioare şi a ignoranţei,
pe când micul Jihad este indicat de Coran ca o situaţie limită, reprezentată prin războiul desfăşurat ca legitimă
apărare atunci când comunitatea credincioşilor este pusă în pericol de un atac armat al păgânilor, ateilor, aşa
cum a fost, de exemplu, intervenţia sovietică în Afganistan. Coranul este scriptura monoteistă cu cea mai mare
toleranţă religioasă. Islamul se caracterizează prin elemente şi reguli uşor de înţeles pentru nişte oameni care
trăiesc în medii mizere şi în sărăcie: întrajutorarea, sprijinul, caritatea. Islamul oferă săracilor un sentiment de
siguranţă şi un sistem de valori. În ochii celor săraci, lumea bogaţilor nu aparţine islamului. Este una dintre cele
mai dinamice religii, credincioşii săi fiind prezenţi pe toate continentele, inclusiv în Europa, pentru că oricine
poate deveni musulman prin simplu fapt că se declară astfel. Probabil că este singura religie care câştigă teren
într-un moment în care celelalte religii sunt în criză.
Este şi cea mai tânără dintre marile confesiuni şi se crede că acum se află la apogeu.
De principiu, islamul este o religie paşnică. Terorismul este produsul unui fel de revărsare
fanaticoemoţională a adepţilor acestei confesiuni.
Pentru a înţelege bine fenomenul „fanatismului islamic“ în atentatele teroriste, trebuie să se ştie că de
1400 de ani, istoria islamului a cunoscut numeroase şcoli, care propun interpretări proprii ale Cărţii (Coranul),
iar supravieţuirea şi dezvoltarea grupurilor a presupus activitatea în secret – elementul care a întărit aceste
grupuri. Legea tăcerii caracterizează grupările radicale islamice şi este ceva pe viaţă şi pe moarte.
Acest terorism religios islamic însă reprezintă un autentic paradox, o realitate aflată în flagrante
contradicţie cu logica raţională şi cu toate judecăţile morale şi intelectuale care se desprind din Coran şi din
orice altă scriptură. Însăşi titlul unei organizaţii create de Ossama bin Laden în februarie 1998, „Frontul
Mondial islamic pentru lupta împotriva evreilor şi creştinilor“, trezeşte nedumeriri pentru oricine cunoaşte
Coranul şi cultura islamică.
Islamismul a evoluat într-adevăr de la revoluţia şiită din Iran până astăzi; marile mişcări islamiste, adesea chiar
partidele politice înscrise în viaţa politică naţională sunt pe cale de integrare şi normalizare; de exemplu în Iran,
Turcia şi chiar Egipt. Dimpotrivă mişcările transnaţionale sunnite – ale căror organizaţii gravitează în jurul lui
bin Laden – sunt în continuă creştere în privinţa capacităţii de mobilizare, chiar dacă programul lor sau
fundamentul doctrinal pare destul de sărac; de exemplu, aplicarea legii islamice la nivel social sau unificarea
comunităţii islamice mondiale.
„Islamul vagabond“ cum l-a numit un universitar libanez, adică diaspora diseminată prin lume şi mai
ales în Europa, este reţeaua transnaţională în care proliferează fundamentalismul; atentatele arată câte grupuri
teroriste sunt azi, în mai mare măsură decât în trecut, răspândite în mai multe ţări, folosindu-se de populaţiile
imigrate sau de diaspore, în general liniştite, ca de o „plapumă“ protectoare, beneficiind de avantajele diverse pe
care le reprezintă democraţiile reprezentative din Europa şi America de Nord.
În interiorul islamului există aşa numitul „islam politic“ al cărui scop este preluarea puterii, mai întâi
într-o ţară, apoi în lumea întreagă dacă se poate. Prin acest fapt se poate distinge această tendinţă de expansiune
şi nu mai este nici un secret pentru nimeni faptul că bosniacii musulmani au fost sprijiniţi de comunitatea
islamică internaţională. Acest sprijin a îmbrăcat cele mai diverse forme de la ajutoare umanitare, furnizare de
armament, la participarea unor voluntari islamici şi la antrenarea luptătorilor UCK. Cele mai cunoscute grupări
terorist-religioase, pe lângă Al-Qaeda, sunt: Hezbollah, Hamas, Fraţii Musulmani etc.
Ascensiunea grupărilor islamiste între anii ’80 şi ’90 a avut loc ca motivaţie mai degrabă religioasă şi
protestatară decât politică: mesajul lor, propagat prin practicile teroriste, denunţă mai degrabă decât să propună
o alternativă politică elaborată. Este adevărat că în această perioadă societăţile musulmane s-au re-islamizat în
mod spontan. Tendinţele spre elaborarea unei societăţi islamice au înlocuit puţin câte puţin aspiraţiile de
formare a unor state-naţiuni raţionale şi moderne. Această radicalizare s-a concretizat în multiplicarea şcolilor
religioase de stat sau private. Aceste şcoli au crescut numărul persoanelor educate la o formă militantă de
exegeză a Coranului şi pentru care islamizarea societăţii civile este un fapt de la sine înţeles.
Arabii au elaborat în timp o etică foarte exigentă şi extrem de actuală, dar a fost întotdeauna o etică
războinică, obligând bărbatul să-şi ocrotească armele, femeile şi memoria strămoşilor şi mai ales să nu accepte
niciodată insulta sau dispreţul. Această exagerare a vitejiei, dictată cu zel războinic, a sacralizat ceea ce este mai
drag şi ceea ce trebuie ocrotit.
Dacă privim din acest punct de vedere, putem înţelege cum a fost posibilă rezistenţa de peste un deceniu a
Afganistanului în faţa agresiunii URSS, entuziasmul cu care a fost primită revoluţia islamică a lui Khomeiny în
Iran şi schimbarea de atitudine faţă de SUA (iniţial, sprijinitor de bază în lupta anticomunistă), în momentul în
care acestea (SUA) au fost percepute ca bastion al iudaismului în Arabia şi ca ocupant (prin bazele militare din
Arabia Saudită) al locurilor sfinte ale musulmanilor (Mecca şi Medina).

2. TERORISM, AD-TERORISM
ŞI EFECTUL ASUPRA MASS-MEDIA

Comunicarea este, interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect de reducere a incertitudinii
într-o situaţie dată, echivalentă dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la destinatar). Ea presupune cel puţin
trei elemente – comunicator, mesaj, receptor.
Proliferarea spectaculoasă şi uriaşa forţă de influenţare pe care au dovedit-o a făcut din mijloacele de
comunicare în masă deopotrivă vedete ale vieţii publice de la acest sfârşit de mileniu şi obiect predilect de
cercetare pentru sociologia contemporană.
Urmarea directă a acestui interes deosebit este imensa literatură consacrată analizei rolului mass-media
în plan social, cultural, economic, organizaţional, care acreditează sintetic următoarele funcţii:
 funcţia de informare, activitatea de supraveghere ce satisface o incontestabilă trebuinţă umană constă
în producerea de informaţii utile puterii şi cetaţenilor (informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu),
pentru a-i preveni asupra anumitor pericole şi pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor
interculturale. În acelaşi timp aceste informaţii măresc prestigiul persoanelor respective, conferindu-le statut sau
ne avertizează asupra indivizilor periculoşi, criminali. În activitatea de supraveghere pot apărea, totodată,
disfuncţii ca: ameninţări pentru stabilitatea societăţii şi a indivizilor, crearea de panică, anxietate sau apatie,
ameninţarea prerogativelor puterii sau facilitarea invaziei culturale.
 funcţia de interpretare, ce se manifestă atât de explicit prin producţii jurnalistice de genul editorialului
sau al comentariului. Primul exprimă punctul de vedere oficial al organului de presă, pe când cel de-al doilea
face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului său. Sunt cuprinse aici şi selectarea informaţiei
transmise şi stabilirea unor priorităţi percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă; funcţia de
punere în relaţie a comportamentelor – constă în atenuarea ameninţărilor la adresa stabilităţii sociale şi
sprijinirea menţinerii puterii; furnizarea unor mijloace utile cetăţenilor pentru a-şi putea reduce anxietatea sau
pentru menţinerea consensului cultural; îndeosebi editorialele şi comentariile asupra informaţiilor oferă sugestii
şi prescripţii pentru conduite adecvate evenimentelor şi situaţiilor existente.
 funcţia de transmitere culturală – constă în transmiterea valorilor şi normelor sociale de la grupurile
sociale către indivizi, de la o generaţie la alta, ceea ce are drept consecinţă creşterea coeziunii sociale, întărirea
integrării sociale a indivizilor, inducerea armoniei, standardizarea normelor culturale; funcţia instructiv-
culturalizatoare, care se referă atât la furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca în cazul unor filme
documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi la promovarea, într-o formă
mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de
paradigma culturală a societăţii, la a carei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.
 funcţia de liant, care derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj de informaţii
asemănător, sunt preocupaţi de aceleaşi probleme ale actualităţii şi împărtăşesc valori morale şi culturale
comune se vor simţi mai apropiaţi unul de celălalt şi se vor solidariza, la nevoie, dincolo de frontierele
naţionale, religioase, politice sau rasiale, mobilizându-se în favoarea unor cauze nobile, percepute drept ale
întregii umanităţi.
 funcţia de loisir – constă în producerea destinderii şi a amuzamentului (independent de orice efect
instrumental); funcţia de divertisment, care răspunde dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările
profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului. Nu numai că, procentual,
emisiunile sau paginile dedicate amuzamentului sunt în continuă creştere, dar, mai mult, se constată o orientare
tot mai marcantă către tratarea în termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de
comunicare în masă.
În toate societăţile, mass media sunt acreditate cu roluri multiple: de la "monitorizarea" a tot ceea ce se
întâmplă în jur, la crearea imaginilor şi percepţiilor colective. Deşi în timpuri normale media sunt percepute ca
fiind integrate în sistemul social, în timpuri de criză ele par să capete o anume autonomie care nu le fusese
atribuită anterior. O societate în criză creează şi o criză a media, care vor avea, în aceste condiţii, identităţi noi,
determinate de criză. Orice atingere pe care o criză o aduce diferitelor sectoare ale societăţii afectează, de
asemenea, şi sistemul mediatic.
În democraţiile vestice, traversarea unor crize importante provoacă declanşarea unui -,,ciclu" pe care îl
vor parcurge mass media: la începutul crizei, media atrag atenţia asupra rolului lor esenţial în menţinerea
echilibrului democratic, prin circulaţia informaţiei şi contribuţia lor la întelegerea crizei. În acest stadiu, orice
restricţie a circulaţiei libere a informaţiei devine obiectul unor contestaţii dure. Astfel s-au derulat evenimentele
în cazul conflictelor din insulele Falkland, din Panama şi Granada.
În al doilea stadiu, pe masură ce evenimentele încep să se diminueze în intensitate, iar acţiunile actorilor
crizei nu mai pot fi considerate "hard news", media încep să "analizeze" propriul rol jucat în contextul crizei,
încercând să raspundă la întrebări precum: au fost unele sau altele din mass media obiectul manipulării, sau au
prezentat media (în special cele electronice) cu adevărat realitatea?
În al treilea stadiu, cercurile politice încep să judece comportamentul mass media pe parcursul acoperirii
crizei. Din partea jurnaliştilor pot apărea răspunsuri de recunoaştere a ,,câtorva greşeli", dar însoţite de
discursuri privind rolul mass media în menţinerea sistemului democratic, prin distribuirea liberă a informaţiei.
În fine, cercul se închide cu un dublu dialog paralel: acela al politicienilor şi analiştilor politici care
interpretează apariţiile lor în media pe parcursul crizei, şi acela al jurnaliştilor care îşi apără propriile atitudini
adoptate în timpul crizei.
Deşi acest ciclu în patru stadii a fost identificat în cazul crizelor din democraţiile occidentale sau în
cazul unor conflicte internaţionale în care sunt implicate ţări occidentale, o primă concluzie universal valabilă
este aceea că situaţiile de criză transformă discursul mijloacelor de comunicare de masă. Media pretind că au o
anumită autonomie pe care nu o aveau anterior, dar, în acelaşi timp, prin atitudinea şi comportamentul lor, ele
sunt instituţiile sociale cele mai vulnerabile şi imprevizibile.
Terorismul, văzut ca formă de conflict asimetric între un grup de indivizi plasaţi la un palier sub-statal şi
un stat ţintă (prin stat întelegând instituţiile sale fundamentale şi conducătorii acestora) a cunoscut, ca şi
războiul, mutaţii importante pe întreg parcursul istoriei omeneşti, dar transformările de esenţă înregistrate în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi, mai ales, la începutul secolului al XXI-lea sunt aşa de complexe şi de
radicale încât credem că astăzi ne confruntăm cu un fenomen de o particularitate cu totul aparte, astfel că putem
vorbi de un sfârşit al terorismului clasic, aşa cum a fost perceput timp de peste 2000 de ani.
Din analiza privind actele de terorism la nivel internaţional reiese faptul că numărul atacurilor împotriva
ţărilor din Occident a crescut considerabil, ceea ce ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru mass-
media din această zonă. În timp ce publicitatea constituie obiectivul principal al teroriştilor, mijloacele de
comunicare au avansat de la stadiul de relatare prin viu grai la reportaje în presa scrisă, radio, şi, nu în ultimul
rând, în televiziune, aceasta din urmă întărind puterea de propagandă a teroriştilor; în acest sens, un rol crucial îl
joacă internet-ul, întrucât reprezintă instrumentul ideal de propagare a ideilor incluse în sfera terorismului.
Este bine cunoscut faptul că teroriştii şi susţinătorii Jihadului mondial folosesc mass-media ca o
platformă de transfer a mesajelor operaţionale. Oricum, câteva dintre celelalte mijloace de utilizare a mass-
media de către reţeaua mondială a Jihadului par că le scapă oamenilor din vedere. Una dintre cele mai infame
utilizări ale mass-media o reprezintă exploatarea surselor uşor de păcălit, cu efect de inducere a panicii în rândul
,,duşmanilor lui Allah". Cel mai mic zvon despre o operaţiune iminentă a Al-Qaeda este răspândit la fiecare colţ
de stradă, împrăştiind teroarea în rândul populaţiei civile, nesigură şi neştiutoare a ceea ce are de întreprins
pentru a face faţă efectelor unei asemenea situaţii. Demersul este susţinut de o istorie bine coordonată a
mesajelor de ameninţare ale Al-Qaeda, cu declanşarea atentatelor, astfel încât, imediat ce acestea încep să apară,
ca avertisment, pe site-urile teroriştilor, sunt preluate şi transmise, constituind o primă etapă a unei serii
reînnoite de atacuri. Faptul că numeroase astfel de mesaje au fost făcute publice şi împărţite de mass-media –
fără ca nici un atentat să se materializeze, efectueze – nu pare a fi fost luat în considerare. Orice zvon care dă
naştere, ca efect, la titluri de primă pagină este transmis şi analizat de experţi ad-terorişti şi contribuie la
creşterea nivelului dorit al terorii, înainte de a fi dat uitării încă o dată. Niciunul dintre avertismentele privitoare
la pregătirile pentru actele de teroare ulterioare nu divulgă informaţii concrete despre datele atentatelor ori ţinte
alese sau prin ce modalităţi se vor concretiza.
Mijloacele mass-media sunt mult prea usor manipulabile şi încadrate între uneltele declanşatoare ale
conflictelor psihice. Rolul mass-media este de a transmite publicului informaţiile de care acesta are nevoie şi la
care are dreptul. Dar prin transmiterea anunţurilor, ameninţărilor şi declaraţiilor organizaţiilor teroriste, factorii
mass-media prin efect, servesc mai degrabă intereselor teroriştilor, decât pe cele ale publicului.
Ad-terorismul desemnează înfricoşarea unei populaţii prin acte de violenţă, evocând groază, frică,
spaimă provocată deliberat, prin ameninţare sau intimidare, fiind menit să atragă atenţia asupra scopurilor,
efectelor urmărite de către terorişti. Terorismul modern are ca stop cultivarea spaimei şi subminarea încrederii
populaţiei civile. Efectul provizoriu este izolarea fiecărui individ şi dezintegrarea comunităţii; ameninţările
continue lucrează în direcţia subminării senzaţiei de siguranţă, afectând, dereglând rutina cotidiană. Dar scopul
strategic absolut al teroriştilor este să manipuleze opinia publică, astfel încât aceasta să preseze autorităţile cu
putere de decizie pentru a capitula în faţa pretenţiilor teroriştilor. Populaţia, ţintă devine o unealtă în mâna
teroriştilor pentru a constitui o agendă politică şi religioasă care justifică înfăptuirea actelor teroriste.
Diverse studii şi cercetări intreprinse din perioada anilor '80 până în prezent au scos la iveală o nouă
latură a terorismului, şi anume aceea de terorism orientat spre mass-media, care urmăreşte, în linii mari, ca efect,
instaurarea groazei în rândul unui grup-ţintă. Cu certitudine, datorită tehnologiilor moderne, grupările teroriste
se bucură de posibilitatea de a transforma mass-media în propriile lor arme de distrugere. Studiile ulterioare au
încercat să surprindă efectele negative ale mediatizării acţiunilor teroriste. Foarte multe studii s-au făcut pe
seama acestui fenomen controversat şi discutat până în prezent de către cercetători.
Teroarea mediatizată a generat numeroase studii de specialitate şi teorii multiple.
În anii '80, Barrry Colllin, cercetător în cadrul Institutului pentru Securitate şi Spionaj din California, a introdus
conceptul de „ad-terorism", pentru a defini atacurile premeditate şi motivate politic sau religios ale grupurilor
subnaţionale sau ale agenţilor clandestini asupra informaţiilor, datelor, sistemelor şi programelor de calculatoare
ce serveau mass-media pentru a transmite teroarea. În situaţia în care ne confruntăm cu problema legăturii dintre
mass-media şi terorism, trebuie avută în vedere tendinţa de a întelege perspectiva teroristă asupra comunicării,
de vreme ce terorismul, prin însăşi natura lui, constitute o armă psihologică dependentă de modul în care
ameninţarea este transmisă societăţii. Elementele-pivot ale actelor de violenţă sunt reprezentate de ameninţarea,
rănirea ori distrugerea guvernelor şi a grupurilor- ţintă, ca mijloace de constrângere a acestora de a se supune
cerinţelor teroriştilor .
Ca urmare, cercetătorii Ganor, Ehrlich, Shay, de la The International Policy Institute for Counter-
Terorism (ICT), pun bazele teoriei „ad-terorismului". Ei pleacă de la recentele demersuri criminale ale
teroriştilor, care fac uz de mass-media, în vederea mediatizării violenţei, şocului şi groazei cu efect în rândul
populaţiei şi combină mai multe ştiinţe ale comunicării (psihologia, sociologia, mass-media etc.), pentru a forma
un concept bine definit, în vederea explicitării acestui fenomen numit ad-terorism.
Ei menţionează trei tipuri de ad-terorism, ca strategie de intimidare a publicului consumator de mass-
media:
 Ad-terorism ca formă de avertizare;
 Ad-terorism ca formă de violenţă;
 Ad-terorism ca formă de victorie.
Aşadar, este o premieră faptul că s-a conturat conceptual acest tip de terorism, ca manifestare de
ostilitate asupra societăţii civile, dar cercetările din ultima vreme au lasat fără răspuns mai multe întrebări
esenţiale asupra acestui fenomen controversat numit ad-terorism.
2.1. Premisele abordării ad-terorismului ca efect de activare a emoţiilor negative
Teroriştii au început să se folosească de mass-media încă din anii '60, datorită impactului emoţional pe
care l-au constatat la societatea civilă în urma unei mari mediatizări, atunci când în 1968 s-au îmbarcat la bordul
zborului El Al Roma - TelAviv şi l-au deturnat spre Algeria, cerând să fie eliberaţi cei 1200 de arabi arestaţi de
către statul Israel. Apoi au urmat cele mai spectaculoase mediatizări ale terorii, care au şocat lumea până în ziua
de azi. S-a demonstrat încă o dată că practicile lor mediatice au efectul scontat şi ating cele mai mari ţinte.
Teroriştii de azi cunosc cele mai performante metode de sensibilizare, folosindu-se de televiziune şi
Internet. De-a lungul anilor au dobândit noi forme mediatice de comunicare şi noi modalităţi prin care să-şi
atingă scopul.
De-a lungul ultimelor decenii, cercetările legate de mesajul audiovizual al terorii au generat controverse
între specialişti asupra gradului sau de influenţare a opiniei publice. Iar Comisia de Cultură, Arte şi Mass-Media
a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), împreună cu Departamentul de Stat american, în luna
aprilie 2005, a emis un comunicat, prin care se sublinia: „Acoperirea asigurată de media ar putea servi
teroriştilor, al căror scop este acela de a face să treacă propriul lor mesaj către publicul larg respectiv ar putea
constitui motivaţia însăşi a unor acte teroriste”.
Lumea a putut să vadă imagini atroce extrem de şocante în casete turnate chiar de terorişti. Mijloacele
mass-media sunt azi sistematic utilizate pentru a transmite mesaje între responsabilii politici şi teroriştii care nu
doresc sau nu pot să angajeze un dialog direct. Dintre diversele abordări, se remarcă studiile behavioriste şi
cognitiviste cu privire la ad-terorism.
Behaviorismul este o paradigmă influentă în ceea ce priveşte mediatizarea terorii şi efectele acesteia.
Perspectiva behavioristă operează cu concepte precum ,,stimul" (mesajul terorii mediatizat) şi ,,răspuns" (reacţia
comportamentală a consumatorilor de mass-media). Această paradigmă mai pune în discutie şi învăţarea directă,
pe observarea atentă a mediului mediatizat şi a interacţiunilor subiectului cu acesta, sugerând că indivizii sunt
nişte consumatori ai mass-media. De fapt, temerea fiecăruia dintre noi este un răspuns emoţional realist la
evenimente care ne pot afecta (atentate, deturnări de avioane, explozii mediatizate), şi reacţionăm la teamă
retrăgându-ne, izolând-o sau suntem şocaţi în prezenţa ei.
Frica devine groază când, dincolo de pericolul specific al situaţiei, tinde să devină un sentiment foarte
puternic al vulnerabilităţii personale. Groaza poate fi declanşată de evenimente curente legate de conflicte
recente nerezolvate, mediatizate la scară mondială (Irak, Afganistan etc.), ce activează sentimente de pierdere a
controlului sau stării dezadaptative. Pericolul actual al celor mai multe atacuri teroriste este relativ ridicat la cel
mai înalt nivel mediatic, în comparaţie cu pericolele ce se desfaşoară în viaţa noastră de zi cu zi, precum şi
accidentele, atacurile de cord induse de stres, obezitatea datorată diabetului, infirmităţile fizice sau moartea
cauzată de fumat. Teroriştii sunt capabili să răspândească teroarea iraţională, haosul, şocul şi groaza pentru a
evoca efectul şi impactul lor. Prin uciderea unui preşedinte, îi fac pe toţi să se simtă ameninţaţi. Prin torturarea,
asasinarea, luarea de ostatici şi violarea câtorva persoane, ceilalţi se vor simţi nesiguri. Distrugerea unor clădiri,
avioane şi instituţii de stat (asediul şcolii de la Beslan din Rusia) îi fac pe ceilalţi să se întrebe dacă nu cumva
vor fi ei următorii. Arma omniprezentă a teroriştilor este mediatizarea fricii exagerate, care se transformă în
anxietate ridicată, în special când este mediatizată de mass-media.
Cel mai probabil, teroriştii vor acţiona, mai degrabă, prin plasarea bombelor sinucigaşe în metrouri,
clădiri federale sau a bombelor cu ceas în autobuze, muzee etc., decât prin otravirea apelor sau a mâncării. Într-
un sens mai profund, tot ceea ce înseamna terorism are legatura cu psihologia.
Abordarea behavioristă mai susţine că mesajele mediatizate nu pot fi obiective, deoarece sunt create de
mintea umană; astfel, într-o formă mai mult sau mai puţin mascată, intenţiile şi credinţele teroriştilor sunt
răspândite în rândul tuturor oamenilor, deoarece ,,mesajul transmis de mass-media este, de fapt, un transfer
mediatic de cunoştinţe". Această metodă examinează mass-media din perspectiva studiilor sociale care sunt
controlate, punând un accent asupra măsurării audienţei şi a efectelor comportamentale, având ca
intenţionalitate descoperirea unor pattern-uri care pot prezice comportamente similare.
Behavioriştii consideră că mass-media poate induce emoţii negative consumatorilor de media, având la
bază unele studii care încearcă să demonstreze că există stimuli ce pot provoca acţiuni violente de tipul
atentatelor .
Abordarea cognitivistă pune accent mai degrabă pe gândirea şi pe motivaţiile celor care mediatizează
teroarea evocând emoţiile negative. Una dintre teoriile importante subliniate de Albert Bandura (1990) arată că
procesele mentale (percepţia, înţelegerea, interpretarea, memoria etc.) sunt mediate de anumite scheme mentale
sau structuri ierarhizate de organizarea cunoştinţelor. Aceste scheme sunt structuri cognitive care includ diverse
cunoştinţe despre terorism, teamă, şoc şi groază, inoculate şi învăţate din mass-media, ca şi stimuli repetitive în
vederea activării emoţiilor negative. Subiectul fiind un consumator al mass-media, foloseşte diverse scheme
cognitive sau perceptuale pentru a-şi organiza cunoştinţele, anticipă evenimentele şi pentru a-şi justifica
comportamentul. Cosnier (2002) subliniază importanţa abordării cognitive în comparaţie cu cea behavioristă,
arătând că emoţiile negative sunt efect şi în stransă legătură cu informaţia.
Concepţiile definitorii menţionate mai sus sunt adoptate de diferiţi autori cognitivişti (Leventhal, 1984;
Lazarus, 1984 etc.). De fapt, răspunsurile noastre afective la stimulii negativi sunt determinate de cogniţiile şi
credinţele noastre despre atributele acestor stimuli. Cercetările din ultima perioadă dovedesc că output-rile
afective pot fi determinate de procesele noastre cognitive deductive/învăţate. De exemplu, Schachter (1964,
1971; Schachter & Singer 1962, dupe Opre, 2002) argumentează că emoţia nu apare înainte ca subiectul să
înfereze cauza ,,arousalului" fiziologic resimţit şi, după, aceea, etichetează acel răspuns ca pe o emoţie. Stimulii
cu conotaţie emoţională negativă sunt, de regulă mult mai penetrabili, fiindcă dau naştere unor reacţii puternice,
cum sunt imaginile şocante şi, de aceea, sunt mai uşor de reţinut decât argumentele expuse. Tot emoţiile
negative pot duce la modificări comportamentale mult mai rapid decât argumentele logice. Cosnier (2002) trece
în revistă toate studiile legate de emoţii negative evocate de mass-media, subliniind, în acest fel, simbioza ca
relaţie între terorism şi mass-media.
Abordarea cognitivă mai ia în calcul şi învăţarea, care are un rol important în schimbarea atitudinală şi
persistenţa acesteia, accentuând rolul mediator ca relaţie între emoţie şi cogniţie, în timpul expunerii la mesaje
cu conotaţie emoţional negativă .
Concluzionând, cele două abordări se completează, de fapt, una pe alta, datorită efectului negativ
multiplu de care se foloseşte teroristul pentru a sensibiliza şi emoţiona negativ consumatorul de mass-media,
datorită capacităţii de exprimare a emoţiilor negative în procesul comunicării mediatice de care dă dovadă
teroristul .

2.2. Teorii asupra efectelor de comunicare în masă

Mediatizarea terorii produce o serie de efecte în plan psihoindividual, psihosocial şi sociocultural.
Aceasta poate fi diferenţiată după mai multe criterii: intensitate; zone de manifestare; persistenţă; modul în care
îşi exercită influenţa; grupul-ţintă sau persoana-ţintă.
Pornind de la aceste criterii de analiză a efectelor negative în masă, au fost elaborate numeroase teorii
asupra rolului, funcţiilor şi mecanismelor psihosociale prin care acestea acţionează.
Astfel, în perimetrul paradigmei „efectelor puternice" (Cristea, 2000) ale mass-media, surprindem unele
modele teoretice semnificative, privind simbioza ca relaţie între terorism şi mass-media.
Teoria hegemoniei mass-media. Teoria hegemoniei mass-media, având la bază concepţiile de sorginte
marxistă asupra structurii duale a societăţii (clase dominante şi clase dominate), afirmă capacitatea mass-media
de a constitui un instrument eficient de dominare şi control social, utilizând mijloace persuasive de tip cultural -
simbolic.
Clasele aflate la putere domină societatea nu prin forţă, ci prin utilizarea sistemelor educaţionale şi de
informare în masă în scopul impunerii unui sistem de valori, reguli, ideologii sau modele comportamentale care
le sunt convenabile şi care le asigura hegemonia asupra categoriilor sociale. Spre exemplu, Fracţiunea Armata
Roşie a fost adesea numită ,,grupul" ce simboliza un statut politic ideologic şi cu o cultură aparte faţă de cultura
Germaniei, fiind destul de mediatizat în acea perioadă, astfel încât se credea un stat în stat.
Teoria dependenţei de mass-media, ca o variantă a concepţiei de mai sus, afirmă teza conform căreia
subiecţii umani devin progresiv dependenţi de comunicarea în masă, ce le oferă informaţii, comentarii,
interpretări şi soluţii de rezolvare a conflictelor şi problemelor teroriste de azi – fără a solicita un efort deosebit
din partea celor care beneficiază de aceste servicii.
Teoria „glontului magic"- porneşte de la analiza marilor campanii propagandistice care au avut ca
efect generarea unor mişcări de masă cu baze psihologice profound iraţională. Se avansează ideea condiţionării
mulţimilor prin cunoscutul mecanism pavlovian stimul-reacţie.
Stimulul „glonţului magic" se prezintă sub forma unui puternic şoc psihic care se adresează celor mai profunde
zone emoţionale şi inconştiente, ceea ce permite dizolvarea totală a subiecţilor umani în mulţime, devenind
astfel adevaraţi ,,sclavi psihici". La rândul ei, mulţimea este manipulată prin intermediul unor simboluri în
raport cu care au fost elaborate schemele de reflexe condiţionate ( ameninţările repetate mediatizate şi sloganul
Al-Qaeda, spre exemplu).
Aşadar, mass-media poate acţiona în acest caz ca adevărat ,,modelator magic" al sensibilităţii şi evocării
emoţiilor negative, având, astfel, posibilitatea de a declanşa comportamente sociale programate .
La baza acestor teorii se află teza conform căreia simbioza (privită ca relaţie mutuală între terorişti şi
mass-media) are efecte puternice şi durabile, datorită ,,contaminării psihologice care afectează latura noastră
comportamentală (ex. comportamente dezadaptative); cognitivă (decizii eronate) şi emoţionale (ex. emoţii
negative, stres etc.)" şi care pot viza cele mai profunde zone ale organismului social.
De fapt, terorismul şi mass-media se află într-o relaţie pe cât de complexă, pe atât de evidentă.
Terorismul are nevoie de publicitate, iar mass-media are nevoie de audienţă. Iar regula ambelor părţi este să dea
naştere unui efect puternic psihologic, îndeplinind, astfel, fiecare sarcină în care fiecare răspunde cel mai bine şi
cel mai eficient nevoilor celuilalt.
Concluzionând, fenomenele de influenţare, de evocare a emoţiilor negative din mass-media sau alte
forme de mediatizare a terorii sunt, deci, consubstanţiale comunicării, fiindcă orice comunicare a terorii este o
încercare de a influenţa, urmărindu-se, astfel, să se transmită un efect, un sens, ceea ce nu se poate realiza fără
influenţare.
Teroriştii au constatat acest ,,efect" şi îl pun în aplicare ca o strategie sau element psihologic important,
care vizează atât scăderea moralului inamicului prin îngrozire, cât şi întărirea forţelor proprii, a încrederii în sine
şi a voinţei de a lupta. Unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai terorismului, britanicul Liddel Hart (1954),
afirmă că, în aproape toate marile bătălii din istorie, învingăătorul şi-a pus inamicul în dezavantaj psihologic
înainte să aibă loc confruntarea.
De fapt, mediatizarea terorii are un rol de intimidare sau este esenţialmente o strategie bazată pe
impactul psihologic. În definiţiile oficiale (Departamentul de Stat al SUA, Anglia, Spania etc.), conceptele
precum influenţarea unui public, inducerea sentimentului de frică în populaţie sau la o parte a populaţiei se
referă la efectul de activare a emoţiilor negative. Silver (2002) a remarcat, în urma studiului longitudinal
efectuat pe 6000 de persoane, după atentatele de la 11 septembrie 2001, că efectele psihologice ale unei traume
majore, activarea emoţiilor negative, şocul, groaza şi frica la nivel naţional, în urma atacurilor teroriste, nu se
reduc doar la experienţa directă a subiecţilor, şi comportă, în egală masură, acelaşi grad al reacţiilor psihice
pentru cei care sunt consumatori de media cât şi pentru cei care receptează direct efecte ale terorii.

3. MASS-MEDIA ŞI ECUAŢIA TERORISM-CONTRATERORISM.

În această ecuaţie, terorism – contraterorism, considerăm că mass-media a jucat, joacă şi va juca un rol
foarte important.
În demersul grupărilor teroriste, de răspândire a terorii în rândul populaţiei – ţintă sunt implicate, în mod
inevitabil, mass-media. Teroriştii realizează importanţa şi impactul pe care îl are mass-media asupra oamenilor.
Din acest motiv, cei în cauză studiază mass-media în scopul identificării modalităţilor de punere în practică a
ameninţărilor, de amplificare a sentimentului de panică a populaţiei şi de intensificare a situaţiei de criză la
nivelul factorilor de putere1.
Toate mijloacele media sunt importante în prezent pentru terorişti şi aceştia le acordă atenţie în aceeaşi
măsură, fie că este vorba de radio, televiziune, presă scrisă, sau Internet.
De exemplu, televiziunea prin satelit joacă un rol foarte important în radicalizarea unor persoane ce fac
parte din comunităţi musulmane, ce trăiesc în Occident. În zonele musulmane ale oraşelor din nordul Marii
Britanii, în timp ce accesul la Internet este parţial, majoritatea gospodăriilor au antene de satelit, prin
intermediul cărora urmăresc posturi de televiziune din Orientul Mijlociu, cum ar fi „Saraj al Aqsa” sau „Al
Manar”, ce aparţin grupărilor teroriste Hamas, respectiv Hezbollah.
Un alt post de televiziune care este căutat şi privit cu interes de către musulmanii din toată lumea este
Al Jazeera, din Qatar. Acest post de televiziune este considerat de analişti ca fiind moderat din punct de vedere
al promovării radicalismului islamic, însă, nu în totalitate.

3.1. Al Jazeera – „Avocatul diavolului”?

Televiziunea A1 Jazeera [„peninsula”, în limba arabă] a fost fondată în februarie 1996, la iniţiativa
emirului Qatarului, şeicul Hamad bin Khalifa Al Thani, care preluase conducerea ţării cu un an mai devreme.
Primele programe încep să fie difuzate la 1 noiembrie 1996, pe un spaţiu zilnic de şase ore. La jumătatea lui
1997, postul A1 Jazeera emitea deja 12 ore pe zi, pentru ca în februarie 1999 să ajungă la un program de 24 de
ore din 24.
Pentru Al Jazeera lucrează aproximativ 500 de angajaţi; dintre aceştia, 70 sunt jurnalişti. Postul are 27
de birouri în mari oraşe ale lumii, de la Washington, Londra, Paris şi Moscova, la Djakarta şi Islamabad. Al
Jazeera este unicul post de televiziune de limbă arabă care emite preponderent programe informative, 24 de ore
din 24. Astăzi, televiziunea se află pe locul al cincilea în topul primelor celor mai influente instituţii mass-media
din lume. Televiziunea qatariotă, principala sursa de informare din lumea arabă, a devenit, în egală măsură,
principala sursa de informare a guvernelor ţărilor implicate în coaliţia multinaţională din Irak, odată cu războiul
început în anul 2003.

1
Cristian, BARNA – „Rolul mass-media în combaterea teorismului”
 Televiziunea dispune de 30 de birouri teritoriale, în cele mai sensibile regiuni – în Orientul Mijlociu, în
Europa Occidentala şi de Est (la Moscova şi Sarajevo), în Asia şi America de Nord (la Washington si New
York). Zeci de corespondenţi lucrează la televiziunea abonată la cele mai importante agenţii de ştiri
internaţionale, între care BBC si CNN.
Hamad bin Khalifa al-Thani, emirul Qatarului, a finanţat cu 140 de milioane de dolari primii cinci ani
de activitate a televiziunii Al Jazeera. În 1996, la înfiinţare, televiziunea a angajat redactori, reporteri şi corp
tehnic de la serviciul BBC în limba arabă. Astăzi, televiziunea susţine că se autofinanţează prin publicitate. Cu
toate acestea, Guvernul de la Doha, Qatar, furnizează, în fiecare an, 100 de milioane de dolari.
"Visul oricărui ziarist sosit în Qatar este să ajungă la Al Jazeera, celebrul canal de televiziune care a
spulberat ierarhiile mediatice mondiale, transmiţând, în exclusivitate, imagini de pe frontul de lupta din
Afganistan si un interviu cu Osama bin Laden", scria, în 2002, revista Lumea Magazin din România. Întrebat
cum obţine Al Jazeera exclusivitatea, unul dintre redactorii-şefi adjuncţi a răspuns: "Aflându-ne pretutindeni, la
locul şi la timpul potrivit".
Jurnaliştii care lucrează pentru televiziunea AI Jazeera provin din aproape toate cele 22 de state membre
ale Ligii Arabe (de la marocani şi egipteni la sirieni şi palestinieni) şi folosesc araba ca limbă de lucru. Cei mai
mulţi dintre ei au lucrat pentru serviciul de limbă arabă al British Broadcasting Corporation, desfiinţat în aprilie
1996 (era vorba de un canal de limbă arabă, realizat de BBC în colaborare cu reţeaua saudită Orbit
Communications; colaborarea a fost ruptă după ce guvernul de la Riad a intrat în conflict cu BBC pe tema
politicii editoriale).
Potrivit unor analişti de media, golul creat de dispariţia acestui serviciu al BBC a fost umplut de
programele A1 Jazeera, ai cărei jurnalişti au preluat un discurs mediatic modern, incisiv şi lipsit de complezenţă,
ilustrat de motto-ul postului din Qatar: „We get both sides of t he story".
Al Jazeera a devenit, rapid, locul în care cele mai fierbinţi şi delicate subiecte ce ţin de lumea arabă au
fost şi sunt dezbătute de o manieră critică, bazată pe principiul „toate părţile implicate au dreptul de a-şi exprima
poziţia".
Drepturile omului şi democraţia în lumea arabă, opoziţia politică din diverse ţări arabe, sancţiunile
internaţionale împotriva Irakului, rolul femeilor în societatea islamică, procesul de pace israelo-palestinian,
relaţiile Islamului cu lumea occidentală - toate acestea sunt doar o parte dintre subiectele acoperite de emisiunile
informative ale postului din Qatar.
Deschiderea pe care o manifestă redacţia Al Jazeera faţă de subiectele sensibile şi controversate din
lumea arabă, precum şi francheţea cu care acestea sunt discutate, i-a deranjat pe mulţi dintre vecinii emiratului.
O serie de guverne arabe au protestat şi chiar au trecut la represalii faţă de politica editorială a Al Jazeera - este
cazul celor din Bahrein, Arabia Saudită, Irak, Kuweit, Iordania, Egipt, Tunisia, Libia, Algeria, Maroc. Nici la
Ramallah, unde se află Cartierul General al Autorităţii Naţionale Palestiniene, A1 Jazeera nu este prea agreatăşi
nici la Tel Aviv.
De exemplu, presa oficială egipteană a acuzat în repetate rânduri televiziunea A1 Jazeera de
propensiune către jurnalismul de senzaţie (yellow journalism). Ziarele care apar la Cairo au denunţat în ultimii
ani ceea ce ele numesc „sinistra salată de sex, religie şi politică” 2 condimentată cu senzaţionalism ieftin.
La rândul său, guvernul de la Alger a folosit metode drastice în încercarea de a bloca accesul
algerienilor la un documentar considerat ofensator, difuzat de Al Jazeera şi având ca subiect războiul civil din
Algeria: după ce semnalul televiziunii din Qatar a fost mai întâi bruiat, autorităţile algeriene au întrerupt chiar
energia electrică, pe parcursul celor câteva zeci de minute cât a durat emisiunea.
Printre nemulţumiţi s-a numărat şi fostul preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene, Yasser Arafat.
Acesta a fost deranjat atât de interviurile luate de jurnaliştii A1 Jazeera şeicului Ahmed Yassin, fostul lider
spiritual al mişcării integriste Hamas, dar şi de un documentar difuzat de postul din Qatar, având ca subiect rolul
gherilelor palestiniene în războiul civil din Liban (1975-1990).
Criticile aduse pe postul A1 Jazeera la adresa politicii externe a guvernului saudit au făcut ca această
televiziune să fie primită în Arabia Saudită doar pentru a relata de la pelerinajul anual al musulmanilor, la
Mecca.
Iordania a închis temporar biroul Al Jazeera de la Amman, după ce regimul iordanian a fost criticat într-
un jurnal de ştiri. Tunisia, Marocul şi Libia şi-au rechemat ambasadorii de la Doha în semn de protest faţă de
emisiuni difuzate de Al Jazeera, retrimiţându-i la post doar după ce programele respective au luat sfârşit.
Toate aceste critici şi proteste au drept cauză frustrarea regimurilor arabe şi a liderilor acestora,
obişnuiţi cu instituţii de presă obediente, grijulii cu imaginea statelor respective (cazul televiziunilor particulare)
sau înregimentate în eforturile propagandistice ale regimurilor care le susţin (cazul posturilor publice).
Spre deosebire de celelalte televiziuni arabe cu acoperire prin satelit, în studiourile postului Al Jazeera
au fost invitaţi lideri ai opoziţiei din diverse state arabe, inclusiv unii care trăiesc exilaţi, reprezentanţi ai

2
Rick, ZEDNIK-„Inside Al Jazeera”, „Columbia Journalism Review”
10
grupărilor religioase cu vederi extremiste, dar şi preşedinţi sau înalţi oficiali guvernamentali care s-au confruntat
cu atitudinea critică a moderatorilor, în direct, la ore de mare audienţă.
De altfel, Al Jazeera a fost şi este criticată din toate direcţiile: mişcările şi regimurile arabe de stânga,
alături de grupările liberale, au învinuit postul din Qatar că se face purtătorul de voce al islamului tradiţionalist
şi al extremiştilor; la rândul lor, islamiştii au acuzat caracterul liberal al programelor şi sprijinul tacit pe care
postul îl acordă procesului de normalizare a relaţiilor arabo-israeliene.
Al Jazeera găzduieşte o emisiune numită „Sharia şi Viaţa” în care, de multe ori, a apărut clericul
egiptean Yusuf Qaradawi, persoană care a jucat un rol activ în organizarea grupării „Fraţii Musulmani” din
Egipt, fapt ce i-a adus o condamnare la trei ani de închisoare. El a părăsit Egiptul şi s-a refugiat în Qatar la
sfârşitul anilor `50. Este unul dintre cei mai importanţi erudiţi sunniţi, fiind Preşedinte al Consiliului Sunna şi,
Sira din Qatar.
Apariţiile sale în cadrul emisiunii menţionate sunt destinate discutării multiplelor aspecte legate de
respectarea şi punerea în acord a preceptelor islamice cu coordonatele civilizaţiei moderne. De asemenea,
Yususf Qaradawi obişnuieşte să emită Fatwas, acte de jurisprudenţă fundamentate religios, pe Coran, respectate
ulterior, obligatoriu, de către credincioşii musulmani.
În ceea ce priveşte terorismul, Yusuf Qaradawi reprezintă o sabie cu două tăişuri: el a emis decrete
religioase împotriva terorismului, dar a emis şi decrete religioase care sprijină violenţa în anumite circumstanţe.
De exemplu, la data de 13.09.2001, el a emis un decret religios în care condamnă atacurile comise
împotriva complexului World Trade Center „şi împotriva altor edificii din Statele Unite, în ciuda opoziţiei
noastre faţă de politica dusă de americani, care favorizează Israelul şi sprijină acest stat la toate nivelurile –
militar, politic şi economic”.
Dar Qaradawi emisese anterior, la data de 22.04.2001, un decret religios (numit „Legitimitatea
operaţiunilor de martiriu în Teritoriile Ocupate”), în care declară că actele sinucigaşe reprezintă cea mai
glorioasă formă de Jihad. El a susţinut că termenul de „operaţiune sinucigaşă” este un termen impropriu. Cei
care desfăşoară astfel de operaţiuni, a spus el, sunt eroi ai luptei pentru libertate şi martiri, care nu pot să fie
nicicum consideraţi ca fiind sinucigaşi.
Situaţia televiziunii Al Jazeera readuce în discuţie relaţia dintre mass-media şi fenomenul terorist. În primul
rând, se pune următoarea problemă: faptul că organizaţia lui Bin Laden a ales să încredinţeze televiziunii din
Qatar mesajele liderului său are prea puţină legătură cu presupusa simpatie a Al Jazeera faţă de islamismul
militant; de altfel, nici naţionaliştii irlandezi din IRA nu transmit BBC-ului mesaje de revendicare a atentatelor
lor crezând că jurnaliştii britanici susţin cauza unei Irlande reunificate.
Motivele pentru care unele canale mediatice sunt preferate de grupările extremiste în dauna altora sunt
două: capacitatea lor de a da răspândire cât mai mare mesajului propagandistic al grupării şi efortul depus de
jurnaliştii respectivelor instituţii mediatice pentru a obţine întâietate.
În cazul Al Jazeera versus miliţiile talibane, explicaţia ţine de acest mecanism: jurnaliştii din Qatar s-au
aflat în Afganistan cu mult înainte ca în aceastăţară să ajungă confraţii lor de peste ocean. Talibanii i-au preferat
astfel (inclusiv din motive religioase) oricărei alte televiziuni; iar dacă Al Jazeera ar fi existat la începutul anilor
'90, ar fi avut, poate, mai multe şanse decât CNN-ul să intre în istorie drept „televiziunea care a transmis live
războiul din Golf”.

3.2. Grupările teroriste şi Internetul.

Grupările teroriste au realizat că mass-media, în special Internetul, în afara faptului că reprezintă un bun
mijloc de propagandă, le poate oferi şi suport operaţional. Teroriştii au dezvoltat instrumente sofisticate de
criptare, cum ar fi steganographia (ascunderea mesajelor în fişiere grafice), care fac din Internet un mijloc
eficient şi relativ sigur de corespondenţă3.
De asemenea, numărul site-urilor teroriste a cunoscut în ultimii zece ani o creştere exponenţială, în
prezent, toate organizaţiile teroriste având pagini de web. Obiectivele acestor website-uri sunt: diseminarea
materialelor de propagandă, declaraţii şi revendicări de operaţiuni, răspândirea de ştiri, actualizări cu privire la
unele probleme interne, răspândirea şi interpretarea radicală a textelor religioase, punerea la dispoziţie a unor
forumuri de discuţie pentru utilizatori.
Avantajele oferite de Internet organizaţiilor teroriste sunt 4:
• accesul rapid;
• lipsa controlului guvernamental sau a cenzurii;
• audienţe foarte numeroase, la nivel global;
• anonimatul;
3
lect.univ.dr. Irena CHIRU – „Discursul terorist şi mass-media virtuale”
4
Idem – „Discursul terorist şi mass-media virtuale”
11
 • rapiditatea transmiterii informaţiei;
• costurile foarte mici;
• mesajele multimedia prin posibilitatea de a combina textul, graficele, sunetul şi imaginile
(filme, melodii, cărţi, postere etc.);
• prezenţa crescută în mass-media tradiţionale (televiziunea şi radioul, presa scrisă) care utilizează
Internetul ca sursă de documentare proprie.
Al Qaida deţine o linie de producţie media proprie, numită Al Sahab (Norul), care elaboreazăşi
diseminează materiale video, audio şi text. Materialele de propagandă ale Al Sahab sunt de obicei transmise
reţelelor media (în special postului de televiziune Al Jazeera) pentru a fi difuzate. Producţiile sunt apoi
uploadate pe website-uri neoficiale şi se răspândesc cu rapiditate pe Internet. Oricine poate transfera aceste
materiale din mass-media pe Internet sau de pe un site pe altul.
Producţiile Al Sahab includ declaraţiile figurilor cheie ale Al Qaida şi anume, Osama bin Laden şi Ayman
al Zawahiri, revendicări ale unor atentate şi înregistrări video ale acestora.
O altă grupare teroristă, care acordă o importanţă deosebită mass-mediei este organizaţia teroristă
fundamentalist-islmică Hamas. Mişcarea consideră Internetul o armă deosebit de importantă în lupta pentru
convingerea terţilor despre justeţea acţiunilor sale.
Hamas administrează în prezent aproximativ 25 de site-uri proprii, prin care promovează ideologia islamist
radicală a mişcării, propaganda anti – Fatah, anti – Israel şi anti – Occident, precum şi „necesitatea” utilizării
terorismului împotriva statului evreu. Organizaţia este în mod deosebit preocupată ca site-urile sale să poată fi
citite şi în alte limbi, sens în care există variante în limbile engleză, ebraică, franceză, turcă, rusă, farsi, urdu etc.
Hamas dispune şi de un post de televiziune cu emisie prin satelit, numit „Saraj al Aqsa”(Lumina al Aqsa),
ce poate fi recepţionat în toată lumea. De asemenea, existăşi cotidianul „Felesteen”, ce apare atât tipărit, cât şi
online.
Importanţa mass-mediei pentru Hamas este clar exemplificată prin atenţia pe care gruparea o acordă
extinderii şi întreţinerii imperiului său mediatic, cheltuind sume uriaşe, deşi guvernul din Gaza este supus unui
sever embargou economic, cu grave consecinţe asupra populaţiei civile palestiniene.

4. CONCLUZII
Şi mass-media poate contribui la lupta împotriva terorismului!
Referitor la rolul mass-mediei în combaterea terorismului, consider că instituţiile media trebuie să îşi
menţină profesionalismul şi să evite, din dorinţa de a avea un rating cât mai mare, să devină instrumente care
aduc beneficii organizaţiilor teroriste.
De cele mai multe ori mass-media se concentrează asupra excentricului şi a situaţiilor extraordinare,
oferind imagini distorsionate ale realităţilor din Orientul Mijlociu.
Decât să arate că grupările fundamentalist islamice sunt situate la periferia societăţii din statele
musulmane, mass-media oferă o imagine distorsionată, prezentând radicalismul şi extremismul ca norme
valorice ale societăţilor respective.
Imaginea unui grup de arabi, care sărbătoreau „lovitura dată duşmanului american” ajunge să fie o ştire
importantă, în vreme ce o demonstraţie de solidaritate cu victimele atentatelor teroriste, la care participă mii de
musulmani, este posibil să nu fie prezentată de mass-media 5.
Mass-media deţin un rol important în dirijarea opiniei publice, putând să intermedieze un dialog între
civilizaţii, prin prezentarea, consumatorului căruia i se adresează, a credinţelor, valorilor şi practicilor altor
grupuri sociale, culturale, religioase şi etnice, decât cel de apartenenţă.
Aşa cum grupările teroriste ştiu să exploateze la maxim influenţa pe care mass-media o exercită asupra
colectivităţilor, considerăm că autorităţile cu atribuţii în domeniul antiterorismului ar trebui să facă acelaşi lucru.
Opinia publică, ca beneficiar al măsurilor de combatere a terorismului, constituie o preocupare importantă în
elaborarea unei strategii antiteroriste, actorii instituţionali trebuind să identifice şi să neutralizeze
interesele mediatice urmărite, pe termen scurt/lung, de grupările teroriste 6.
Este important ca obiectivele instituţiilor cu atribuţii în domeniul combaterii terorismului să nu fie în
contradicţie cu obiectivele mass-media. De menţionat că mass-media urmăresc „exclusivitatea” în prezentarea
infractorilor şi a ştirilor care captiveazăşi reţin atenţia opiniei publice, pentru a le creşte audienţa, strategii care
pot periclita nevoia de conspirativitate a acţiunilor întreprinse de actorii instituţionali, care sunt interesaţi de
protejarea vieţii cetăţenilor, aplicarea legii, identificarea atentatorilor şi deferirea acestora justiţiei 7.
5
Cristian, BARNA – „Rolul mass media în combaterea teorismului”
6
Idem – „Rolul mass-media în combaterea terorismului”
7
Cristian, BARNA – „Rolul mass-media în combaterea terorismului”
12
 Totodată, consider că, pentru combaterea flagelului terorist, trebuie acordată o foarte mare atenţie şi
derulării de către instituţiile de siguranţă naţională, în parteneriat cu societatea civilă, a unor programe ce
vizează formarea unei educaţii contrateroriste a populaţiei, mai ales în rândul tinerilor, vizându-se, în principal,
ca aceştia să nu cadă pradă „propagandei” teroriste.
BIBLIOGRAFIE
1. A'la Maududi, Sayyeed Abdul: „Jihad în Islam”;
2. Barna, Cristian: „Cruciada Islamului” Ed. Topform, 2007;
3. Barna, Cristian : „Jihad în Europa” Ed. Topform, 2008;
4. Barna, Cristian – „Rolul mass-media în combaterea teorismului”;
5. Barsky, Yehudit: „Terror by Remote Control”, Middle East Quarterly, 1996;
6. Boroumand, Ladan; Boroumand, Roya: „Terror, Islam and Democracy”;
7. Chiru, Irene; Barna, Cristian, coordonatori : „Contraterorism şi Securitate Internaţională”;
8. Colaborare: „Terorism şi antiterorism – educaţie de securitate prin cunoaştere”;
9. Coman, M.: Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iasi, 1999, 240 p.;
10. Dragan, I,: Paradigme ale comunicarii de masa (Orizontul societatii mediatice), Partea I, Casa de Editura şi Presa
,,Sansa” SRL, Bucuresti, 1996, 302 p.;
11. Laquer, Walter: „Left, Right and Beyond” în Hoge, James, Rose, Gideon (eds.): „How did this Happen: Terorism and
the New War”, Public Affairs, New York, 2001;
12. Martin Kramer :„Suicide Terorism în the Middle East: Origins and Response”;
13. Matthew Levitt: „Hamas – potics, charity and terrorism în the service of the Jihad”;
14. McLuhan, M.: Mass-media sau Mediul invizibil, trad. M. Moroiu, Ed. Nemira, Bucuresti, 1997, 400 p.;
15. Moarcas Octavian – Relatii publice şi societatea contemporana, Ed. Independenta Economica, Pitesti, 2003;
16. Moraru, D., Lumea magazin, nr.12;
17. Newsom Doug, Carrel Bob- Redactarea materialelor de relatii publice, Ed. Polirom, Iasi, 2004;
18. Petrescu Dacinina Crina – “Creativitate şi investigare în publicitate”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 2002;
19. Popa Dorin- Mass-media astazi, Institutul European, 2002;
20. Revista Institutului Diplomatic Român, 2006;
21. Rotaru, Nicolae, Psi-comunicare, Ed. ANI, Bucuresti, 2007, ed. 2, 2008;
22. Rotaru, Nicolae, Criza şi dialog, Ed. RAO, Bucuresti, 2003;
23. Sookhdeo, Patrick : „Să înţelegem terorismul islamic” Ed. Făclia, Oradea, 2006;
24. Zednik, Rick -„Inside Al Jazeera”, „Columbia Journalism Review”, Martie-Aprilie
2002. www.aljazeerah.info;
www.english.aljazeera.net/aboutus
www.palestine-info.co.uk;
www.sahab.com;