MANIPULAREA INFORMAȚIILOR PRIN PROPAGANDĂ

„Cine va fi capabil, printr-o întrebuinţare abilă şi continuă a propagandei, să

reprezinte poporului raiul ca un infern şi, invers, infernul ca un rai?“ — ADOLF
HITLER, MEIN KAMPF.

Pe măsură ce mijloacele de comunicare s-au înmulţit — de la presa de tipărit la radio,

televiziune, telefon şi Internet —, numărul mesajelor convingătoare a crescut într-un ritm rapid.
Această revoluţie în comunicaţii a dus la o avalanşă de informaţii, oamenii fiind bombardaţi din
toate părţile cu mesaje. În faţa acestor presiuni, mulţi preiau mesajele mai repede şi le acceptă
fără să le mai analizeze.
Propagandiştilor vicleni le plac foarte mult aceste căi rapide — mai ales cele care ocolesc
gândirea logică. Propaganda încurajează urmarea acestor căi scurte însufleţind sentimentele,
exploatând starea de nesiguranţă, profitând de ambiguităţile limbii, propagandistul adaptând
logica după bunul său plac. Din păcate, aceste tactici se pot dovedi foarte eficiente, lucru
confirmat de istorie.

Istoria propagandei:

În prezent, cuvântul „propagandă“ are conotaţii negative, lăsând să se înţeleagă că ar fi vorba

de tactici necinstite, însă, la început, sensul cuvântului nu era acesta. Se pare că termenul
„propagandă“ provine din denumirea latină a unei grupări de cardinali romano-catolici, şi anume
Congregatio de Propaganda Fide (Congregaţia pentru propagarea credinţei). Acest comitet —
numit pe scurt Propaganda — a fost înfiinţat de papa Grigore al XV-lea în 1622 cu scopul de a
supraveghea misionarii. Treptat, cuvântul „propagandă“ a ajuns să însemne orice efort depus
pentru răspândirea unei convingeri.
Dar noţiunea de propagandă nu s-a născut în secolul al XVII-lea. Din vremuri străvechi,
oamenii s-au folosit de toate mijloacele de informare de care dispuneau pentru a răspândi
ideologii sau pentru a-şi mări faima şi puterea. De exemplu, arta a slujit unor scopuri
propagandistice încă de pe vremea faraonilor egipteni. Aceşti regi au dorit ca piramidele lor să
fie o imagine a puterii şi a trăiniciei. În mod asemănător, arhitectura romană servea unui scop
politic: glorificarea statului. În timpul primului război mondial, termenul „propagandă“ a primit
o conotaţie, în general, negativă, deoarece guvernele au început să ia parte în mod activ la
„modelarea“ informaţiilor privitoare la război comunicate de mass-media. În cel de-al doilea
război mondial, Adolf Hitler şi Joseph Goebbels s-au dovedit a fi propagandişti de mare clasă.
După al doilea război mondial, propaganda a devenit treptat un instrument principal
în promovarea politicii naţionale. Atât blocul occidental, cât şi cel răsăritean au organizat vaste
campanii pentru a câştiga de partea lor marea masă a oamenilor care nu luaseră încă poziţie.
Toate aspectele vieţii şi politicii naţionale au fost exploatate în scopuri propagandistice. În
ultimii ani s-au folosit tehnici propagandistice tot mai sofisticate în campaniile electorale, dar şi
în propaganda făcută prin rețelele de socializare.
 Minciuni, minciuni!

În mod sigur, cel mai la îndemână truc folosit de propagandist este minciuna spusă pe faţă. Să
luăm, de exemplu, minciunile scrise de Martin Luther despre evreii din Europa în 1543: „Au
otrăvit fântânile, au ucis oameni, au răpit copii . . . Sunt nişte şerpi veninoşi şi plini de răutate,
vicleni şi răzbunători; sunt asasini; copii ai diavolului care înţeapă şi fac rău“. Ce îndemn le-a
adresat el creștinilor? „Daţi foc sinagogilor şi şcolilor lor . . . Să radeţi de pe faţa pământului
casele lor!“
Un profesor de economie politică şi ştiinţe sociale care a studiat acea perioadă afirmă:
„Antisemitismul n-are absolut nici o legătură cu acţiunile evreilor şi, prin urmare, n-are absolut
nici o legătură cu ceea ce ştie un antisemit despre cum sunt în realitate evreii“. El mai precizează:
„Evreii au reprezentat tot ce era strâmb, astfel încât reacţia obişnuită la un rău natural sau social
era să i se atribuie presupuse origini evreieşti“.

Generalizări:

O altă tactică a propagandei ce înregistrează mari succese este generalizarea. De obicei,

generalizările ascund ceea ce este important în legătură cu adevărata chestiune în discuţie şi sunt
folosite de cele mai multe ori pentru a înjosi un întreg grup de persoane. De exemplu, în unele
ţări europene se aud frecvent cuvintele: „Ţiganii [sau imigranţii] sunt hoţi“. Dar este adevărat?
Ziaristul Richardos Someritis afirmă că, într-o anumită ţară, acest gen de idei au generat un fel
de „nebunie xenofobă, de cele mai multe ori rasistă“, împotriva cetăţenilor străini. S-a arătat însă
că, în ţara respectivă, cei care sunt vinovaţi de acte criminale sunt atât indigeni, cât şi străini,
aproape în număr egal. De exemplu, Someritis precizează că în urma unor studii s-a demonstrat
că, în Grecia, „96 din 100 de infracţiuni sunt comise de greci“. „Cauzele fenomenului
infracţional sunt de natură economică şi socială, nicidecum «rasial㻓, remarcă ziaristul. El
acuză mass-media „că alimentează în mod sistematic xenofobia şi rasismul“ prin articole şi
reportaje tendenţioase despre diverse infracţiuni.

Folosirea epitetelor injurioase:

Unii oameni îi insultă pe cei care nu sunt de acord cu ei, punându-le la îndoială caracterul sau
motivele, în loc să se concentreze asupra faptelor. A folosi un epitet injurios cu referire la o
persoană, la un grup sau la un concept înseamnă a pune o „etichetă“ negativă, uşor de reţinut. Cel
care apelează la acest gen de epitete speră ca ele să se „lipească“ bine. Dacă ceilalţi oameni
resping persoana sau conceptul pe baza acestei „etichete“ negative, fără să stea să cântărească
singuri dovezile, înseamnă că strategia folosită a dat rezultate.
De exemplu, în ultimii ani, în multe ţări din Europa şi din alte părţi ale lumii s-a făcut simţită
o puternică atitudine antimigraționistă. În ochii multor vest-europeni emigranții sunt „elemente
primejdioase” care le fură locurile de muncă!
 Un institut pentru Analiză Propagandistică din Marea Britanie precizează că „epitetele
denigratoare au jucat un rol deosebit de important în istoria lumii şi în propria noastră formare ca
indivizi. Ele au distrus reputaţii, . . . [pe unii] i-au trimis la închisoare, iar pe alţii i-au înfuriat atât
de mult, încât au mers la luptă şi i-au măcelărit pe semenii lor“. În prezent, în țara noastră vedem
cum funcționează propaganda: Dacă susții că DNA-ul a făcut erori grave ești etichetat drept
„comunist”, „retardat”, „drăgnist”, „asistat social”, „slugoi pesedist”, ca să dau doar câteva
exemple foarte la modă pe Facebook!

Exploatarea sentimentelor:

Chiar dacă sentimentele s-ar putea să nu fie importante când e vorba de afirmaţii bazate pe
fapte reale sau de logica unui argument, ele au un rol important în a convinge. Publiciştii cu
experienţă se străduiesc să stârnească sentimentele, pe care le manipulează cu măiestria unui
pianist virtuoz.
De exemplu, un sentiment care poate întuneca judecata este teama. Şi, la fel ca invidia, teama
poate fi manipulată. Să ne amintim propaganda făcută în Marea Britanie pe teme „invaziei”
emigranților români, propaganda ce a exploatat toate stereotipurile despre români!
Alt sentiment puternic pe care propagandiştii îl exploatează este ura. Limbajul insidios este
deosebit de eficient când se doreşte să se stârnească ură. Se pare că există o rezervă nesfârşită de
cuvinte răutăcioase ce promovează şi exploatează ura faţă de anumite grupări religioase, etnice
sau rasiale.
Alţi propagandişti manipulează mândria. Adeseori ne putem da seama că se face apel la
mândrie dacă vom căuta expresii-cheie de genul: „Orice persoană inteligentă ştie că . . .“ sau „o
persoană cu instruirea dumneavoastră nu poate să nu fie de acord că . . .“. O tactică contrară
manipulează teama de a nu părea stupizi. Profesioniştii în arta convingerii sunt perfect conştienţi
de acest lucru.

Sloganuri şi simboluri:

Sloganurile sunt afirmaţii neclare, folosite de obicei pentru a exprima puncte de vedere sau
ţeluri. Deoarece sunt neclare, oamenilor nu le este greu să fie de acord cu ele.
De exemplu, când există o criză naţională sau un conflict, demagogii folosesc sloganuri de
genul „Fie bună, fie rea, asta este ţara mea“, „Patria, religia şi familia“ sau „Libertate sau
moarte“. Însă analizează oare majoritatea oamenilor cu atenţie adevărata problemă implicată în
criză sau conflict? Sau efectiv acceptă tot ce li se spune?
Scriind despre primul război mondial, Winston Churchill a făcut următoarea observaţie: „Nu
trebuie decât un semnal pentru a transforma aceste mulţimi de ţărani şi muncitori paşnici într-o
puternică armată ai cărei ostaşi se vor sfâşia între ei“. El a mai remarcat că, atunci când li se
spune ce să facă, majoritatea oamenilor reacţionează fără să gândească.
 Propagandistul se foloseşte şi de o gamă largă de simboluri şi semne pentru a transmite
mesajul dorit - o salvă de 21 de focuri, un salut militar, un drapel. Dragostea strămoşească poate
fi şi ea exploatată. Astfel, simbolismul, cum ar fi cel legat de patrie, glia strămoşească sau
biserica strămoşească, constituie un instrument preţios în mâinile celui care vrea să convingă cu
abilitate.
Prin urmare, propaganda ingenioasă poate paraliza gândirea, poate întuneca judecata limpede
şi discernământul şi poate modela persoanele, astfel încât acestea să participe la acţiuni în masă,
la demonstrații în care mulți dintre participanți nu știu exact de ce au venit dar au auzit și văzut
pe Internet că trebuie să iasă în stradă pentru a nu lăsa corupția să ne ucidă. De ce nu ies
respectivii în stradă atunci când salariile scad văzând cu ochii, când nu se găsesc medicamente
elementare pentru bolnavii de cancer de exemplu sau când văd cum se îndatorează guvernul lună
de lună într- veselie!?