După Legile Uniunii din 1707[modificare 

| modificare sursă]

Tratatul de Uniune a condus la un Regat Unit care a cuprins toată Marea Britanie

La 1 mai 1707, a luat ființă Regatul unit al Marii Britanii, în urma adoptării Legilor de Uniune, de către
parlamentele Angliei și Scoției, prin care acestea au ratificat Tratatul de Uniune din 1706 și au unit
cele două regate.[77][78][79]
În secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat guvernul de cabinet sub organizarea lui Robert Walpole,
practică primul prim-ministru (1721-1742). O serie de Revolte Iacobite(d) au încercat să
înlăture dinastia protestantă de Hanovra de pe tronul britanic și să readucă dinastia catolică Stuart.
Iacobiții au fost în cele din urmă înfrânți în bătălia de la Culloden(d) din 1746, după care highlanderii
scoțieni(d) au fost reprimați brutal. Coloniile britanice din America de Nord, care s-au rupt de Marea
Britanie în Războiul de Independență au devenit Statele Unite ale Americii, recunoscute de Marea
Britanie în 1783. Ambițiile imperiale britanice s-au îndreptat în alte direcții, în special către India(d).[80]
De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a fost implicată în comerțul atlantic cu
sclavi. Navele britanice de sclavi(d) au transportat aproximativ două milioane de oameni din Africa în
Indiile de Vest, înainte de interzicerea comerțului în 1807, interzicerea sclaviei din 1833, și
asumarea de către conducerea țării a unui rol de lider în mișcarea pentru abolirea sclaviei în
întreaga lume prin presarea altor țări să-și încheie comerțul de sclavi printr-o serie de tratate, și apoi
a format cea mai veche organizație internațională pentru drepturile omului, Anti-Slavery
International(d), cu sediul la Londra, în anul 1839.[81][82][83] Termenul „Regatul Unit” a devenit oficial în
1801, când parlamentele Marii Britanii și Irlandei au adoptat fiecare o Lege a Uniunii(d), unind cele
două regate și formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.[84]

Bătălia de la Waterloo, din 1815, a marcat sfârșitul Războaielor Napoleoniene și începutul Pax Britannica(d)

La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția Industrială, condusă de economia britanică, a început să

transforme țara. Treptat, puterea politică s-a mutat de la vechile clase de
moșieri Tory(d) și Whig(d) spre noii industriași. O alianță formată din negustori și industriași cu gruparea
politică Whig(d) a dus la apariția unui nou partid, Liberalii(d), cu o ideologie de liber schimb și Laissez-
faire. În 1832 Parlamentul a adoptat Legea Marii Reforme(d), care a început transferul puterii politice
de la aristocrație la clasele de mijloc. În mediul rural, comasările(d) de terenuri au făcut ca micii
fermieri să fie excluși din agricultură. Orașele au început să se populeze cu o nouă clasă muncitoare
urbană. Foarte puțini muncitori de rând aveau drept de vot, și și-au creat propriile organizații sub
formă de sindicate.[necesită  citare]
După înfrângerea Franței, la sfârșitul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene (1792-1815),
Marea Britanie a devenit principala putere navală și imperială a secolului al XIX-lea (Londra
ajungând cel mai mare oraș din lume pe la 1830).[85] Necontestată pe mare, dominația britanică a
fost mai târziu descrisă ca Pax Britannica(d) („Pacea Britanică”), o perioadă de relativă pace în
Europa și în lume (1815-1914) în care Imperiul Britanic a devenit hegemon global și a adoptat rolul
de jandarm mondial.[86][87][88][89] La momentul Marii Expoziții din 1851, Regatul Unit era descris ca
„atelierul lumii”.[90] Imperiul Britanic a fost extins pentru a include India, mari părți din Africa și multe
alte teritorii din întreaga lume. Alături de controlul formal pe care îl exercita asupra propriilor sale
colonii, dominația britanică asupra unei mari părți din comerțul mondial a însemnat că ea controla
efectiv economiile din multe regiuni(d), precum Asia și America Latină.[91][92] Pe plan intern, atitudinile
politice au favorizat politicile de liber schimb și laissez-faire și lărgirea treptată a dreptului de vot. De-
a lungul secolului, populația a crescut într-un ritm uluitor, creștere însoțită de urbanizarea rapidă,
ceea ce a provocat presiuni sociale și economice semnificative.[93] Pentru a căuta noi piețe și noi
surse de materii prime, Partidul Conservator sub Disraeli a lansat o perioadă de expansiune
imperialistă în Egipt, Africa de Sud, și în alte părți. Australia, Africa de Sud, Canada, și Noua
Zeelandă au devenit dominioane autonome.[94] După trecerea în secolul al XX-lea, dominația
industrială britanică a început să fie contestată de Statele Unite și de Germania.[95]
Reformele sociale și autonomia Irlandei erau cele mai importante probleme interne după
1900. Partidul Laburist a apărut dintr-o alianță a sindicatelor cu mici grupări socialiste în 1900,
și sufragetele au militat pentru dreptul femeilor la vot înainte de 1914.[96]

Infanteriști din Pușcașii Regali Irlandezi(d) în timpul bătăliei de pe Somme (peste 885.000 de soldați britanici au

murit pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial)

Regatul Unit a luptat alături de Franța, Rusia și (după 1917) Statele Unite ale Americii, împotriva
Germaniei și aliaților săi în Primul Război Mondial (1914-1918).[97] Forțele armate britanice au fost
angajate într-o mare parte a Imperiului Britanic și în mai multe regiuni din Europa, în special
pe frontul de vest. Numărul mare de decese al războiului de tranșee a cauzat pierderea a mai mult
de o generație de oameni, cu efecte sociale de durată asupra țării și cu o mare perturbare în ordinea
socială.[necesită  citare]
După război, Regatul Unit a primit de la Liga Națiunilor mandatul pentru o serie de foste colonii
germane și teritorii otomane. Imperiul Britanic a ajuns la cea mai mare întindere, acoperind o
cincime din suprafața Pământului și un sfert din populația sa.[98] Cu toate acestea, Regatul Unit
pierduse 2,5 milioane de oameni și a terminat războiul cu o mare datorie națională.[99]
Ascensiunea naționalismului irlandez(d), împreună cu conflictele din sânul Irlandei pe
tema autonomiei Irlandei(d), a condus în cele din urmă la divizarea insulei în 1921.[100] Statul Liber
Irlandez a devenit independent cu statut de dominion în 1922. Irlanda de Nord a rămas parte a
Regatului Unit.[101] Un val de greve la mijlocul anilor 1920 au culminat cu Greva Generală din 1926(d).
Regatul Unit încă se mai refăcea după efectele războiului, când a izbucnit Marea Criză
Economică (1929-1932). Aceasta a condus la un șomaj considerabil și la mari dificultăți în zonele
industriale vechi, precum și la tulburările politice și sociale din anii 1930, la creșterea apartenenței la
partidele comuniste și socialiste. Un guvern de coaliție a fost format în anul 1931.[102]
Regatul Unit a intrat în al Doilea Război Mondial, declarând război Germaniei Naziste în 1939, după
ce aceasta din urmă a invadat Polonia. Winston Churchill a devenit prim-ministru și șef al unui
guvern de coaliție în 1940. În ciuda înfrângerii aliaților săi europeni în primul an de război, Regatul
Unit cu Imperiul său a continuat lupta de unul singur împotriva Germaniei. În 1940, RAF a
învins Luftwaffe german într-o luptă pentru controlul cerului în bătălia Angliei. Zonele urbane au
suferit de pe urma bombardamentelor din timpul războiului. Au fost și victoriile greu obținute
în bătălia Atlanticului, și în campaniile din Africa de Nord și Birmania(d). Forțele britanice au jucat un
rol important în debarcarea din Normandia din 1944, realizată împreună cu aliatul american.

După 1945[modificare | modificare sursă]

Teritoriile care au fost parte a Imperiului Britanic, numele actualelor Teritorii Britanice de peste Mări fiind
subliniate cu roșu

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Regatul Unit a fost una dintre cele Patru
Mari puteri (Uniunea Sovietică, Regatul Unit, SUA și China) care s-au întâlnit pentru a pune ordine
în lumea postbelică;[103][104] a fost unul dintre semnatarii fondatori ai Declarației Națiunilor Unite(d).
Regatul Unit a devenit unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.
Cu toate acestea, războiul a lăsat țara grav slăbită și dependentă financiar de Planul Marshall.[105] În
anii imediat de după război, guvernul laburist(d) a inițiat un program radical de reforme, care a avut un
efect semnificativ asupra societății britanice din următoarele decenii.[106] Industrii majore și utilități
publice au fost naționalizate, s-a format un sistem economic de stat asistențial, și s-a organizat un
sistem sanitar cuprinzător finanțat din fonduri publice, National Health Service.[107] creșterea
naționalismului în colonii a coincis cu diminuarea puternică a poziției economice a Regatului Unit,
astfel că politica de decolonizare(d) a devenit inevitabilă. S-a acordat
independență Indiei și Pakistanului în 1947.[108] În următoarele trei decenii, cele mai multe colonii ale
Imperiului Britanic au primit independența. Multe au devenit membre ale Commonwealth-ului
Națiunilor.[109]