Subtipuri ale bolii[modificare 

| modificare sursă]
DSM-IV-TR conține cinci subclase al schizofreniei; totuși cei care elaborează DSM-5 recomandă
eliminarea lor din noua clasificare:[80][81]

 Tipul paranoid: sunt prezente delirul sau halucinațiile auditive, dar tulburarea de gândire,
comportamentul dezorganizat și afectul plat nu sunt prezente. Delirul este persecutoriu și/sau
grandios dar pe lângă acesta pot fi prezente alte teme cum ar fi gelozia, religiozitatea sau
somatizarea. (DSM codul 295.3/ICD codul F20.0)
 Tipul dezorganizat: Numit schizofrenie hebefrenică în ICD. Acesta cuprinde concomitent
tulburarea de gândire și afectul plat. (DSM codul 295.1/ICD codul F20.1)
 Tipul catatonic: Subiectul este aproape imobil sau prezintă mișcări agitate, lipsite de sens.
Simptomele pot include stupoarea catatonică și flexibilitatea cerosă. Forma catatonică poate
culmina cu starea de „catatonie pernicioasă”: bolnavul imobil prezintă febră crescută cu tulburări
vegetative grave, care pot provoca moartea. (DSM codul 295.2/ICD codul F20.2)
 Tipul nediferențiat: Sunt prezente simptome psihotice dar nu sunt îndeplinite criteriile pentru
tipurile paranoid, dezorganizat și catatonic. (DSM codul 295.9/ICD codul F20.3)
 Tipul rezidual: Simptomele pozitive sunt prezente doar la un nivel scăzut de intensitate. (DSM
codul 295.6/ICD codul F20.5)
ICD-10 definește două subclase adiționale:[81]

 Depresia post-schizofrenică: O perioadă depresivă care apare în urma unei boli de schizofrenie,
perioadă în care simptomele de schizofrenie pot fi încă prezente. (ICD codul F20.4)
 Schizofrenia simplă: Dezvoltarea insidioasă sau treptată a unor simptome negative grave fără a
trece prin perioade de psihoză. (ICD codul F20.6)
Diagnostic diferențial[modificare | modificare sursă]
Simptomele de psihoză pot fi prezente în alte tulburări mentale, inclusiv în tulburarea bipolară,
[82]
 tulburarea de personalitate borderline,[83] intoxicația cu medicamente și psihoza indusă de droguri.
Delirurile („ne-bizare”) sunt de asemenea prezente în tulburarea de delir, iar izolarea socială în
tulburarea de anxietate socială, tulburarea de personalitate evazivă și tulburarea de personalitate
schizotipică. Comorbiditatea schizofreniei cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) apare mult mai
frecvent decât s-ar putea datora unei pure întâmplări, deși poate fi dificil să se distingă între
obsesiile din TOC și delirurile din schizofrenie.[84]
O examinare medicală și neurologică mai generale pot fi necesare pentru a exclude boli somatice
care pot produce uneori simptome de psihoză asemănătoare schizofreniei,[79] cum sunt tulburările
metabolice, infecțiile sistemice, sifilisul, SIDA, epilepsia și leziunile cerebrale. Poate fi necesar să fie
eliminat ca diagnostic delirul, care poate fi decelat prin halucinații vizuale, debut brusc și nivel de
conștiință variabil, ceea ce indică o afecțiune medicală de bază. Investigațiile acestea nu sunt în
general repetate la recăderea în boală, cu excepția prezenței unei recomandări medicale specifice
sau unor posibile efecte adverse ale medicației antipsihotice.

Prevenție[modificare | modificare sursă]
Actualmente dovezile privind efectivitatea intervențiilor pentru prevenirea schizofreniei nu sunt
concludente.[85] Deși există unele dovezi privind faptul că intervenția precoce asupra persoanelor cu
un episod de psihoză poate îmbunătăți rezultatele pe termen scurt, există un beneficiu scăzut al
acestor măsuri după cinci ani de la aplicarea lor.[8] Încercarea de a preveni schizofrenia în faza
prodromală are beneficii nesigure, iar în anul 2009 astfel de încercări nu erau recomandate.
[86]
 Prevenția este dificilă deoarece nu există indicatori de încredere care să prezică apariția
ulterioară a bolii.[87] Totuși, unele cazuri de schizofrenie ar putea fi amânate sau posibil prevenite
descurajând folosirea canabisului, în special de către tineri.[88] Indivizii care provin din familii cu
cazuri de schizofrenie pot fi mai vulnerabili la psihozele induse de canabis.[51] Un studiu a descoperit
că în cazul tulburărilor psihotice induse de canabis, ele sunt urmate de apariția unor psihoze
persistente în aproximativ jumătate din cazuri.[89]
Cercetarea teoretică se focalizează asupra strategiilor care ar putea micșora incidența schizofreniei.
Una dintre abordări încearcă să înțeleagă ce se petrece la nivel genetic și neurologic pentru a
explica apariția bolii, astfel încât să poată fi dezvoltate intervenții biomedicale. Totuși, efectele
genetice multiple și variate, de mică amploare și interacțiunile cu mediul înconjurător fac ca acest
lucru să fie dificil. În mod alternativ, strategiile de sănătate publică pot remedia în mod selectiv
factori socio-economici care sunt corelați cu rate ridicate ale schizofreniei în anumite grupuri, legate
de exemplu de imigrare, etnicitate sau sărăcie. Strategiile la nivelul întregii populații ar putea
promova servicii care să asigure nașteri sănătoase și creștere sănătoasă, inclusiv în domenii ale
dezvoltării psihologice, cum ar fi cogniția. Totuși, nu există suficiente dovezi pentru a pune
actualmente în aplicare astfel de idei, iar anumite probleme generale nu sunt specifice schizofreniei.
[90][91]

Tratament[modificare | modificare sursă]
Tratamentul primar pentru schizofrenie este reprezentat de medicamentele antipsihotice, adeseori în
asociere cu suportul psihologic și social.[8] Spitalizarea poate avea loc pentru episoade severe, fie în
mod voluntar, fie (dacă legislația medicală o permite) prin tratament forțat. Spitalizarea pe termen
lung se întâlnește rar, începând de la dezinstituționalizarea care a debutat în anii '50.[10] Serviciile de
sprijin comunitare includ centre de primire, vizite făcute de către membrii serviciilor medicale
comunitare, angajări subsidiate[92] și grupuri de sprijin; acestea se întâlnesc în mod frecvent. Unele
dovezi indică faptul că exercițiul fizic regulat are un efect pozitiv asupra sănătății fizice și mentale a
bolnavilor de schizofrenie.[93]
Terapia convulsivantă electrică - TCE (electroșoc: Cerletti și Bini, 1938) sau farmacologică (șocul
cardiazolic: von Meduna, 1934), precum și coma hipoglicemică cu insulină (Sakel, 1933),
introduse empiric pe baza unor ipoteze fiziopatologice ulterior infirmate, dar având totuși o
eficacitate certă, au căzut în desuetudine după introducerea tratamentului medicamentos
neuroleptic. Totuși, în cazul unor stări catatonice grave cu pericol vital (catatonia pernicioasă),
electroșocul reprezintă și în prezent terapia de elecție.

Medicamente[modificare | modificare sursă]

Risperidona (marcă comercială Risperdal) este un antipsihotic atipic foarte frecvent.

Tratamentul de primă linie al schizofreniei este medicația antipsihotică,[94] care poate reduce

simptomele pozitive în decurs de 7 - 14 zile. Totuși, antipsihoticele nu reușesc să amelioreze
simptomele negative și disfuncțiile cognitive.[28][95]
Alegerea antipsihoticelor administrate se bazează pe efecte benefice, riscuri și cost.[8] Care sunt cele
mai bune antipsihotice, cele tipice sau cele atipice, rămâne un aspect controversat.[96] Ambele au
rate egale de oprire și de revenire a simptomelor atunci când antipsihoticele tipice sunt folosite în
doze mici sau moderate.[97] Există un răspuns bun în 40–50% din cazuri, un răspuns parțial în 30–
40% din cazuri și rezistență (lipsa de răspuns satisfăcător a simptomelor la două-trei antipsihotice
timp de șase săptămâni) în 20% din cazuri.[28] Clozapina este un tratament eficace pentru cei care
răspund slab la alte medicamente, dar are o reacție adversă potențială gravă, și
anume agranulocitoza (număr scăzut de celule sanguine albe) în 1–4% din cazuri.[8][9][98]