Nebunia 

(cunoscută și ca alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală

mintală) a fost până sfârșitul secolului al XIX-lea considerată ca o comportare neobișnuită ce nu se
încadrează în normele de comportare în societate. Termenul definea în trecut numai o aberație de la
comportarea unui om normal (latină delirare). Că această comportare neobișnuită este legată de o
boală, exista în medicină numai o presupunere vagă despre o cauză patologică. Astfel epilepsia sau
tulburările cauzate de traumatismele cerebrale erau încadrate de medici tot la nebunie. Aceste
fenomene erau interpretate diferit în funcție de rigiditatea normelor sociale, religie, cultură și
perioada istorică. Din această cauză medicina modernă care are criterii conturate mai clare de
diagnostic al bolii nu ia în considerare diagnosticul medical al nebuniei din izvoarele istorice.

Definiții și simptome[modificare | modificare sursă]

Demența este o categorie largă de boli ale creierului care cauzează o scădere, de obicei, graduală
și pe termen lung a abilității unei persoane de a gândi și de a-și aduce aminte, încât funcțiile zilnice
sunt afectate.[1] Alte simptome comune includ probleme emoționale, de limbaj și o scădere
a motivației.[1][2] Caracterul conștient al unei persoane nu este afectat.[1] Pentru ca diagnosticul să fie
confirmat, trebuie să existe o schimbare a funcțiilor mentale comune ale unei persoane și un declin
mai mare decât s-ar aștepta cineva, cauzat de îmbătrânire.[1][3] De asemenea, aceste boli au un efect
semnificativ pentru îngrijitorii acestor persoane.[1]

Cauze, diagnostic, prevenire[modificare | modificare sursă]

Cel mai comun tip de demență este boala Alzheimer, ce constituie între 50% și până la 70% dintre
cazuri. Alte tipuri comune includ demența vasculară (25%), demența cu corpi Lewy (15%)
și demența frontotemporală.[1][2] Cauzele mai puțin comune includ, printre altele, hidrocefalia cu
presiune normală, boala Parkinson, sifilisul și boala Creutzfeldt–Jacob.[4] Aceeași persoană poate
suferi de mai multe tipuri de demență.[1] O mică parte dintre cazuri se întâmplă în cadrul aceleiași
familii.[5] în DSM-5, demența a fost clasificată ca boală neurocognitivă cu diferite grade de severitate.
[6]
 Diagnosticul se bazează, de obicei, pe istoricul bolii, pe testarea cognitivă prin imagistică
medicală și pe analize sangvine utilizate pentru a exclude alte posibile cauze.[7] Examinarea minimă
a stării mentale este un test cognitiv utilizat frecvent.[2] Eforturi pentru a preveni demența includ
încercarea de a reduce factorii de risc precum tensiunea arterială mare,
fumatul, diabetul și obezitatea.[1] Nu se recomandă testarea întregii populații prin imagistică medicală
pentru depistarea bolii.[8]

Gestionarea[modificare | modificare sursă]
Nu există leac pentru demență.[1] inhibatorii de colinesterază precum donepezil, sunt utilizați de
obicei și pot aduce beneficii în cazurile de boală ușoară până la moderată.[9][10][11] Însă, beneficiul
general poate fi mic.[11][12] Pentru oamenii cu demență și pentru persoanele care îi îngrijesc, multe
măsuri le pot îmbunătăți viața.[1] Intervenția cognitive și comportamentale poate fi adecvată.[1] E
importantă educarea și oferirea sprijin emoțional îngrijitorului.[1] Programele de exerciții aduc beneficii
în ceea ce privește activitățile de zi cu zi și, eventual, pot îmbunătăți rezultatele.[13] Tratamentul
problemelor comportamentale sau a psihozei cauzată de demența cu antipsihotice este comun, dar
nu este, de obicei, recomandat deoarece, de multe ori, există puține beneficii și un risc mai mare al
decesului.[14][15]

Epidemiologie, prognoză și societate[modificare | modificare sursă]

La nivel global, demența afectează 36 de milioane de oameni.[1] Aproximativ 10% dintre oameni
dezvoltă boala într-un anumit punct al vieții lor.[5] Odată cu vârsta, devine mai comună.
[16]
 Aproximativ 3% dintre oamenii cu vârste între 65–74 de ani prezintă demență, 19% între vârstele
de 75 și 84 de ani și aproximativ jumătate din cei peste 85 de ani.[17] În 2013, demența a dus la 1,7
milioane de decese, de la 0,8 milioane în 1990.[18] Deoarece oamenii trăiesc mai mult, demența
devine mai frecventă la populație per total.[16] Însă, pentru persoanele de o anumită vârstă, devine
mai puțin frecventă, cel puțin în lumile dezvoltate, datorită scăderii factorilor de risc.[16] Este una
dintre cele mai comune cauze de dizabilitate în cazul persoanele vârstnice.[2] Se crede că duce la
costuri economice de 604 miliarde USD în fiecare an.[1] Oamenii care suferă de demență sunt
adeseori imobilizați chimic sau fizic mai mult decât este necesar, ridicând probleme ale drepturilor
omului.[1] Stigmatul social este comun în cazul celor afectați..[2]