Demența este o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și

adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, afectând modul de desfășurare a

activităților uzuale de zi cu zi.[3] Problemele emoționale, dificultățile de comunicare și scăderea
voinței sunt alte simptome comune ale bolii.[3][4] Nivelul de luciditate al unei persoane nu este, de
obicei, afectat.[3] Diagnosticarea demenței impune schimbarea obiceiurilor mentale ale unei
persoane și o reducere mai mare a acestora decât în cazul îmbătrânirii.[3][5] Aceste boli au, de
asemenea, un efect semnificativ asupra persoanelor care îi îngrijesc pe bolnavi.[3]

Forma cea mai comună a demenței este boala Alzheimer, care reprezintă între 50% și 70% din
cazuri.[3][4] Alte forme comune includ demența vasculară (25%), demența cu corpi Lewy (15%) și
demență fronto-temporală.[3][4] Printre cauzele mai puțin obișnuite ale demenței sunt hidrocefalia
cu presiune normală, boala Parkinson, sifilisul și boala Creutzfeldt-Jakob.[6] O persoană poate
suferi de mai multe forme de demență.[3] Un procent mic de cazuri au loc în cadrul aceleiași
familii.[7] Demența a fost clasificată în manualul DSM-5 ca o tulburare neurocognitivă, cu diferite
grade de severitate.[8] Diagnosticarea ține cont de istoricul bolii și se bazează de obicei pe testarea
cognitivă cu imagistică medicală și pe analizele de sânge efectuate pentru a exclude alte cauze
posibile.[9] Examinarea statusului minimental este unul din cele mai folosite teste cognitive.[4]
Eforturile de a preveni demența urmăresc reducerea factorilor de risc, cum ar fi hipertensiunea
arterială, fumatul, diabetul zaharat și obezitatea.[3] Nu se recomandă efectuarea unui screening
pentru depistarea existenței acestei boli.[10]

Nu există niciun remediu cunoscut pentru demență.[3] Inhibitorii de colinesterază precum

donepezilul sunt folosiți deseori și pot avea rezultate benefice în cazurile formelor ușoare și
moderate ale bolii.[11][12][13] Beneficiul global, cu toate acestea, poate fi minor.[11][14] Pot fi luate mai
multe măsuri pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor ce suferă de demență și a
îngrijitorilor acestora.[3] Intervențiile cognitive și comportamentale pot fi adecvate.[3] Educarea și
oferirea unui sprijin emoțional pentru însoțitori sunt, de asemenea, importante.[3] Programele de
exerciții fizice pot fi benefice în ceea ce privește activitățile de zi cu zi și ar putea îmbunătăți
rezultatele.[15] Tratamentul problemelor comportamentale cu antipsihotice este obișnuit, dar el nu
este de obicei recomandat din cauza beneficiilor minore și a efectelor secundare, inclusiv a
riscului crescut de deces.[16][17]

La nivel global, demența a afectat aproximativ 46 de milioane de persoane în 2015.[18]

Aproximativ 10% din oameni dezvoltă această boală la un moment dat în viața lor.[7] Ea devine
mai frecvent odată cu înaintarea în vârstă.[19] Aproximativ 3% dintre persoanele cu vârsta
cuprinsă între 65 și 74 de ani suferă de demență, 19% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între
75 și 84 de ani și aproape jumătate dintre cei cu vârsta mai mare de 85 de ani.[20] În 2013 demența
a cauzat aproximativ 1,7 milioane de decese, în creștere față de 0,8 milioane de decese în 1990.[21]
Pe măsură ce oamenii ating vârste din ce în ce mai înaintate, demența devine tot mai frecventă în
rândul populației.[19] Pentru persoanele de o anumită vârstă, cu toate acestea, ea poate deveni din
ce în ce mai puțin frecventă, cel puțin în țările dezvoltate, din cauza reducerii factorilor de risc.[19]
Ea este una dintre cele mai comune cauze de invaliditate în rândul persoanelor vârstnice.[4] Se
consideră că determină costuri economice de 604 miliarde de dolari pe an.[3] Mișcarea
persoanelor ce suferă de demență este restricționată adesea prin folosirea medicamentației într-un
grad mai mare decât este necesar, determinând încălcarea drepturilor omului.[3] Marginalizarea
socială a persoanelor afectate este un lucru obișnuit.[4]