DUCA ANDREI DATA:29.05.

2020
ANUL III A

INGRIJIRI PALIATIVE
CAUZELE DE IMOBILIZARE A PACIENTULUI AFECTAT MEDICAL

Odată cu creșterea speranței de viață, se înregistrează și o creștere a populației vârstnice

care asociază numeroase afecțiuni cronice și dizabilitate. Sindromul de imobilizare se referă
la scăderea activității și a mobilității vârstnicilor cu polipatologie. Imobilizarea prelungită
determină apariția complicațiilor și a scăderii capacității funcționale a întregului organism.
Activitate fizică regulată, tratamentul afecțiunilor cronice, fizioterapia pot preveni
numeroase  complicații care apar din cauza inactivității.
Procesul de îmbătrânire este un proces fiziologic, continuu, ireversibil și care se întâlnește
la nivelul întregului sistem de organe. Aproximativ 88% dintre persoanele cu vârsta peste 65
de ani, asociază cel puțin o afecțiune cronică care crește riscul de apariție a dizabilității [1].
Odată cu reducerea statusului funcțional, cresc șansele de apariție a sindromului de
imobilizare și a complicațiilor. Decesul în cazul persoanelor vârstnice cu sindrom de
imobilizare se datorează, în cele mai multe cazuri, embolismului pulmonar.

Factori de risc
Imobilizarea este definită ca o scădere sau limitare a activității fizice a organismului.
Există numeroase cauze care duc la apariția sa, cum ar fi:

 afecțiuni neuromusculare;
 afecțiuni cronice care necesită limitarea activității fizice;
 decompensarea afecțiunilor cronice din cauza necomplianței la tratament sau a
îngrijirilor medicale necorespunzătoare;
 menținerea prelungită a poziției corpului la orizontală;
 iatrogenia cauzată de o serie de medicamente (hipotensoare, diuretice,
antidepresive, neuroleptice, somnifere etc.).

Complicații
Imobilizarea poate determina apariția procesului degenerativ la nivelul oricărui sistem de
organe ca urmare a funcției motorii scăzute. Cele mai frecvente modificări asupra diferitelor
sisteme sunt:

 sistemul nervos central – alterarea organelor de simț, scăderea activității motorii,

tulburări afective și emoționale, instalarea deficitului cognitiv;
 sistemul muscular și osos – diminuarea forței musculare și a rezistenței, atrofie
musculară, osteoporoză, pierderea elasticității ligamentelor, fibroza și anchiloza
articulațiilor;
  sistemul cardiovascular – creșterea frecvenței cardiace, hipotensiune ortostatică,
scăderea rezervei cardiace;
 sistemul respirator – micșorarea capacității pulmonare totale și a capacității vitale,
tulburări de tip ventilație-perfuzie;
 sistemul digestiv – anorexie, boală de reflux gastroesofagian, constipație;
 sistemul endocrin – crește rezistența la insulină, hipercalciurie;
 sistemul renal – dezechilibre electrolitice, litiază renală.

Procesul de îmbătrânire asupra principalelor sisteme de organe

Imobilizarea este asociată cu  reducerea fluxului sangvin la nivelul venelor profunde care
determină apariția inflamației și a hipercoagulabilității. În lipsa măsurilor de profilaxie,
trombembolismul venos, în special embolismul pulmonar, reprezintă o cauză importantă de
morbiditate și mortalitate la pacienții vârstnici. Atât embolia pulmonară (EP) cât și tromboza
venoasă profundă (TVP) sunt manifestări ale unei singure condiții medicale numite
trombembolism venos.  Manifestările clinice ale TVP includ durere, tumefacție, modificarea
culorii pielii la nivelul membrului afectat. Examenul fizic evidențiază sensibilitate pe traiectul
venos, edemul întregului membru inferior, diferența mai mare de 3 cm între circumferința
membrelor. Semnul Homans – disconfortul instalat la nivelul gambei în urma flexiei dorsale a
piciorului în timp ce genunchiul este întins, are o specificitate și sensibilitate scăzută.
Diagnosticul se stabileștete cu ajutorul investigațiilor paraclinice: ecografie Doppler vascular
pentru membre și dozarea D-dimerilor. În cazul EP, pot fi utilizate și alte teste cum ar fi
computer tomograf, angiografie CT, ecografie cardiacă, analiza D-dimerilor.
Ulcerele de decubit sunt o altă complicație frecvent întâlnită la pacienții geriatrici
imobilizați. Acestea apar în zonele în care țesuturile sunt comprimate între proeminențele
osoase și suprafețele dure sau din cauza fricțiunii. Evaluarea riscului de ulcere de decubit
poate fi efectuată cu ajutorul scalei Norton. Un scor între 16 și 20 este asociat cu un risc
scăzut, în timp ce un scor mai mic de 12 indică un risc crescut pentru apariția ulcerului de
decubit. Există diferite scale de clasificare a leziunilor de decubit care descriu severitatea lor.
Cea mai utilizată stadializare a  ulcerelor de decubit este cea în funcție de adâncimea până la
care sunt afectate țesuturile moi.
Stadiul I: local apare indurație, creșterea temperaturii și eritem care la digitopresiune își
modifică culoarea (decolorare). În cazul în care evoluția nu este oprită prin mijloace specifice
de intervenție, se va forma ulcerația.
Stadiul II: implică prezența ulcerației, fără expunerea țesutulului subcutanat. Regiunea
afectată este dură, caldă și eritematoasă (nu se modifică la înlăturarea presiunii).
Stadiul III: sunt afectate țesuturile subiacente și apar modificări ale tegumentului din jur din
cauza procesului inflamator.  Apare ulcerația cu sau fără necroză superficială.
Stadiul IV: ulcerația are tendință de erodare în profunzime și depășește toate straturile pielii
(epiderm, derm, hipoderm) și fascia. Afectează  mușchii, tendoanele sau structura osoasă.
Pacientul prezintă un  risc crescut de sepsis și chiar deces. 
Hipotensiunea ortostatică sau posturală reprezintă principala complicație de la nivelul
sistemului cardiovascular ce apare din cauza  imobilizării. Aceasta constă în scăderea
tensiunii arteriale sistolice > 20 mmHg sau a tensiunii arteriale diastolice > 10 mmHg, la
trecerea în ortostatism. Poate fi însoțită de amețeală, confuzie, vedere încețoșată sau chiar
sincopă.

Diagnostic

Identificarea sindromului de imobilizare la pacienții vârstnici se stabilește în urma

examenului obiectiv și a consultului geriatric. Manifestările clinice se clasifică în două faze:
imediată și cronică. În prima fază se instalează imobilitatea iar în faza a doua, în lipsa
intervențiilor specifice, se constată modificări ale statusului psihosocial și absența activității
motorii.
Diagnosticul include:

 datele anamnestice;
 simptome și semne clinice;
 evaluarea clinică;
 investigații paraclinice;
 evaluarea activităților curente (Activities of Daily Living, Instrumental Activities of
Daily Living).

Evaluarea geriatrică complexă este un instrument important și cuprinzător ce oferă date

despre activitățile zilnice, statusul social și nivelul calității vieții. Scopul acestei evaluări este
de a identifica sindroamele geriatrice care contribuie la apariția imobilizării a vârstnicului.
Managementul sindromului de imobilizare se face cu ajutorul unei echipe
interdiciplinare și cu participarea atât a pacientului, cât și a familiei acestuia. Este importantă
furnizarea informațiilor familiei despre complicațiile care pot apărea ca urmare a repausului
prelungit la pat. De asemenea,  menținerea independenței, efectuarea activităților fizice
regulate, evitarea iatrogenei, sunt măsuri care pot evita apariția sindromului de imobilizare.
Prin urmare, trebuie elaborat atât un program de exerciții fizice personalizat, cât și un
plan de îngrijire care să corespundă necesităților unui pacient spitalizat sau cu afecțiuni
cronice. Activitatea fizică trebuie menținută cât mai mult timp posibil la vârstnici deoarece
contribuie la creșterea gradului de funcționalitate.  Nu există un standard de aur care să
stabilească frecvența, intensitatea și durata activităților fizice. În cazul vârstnicilor care
prezintă o scădere a capacității de mișcare se recomandă urmarea unei alimentații
echilibrate, care să includă un aport adecvat de lichide și fibre, precum și administrarea unor
suplimente cu vitamine și minerale. Pacienții imobilizați la pat trebuie întorși la mai puțin de
două ore, iar când stau în decubit lateral trebuie poziționați la o înclinare de 35 de grade față
de saltea pentru a evita formarea ulcerațiilor de decubit la nivelul trohanterelor. Pentru
pacienții care stau în șezut, schimbarea poziției trebuie să fie făcută la fiecare 3-60 de
minute.
Mobilizarea progresivă și imediată a pacienților spitalizați sau a pacienților din centrele
de îngrijire poate întârzia apariția sindromului de imobilizare. Diagnosticul și tratamentul
infecțiilor, malnutriției, dezechilibrelor hidroelectrolitice, anemiei joacă un rol important în
prevenirea acestei condiții medicale.