Depresia clinică sau depresia majoră este o tulburare afectivă caracterizată

de cel puțin două săptămâni de dispoziție scăzută prezentă în majoritatea

situațiilor. Adesea este însoțită de stimă de sine scăzută, pierderea interesului
pentru activități plăcute în mod normal, energie redusă și durere emoțională
fără o cauză clară.
Simptomele care durează mai mult de două săptămâni și cu o severitate care
împiedică desfășurarea normală a activităților zilnice indică prezența
episodului depresiv major.
Se presupune că doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să
conștientizeze această afecțiune și să se supună tratamentului corespunzător.
Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal și ignoranța.
Statisticile OMS arată că în România 5% din populația generală suferă de
depresie. [3]
Spre deosebire de credința populară, chiar și cazurile de depresie severă pot
fi tratate medical și vindecate.
Se estimează că în anul 2020 depresia va deveni a doua cauză de dizabilitate
la nivel mondial, după afecțiunile cardiovasculare.[4] În prezent, boala
afectează aproximativ 121 milioane de oameni pe glob. În România, a fost
depistată o creștere semnificativă a episodului depresiv major odată cu vârsta,
de la 2,1% – 2,6% (18-49 ani) la 4,4% – 5,2 % (peste 50 de ani) cu un ritm de
creștere de 1,2 puncte procentuale pentru fiecare grupă de vârstă (50-64 ani
și peste 65 de ani).[5]

Semne și simptome[modificare | modificare sursă]

Litografie din 1892 înfățișând o femeie diagnosticată cu depresie

Depresia majoră afectează semnificativ familia și relațiile personale ale

persoanei, viața de serviciu sau școlară, obiceiurile de somn și alimentație și
sănătatea generală.[6] Impactul acesteia asupra funcționării și stării de bine
este comparat cu cel al altor condiții medicale cronice, precum diabetul.[7]
O persoană care are un episod depresiv major are de obicei o dispoziție
foarte scăzută, care pătrunde în toate aspectele vieții și o incapacitate de a
experimenta plăcerea în activități de care se bucura anterior. Persoanele
depresive pot fi preocupate cu sau medita la gânduri și simțiri de inutilitate,
regret sau vinovăție inadecvată, neajutorare și ură de sine.[8] În cazuri severe,
persoanele depresive pot avea simptome de psihoză. Printre aceste
simptome sunt delirurile sau, mai rar, halucinațiile, de obicei neplăcute.[9] Alte
simptome ale depresiei sunt slaba concentrare și ținere de minte (în special la
cei cu trăsături melancolice sau psihotice),[10] retragerea din activitățile și
situațiile sociale, dorință sexuală scăzută, iritabilitate,[11] și gânduri la moarte
sau sinucidere. Insomnia este obișnuită printre persoanele care suferă de
depresie. În cazuri tipice, o persoană se scoală foarte devreme și nu poate
adormi din nou.[12] Hipersomnia sau dormitul prea mult, poate de asemenea
avea loc.[12] Unele antidepresive pot de asemenea cauza insomnie din cauza
efectului lor stimulator.[13]
O persoană depresivă poate raporta mai multe simptome fizice precum
oboseală, dureri de cap sau probleme digestive; indispozițiile fizice sunt cea
mai obișnuită problemă manifestată în țările în curs de dezvoltare, potrivit
criteriilor pentru depresie ale Organizației Mondiale a Sănătății.
[14]
 Apetitul adesea descrește, rezultând pierderi în greutate, deși din când în
când apetitul este crescut, iar greutatea crește.[8] Familia și prietenii pot
observa că comportamentul persoanei este fie agitat și fie letargic.
[12]
 Persoanele depresive mai vârstnice pot avea simptome cu început recent,
precum uitarea[10] și o mai observabilă încetinire a mișcărilor.[15] Depresia
adesea coexistă alături de tulburări fizice obișnuite între vârstnici,
precum accidentul vascular cerebral, alte boli cardiovasculare, boala
Parkinson și bronhopneumopatia obstructivă cronică.[16]
Copiii depresivi pot adesea arăta o dispoziție iritabilă mai degrabă decât una
depresivă[8] și prezintă simptome variate în funcție de vârstă și situație.[17] Cei
mai mulți își pierd interesul pentru școală și prezintă un declin în performanța
academică. Pot fi descriși ca dificili, dependenți sau nesiguri.[12] Diagnosticul
poate fi tergiversat sau ratat atunci când simptomele sunt interpretate ca
„proastă dispoziție normală”.[8]
Tulburări asociate[modificare | modificare sursă]
În mod frecvent, depresia majoră are loc alături de alte probleme
psihiatrice. National Comorbidity Survey (SUA) din 1990-92 raportează că
jumătate din cei cu depresie majoră au anxietate pe durata vieții și tulburări
asociate acesteia precum tulburarea de anxietate generalizată.[18] Simptomele
de anxietate pot avea un impact major asupra cursului bolii depresive, cu
recuperare întârziată, risc crescut de recidivare, dizabilitate mai mare și spor
al încercărilor de suicid.[19] Sunt rate crescute de abuz de alcool și droguri și în
particular de dependență,[20][21] iar în jur de o treime din indivizii diagnosticați
cu ADHD dezvoltă depresie comorbidă.[22] Tulburarea de stres posttraumatic și
depresia adesea coexistă.[6] Depresia poate de asemenea coexista
cu tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenție (ADHD), complicând
diagnosticul și tratarea ambelor.[23] Depresia este de asemenea în mod
frecvent comorbidă cu abuzul de alcool și tulburările de personalitate.
[24]
 Depresia poate fi de asemenea exacerbată în anumite luni (de obicei
iarna), în cazul celor cu tulburare afectivă sezonieră. Deși utilizarea excesivă
a mediei digitale este asociată cu simptome depresive, media digitală poate fi
de asemenea utilizată în anumite situații pentru a îmbunătăți dispoziția.[25][26]
Depresia și durerea adesea coexistă. Unul sau mai multe simptome de durere
sunt prezente la 65% din pacienții depresivi și oriunde de la 5 la 85% din
pacienții cu durere vor suferi de depresie, în funcție de mediu; prevalența este
mai scăzută în practica generală și mai mare în clinicile de specialitate.
Diagnosticul de depresie este adesea amânat sau ratat, iar rezultatele se pot
înrăutăți dacă depresia este remarcată, dar înțeleasă complet greșit.[27]
Depresia este de asemenea asociată cu un risc de 1.5-2 ori mai mare de boli
cardiovasculare, independent de alți factori de risc cunoscuți și are ea însăși
legături directe sau indirecte cu factori de risc precum fumatul și obezitatea.
Persoanele cu depresie majoră sunt mai puțin înclinate să urmeze
recomandări medicale pentru tratarea și prevenirea bolilor cardiovasculare,
fapt ce crește riscul de complicații medicale.[28] În plus, cardiologii pot să nu
identifice depresia care complică o problemă cardiovasculară de care sunt
responsabili.[29]

Cauze[modificare | modificare sursă]

Analogie cu pahare prin care se urmărește demonstrarea modelului diateză-

stres(d) potrivit căruia la aceeași cantitate de factori de stres, persoana 2 este mai
vulnerabilă decât persoana 1, din cauza predispozițiilor acestora.[30]

Depresia este o tulburare afectivă care nu are o singură cauză. Modelul

biopsihosocial propune ideea că factorii biologici, psihologici și sociali joacă
toți un rol în cauzarea depresiei.[31][32] Modelul diateză-stres(d) specifică că
depresia apare atunci când o vulnerabilitate preexistentă sau o diateză(d) este
activată de evenimente stresante din viață. Vulnerabilitatea preexistentă poate
fi fie genetică,[33][34] implicând o interacțiune dintre natură și dezvoltare(d),
sau schematică, rezultând din viziunile despre lume învățate în copilărie.[35]
Abuzul asupra copilului, fie că e fizic, verbal, emoțional, sexual sau psihologic,
constituie factor de risc pentru depresie, printre alte probleme psihiatrice care
pot coexista precum anxietatea și abuzul de droguri. Trauma din copilărie de
asemenea corelează cu severitatea depresiei, lipsa răspunsului la tratament și
lungimea bolii. Oricum, unii sunt mai susceptibili să dezvolte boli mintale
precum depresia ca urmare a unor traume și s-a sugerat că diferite gene
controlează susceptibilitatea.[36]
Alți factori care pot determina apariția depresiei sunt prezența unor situații de
viață sau evenimente care au un impact negativ important în viața unei
persoane. De exemplu decesul unei persoane dragi, pierderi sau probleme
financiare, divorțul, pierderea locului de muncă, lipsa unui cerc social. [37]
Alte probleme de sănătate[modificare | modificare sursă]
Depresia poate fi de asemenea o stare secundară a unei condiții medicale
cronice sau terminale, precum HIV/SIDA sau astmul, iar în acest caz poate fi
etichetată drept „depresie secundară”.[38][39] Nu se știe dacă bolile care stau la
bază induc depresia prin efectul asupra calității vieții, printr-un set de cauze
împărtășite (precum degenerarea ganglionului bazal în cazul bolii
Parkinson sau dereglarea imunității în cazul astmului).[40] Depresia poate fi de
asemenea iatrogenică (rezultatul încercărilor de îngrijire a sănătății), precum
este depresia indusă de substanțe. Terapii asociate cu depresia
sunt interferonii, beta-blocanții, isotretinoina, contraceptivele,[41] agenții
cardiaci, anticonvulsivele, medicamentele antimigrenă, antipsihoticele și
agenții hormonali precum agonistul hormonului eliberator de gonadotropină.
[42]
 Abuzul de droguri la vârstă fragedă este de asemenea asociat cu riscul de
dezvoltare a depresiei mai târziu în viață.[43] Depresia care apare ca urmare a
gravidității este numită depresie postpartum și este considerată rezultatul
schimbărilor hormonale asociate cu sarcina.[44] Tulburarea afectivă sezonieră,
un tip de depresie asociat cu schimbările sezoniere ce țin de lumina soarelui,
este considerată a fi urmare a micșorării nivelului de luminozitate venită de la
soare.[45]

Diagnostic[modificare | modificare sursă]
Evaluare clinică[modificare | modificare sursă]
O evaluare pentru diagnostic poate fi făcută de un doctor antrenat
corespunzător care practică medicina generală, sau de
un psihiatru sau psiholog,[6] care consemnează circumstanțele curente ale
persoanei, istoria biografică, simptomele curente și istoria familială. Scopul
clinic general este de a formula factorii biologici, psihologici și sociali care pot
avea impact asupra dispoziției individului. Evaluatorul poate de asemenea
discuta despre modalitățile curente (sănătoase sau nu) ale persoanei de
reglare a dispoziției, precum utilizarea de alcool și droguri. Evaluarea include
de asemenea o examinare a stării mentale, care este o evaluare a actualei
stări de dispoziție și conținut al gândirii persoanei, fiind vorba îndeosebi de
prezența unor stări precum neajutorarea sau pesimismul, autovătămarea sau
suicidul, și absența unor gânduri sau planuri pozitive.[6] Inclusiv în țările
dezvoltate, specialiștii în sănătate mintală sunt rari în zonele rurale, și prin
urmare diagnosticul și managementul este lăsat adesea pe seama medicilor
de prim ajutor.[46] Această problemă este și mai pronunțată în țările în curs de
dezvoltare.[47] Examinarea sănătății mintale poate include utilizarea unei scale
de rating precum Scala de Depresie Hamilton,[48] Inventarul de Depresie
Beck[49] sau Chestionarul Revizuit al Comportamentelor Suicidare.[50] Scorul
dat de o scală de rating este insuficient pentru a diagnostica depresia astfel
încât să satisfacă criteriile DSM sau ICD, dar furnizează indicii în ce privește
severitatea simptomelor pentru o perioadă de timp, astfel încât persoana care
obține un scor care trece de o anumită limită poate fi evaluată mai bine pentru
a i se da un diagnostic de tulburare depresivă.[51] Anumite scale de rating sunt
utilizate în acest scop.[51]
Medicii de prim ajutor și alți medici non-psihiatri au mai multe probleme cu
nerecunoașterea și netratarea depresiei în comparație cu medicii psihiatri, în
parte din cauza simptomelor fizice care adesea acompaniază depresia, pe
lângă multe obstacole potențiale ce țin de pacient, furnizorul de servicii
medicale și sistem. O analiză din SUA a constatat că medicilor non-psihiatri le
scapă două treimi din cazuri, deși această situație s-a ameliorat potrivit unor
studii mai recente.[52]
Înainte de a diagnostica cu tulburare depresivă majoră, în general doctorul
face o examinare medicală și anumite investigații pentru a exclude alte cauze
ale simptomelor. Aici sunt incluse teste de sânge care măsoară TSH-ul
și tiroxina pentru a se exclude hipotiroidismul; electroliții bazici și calciul seric
pentru a se exclude o tulburare metabolică; și o hemogramă prin care se
analizează inclusiv VSH pentru a se exclude o infecție sistemică sau o boală
cronică.[53] Reacțiile afective adverse la medicamente sau abuzul de alcool
sunt de obicei excluse, de asemenea. Nivelurile de testosteron pot fi evaluate
pentru a se diagnostica hipogonadismul, o cauză a depresiei la bărbați.
[54]
 Nivelurile de vitamina D pot fi evaluate, întrucât nivelurile scăzute de
vitamina D sunt asociate cu un mai mare risc de depresie.[55]
Probleme cognitive subiective apar la persoanele depresive mai vârstnice, dar
acestea pot fi de asemenea indicii al unui început de tulburare de demență,
precum boala Alzheimer.[56][57] Examinările cognitive și scanarea creierului pot
ajuta la distingerea depresiei de demență.[58] O scanare computerizată poate
exclude patologia creierului la cei cu simptome psihotice, cu izbucnire rapidă
și alte simptome neuzuale.[59] În general, investigațiile nu se repetă pentru un
episod ulterior în afara cazului în care există indicii medicale în această
privință.
Criteriile DSM și ICD[modificare | modificare sursă]
Criteriile utilizate cel mai des pentru diagnosticarea condițiilor depresive sunt
găsite în Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale al Asociației
Psihiatrice Americane și Clasificarea statistică internațională a bolilor și a
problemelor de sănătate înrudite al Organizației Mondiale a Sănătății care
utilizează numele episod depresiv pentru un singur episod și tulburare
depresivă recurentă pentru episoadele repetate.[60] Cel din urmă sistem este
utilizat în mod obișnuit în țările europene, în timp ce primul este utilizat în SUA
și multe alte națiuni non-europene,[61] iar autorii ambelor au lucrat astfel încât
fiecare dintre ele să fie în concordanță cu celălalt.[62]
Atât DSM-5 cât și ICD-10 marchează simptomele depresive tipice (principale)
[63]
 ICD-10 definește trei simptome depresive tipice (dispoziția
depresivă, anhedonia și energia redusă), două dintre care trebuie să fie
prezente pentru determinarea unui diagnostic de tulburare depresivă.[64]
[65]
 Potrivit DSM-5, sunt două simptome depresive principale- dispoziția
depresivă și pierderea interesului/plăcerii pentru activități (anhedonia). Aceste
simptome, precum și cinci din nouă simptome mai specifice enumerate trebuie
să se manifeste frecvent timp de mai mult de două săptămâni (până în punctul
în care afectează activitatea) pentru a se pune un diagnostic.[66]
Tulburarea depresivă majoră este clasificată ca tulburare de dispoziție în
DSM-5.[67] Diagnosticul depinde de prezența unui singur sau a unor
recurente episoade depresive majore.[8] Calificative adiționale sunt utilizate
pentru clasificarea atât a episodului însuși cât și a cursului tulburării. Se pune
diagnosticul de tulburare depresivă nespecificată dacă manifestarea
episodului depresiv nu îndeplinește criteriile pentru un episod depresiv major.
[67]
 Sistemul ICD-10 nu utilizează termenul tulburare depresivă majoră, dar
enumeră criterii foarte similare pentru diagnosticarea unui episod depresiv
(ușor, moderat sau sever); termenul recurent poate fi adăugat dacă au avut
loc mai multe episoade fără manie.[60]