Sunteți pe pagina 1din 9

Elemente de Psihopatologie şi Asistenţa Socială a Bolnavului Psihic

Epilepsia

Solomon Iuliana
Asistenţă Socială
An III, Gr.5

1
Epilepsia

Prezentare generală
Considerate ca graniţă între neurologie şi psihiatrie tulburările psihice în epilepsie au fost
studiate începând cu secolul al XIX-lea, fiind dezvoltate în special prin cercetările efectuate în
ultimele decenii.
Pregnanţa tot mai evidentă a unor forme distincte psihopatologice precum: personalitatea
de lob temporal, psihozele intercritice şi postcritice precum şi tulburările disforice şi de
personalitate, necesită separaţia acestora de comorbidităţi psihiatrice, distincţia lor ca forme
autentice cu substrat organic.
Epilepsia este un vast ansamblu nosologic care grupează accidente neuropsihice cu caracter
paroxistic, de origine centrală, rezultând dintr-o descărcare hipersincronică a unei populaţii
neuronele.
Epilepsia - reprezentând un sindrom generat de unele descărcări excesive, cu caracter
paroxistic, tranzitor, intermitent şi iterativ, manifestat clinic prin crize bruşte, cu tulburarea unor
funcţii cerebrale (de obicei motorii, senzoriale, vegetative sau psihice) şi adesea înoţite şi de
alterarea conştiinţei – are diverse etiologii, constituind o modalitate brutală de răspuns a
creierului la condiţii variate, anormale, în prezenţa unei eventuale predispoziţii ereditare, a unei
leziuni cerebrale (anatomice sau funcţionale) şi a unor factori precipitanţi.
Epilepsia este fie o afecţiune organică cerebrală primară (epilepsia genuină sau idiopatică,
esenţială),fie o manifestare de tip simptomatologic, secundară în cursul evoluţiei clinice a unor
alte afecţiuni ale sistemului nervos (tumori cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale, accidente
vasculare, encefalite, parazitoze, abcese cerebrale etc.)
Din punct de vedere psihopatologic, epilepsia se caracterizează prin crize paroxistice de
pierdere a cunoştinţei, în cursul cărora pot apărea tulburări neurologice sau psihice, urmate de o
revenire a stării de conştiinţă, dar cu amnezie completă legată de accesul paroxistic.
Conceptul timpuriu al epilepsiei ca boală psihiatrică, la paritate cu demenţa precoce şi alte
psihoze, a intrat în istorie acum mult timp. În zilele noastre este acceptat că majoritatea
pacienţilor cu epilepsie sunt mental normali. Majoritatea pacienţilor luaţi în discuţie, cu

2
simptome uşoare şi episodice, au prezentat într-o mică proporţie din cazuri, epilepsie asociată cu
o boală psihiatrică mai gravă.
Semnificaţia epilepsiei este foarte diferită, uneori ea nefiind decât un simptom în cadrul
altei stări patologice şi a cărei evoluţie condiţionează prognosticul, iar alteori constituind o
veritabilă boală, devenită oarecum independentă de cauza care a gnerat-o. Epilepsia reprezită una
din problemele majore de sănătate publică datorită implicaţiilor multiple de ordin medical,
psihologic şi socio-economic, antrenate de această boală, atât pentru bolnavi şi anturajul
acestora, cât şi pentru societate în general.
Epilepsia este o boală frecventă, admiţându-se că în medie 4-5% din populaţia adultă suferă
de epilepsie, deşi nu ar fi exclus ca frecvenţa să fie chiar mai mare (5-8%) datorită unor raportări
incorecte generate de ideile preconcepute ale unor bolnavi sau ale anturajului acestuia.
Statisticile sunt mai impresionate când este vorba de copii, unde media celor care au suferit
de convulsii este de 4 ori mai mare decât a adulţilor, atingând chiar 7% după unii autori. Se poate
spune că, exceptând bolile vasculare cerebrale, epilepsia este cea mai frecventă boală
neurologică.
Tratament
Important pentru terapia crizelor cu simptomatologie complexă în general şi a celor
psihomotorii în special este disfuncţia epilepsiei psihomotorii „pure” de cea combinată, primară
sau secundară. Tratamentul epilepsiei psihomotorii trebuie să vizeze şi evitarea modificărilor de
caracter, medicul trebuind să ştie că terapia „urmează cărarea îngustă dintre scăderea crizelor şi
descompensările psihice cronice”.
Scopul tratamentului este acela de a suprima crizele. Tratamentul epilepsiilor este etiologic
şi simptomatic:
1. Tratamentul etiologic încearcă să înlăture cauzele epilepsiei. Ele pot fi medicale (corecarea
unor tulburări metabolice, de exemplu lipsa vitaminei B6 sau tratarea unui meningeom,
tuberculom) şi chirurgical (extirparea unei noxe epileptogene de tipul unor tumori, abcese,
chisturi, hematoame etc.);
2. Tratamentul simptomatic are ca scop frânarea mecanismelor de declanşare şi întreţinerea
crizelor. El poate fi medicamentos (cel mai important) şi chirurgical (întrerup căile de
propagare a excitaţiilor primite de la focarul epileptic, ca de exemplu comisurotomie).

3
Tratamentul poate reduce frecvenţa aparitiei convulsiilor sau le poate preveni în cele mai
multe cazuri de bolnavi de epilepsie şi determină dispariţia crizelor acestor persoane pe toată
durata vieţii. Convulsiile necontrolate au un impact semnificativ asupra modului de viaţă – nu se
pot obţine permise de conducere de automobile, anumite meserii sunt interzise precum şi
anumite activitaţi. Deşi convulsiile prin ele însele nu afectează fizic bolnavii, ele au un risc de
traumatisme fizice şi chiar şi moarte, depinzând de locaţia în care se află şi momentul în care
bolnavul face convulsii. Convulsiile apar pe neaşteptate şi pot determina căderea bolnavului,
înecarea sau alte accidente. Aşa numitul status epileptic (o criză convulsivă care durează mai
mult decât de obicei, mai mult de 5 minute) duce la comă şi moarte. Prin reducerea frecvenţei
sau eliminarea convulsiilor, calitatea vieţii bolnavilor se îmbunatăţeste considerabil.
Un diagnostic corect este vital pentru administrarea tratamentului eficient. Deciziile de
tratament se bazează în primul rând pe tipul epilepsiei şi tipul convulsiilor – tratamentul care
ameliorează un tip de convulsii, le agravează pe altele. Vârsta, starea de sănătate şi stilul de viaţă
sunt alţi factori importanţi în alegerea tratamentului.
Poate dura mai mult timp pâna la găsirea celei mai bune combinaţii de medicamente, prin
ajustarea dozelor, prin încercarea mai multor medicamente. Scopul este de a preveni apariţia
convulsiilor cu preţul unor efecte adverse cât mai reduse posibil. Odată ce a fost găsit cel mai
eficient tratament, este foarte important ca bolnavul să îl urmeze întocmai recomandărilor
medicului neurolog. Cu ajutorul medicului, trebuie ca pacientul să cântăreasca beneficiile unui
anumit tratament comparativ cu dezavantajele, care include efectele adverse, riscurile şi costurile
acestui tratament.
Alte opţiuni
Alte opţiuni care pot fi luate în considerare uneori sunt operaţia pe creier şi o dieta mai
deosebită bazată pe grăsimi, în special în cazurile unde epilepsia nu pare să raspundă la
tratamentul medicamentos. În unele cazuri un implant numit stimulator al nervului vag poate fi
de ajutor daca medicaţia nu a reuţit să controleze crizele.
Prevenirea
Deoarece cauzele epilepsiei nu sunt întotdeuna clare, nu este posibil ca această afectiune să
fie prevenită.
Sportul contribuie la echilibrarea epilepsiei şi la o mai bună integrare socială. Se
recomandă însă a se evita sporturile care implică eforturi mari şi se vor prefera sporturi mai

4
ponderate (mers pe jos, tenis, etc). Sportul individual se preferă celui colectiv. Se evită activităţi
sportive care ar putea pune în joc viaţa în caz de criză (plonjări submarine, alpinism, sporturi
aeriene, echitaţie, automobilism, motociclism). Se evită înotul neînsoţit. Se evită activitatea
sportivă competiţională, stresul provocat de ea putând facilita crizele.
Terapia suportivă
Managementul epilepsiei a devenit un efort multidisciplinar, fiind centrat pe pacient şi holistic în
etosul său. Este important de a nu uita de importanţa specialiştilor medicali aliaţi şi a suportului
social în epilepsie. Epilepsia nu este doar o maladie fizică, implicaţiile sociale fiind extrem de
importante pentru calitatea vieţii pacientului, iar un suport medical multidisciplinar, inclusiv cel
psihologic, este binevenit pentru aceşti pacienţi. Măsuri sociale simple, cum ar fi eliberarea de
permise gratuite pentru transportul public pacienţilor care nu pot să conducă de sinestătător, poate
avea un impact favorabil asupra calităţii vieţii acestor oameni.
Epilepsia si înotul
Înotul reprezintă o modalitate excelentă de a ne menţine în formă; cu toate acestea, mulţi
oameni sunt îngrijoraţi că ei sau vreunul dintre membrii familiei lor sau vreun prieten ar putea
avea o criza de epilepsie în apă. Aceste informaţii demonstrează că, luând câteva precauţiuni
practice, persoanele epileptice se pot bucura, în siguranţă, de toate beneficiile înotului.
Înotul este adesea o activitate sociabilă. Copiii, spre exemplu, se pot simţi daţi la o parte
dacă le este interzis înotul doar din cauza bolii, în timp ce toţi ceilalţi colegi de clasă se joacă sau
învaţă să înoate în piscină. O astfel de „discriminare” accentuează sentimentul de a fi „diferit”
sau a fi un străin. Alţi copii ar putea atunci reacţiona nepotrivit şi copilul epileptic s-ar putea
simti respins.
Toţi ar trebui să înveţe să înoate, şi mai ales copii cu epilepsie – îi ajută la întărirea
încrederii în sine, la dezvoltarea capacităţilor de sociabilizare şi relaţionare cu ceilalţi şi, cel mai
important, este distractiv!
De multe ori, persoanele cu epilepsie doresc să înoate dar sunt opriţi de familie, prieteni,
profesori sau personalul angajat de la piscină. Câteodată, alţii îşi închipuie ce e mai rău şi decid
singuri că nu merită riscul.
Cercetările demonstrează că, de fapt, puţine crize au loc în apă. Acest lucru se explică prin
faptul că, atunci când oamenii sunt antrenaţi într-o activitate plăcuta, riscul unei crize de
epilepsie este mai puţin probabil. Sportul şi activităţile recreative, inclusiv înotul, pot ajuta la
îmbunătăţirea tipului de criză la unii oameni.

5
Întrucât întotdeauna există posibilitatea apariţiei unei crize, este important să nu se
subestimeze riscurile potenţiale. O supraveghere adecvată în timpul înotului, dacă este posibil cu
un supraveghetor personal, este esentială.
Viaţa personală familială şi socială
Regimul de viaţă al copilului epileptic fără afectare neurologică sau psihică va fi normal, el
fiind integrat printre copiii cu şcolaritate normală.
Dar, pentru ca viaţa copilului cu epilepsie să fie relativ normală, pe lânga medicaţie, atât
medicul curant, cât şi medicul şcolar, îi vor da informaţii necesare, lui şi familiei, privind
afecţiunea pe care o are, modul în care dificultaţile trebuie să fie depăşite, creându-i astfel, un
climat calm. Părinţii trebuie să cunoască diagnosticul copilului lor indiferent dacă este vorba
despre o deficienţă organică sau funcţionala. Medicul va fi sincer faţă de copil şi familie
explicându-le că o multitudine de restricţii îi va face viaţa imposibilă, iar prea multe lucruri
permise îl vor duce la accidente inevitabile ale bolii.
Copilul va desfaşura o activitate fizică moderata şi va practica sporturi recreative. În
schimb, nu-i sunt permise exerciţii de gimnastica cu echilibru la înalţime, sportul de performanţă,
cele care expun la traumatisme craniene repetate cum ar fi: boxul, alpinismul, aviaţia, plonjatul
submarin, nataţia, bicicleta. Va fi strict supravegheat la scăldat şi chiar când face baie acasă. Nu
va sta timp îndelungat la soare.
În ceea ce priveşte viaţa în familie, pentru a se evita unii factori declanşatori ai crizelor
epileptice, medicul şcolar sau de familie va preciza că este absolut obligatoriu să fie evitate toate
conflictele.
În cazul în care epilepsia este deja gravă (nevroza, psihoza, conflicte familiale
grave, tulburări de comportament, dificultati de adaptare socio-profesională, copilul va beneficia
de psihoterapie.
Copilul epileptic îşi construieşte propria personalitate în raport cu modul în care îsi traieşte
viaţa, cu influenţa pe care o are anturajul, cu dinamismul lui personal. În acest sens, el poate avea
tendinte regresive, stări depresive, sentimente de devalorizare a propriei persoane, schimburi de
gânduri şi idei dificile cu cei din jur, pe care-i resimte ca o amenintare a propriei lui vieţi.
Încă de la început, el va fi implicat în terapia proprie-i boli. Este foarte important ca elevul
să urmeze regulat tratamentul indicat de medic, orice întrerupere intempestivă, poate duce la

6
apariţia unei noi crize. Surmenajul, lipsa somnului, consumul alcoolului vor fi evitate fiind
considerate ca agravante ale bolii.
Impactul epilepsiei asupra familiei pacientului
Familia traieşte şi ea o experienţă brutală, înfricoşătoare, reprezentată de criza în sine, dar
şi de posibilele consecinţe (deces, sechele mintale sau neurologice).
Anunţul diagnosticului determină o adevarată psihotrauma în familie, cu o dinamică ce
implică mai multe faze. Iniţial, apare o perioadă de blocaj, de siderare psihică şi afectivă a
membrilor familiei ce refuză să accepte boala, evitând chiar şi cuvântul 'epilepsie'. Urmeaza o
perioadă dominată de anxietate determinată de posibilele repetari ale crizei, în care familia
aşteaptă anxios o noua criză, devenind hiperprotectoare faţă de copil. Faza de depresie este
reprezentată de o adevarată reacţie de 'doliu' faţă de dispariţia copilului ideal plasat in fantasmele
familiei, diagnosticul de epilepsie fiind asimilat cu un handicap. Recunoaşterea şi acceptarea
existenţei bolii reprezintă un moment esenţial spre o evoluţie favorabilă. Acest moment implică
înţelegerea şi acceptarea unui tratament de lungă durată, a eventualelor reacţii adverse, a faptului
că aspectul clinic se poate modifica în timp (creierul copilului fiind un creier în dezvoltare),
acceptarea posibilitaţii apariţiei unor modificări cognitive sau comportamentale tranzitorii ori
permanente sau chiar a unor noi crize.
Atitudinile familiale oscileaza între supraprotecţie şi interzicerea oricărei distracţii şi
activităţi sportive sau solicitante pentru copilul sau adolescentul cu epilepsie şi respingere,
retragerea afectivă si dezgust. Copilul este considerat incurabil, fără viitor, adesea retras de la
şcoală sau descurajat în privinţa oricărei activitaţi de care se apuca. De multe ori, “ruşinea” este
cea care apare în prim planul afectivităţii familiei, ceea ce conduce la atitudini total neproductive
pentru copil, pe care simt nevoia să-l ascundă mai degrabă decât să-l ajute.
Din punct de vedere psihoterapeutic, în funcţie de cererile familiei, de vârsta copilului sau
de gravitatea bolii, de posibilităţile de timp şi de energie alocate terapiei se pot face diferite
amenajări ale cadrului, incluzând consilierea psihologică a părintilor, ajutor psihoterapeutic
pentru copil sau adolescent care să elaboreze psihic şi să exprime ce simte, terapie de familie sau
in diada părinte-copil. Intotdeauna este nevoie de constanţă si continuitate în acest demers atât
din partea părinţilor cât şi a terapeutului, de evitarea întreruperilor bruşte şi a schimbărilor de
cadru care pot fi resimţite la fel de traumatic ca şi crizele în sine.

7
Părinţii copilului epileptic sunt cel mai ades anxiosi, culpabili de afecţiunea pe care o are
copilul lor, devenind hiperprotectori, menţinându-l permanent dependent de ei. Alţii, pot fi
agresivi, marcaţi de un comportament de rigoare educativă, de perfecţionism terapeutic. Corect
este să se adopte un comportament normal şi cu o supraveghere atentă a bolii.
Rolul profesorului
Profesorul poate fi de mare ajutor în diagnosticarea tipului de epilepsie a unui copil, printr-
o descriere scrisa detaliata a crizelor. Comunicarea dintre profesor, părinţi şi doctor este extrem
de importantă. Aceasta ajută nu doar la diagnosticare ci şi în a sprijini copilul să nu devină
inhibat sau retras sau să întâmpine probleme nedorite în procesul de învăţare.
Orientarea şcolară şi profesională pune o serie de probleme tânărului epileptic. El trebuie să
practice o profesie cât mai potrivită bolii pe care o are. Acesta poate presta activităţi care se
desfăşoara în deplină siguranţă, fără nici un grad de periculozitate, fără contrarietăţi din partea
ambianţei, în atmosferă de linişte.
Indiferent de forma bolii (uşoară sau medie), epilepticii nu pot practica meserii/profesii care
presupun anumite dificultăţi cum ar fi: în siguranţa circulatiei, lânga sau cu agregate în mişcare,
în apropiere de foc sau apă, la înalţime (pe schele), în subteran, lânga utilaje sub înaltă tensiune
electrică, cu manipulare de substanţe toxice, radiaţii ionizante, munci în care se utilizează obiecte
ascuţite sau tăioase, activitaţi care se desfaşoară în flux continuu (la banda rulantă, tablouri de
comandă) activitaţi în contact nemijlocit cu publicul sau cu copiii (în învăţământ), la temperaturi
foarte înalte sau foarte scăzute, cu lumină scânteietoare sau orbitoare, cu eforturi fizice mari,
munci în ture de noapte, zgomot, trepidaţii, alcool la îndemână.
Nu trebuie neglijat nici aspectul psihosocial în vederea dedramatizării acestei boli atât de
rău acceptată de familie şi societate, epilepsia fiind considerată o boală socialmente
handicapantă. Medicul trebuie să aibă în vedere şi sprijinirea psihologică, pedagogică şi socială a
bolnavului cu epilepsie. Pentru realizarea integrării sociale este nevoie de participarea unei
întregi echipe multidisciplinare (psiholog, pedagog, asistent social). Familiei şi bolnavului
trebuie să i se furnizeze cunoştinţe despre boală, despre modul ei de producere şi prognosticul ei
pentru a se stabili o relaţie eficientă de comunicare între medic şi pacient.
Concluzii
În ciuda unei diversităţi aparente a metodelor de tratament disponibile în sindroamele
epileptice, totuşi există o proporţie semnificativă de pacienţi care prezintă o morbiditate şi

8
mortalitate inacceptabilă de pe urma acestei maladii. O mai bună înţelegere a neuropatologiei
care se află la baza sindroamelor epileptice va conduce la perfecţionarea opţiunilor terapeutice.
Vor veni aceste perfecţionări de pe urma dezvoltărilor ştiinţifice raţionale sau de pe urma
circumstanţelor întâmplătoare rămâne doar de văzut. Totuşi, este important ca cei implicaţi în
tratamentul epilepsiei şi în dezvoltarea de noi opţiuni terapeutice în acest domeniu să înţeleagă
natura individuală a acestei maladii. Noile tratamente trebuie să se axeze nu doar pe reducerea
frecvenţei crizelor convulsive, dar şi pe îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor.

Bibliografie: Constantin, Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Polirom: Iaşi, 2005


George, Bădescu, Tulburări Psihice în Epilepsie, Editura Medicală Universitară: Craiova, 2003
L., Popovici, Epilepsia de Lob Temporal. Diagnostic – Tratament, Editura Medicală: Bucureşti,
1984.