CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 4

Uniunea economică și monetară –

etapă superioară a procesului de integrare europeană

Privită ca o etapă superioară a procesului de integrare economică, uniunea

economică și monetară (UEM) este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării la nivel
european, ce presupune: liberalizarea fluxurilor de capital între țările membre ale Uniunii
Europene, însoțită de strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, o
monedă unică reglementată de o politică monetară comună și un sistem instituțional care
să coordoneze și să administreze această politică.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul
uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a mărfurilor și
serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene, uniunea economică și monetară este mai
degrabă asociată cu piața unică internă.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ
complex, atât în planul economiei reale, cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a
lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea
mai multor etape.
☆ Raportul Werner, prezentat în octombrie 1970, prevedea instituirea pe
parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice și
monetare, având drept obiectiv final liberalizarea totală a mișcărilor de capital și
integrarea completă a piețelor bancare și financiare, precum și eliminarea marjelor de
fluctuație ale cursurilor monedelor europene și instituirea unei parități fixe. Raportul avea
în vedere adoptarea unei monede europene comune, care putea reprezenta un rezultat
final al procesului, dar nu o considera deocamdată drept un obiectiv de sine stătător sau
un scop în sine. În plus, raportul recomanda o mai bună coordonare a politicilor
economice și definirea unor orientări privind politicile fiscale naționale. Planul Werner
nu a putut fi, însă, pus în aplicare din cauza conjuncturii economice de ansamblu, astfel
că liderii europeni l-au pus deoparte și au încercat să găsească o soluție pentru fluctuațiile
persistente ale monedelor naționale.
☆ Pentru a redresa situația, în 1972, a fost creat „șarpele monetar în tunel”,
mecanism în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale CEE (la care
s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuație
de +/- 2,25% (reprezentând “șarpele monetar”), având drept pivot dolarul american
(semnalizând “tunelul”). Sistemul “șarpelui monetar” a funcționat, din păcate, cu
dificultate, momentele de retrageri alternând cu cele de reveniri ale statelor membre și cu
numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare, un mecanism menit să
păstreze fluctuația cursului de schimb al monedelor în cadrul unor limite reduse în raport
cu dolarul american.
☆ Toată această incertitudine a sistemului economic pare să se încheie o dată cu
lansarea Sistemului Monetar European (SME), în martie 1979, cu participarea
monedelor tuturor statelor membre, exceptând lira sterlină. Acesta a avut drept scop
formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state
membre înregistrau, la acel moment, tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile
lor de dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost: o unitate de cont
europeană (ECU) utilizată în decontările financiare; un fond de cooperare monetară,

1
instituit deja din 1973; mecanismul ratei de schimb; înființarea Institutului Monetar
European.
☆ Raportul Delors, prezentat Consiliului European de la Madrid din 1989, viza
drept obiectiv o monedă unică și, deci, o politică monetară unică, nu o monedă comună,
care să circule concomitent cu monedele naționale în cadrul unei “zone monetare”
consolidate, aceasta constituind și deosebirea esențială față de Raportul Werner. Raportul
Delors schița trei etape spre uniunea economică și monetară.
☆ Tratatul de la Maastricht, adoptat în 1992, preia principalele orientări trasate
de Raportul Delors în materie de uniune economică și monetară, fixând două date
importante pentru moneda unică, și anume: 31 decembrie 1997, cel mai curând, și 1
ianuarie 1999, cel mai târziu. Scenariul inițial reflecta principiul convergenței în trei
faze consacrat de raportul amintit, cărora le aducea, însă, câteva mici corecturi, impuse de
evoluțiile produse în timp.
Tratatul de Maastricht stabilește criteriile de convergență nominală, cunoscute și
sub denumirea de “criteriile de la Maastricht”, în funcție de îndeplinirea cărora se poate
aprecia că un stat este pregătit sau nu să adopte moneda unică, respectiv:
 rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai
bune performanțe ale statelor membre participante;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu
mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre
participante;
 deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB;
 datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului național în
limitele marjelor normale de fluctuație ale Mecanismului Ratelor de Schimb
2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro.
Alături de criteriile de convergență nominală au apărut, la inițiativa Comisiei
Europene și a Băncii Centrale Europene, însă fără a face obiectul Tratatului de la
Maastricht, criteriile de convergență reală care privesc:
 gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor
comerciale externe în PIB;
 ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale Uniunii Europene în
totalul comerțului exterior;
 structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și
servicii);
 PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de
cumpărare.
☆ În principiu, toate statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte
moneda euro. Totuși, acele state membre care nu îndeplinesc încă condițiile economice și
financiare necesare, beneficiază de derogări provizorii până la momentul în care vor
putea să se integreze în zona euro.
☆ În prezent, 20 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene au moneda
euro ca monedă unică.