Regionalizarea

În teoria economică contemporană a existat de mai multe ori tendinţa unor separaţii nete între
micro şi macroeconomie. Problemele comportamentului consumatorilor individuali sau al
firmelor şi infracţiunea lor pe piaţă au fost deseori tratate izolat de comportamentul agregatelor
macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg. Este destul de dificil de a delimita
începutul istoric al regionalismului, dat fiind că nu există o singură explicaţie care să cuprindă
originile şi dezvoltarea ideii de regionalism. Criteriul în urma căruia statele îşi exprimau dorinţa
“sa facă mediul lor regional cel mai bun”, este privită de siguranţa analiştilor ca fiind iluzorie, ei
preferând să considere istoria regionalismului în termenii în care sunt dezvoltate instituţiile
moderne.

Regionalismul economic
Istoria ştiinţei regionale debutează la începutul secolului XX cu exponenţii şcolii germane a
economiei spaţiale. Conturarea clară ca ştiinţă în anii ’50 şi ascensiunea sa în cadrul comunităţii
ştiinţifice internaţionale contemporane se datorează, într-o bună măsură, Asociaţiei
Internaţionale a Specialiştilor în Ştiinţa Regională, fondată în 1954, cu scopul declarat de a
promova schimbul liber de idei, de puncte de vedere legate de problematica complexă a acestui
domeniu.

Procesul de regionalizare este în “esenţă rezultatul unui declin continuu al importanţei

economice, al graniţelor politicilor regionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi
interacţiunilor economice până la un punct în care diferenţa dintre tranzacţiile interne şi externe
devine nesemnificativă sau dispare”.

Economia regională are ca obiect abordarea din perspective economice a unor subiecte cum
sunt: localizarea obiectivelor economice, echilibrul spaţial, creşterea economică regională,
mobilitatea spaţială a factorilor de producţie, eficienţa structurilor spaţiale, substituirea spaţială a
factorilor, utilizarea metodelor şi tehnicilor economico-matematice de analiză şi decizie pentru
încorporarea aspectelor spaţiale în teoriile economice tradiţionale, fundamentarea strategiilor şi
politicilor regionale.
 În acest context s-a produs o schimbare profundă şi rapidă a condiţiilor în care se dezvoltă
ţările lumii, la nivel regional având loc ca o tendinţă de concentrare în jurul celor trei poli de
putere economică, U.E., S.U.A. şi Japonia.

De la mijlocul anilor ’80, tendinţa spre regionalismul economic a devenit o trăsătură

definitorie a economiei globale şi a avut un impact major asupra formei pe care aceasta a luat-o.
“Noul regionalism” diferă în esenţă de mişcările regionaliste anterioare ale anilor ’50 si ’60 şi
are o importanţă mult mai mare pentru economia globală. Singurul supravieţuitor al acestora a
ramas Comunitatea Economică Europeană sau, asa cum se numeşte acum, Uniunea Europeană.
Noua tendinţă spre integrarea regională este aproape universală având un succes neaşteptat, şi a
dus la o integrare tot mai pronunţată a activităţilor economice într-o serie de înţelegeri regionale
specifice. O parte importantă a comerţului mondial se desfăşoară în cadrul unor grupări
regionale. Toate ţările importante din punct de vedere economic, cu câteva excepţii, cum ar fi
China, Japonia şi Rusia, sunt membre ale unui bloc economic regional. Iar acest nou
regionalism are implicaţii majore asupra economiei globale.

Noul regionalism a început în 1986 cu Actul Unic European (AUE), care a stimulat alte
eforturi regionale de pe întregul glob, mai ales din partea Statelor Unite. Ca răspuns la reţinerea
Europei de a se alătura Rundei Uruguay de negocieri comerciale, iniţiate de americani, la
îngrijorarea tot mai mare a Statelor Unite faţă de faptul că Europa s-ar putea închide în ea însăşi
şi la nerăbdarea provocată de încetineala negocierelor Acordului General pentru Tarife si comert
(GATT).

Par a fi contradictorii, dar tot mai des acordurile de comerţ regional, fiind sprijinite în
momentul de faţă de sistemul multilateral al comerţului OMC. Acordurile regionale au admis
grupurile de ţări participante la regulile de negociere şi angajamentul care va funcţiona mai
presus cât a fost preconizat. Serviciile, proprietatea intelectuală, standardele înconjurătoare,
investiţiile şi competiţiile politice sunt toate consecinţe care s-au dezvoltat în negocierile
regionale şi dezvoltarea înceată în acordurile avute la nivelul OMC.

Grupările care sunt importante pentru OMC sunt acele ţări care desfiinţează sau reduc
barierele de comerţ în interiorul grupului. Acordul OMC recunoaşte că înţelegerile regionale
presupun apropierea prin integrare economică pot aduce beneficii ţărilor, însă mai observă şi
faptul că în unele circumstanţe acordurile regionale de comerţ pot dăuna interesului comercial al
altor ţări.
Dezvoltarea comerţului regional
Unul dintre fenomenele care ar putea caracteriza evoluţia comerţului internaţional actual este
integrarea regională. Început în primele decenii postbelice, pe fondul politicii de bloc şi a
conflictului ideologic dintre Est şi Vest, procesul integrării regionale a avansat în paralel cu cel
al liberalizării comerţului mondial. Se poate spune că aceste grupări regionale au fost impuse
din faptul că se dorea deblocarea unor noi fluxuri comerciale, decât de a instaura un
protecţionism la nivel regional.

Comerţul mondial a fost şi este dominat de trei blocuri regionale: Europa, America de Nord şi
Asia-Pacific. De asemenea un mare număr de acorduri regionale de mai mică importanţă au fost
încheiate de către grupuri de ţări situate în spaţii geografice apropiate.

Trebuie adusă o precizare pentru noţiunea de bloc, unde specialiştii aduc unele explicaţii cu
privire la acestea, afirmând că nu orice grupare regională poate fi denumită astfel. “Blocul tinde
să fie orientat spre interior, în scopul exploatării complementarităţii şi izolării de competiţia
internă. Conform teoriei tradiţionale a integrării, crearea de blocuri duce la o deturnare netă a
comerţului şi are efecte negative asupra bunastării interne şi a celei globale.”

Integrarea regională este un proces contradictoriu . Asta rezultă din faptul că pe de o parte
susţine preferinţele comerciale care se extind doar asupra participanţilor, generând manifestări
bruşte şi protecţioniste, uneori chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste entităţi
economice reprezintă evoluţii către un comerţ mai liber între parteneri.

Trăsăturile esenţiale ale integrării regionale care se desfăşoară chiar şi în prezent are unele
trăsături esenţiale care îl deosebesc de cel din anii 60-70. În primul rând, în cadrul blocurilor de
azi se integrează alături de ţări industrializate şi ţări în curs de dezvoltare. Raţiunile pe baza
căruia se bazează aceasta o reprezintă complementaritatea înzestrării cu factori de producţie
între ţările dezvolatate şi cele în curs de dezvoltare tinde să fie mai pronunţată decât în ţările
dezvoltate, acest fapt permite punerea în valoare a avantajului comparativ, cu efecte benefice în
planul dezvoltării pentru toţi participanţii, dar si pentru intrarea în acelaşi bloc comercial cu
ţările dezvolate asigură ţărilor în curs de dezvolatare un acces sigur şi stabil la pieţele primelor,
eliminarea riscurilor discriminatorii comerciale şi posibilitatea obţinerii de asistenţă în politica
de reforme sub forma diminuării sau anulării datoriilor, transferului de tehnologie, investiţii
directe.
 Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi cuprinde mişcarea
bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării respective.

Comerţul internaţional a cunoscut o creştere deosebită începând cu marile descoperiri

geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii. Comerţul internaţional a fost
dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaţionale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea
internaţională. Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au fost dominate de
comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole.

Adevărata explozie a comerţului internaţional a produs după cel de-al doilea război
mondial, odată cu cuceririle tehnico-ştiinţifice, dar şi cu mutaţiile ce s-au întâmplat în ordinea
economică mondială.

Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de către tot mai multe state
au dus implicarea în fluxurile comerciale a tot mai mulţi participanţi. Practic, toate ţările lumii
sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relaţii de import şi de export, făcând din
comerţul internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.

Analiza comparativă a regionalismului

Zonele cu integrare regională, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare pot fi împărţite
în trei regiuni: regiuni centrale, regiuni intermediare şi regiuni periferice.

Regiuni centrale, Europa, America de Nord şi Asia de Est, sunt capabile din punct de vedere
politic, dar totuşi doar una din aceste trei regiuni centrale aspiră în mod clar la constituirea unei
organizaţii formale, şi anume Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană reprezintă modelul regionalizării şi serveşte atât ca model cât şi ca

ameninţare, provocând alte regiuni să fie pregătite pentru mişcări protecţioniste neaşteptate în
economia lumii.

Celelalte două regiuni centrale, America de Nord şi Asia de Est, sunt amândouă puternice din
punct de vedere economic, dar duc lipsa unei ordine politice regionale. Acest lucru este în mod
particular adevărat pentru Asia de Est, unde tensiunile dintre statele naţionale, în mod special
Japonia şi China.
În ultimul sfert de secol, o serie de schimbări semnificative produse în interiorul acestei zone
extraordinar de diverse şi de vastă, transformând această regiune într-o economie globală.

Un rol deosebit de important l-au avut dezvoltarea solidă a economiei regionale sub
conducerea japoneză, industrializarea rapidă a Chinei de Sud şi criza financiară care a cuprins
brusc această regiune în toamna anului 1997.

Regionalismul din Asia de Est este descris ca un regionalism de facto, în timp ce regionalizarea
din Europa, şi mai puţin cea din America de Nord, sunt descrise ca un regionalism de jure.

Cea mai cuprinzătoare organizaţie care acoperă această regiune este forumul APEC
(Cooperarea Economică Asia Pacific). Iar imaginea Nord Americană este centrată pe SUA,
Canada, şi Mexic, organizate în NAFTA (acordul Nord American de Comerţ Liber).

Regiunile intermediare sunt în mod normal legate de una dintre regiunile centrale, ele tinzând
să imite politicile economice şi sistemele politice. Sunt acele regiuni care se pregătesc pentru
încorporarea în cele centrale, viteza depinzând de modelul de implementare a comportamentului
specific centrului, caracterizat în principal prin menţinerea unei creşteri economice în contextul
deschiderii şi eliminării conflictelor locale.

Europa Centrala este pe drumul integrării depline în UE. America Latină se află acum în
proces de a deveni nord-americanizate, dar cu un important bloc de sud, MERCOSUR, care
opune ceva rezistenţă logicii neoliberale impuse de SUA.

În ceea ce priveşte Asia de SE este grupată în ASEAN, care tinde să repete cadrul de
dezvoltare din Asia de Est, cu care se află de fapt într-o strânsă legătură economică, aflată în
creştere.

Regiunile periferice, stagnează din punct de vedere economic iar politic sunt turbulente
politic. Războaiele şi subdezvoltarea constituie un cerc vicios. Din această regiune fac parte
regiunea balcanică, zona Caucaziană şi Asia Centrală, ţările din regiunea Andeană, Orientul
Mijlociu, Asia de Sud şi China continentală.