UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” – IASI
CENTRUL DE STUDII EUROPENE

“Dezvoltare locală. Instituţii şi politici”

Titular:
Prof. univ. dr. Tiberiu Brăilean

2004
 ARGUMENT

Dezvoltare locală. Instituţii şi politici

"Tendinţele pleacă de jos în sus, ciudăţeniile vin de

sus în jos, iar tendinţele pot fi mai uşor stăpînite
în direcţia în care se îndreaptă deja."
(John Naisbitt)

Regionalismul nu este un concept lipsit de conţinut, o formă fară fond, iar politica regională
este cu adevărat necesară în contextul interdependenţelor multiple ce caracterizează lumea actuală,
al permeabilizării frontierelor, al erei informaţiilor-putere care circulă nestingherite şi, în genere, al
mobilităţii crescînde a factorilor de producţie.
Există suficiente argumente care pledează pentru ideea că problematica creşterii economice
şi a dezvoltării economico-sociale poate fi abordată, în anumite limite, desigur, în manieră optimală,
la nivel regional, la nivel mezo-economic, deci, un nivel intermediar între cel al unei entităţi
economice locale sau judeţene şi cel al unui sistem economic naţional.
O adevărată politică regională, coerentă, credibilă şi adaptată la specificul zonei nu poate ti
promovată mai bine nici de Guvern, nici de fiecare autoritate locală în parte. Prin urmare, este vorba
de o asociere menită să producă efectul de sinergie scontat (3+3=7), să fîe mai aproape de realităţi
decît un guvern, dar cu un potenţial superior în ce priveşte resursele posibile de mobilizat decît un
judeţ.
Problema naţională nu se mai pune în termenii de început de secol XX, de aceea cooperarea
transfrontalieră a devenit o realitate dezirabilă în contextul complementarităţilor multiple între
regiuni, zone, sau spaţii geo-economice. Aceasta poate fi una din vocaţiile regionalismului.
Este adevărat că o structură economică regională se construieşte în timp dar, în mod
inevitabil, trebuie plecat de la reţelele infrastructurale existente şi care transcend frontierele
judeţene (energie electrică, reţele de transport, apă-canal, gaze naturale etc.) şi de la
,
multiplele legături de cooperare bi- şi multilaterale deja stabilite. O structură de tip "reţea'
existentă de facto,
nu exclude un centru, chiar dacă, sau tocmai pentru că prerogativele acestuia sunt limitate la cîteva
aspecte esenţiale (expertizare, informare, constituire de baze de date, vocaţie în construirea
şi promovarea marilor proiecte ş.a.). Acestea pot fi şi criterii de selectare a centrului. Şi
Uniunea Europeană are un "centru" şi Sistemul Monetar European de asemenea şi nu întîmplător
ele se află unde se află.
O strategie formulată la nivel regional nu-şi poate propune, in opinia noastră, dirijarea sau
controlul dezvoltării economice regionale. Aceasta ar putea, în primul rînd, să dezvolte un sector
public şi o reţea de comunicaţii capabile să susţină direcţiile induse de forţele pieţei libere
şi să stimuleze indirect dezvoltarea economico-socială regională.
”
Se discută mult acum pe plan mondial despre "economii în scară ca tip de organizare optim
şi natural. De ce nu ar putea fi el adaptat şi la spaţiul regional ? Din amonte în aval putem acoperi
întreaga paletă de produse şi servicii necesare, în condiţiile unei inteligente abordări a fenomenului
de integrare.
Un "ilustru" anonim britanic admitea ca certe două lucruri: moartea şi impozitele.
Acest "fatalism mioritic" trecut de Canalul Mânecii a hrănit creşterea prin impozite, Welfare
State-ul şi, ulterior, i-a săpat desigur groapa, pentru că - nu-i aşa ? - orice masă se plăteşte.

2
În condiţiile în care sectorul public nu oferă decît iluzia bunăstării sociale, trebuie

3
identificate alte mijloace, eventual mai inteligente, de a ne asigura şi susţine dezvoltarea durabilă.
Ele nu pot rezulta decît din logica pieţei, cel mai inteligent mecanism economic (Milton Friedman),
din ajustările spontane şi alocarea liberă a resurselor. Un popor viu naşte dezvoltare în mod natural.
Dar, cum nu poate exista un big-bang în domeniul alocării resurselor, comparabil cu cel al
liberalizării preţurilor, mai ales după o deprimantă perioadă de hiperdirijism al acestora, perioadă
care - în pofida unei excesiv declamate intenţii de dezvoltare armonioasă - a avut ca efect participări
guvernamentale inadecvate la dezvoltarea unor zone, drenarea capitalului financiar spre regiunile
bogate, căderea investiţiilor productive, evidente slăbiciuni structurale ale economiei etc., se
impune o abordare mixtă: pieţe funcţionale şi intervenţii publice bine orientate.
Prin urmare, este necesară susţinerea şi conceperea unor polici active la nivel
regional şi local, concretizate, în primul rînd, în investiţii publice de infrastructură cu efecte
de antrenare maxime, într-un ajutor sporit acordat regiunilor deprimate, practicarea de
stimulente fiscale selective şi tranzitorii pentru ameliorarea performanţelor acestor zone,
asistenţă selectivă pentru dezvoltare din partea Vestului, înfiinţarea şi acordarea de
împuterniciri speciale agenţiilor de dezvoltare regională, formarea unei culturi antreprenoriale
autentice, valorificarea potenţialului uman existent, dereglementarea şi privatizarea etc.
Granturi de capital, exonerarea de impozite "centrale", facilităţi acordate firmelor mari
pentru localizarea în zonele paupere, dotarea cu capital a agenţiilor de dezvoltare regională
şi garantarea de către acestea a creditelor politici comerciale diferenţiate, politici monetare suple
care
să lase aceste regiuni în afara restricţiilor obişnuite (inclusiv prin înfiinţarea de bănci
regionale, bănci de credit municipal ş.a.), descentralizarea gestionării subvenţiilor pentru
dezvoltarea, crearea unui mediu economic atractiv pentru firmele mici şi mijlocii, accentul pe
dezvoltarea endogenă şi,
nu în ultimul rînd, întărirea coeziunii şi solidarităţii regionale, iată doar cîteva din căile şi mijloacele
de emancipare a zonelor defavorizate.
Potenţialul global al diferitelor regiuni este - inevitabil - diferit, dar el trebuie
valorificat prin formarea şi consolidarea pieţelor competitive, identificarea polilor de
creştere specifici, acordarea de stimulente financiare pentru iniţiativele locale, în cadrul unei
politici regionale sistematice, credibile şi efîciente.
Şi, în final, nu trebuie uitat faptul că "individul trebuie să se schimbe înainte de a încerca să
schimbe societatea. Personalităţile individuale din zilele noastre pot influenţa orice schimbare mult
mai eficient decît orice instituţie." (John Naisbitt, Megatendinţe}

4
 1. AVUŢIA NON-NAŢ1UN1LOR. UN NOU MEDIEVAL1SM

Cum orice acţiune naşte reacţiune, globalizarea este însoţită de un proces contrar de
regionalizare, de localizare, de organizare a vieţii economico-sociale cît mai aproape de individ şi
de nevoile sale, proces ce poate lua uneori chiar forme extreme de tribalizare, degenerînd în
naţionalisme şi fundamentalisme de tot soiul. Fără să fie fenomene noi, globalizarea
şi regionalizarea cunosc astăzi forme accentuate de evoluţie. Din intersecţia lor derivă o
serie de implicaţii importante pe multiple planuri: economic, social, moral, politic, cultural-
filosofîc, apariţia
de noi mentalităţi, de unde necesitatea unor noi acţiuni, a unui cadru instituţional reformat, a unor
noi categorii de gîndire, politici şi legiferări, care să dea contur unei noi ordini internaţionale.
Globalizarea conduce - se pare - la o polarizare accentuată a bogăţiei, la apariţia bogăţiei
fără naţiuni şi a naţiunilor fără bogăţie. Economia reprezintă locomotiva globalizării, ea a devenit
globală într-un sens în care politica încă nu e, obligîndu-ne să ne actualizăm în egală
măsură conceptele şi comportamentele. Urmare a acestor evoluţii, în special a dereglementării,
liberalizarea pieţelor şi circulaţiei capitalurilor, încet dar sigur, dispare legătura dintre stat,
teritoriu, populaţie şi avuţie, de unde o erodare semnificativă a suveranităţii naţionale, a
fundamentelor fiscalităţii, a politicilor economice şi sociale. Cel puţin din punct de vedere
economic, războiul cu spaţiul a fost cîştigat. Graţie şi unui suport tehnic deosebit, tranzacţiile se
desfăşoară la mari distanţe cu viteze tot mai accelerate. Dinamicitatea a devenit spiritul
guvernor al lumii actuale şi unul dintre aspectele cele mai semnificative care ilustrează
paradigma globalizării, factor de dezechilibru şi, în acelaşi timp, de trecere spre un nou
echilibru. Cum spunea Ralf Dahrendorf, "Dacă revoluţia tehnologică şi informatică şi deschiderea
pieţelor financiare au contribuit la furnizarea mijloacelor de difuzare ale fenomenului, atunci e
adevărat că economia globală a identificat în flexibilitate o condiţie de
1
neeludat pentru realizarea sa" .
Dinamicitatea, mobilitatea şi flexibilitatea au devenit, cum evidenţia Zygmunt Bauman,
puternici factori de stratificare, de schimbare a ierarhiilor sociale, politice, economice şi culturale.
"Se creează astfel o nouă asimetrie între natura extrateritorială a puterii şi teritorialitatea "întregii
vieţi", pe care noua putere, acum neancorată, capabilă să se deplaseze cu repeziciune şi fără preaviz,
2
o poate exploata şi abandona pentru a suporta consecinţele exploatării”.
Creşterea complexităţii organizaţiilor internaţionale, a rolului şi forţei acestora, a venit pe
cale de consecinţă. Deşi vorbesc mult despre flexibilitate, ele au adoptat tipare de lucru oarecum
standardizate, uniformizate, pentru toate ţările, pe care le aplică cu ajutorul puterii şi centralizării
sistemului informaţional, susţinînd hegemonia celor puternici pe piaţa mondială. Astfel a
crescut fără precedent forţa şi dominaţia firmelor multinaţionale, a marilor concerne şi
conglomerate economice. Astăzi, aproape jumătate din producţia industrială a ţărilor lumii
e realizată de întreprinderi conectate la reţele internaţionale. Puterea, începînd cu cea economică,
se concentrează
în tot mai puţine şi mai sigure mîini.
Globalizarea semnalează deci apariţia unei noi economii, concept discutabil care semnifică,
în esenţă, economia bazată pe noile tehnologii, cu extensie la scară planetară. Sistemul tradiţional al
economiilor naţionale relativ închise, sau cel puţin protejate, entităţi care stabilesc între ele relaţii
economice prin comerţ şi investiţii străine, lasă locul unor forme de integrare-cooperare tot
mai
extinse, unor specializări noi şi unor interdependenţe crescute, întreprinderile îşi modifică strategiile
5
1
În studiul Cvadratura cercului globalizării, publicat la noi în lucrarea coordonată de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani,
Gîndirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.444
2
în Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p.13.

6
internaţionale, dezvoltînd reţele extinse la scară globală, ce utilizează resursele, capacităţile
şi potenţialităţile de piaţă ale diferitelor ţări sau zone geografice, absorbindu-le în interiorul
unei strategii globale unice.
Rezultatul e că deplasarea şi acumularea capitalului, organizarea producţiei, comerţul
şi investiţiile se realizează tot mai mult la scară planetară, conturînd noile trăsături
distinctive ale economiei mondiale. Desigur, aceasta nu înseamnă că statele şi economiile
naţionale au dispărut. Multe rămîn încă organizate la scară naţională, specificul naţional, sub
aspectele sale politice, sociale, culturale, influenţează şi condiţionează chiar dinamica
proceselor globale. Totuşi, contururile naţionalului, limitele autonomiei sale, opţiunile sale de
politică economică, se pierd pe traseele de dezvoltare actuale, dominate de evoluţiile globale.
Astfel, se schimbă poziţia relativă a ţărilor pe plan internaţional, confîgurînd o nouă diviziune
mondială a muncii şi o nouă geopolitică globală. Vorba lui Noica, e plină lumea de non-elefanţi.
Vremea unei lumi unipolare a trecut. Doar preţ de o generaţie au dominat
SUA lumea ca unica putere globala. Viitorul va aparţine blocurilor continentale, regionale şi
concurenţei acestora. Căci mondializarea se însoţeşte de o integrare economica şi o cooperare
instituţionala la nivel regional. Care sînt fundamentele economice, sociologice şi
administrativ-instituţionale ale
acestui proces?
In ultimii ani s-a produs o regionalizare şi o internaţionalizare crescîndă a producţiei
si a finanţelor, deci atât a economiei reale cât şi a celei monetare. In plus, importanţa crescândă a
unor zone şi ţări avansate, sau nou-industrializate, a antrenat schimbări majore în diviziunea
internaţională a muncii, în fluxurile internaţionale de capital, în cele comerciale si de
investiţii, concomitent cu o creştere nemaiîntîlnită a vitezei tranzacţiilor, cu comprimarea
crescîndă a spaţiului. Astfel, echilibrul puterii economice s-a deplasat în mod semnificativ,
fiind repuse în cauză suveranitatea naţională si chiar legitimitatea statelor-naţiune, autonomia
guvernamentală şi
rolul Statului.
Au apărut, în schimb, alţi actori importanţi sub- sau supranaţionali, cum sânt FMI,
Banca Mondiala, Organizaţia Mondială a Comerţului, precum şi numeroşi actori regionali şi locali,
actori aparent disparaţi, dar legaţi prin fire nevăzute într-o reţea de interdependenţe şi potenţialităţi.
Aceasta a făcut să se vorbească despre un nou medievalism, o nouă organizare politică, fragmentară
si descentralizată, similară celei din Evul mediu şi opusă sistemului statal westfalian, ce a dominat
epoca modernă, mai precis ultimele trei sute de ani.
Totuşi, deşi atrăgător ca sintagmă, acest "nou medievalism" nu este decât o metaforă
ce vrea să evidenţieze mai bine faptul că Statul nu mai are acelaşi rol în sistemul internaţional, că el
se confruntă cu emergenţa autorităţilor concurente la nivel local, regional, mondial, cu redefiniri de
identităţi comunitare. Nu există o opinie unică privind noul rol al statului, privind nivelul optim al
intervenţiei sale şi locul său în noua conjunctură globală. Aceasta, împreună cu absenţa unor
structuri instituţionale adecvate la nivel mondial, care să preia funcţiile cedate de statul-
naţiune, conduce la dezvoltarea unor structuri regionale diverse, a căror importanţă creşte tot
mai mult. Mondializarea şi regionalizarea nu sânt procese şi fenomene contradictorii, ci
complementare, ele
se susţin mutual.

7
 Nu există o definiţie unanim acceptată a regiunii. In mod tradiţional, însă, ea
se defineşte prin vecinătăţi şi printr-o serie de caracteristici istorice, lingvistice, culturale,
religioase comune ce fac din regiuni entităţi socialmente constituite, ce se afirmă acum şi
politic. Există,

8
aşadar, anumite determinante structurale ale cooperării regionale. Se distinge între un regionalism
"deschis" şi unul "închis". Cel "deschis" propune şi promovează o integrare economică regională
fără discriminări faţă de terţi. (Ex.: Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific^ cel "închis",
dimpotrivă, susţine un model discriminatoriu, foarte bine structurat şi reglementat în interiorul său
(Ex.: Uniunea Europeană).
Tendinţa spre regionalizare trebuie considerată ca un stadiu intermediar între state şi
economia mondială. De facto, ea rezultă din creşterea comerţului, a investiţiilor, a cooperării
economice intraregionale; de jure, ea capătă forme multiple de cooperare instituţională, acorduri şi
convenţii mai mult sau mai puţin constrângătoare. Ca şi mondializarea, ea propune un alt mod de
gestiune economică, ce modifică reguli consacrate ale jocului în materie de concurenţă pe pieţele
lumii. S-ar putea spune chiar că mondializarea incită la regionalizare, atât actorii publici cât şi cei
privaţi căutând să se integreze în diferite formule noi, pentru a deveni mai credibili pe piaţă, mai
puternici în lupta de concurenţă şi mai atrăgători pentru potenţiale investiţii sau plasamente
ale capitalului rătăcitor. Aceşti actori caută să compenseze împreună, la scară regională,
pierderea autonomiei naţionale. Intrarea în noile acorduri regionale îi obligă şi la o mai
mare disciplină în materie de politică economică, pentru obţinerea efectului de sinergie scontat.
Aceste procese nu se desfăşoară în mod uniform. In mare, se distinge între modelul
european, ca mod de guvernare regional, organizat la nivele multiple, modelul nord-american, bazat
pe o diviziune a muncii în cercuri concentrice în jurul SUA şi cel asiatic (Asia-Pacific), ca sistem
de cooperare regională fondat pe piaţă, deci mai puţin reglementat, formalizat. Dezbaterea asupra
acestor modele, a dialecticii mondializare-regionalizare an general, a fost şi rămâne excesiv
concentrată pe chestiuni de politică comercială, pe bănuieli privind minarea liberalizării
schimburilor internaţionale, neglijîndu-se alte chestiuni esenţiale, cum ar fi mobilitatea capitalului,
sau problematica mai complexă a construirii unei identităţi regionale stabile şi stabilizatoare.
Există, în acest sens, regiuni mai coerente, mai unitare, şi altele mai puţin, cum ar fi
frământata regiune a Balcanilor. In context, apare cu totul remarcabil efortul ţărilor
occidentale desfăşurat în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Miliarde de
dolari sânt mobilizate şi alocate pentru stabilizarea zonei. Principalii donatori sânt
guvernele Greciei, Germaniei, Elveţiei, Japoniei, SUA, Canadei s.a., firme private, la care se
adaugă împrumuturi relativ avantajoase acordate de către bănci specializate (BERD, BEI s.a.).
Fondurile pot fi accesate
pe bază de proiecte complexe, public-private, care să aibă caracter transfrontalier, deci să se
adreseze unei zone mai vaste, creând efecte de antrenare economico-sociale pozitive,
prin reabilitarea infrastructurii vitale, crearea de locuri de muncă, facilitarea accesului la
bunăstare. Proiectele se depun la Ministerul Afacerilor Externe, trebuie să conţină cât mai multe
elemente de atractivitate economico-fînanciare şi comerciale şi nu doar justificări tehnice. Sînt
încă câteva sute
de milioane de $ ce pot fi obţinute prin proiecte inteligente, interesul investitorilor străini fiind real
si efectiv, în şase domenii principale: infrastructură, apă-canalizare-epurare, finanţe-
bănci, agricultură-silvicultură, energie şi telecomunicaţii. E greu, de construit o identitate într-o
regiune atât de fragmentată şi de frământată, iar efortul propriu al băştinaşilor este determinant.
Dacă nu se
va înţelege şi acţiona corespunzător, costurile de oportunitate pot fi uriaşe.

9
 Exacerbarea regionalismului, chiar a separatismului, este un fenomen ce poate fi
întâlnit chiar în ţări dintre cele mai implicate în procesul mondializării: Canada, Spania, Belgia,
Italia, Irlanda s.a. Fenomenul a condus, după căderea comunismului, la dezintegrarea U.R. S. S .-

10
ului, Yugoslaviei şi Cehoslovaciei, cazuri diferite şi extrem de interesante pentru analişti. Această
tendinţă de regrupare sau separare a regiunilor are, în principal, cauze de natură economică. Astfel,
integrarea supranaţională permite actorilor în cauză accesul la o piaţă mai vastă şi
încadrarea fiecărei provincii într-o aşa-zisă economie de scară. De asemenea, ea permite o
structură mai diversificată a producţiei, deschisă diferitelor compensări sau complementarităţi
între provincii şi între diferitele sectoare economice. Mai mult, asemenea entităţi sau reţele
pot furniza avantaje superioare în materie de bunuri colective, infrastructură şi ameliorarea
raporturilor de forţă cu exteriorul.
Globalizarea poate favoriza dezintegrarea regională. Odată cu deschiderea frontierelor, piaţa
optimă, sau piaţa pertinentă, nu mai este cea din interiorul unui stat, ci chiar piaţa mondială. Astfel,
regiunile dezvoltate sînt cele mai avantajate în noul context internaţional. Globalizarea
implică declinul relativ şi progresiv al funcţiilor economice ale Statului. Ce pierd regiunile
datorită acestui proces? Pot pierde unele servicii publice, moneda naţională, norme,
reglementări şi cîte ceva în materie de securitate.
Statul central nu mai apare ca cel mai bun furnizor de bunuri şi servicii
publice pentru regiunile sale. Cele mai dezvoltate, regiunile contributoare nete, caută acum să se
substituie statului în producerea şi furnizarea de bunuri publice, mult mai bine adaptate nevoilor
regionale şi chiar mai ieftine. De multe ori, aceste regiuni refuză să mai contribuie la sprijinirea
celor mai puţin dezvoltate, prin intermediul redistribuirilor statale (vezi cazurile Italiei de
Nord, Flandrei, Cataloniei s.a.). Aceste evoluţii implică un transfer parţial de funcţii dinspre
statul central spre autorităţile locale. Acest transfer nu este lipsit de probleme, de tensiuni şi
animozităţi, care îmbracă forme specifice de la caz la caz, dar care pot avea şi efecte
globale cum ar fi -de pildă - obstacularea, conturnarea regulilor Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Există, desigur, un cost al separatismului.
Paradoxal sau nu, integrarea şi dezintegrarea regională sînt fenomene
complementare. Entităţile mai puţin viabile, în primul rînd din punct de vedere economic, pierd în
favoarea unor centre regionale de putere, care se afirmă în acest proces complex al regionalizării,
proces care conduce la o accelerare a liberalizării schimburilor, dar care implică riscul unei
fragmentări a lumii în blocuri, cu toate restricţiile implicate. Astfel, atomicitatea pieţei mondiale se
va reduce, aceasta devenind oligapolistă. Pericolul este ca noile blocuri continentale să utilizeze
politica comercială pentru a-şi maximiza bunăstarea în detrimentul celorlalţi. Dacă aceste blocuri
vor adopta un comportament noncooperativ, fricţiunile dintre ele pot antrena o scădere a bunăstării
în toate zonele lumii. Dimpotrivă, integrarea regională este tolerabilă şi chiar dezirabilă,
dacă ea conduce la o mai mare liberalizare a economiei mondiale. O atitudine prea
comprehensivă în acest sens, însă, ar lăsa uşa deschisă pentru tot felul de formule de
asociere, care ar putea contufS principiul consacrat al naţiunii celei mai favorizate. In cadrul
OMC-ului, însă, liberalizarea ar trebui
să fie suficient de largă, iar din acest punct de vedere, la reuniunea de la Dakha, în Emiratele Arabe
Unite, s-au făcut progrese importante.
Regionalizarea permite acorduri de liberalizare care ar fi inaccesibile la nivel
multilateral. In anii 20, spre exemplu, o aplicare strictă a clauzei naţiunii celei mai
favorizate a impiedicat ţările vechiului Imperiu Austro-Ungar să reconstituie legăturile
economice dintre ele. Absenţa unei astfel de excepţii regionale a fragilizat ţările respective şi a
ruinat stabilitatea politică

11
în Europa centrală. Ce a urmat, se ştie. In ultimii ani, regionalismul şi multilateralismul au apărut
mai curînd ca interdependente decît ca substituibile sau complementare, acordurile regionale avînd

12
adesea caracterul unui "multilateralism regional". Astfel, ALENA, acord ce grupează SUA, Canada
şi Mexicul, aplică aproape identic principiile şi instituţiile O.M.C. Ba chiar, de multe ori, le
premerge, experimentînd măsuri care sînt ulterior preluate la nivelul organizaţiei (vezi acordurile de
la Marrakesh). Un alt exemplu de interdependenţă îl constituie încercările de armonizare a politicii
agricole comune a U.E. (PAC) cu calendarul O.M.C.
Deschiderea pieţelor naţionale ar trebui să se realizeze pe o bază nondistriminatorie,
astfel încît regionalismul ar căpăta un caracter cooperativ, sau deschis (vezi discuţiile dintre ţările
CEFTA). Această doctrină a "regionalismului deschis" nu spune totuşi mare lucru: sau intenţia de
liberalizare e sinceră şi atunci regrupările regionale nu aduc mare lucru în raport cu O.M.C.-ul, sau
nu e sinceră şi atunci sintagma utilizată ascunde aranjamente preferenţiale, oficiale sau oficioase,
care au faţă de înţelegerile tradiţionale inconvenientul suplimentar de a fi opace.
Regruparea economiilor regionale este una din marile tendinţe actuale. Ea însoţeşte
mondializarea, o completează şi o sistematizează. Vechea doctrină a regionalismului este azi
depăşită. Avem nevoie de un nou regionalism, de o nouă înţelegere a acestui fenomen complex al
contemporaneităţii. Dincolo de statele naţionale, el impune zone sau blocuri regionale ca principali
actori economici, respectaţi ca atare de toată lumea, inclusiv de structurile Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Deocamdată, exemplul de reuşită în acest sens, rămîne Uniunea Europeană. Dar,
în curînd nu va mai fi şi singurul...
Liberalizarea şi dereglementarea spectaculoasă a sistemului monetar-financiar în ultimii
douăzeci de ani a antrenat o creştere a concurenţei pentru atragerea investiţiilor străine. Majoritatea
s-au orientat către Uniunea Europeană şi America de Nord (ALENA), însă pe piaţă au apărut şi alţi
competitori importanţi, cum sînt China şi Asia de Sud-Est (ASEAN) sau Europa de
Est postcomunistă. S-a demonstrat faptul că numai printr-o organizare la scară regională şi
oferind elemente de atractivitate de acest tip pot fi deturnate o parte a fluxurilor investiţionale în
favoarea unei anumite zone. Cu alte cuvinte, pentru a convinge firmele multinaţionale,
marele capital, în vederea unor investiţii directe este necesară o integrare regională. Astfel, nu
numai globalizarea,
dar şi regionalizarea crescîndă a modificat profund natura producţiei şi comerţului internaţional.
Totuşi, mondializarea este o tendinţă structurală mai puternică decît regionalizarea,
mai conformă ortodoxiei liberale ce a guvernat piaţa mondială în toată această perioadă.
Actorii principali rămîn firmele multinaţionale, a căror putere este enormă, ale căror interese şi
preferinţe
pot influenţa decisiv guvernele a numeroase ţări, sau conduce la schimbări politice spectaculoase, la
mutaţii geopolitice interesante. Putem spune că mondializarea incită la regionalizare, în măsura în
care ea diminuează evident eficacitatea politicilor şi măsurilor adoptate la nivel naţional, desprinse
de contextul internaţional, de piaţa mondială şi de concurenţa la nivel global.
Dacă natura schimbătoare a economiei mondiale furnizează, într-adevăr,
contextul structural al regionalizării, totuşi guvernele rămîn principalii agenţi ai
cooperării regionale instituţionalizate, chiar dacă avem de-a face, în fapt, cu mai mulţi actori
importanţi ( întreprinderi, medii academice etc.), care-şi urmăresc - inevitabil - propriile interese.
Dar, o deschidere crescîndă către pieţele internaţionale şi o expunere pe măsură la
efectele fluctuaţiilor acestora, prin intermediul comerţului şi al investiţiilor, necesită nu
doar ajustări ale politicilor naţionale, ci antrenează o nevoie şi o dorinţă crescîndă de abordare
colectivă a diferitelor probleme. Ajustările
sau reformele economice nu mai pot fi abordate doar la nivel naţional, ci presupun, tot mai mult,
13
negocieri bilaterale între state, în care cele mai dezvoltate trebuie să înţeleagă oportunitatea politică
a externalizării proceselor de ajustare, dar şi la nivel regional, prin creşterea cooperării economice

14
intraregionale (vezi cazul Uniunii Europene).
Pentru ţările emergente, sau în curs de dezvoltare, se impune o viziune nouă asupra
economiei internaţionale. Majoritatea au procedat, într-un mod sau altul, la ajustări interne,
la reforme mai mult sau mai puţin avansate, mai mult sau mai puţin reuşite. Dar ritmul lor este
încă prea lent, ca şi schimbarea de mentalitate privind necesara recunoaştere a
dimensiunilor internaţionale ale acestor ajustări şi reforme, şi indispensabila acţiune regională
colectivă, deşi atitudinea lor evoluează din acest punct de vedere.
Dacă spuneam că mondializarea reprezintă o tendinţă structurală mai puternică,
trebuie recunoscut - pe altă parte -că regionalizarea presupune mai multe "decizii reale". In măsura
în care globalizarea reduce eficacitatea politicilor naţionale, eşalonul regional apare ca fiind mai
pertinent,
atît în plan politic, cît şi economic, social şi cultural, şi aceasta nu doar în teorie ci, în egală măsură,
în practica relaţiilor respective. S-ar putea chiar avansa ideea că, cu cît comunitatea regională este
mai recentă, cum este cazul Asiei de Sud-Est şi cum nu este cazul Uniunii Europene, de exemplu,
există mai multe raţiuni practice de a aborda problemele internaţionale mai întîi la nivel regional.
In mod paradoxal, însă, fenomenul integrării regionale este însoţit de contrariul său,
de procese şi fenomene de dezintegrare regională (vezi cazurile URSS, Yugoslaviei, Cehoslovaciei
s.a.) Prin urmare, mişcări contradictorii, greu de explicat, ambele repunînd în cauză Statul-naţiune
şi suveranitatea acestuia. Acest "regionalism deschis" e plin de semnificaţii, dar şi de
evoluţii imprevizibile. Se poate vorbi de o recrudescenţă a regionalismului atît la nivel
subnaţional, tendinţele de descentralizare şi autonomizare fiind evidente, cît şi supranaţional,
înregistrîndu-se multiple tentative, experienţe, de regrupare regională. Dacă pînă acum
entităţile regionale erau constituite pe criterii preponderent politice, sau rezultate din conflicte
militare, acum criteriul prevalent devine cel economic. Ori, spaţiile economice nu se
suprapun peste cele politice, iar mondializarea facilitează acest proces de repunere în cauză a
vechilor întemeieri naţionale şi chiar
de reconsiderare a concepţiei însăşi despre naţiune şi despre stat.
Regionalismul refuză actualele frontiere, menţinîndu-le însă. Astfel, el conturnează
tendinţa globalizării de a le aboli. Nu încercăm să cultivăm neapărat un gust al paradoxului,
dar aceasta este realitatea. Ca rezultantă, cele două tendinţe majore ale contemporaneităţii
produc deplasări ale frontierelor economice, reconsiderînd astfel apartenenţele la anumite
provincii sau state la care istoria a ataşat respectivele regiuni. Cu cît configurarea noilor zone şi
entităţi dă o mai mare importanţă criteriilor economice, cu atît
dinamica contradictorie a integrărilor şi dezintegrărilor regionale va
deveni mai accelerată. Vom asista deci la o exacerbare a regionalismelor, întrebarea e:
va deveni lumea viitorului una a regiunilor?

2. DESCENTRALIZARE ŞI AUTONOMIE LOCALĂ

15
W.E.Oates enunţă o teoremă a descentralizării optime potrivit căreia "pentru un bun public a

16
cărui arie de consum se întinde în zonele mai multor comunităţi locale şi al cărui cost de producţie
este acelaşi atît la nivel central cît şi local, va fi întotdeauna mai uşor ca acei bun să fie produs în
3
cantităţi optime, în sens paretian, la nivel local decît la nivel central".
Dar descentralizarea nu are doar motivaţii de natură economică, ci şi politică, ea fiind un
factor de democraţie, de participare reală a cetăţeanului la opţiuni şi decizii, Ea permite un control
mai bun al aleşilor de către alegători, ca şi o mai bună înţelegere a nevoilor şi problemelor
oamenilor. De asemenea, descentralizarea permite un mai bun control al furnizării serviciilor
publice. In fine, descentralizarea poate fi un factor favorizant al dezvoltării, ea punînd mai bine în
valoare resursele specifice, reţelele de comunicaţii ale unei comunităţi şi facilitînd cooperarea intra
şi intercomunitară.
Autonomia locală înseamnă, în primul rînd, independenţă financiară, iar gradul
de independenţă ne dă nivelul de autonomie. De multe ori, autorităţile locale se văd
investite cu calitatea responsabilitatea de decidenţi, în chestiuni foarte importante, fără să
dispună, însă, de sursele şi resursele financiare care să le susţină decizia. Si atunci
descentralizarea rămîne o vorbă goală, o formă fără fond, o iluzie. Pe lîngă resursele
financiare, autonomia locală presupune, desigur organe şi instituţii proprii de administrare şi
o legislaţie care să o respecte, mai ales în relaţiile cu statul.
La toate nivelele de organizare administrativă trebuie urmărit şi consfinţit principiul
echilibrului, al egalităţii relative între resursele acestora şi activităţile de finanţat, în baza
unor patrimonii şi reguli clar stabilite. Comunităţile locale nu trebuie discriminate, spre binele
tuturor.
Autonomia locală se impune din considerente de eficienţă,de mai bună cunoaştere a
necesităţilor colectivităţilor şi de organizare cît mai apropiată de cetăţean şi de problemele sale, în
vederea unei rezolvări mai operative, de adecvare la condiţiile locale, de mai buna administrare a
activităţilor şi proiectelor specifice.
Desigur, descentralizarea are limite, chiar dacă ele sînt greu de stabilit Dreptul administrativ
consacră, în acest sens, trei sisteme:
1) Autonomie completă, deci libertatea deplină a autorităţilor locale de a
administra activităţile comunităţilor pe care le reprezintă;
2) Autonomie limitată,- în atribuţiile autorităţilor locale fiind doar anumite
probleme sau activităţi;
3) Sistemul tutelar, în care guvernul sau administraţia centrală dispune de
întreaga competenţă de administrare a activităţilor, patrimoniilor şi
resurselor de uz şi de interes local.
Cel mai răspîndit este sistemul autonomiei limitate.
:
Guvernul central şi guvernările locale, se influenţează mutual.
Dar, între nivelul central şi cel local există în mai toate ţările şi un nivel
intermediar de guvern are constituit din organisme alese şi/sau numite (guvernatori, prefecţi,
consilii principale, judeţene, sau departamentale s,a.),
Nu există un model omogen al guvernării locale, ci o diversitate de situaţii specifice
şi cîteva modele reprezentative, aşa cum am arătat. Ca tendinţă, se poate constata, pe
măsura extinderii sectorului public, o creştere a responsabilităţilor administrative şi economice
transferate
guvernelor locale, nu întotdeauna însoţită de sursele financiare necesare, acestea rămînînd în

17
3
W,E,Oates, Fiscal Federalism, New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1972

18
majoritate "captive" ale guvernului central, care intervine prin "puncţii" financiare asupra nivelelor
mai joase de administraţie publică, ceea ce încurajează birocraţia, corupţia şi activităţile de lobby.
Astfel, la nivelele intermediare şi locale de guvernare s-a instaurat un dezechilibru între resursele
financiare disponibile şi nevoile de finanţare efective.
In afara cazurilor extreme, care sînt economiile de piaţă pure şi economiile integral
planificate, există mai multe modele mixte, dominate de puterea centrală sau de puterile locale, în
care resursele sînt alocate preponderent prin sistemul pieţelor sau prin intervenţia
autorităţilor publice. Ponderea cheltuielilor publice la diferitele niveluri de guvernare ne
indică cel mai bine gradul de descentralizare din diferite ţări. Desigur, în statele federale
această pondere este mai ridicată decît în cele unitare. De asemenea, ponderea cheltuielilor
guvernamentale în .P.LB. ne poate indica cel mai bine raportul dintre puterea publică şi
piaţa din diferite ţări. Cu cît această proporţie este mai mare, cu atît economia respectivă este
mai etatizată, mai dirijată.
Schimbările intervenite în anii *70-'80 au condus la restrîngerea intervenţionismului şi
înteţirea concurenţei internaţionale. Regiunile au devenit subiecţi ai globalizării. Politicile acestora
au început să se coreleze (vezi Adunarea Regiunilor Europei, sau Congresul Puterilor Regionale şi
Locale din Europa), Descentralizarea a devenit esenţa acestor reforme în majoritatea ţărilor
dezvoltate şi nu numai. Rolul guvernărilor locale a crescut, birocraţia şi reglementarea centralizată
au diminuat, s-a răspîndit practica subvenţiilor "bloc", sau globale, standardele de
performanţă tehnică şi economică. In domeniul serviciilor publice au fost preluate metode din
practica afacerilor, întărindu-se rolul contractelor, al preţurilor liberalizate şi anumarea
responsabilităţilor, în cadrul unui nou tip de management. Expansiunea pieţelor s-a însoţit de
reducerea controlului birocratic şi creşterea posibilităţilor de alegere a consumatorilor. Astfel,
treptat, filosofia şi politica welfare-state
au fost în bună măsură abandonate, instalîndu-se la putere altele mai liberale.

3. POLITICA DEZVOLTĂRII REGIONALE

Dezvoltarea unor teorii şi a unor politici ale dezvoltării regionale s-a produs mai ales după al
19
II lea război mondial, avînd ca bază macroeconomica keynesistă şi alte modele ulterioare şi ca

20
principal obiectiv realizarea unui echilibru economic teritorial, omogenizarea nivelelor
de dezvoltare ale diferitelor regiuni în spiritul coeziunii sociale. Aceasta a însemnat
redistribuirea venitului naţional în favoarea comunităţilor sărace, dar şi stimularea competitivităţii
pieţelor locale, care să pună în valoare potenţialul divers al regiunilor.
Politicile regionale au fost extrem de diverse atît în ţările dezvoltate cît şi în cele în curs de
dezvoltare. In S,U.A., de exemplu, ea a constat în special în finanţarea de lucrări publice în
comunităţile regionale şi acordarea de stimulente financiare pentru iniţiativele de dezvoltare
ale acestora. In Franţa s-a utilizat după război chiar o planificare orientativă a dezvoltării
regionale, utilizînd ca mijloace transferurile bugetare, fiscalitatea discriminatorie, creditarea
diferenţiată, controlul administrai al amplasării întreprinderilor şi utilizării mîinirde lucru. In mod
asemănător au procedat Italia, Spania şi alte ţări.
După constituirea Uniunii Europene, în diferitele faze ale drumului integrării, conceperea şi
aplicarea politicilor regionale-a devenit, în tot mai mare măsură, apanajul organismelor comunitare.
Diferenţialul veniturilor, al ratelor de creştere economică, ratelor dobînzilor, ale şomajului,
ritmurilor diferite ale inovării, difuzării progresului tehnic şi adaptării cerineţlor pieţei au constituit
tot atîtea dificultăţi de surmontat în
coordonarea eficientă a dezvoltării regionale europene.
In ţările asiatice (Japonia, Coreea de Sud s.a.) planificarea dezvoltării regionale a fost mult
mai lejeră, principalul indicator utilizat fiind venitul minim pe locuitor. La polul opus, ţările
comuniste au practicat, pînă la implozia sistemului o planificare de comandă şi o
centralizare şi redistribuire forţată, dezvoltarea fiecărei regiuni fiind parte a "planului naţional
unic", politică ce a distrus spiritul liber întreprinzător, mecanismele pieţei, autonimia locală şi
solidaritatea comunitară, virtuţii fără de care dezvoltarea nu e posibilă. După 1989, în anii de
tranziţie ceţoasă care au urmat, reperele, structurile instituţionale, legale şi mentale ale unei
dezvoltări regionale de tip capitalist se constituie cu mari întîrzieri şi au încă o funcţionare
incipientă, precară. Spre pildă, în România, abia
în 1998 â apărut o Lege a dezvoltării regionale şi primele instituţii noi relativ autonome în teritoriu,
care au această funcţiune de bază. Totuşi, puterea decizională a comunităţilor locale a crescut, ca şi
libertatea individuală de întreprindere, iar în multe ţări est-europene rezultatele devin evidente.
Epopeea post-industrialismului a condus şi în ţările dezvoltate la modificarea atitudinilor
individuale şi comunitare şi, în consecinţă, a politicilor de dezvoltare regională. Noile tendinţe pot
fi definite prin cîteva cuvinte cheie: descentralizare, autoajutorare şi democraţie participativă şi ele
marchează sfîrşitul epocii "Statului-providenţial". Producţia şi consumul de masă sînt
depăşite, Globalizarea economică şi financiară, noile tehnologii şi cooperarea politică internaţional
duc noile tendinţe de descentralizare a deciziilor publice şi nu numai pe toate meridianele.
Individul devine regele jocului planetar, monadă creatoare şi vector al schimbării.
In aceste condiţii, vechea politică regională nu mai are credibilitate, nu mai poate asigura
dezvoltarea, însăşi necesitatea unei politici regionale a început să fie contestată în unele cercuri. O
dezbatere întreagă s-a lansat în privinţa conţinutului şi instrumentelor noii politici regionale,
a decidenţilor şi a interacţiunilor cu celelalte politici publice. Astfel s-au născut noi teorii şi
noi experienţe, pe care vom încerca să le prezentăm în continuare.

3.1. ABORDĂRI ACTUALE ALE POLITICII DEZVOLTĂRII

REGIONALE

21
Intr-un cadru al concurenţei perfecte de tip walrasian, disparităţile de dezvoltare regională

22
ar avea doar un caracter temporar şi tranzitoriu. Dar acesta este un caz ideal, teoretic. In realitate, se
menţin importante disparităţi între regiuni, în special în privinţa veniturilor şi a ocupării, datorită a
numeroşi factori, dintre care reţinem:

- înzestrările diferite cu factori de producţie;

- mobilităţi reduse a acestora;
- spirit antreprenorial diferit;
- reglementări specifice;
- culturi specifice;
- niveluri de salarizare diferite;
- poziţie geoeconomică;
- politica macroeconomică s,a,
Atît mîna de lucru cît şi capitalul se deplasează după logici proprii. Mîna de lucru
caută salarii mai ridicate, iar capitalul caută profit şi pentru aceasta va prefera zonele cu facilitaţi şi
care - oferă o anumită stabilitate. Răspîndirea celor doi principali factori de producţie este
extrem de inegală. De aceea, un echilibru teritorial relativ nu poate fi atins, din punct de vedere
economic, decît printr-o mobilitate crescută. Atît piaţa muncii, cît şi cea a capitalului, sînt pieţe
imperfecte, chiar în ţările cele mai dezvoltate.
In ce priveşte piaţa muncii, ajustările spontane nu se produc datorită flexibilităţii reduse a
salariului real, urmare a prezenţei unor factori de rigiditate pe diferitele pieţe locale, cum sînt:
-existenţa salariilor minime pe economie;
-existenţa contractelor colective de muncă pe ramuri, sau domenii;
-existenţa şi manifestarea sindicatelor;
-practica indemnizaţiilor de şomaj, a ajutoarelor sociale s.a.
In plus, factori perturbatori pot constitui şi economiile de scară teritorială, ca
şi specificităţile culturale, istorico-geografice, religioase sau sociale, care contribuie la
menţinerea decalajelor între regiuni. Aceste disparităţi teritoriale creează probleme politicilor
economice naţionale în toate ţările. Pentru înlăturarea lor,unii reclamă cu necesitate
intervenţia statului şi atunci politicile regionale se subordonează obiectivelor statale. Intervenţia
statului constă, cel mai adesea, în prelevarea de resurse de la regiunile bogate şi redistribuirea
lor către regiunile sărace. Teoretic, creşterea indusă a ocupării şi implicit a veniturilor în acestea
din urmă, trebuie să conducă
cu timpul la o lărgire a bazei de impozitare, la dezvoltare şi înlăturarea disparităţilor. De multe ori,
însă, se întîmplă exact contrariul, iar continuarea intervenţiei statale va spori tot mai mult sarcina
fiscală a regiunilor bogate, putînd destructura şi aici mecanismele dezvoltării. Deci, o politică şi un
sistem fiscal discriminatoriu.
Prin urmare, intervenţia puterii centrale pentru armonizarea dezvoltării teritoriale nu
constituie deloc o garanţie a succesului, după cum nici sistemul pieţelor în funcţionarea sa nu poate
oferi singur o astfel de garanţie. Soluţia constă, deci într-o intervenţie mixtă: piaţă + stat, mixtură
adaptată fiecărei situaţii specifice.
Doctrina structuralistă a dezvoltării propune trei concepte cheie: polul de
creştere economică, complexul industrial şi districtul industrial. Aşa cum îl prezintă Franşois
Perroux, în L Economie du XX-e siecle, polul de creştere economică reprezintă un ansamblu
de întreprinderi capabil să genereze creşterea economică a unei ramuri (domeniu) şi/sau
dezvoltarea economică a
23
unei zone (regiuni). Potrivit autorului menţionat, există industrii (firme) motrice şi industrii ( firme)

24
pasive, care le urmează pe primele, după cum există aglomerări geografice active în planul creşterii
economice şi zone dependente, cu industrii în declin sau aflate într-o fază incipientă de dezvoltare,
Într-un pol de creştere, activitatea economică se concentrează şi se intensifică, creînd efecte
de antrenare pozitive în proximitatea economico-socială, Există aşa-numitele efecte de
aglomerare, precum şi o sumă de complementarităţi care atrag firmele active într-un asemenea pol
de creştere. Imediat, îşi fac simţită prezenţa şi bănci, firme de asigurări şi administraţii interesate.
Aceşti poli se caracterizează printr-un spirit antreprenorial deosebit şi un mediu de afaceri
foarte profitabil. In economiile dezvoltate, ei comunică, creînd veritabile reţele de dezvoltare, De
obicei, o regiune se dezvoltă în jurul unui astfel de pol de creştere, datorită propagării efectelor sale.
Astfel tendinţele spontane şi dezvoltările anarhice se ordonează treptat pe cîteva axe de dezvoltare,
în cadrul unui mediu de propagare a efectelor polului de creştere.
O politică sistematică este necesară pentru a selecta acele proiecte de investiţii şi acei
investitori care promovează creşterea economică şi produc efecte de antrenare pozitive, în amonte
şi în aval, care transferă tehnologii şi, în general, pun în relaţie diferitele resurse existente, Aceste
politici de dezvoltare au menirea de a genera şi supraveghea un proces cumulativ de creştere şi de a
atenua asperităţile asimetriilor acestuia, de a promova inovarea şi organizarea, de a
valorifica potenţialul diferit al regiunilor, diferenţe ce decurg din factori naturali, istorici,
psihologi, politici
s.a Dezvoltarea implică o sumă de dezechilibre ce trebuie gestionate inteligent, suportabile social şi,
pînă la urmă, valorificate prin propulsarea efectelor de antrenare pe zone cît mai întînse.
Astfel, aceşti poli economici de creştere atrag, concentrează resurse, polarizează şi difuzează
progresul economic, armonizînd condiţiile acestuia.
Complexele industriale implică mai mulţi poli economici şi o sumă de interrelaţii tehnice şi
comerciale între aceştia. Ele sînt rezultatul unor politici specifice, a unor investiţii cumulative, bine
localizate şi producătoare de valoare adăugată mare, Este o entitate ce beneficiază de capital relativ
abundent, de o piaţă dinamică, de inputuri ieftine, generînd o dezvoltare economică autoîntreţinută.
Complexul industrial integrează spaţial aşa- numitele "economii de scară", "economii
de aglomerare" şi "economii de urbanizare".
Această concentrare de industrii într-un spaţiu dat prezintă un avantaj competitiv faţă de alte
zone şi promovează; de cele mai multe ori cu succes, creşterea şi dezvoltarea economică.
Un complex industrial atrage capitalul, mină de lucru calificată şi tehnologii,
dezvoltînd o productivitate a muncii ridicată şi sporind bunăstarea socială, ridicînd veniturile
celor implicaţi, Aceasta conduce la formarea spiritului antreprenorial, care asigură dezvoltarea pe
termen lung.
Districtul industrial presupune o dezvoltare locală bazată pe o reţea de activităţi economice,
specializate, implicînd un număr de firme aparţinînd unei ramuri economice. Economistul italian
Giacomo Becattini defineşte districtul industrial ca pe "o entitate socio-teritorială caracterizată prin
coprezenţa activă, într-o zonă teritorial circumscrisă alesă pentru motive istorice şi naturale, a unei
4
comunităţi de oameni şi populaţii de firme"
Un district industrial are o activitate economică dominantă, reprezentată de un număr
important de firme specializate, conectate prin relaţii stabile de tip client - furnizor.
Produsele realizate sînt destinate unei pieţe mult mai vaste, de multe ori pieţei mondiale.
Comunitatea umană
ce susţine un district industrial promovează un set de valori şi o etică specifică. In mod
corespunzător, fiinţează un sistem de instituţii (şcoli, biserici, administraţii publice) şi pieţe. Astfel,
25
4
Preluat din V. Işan, V. Cocriş, Sectorul public. Iluzia bunăstării generale, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998, p. 144

26
elementele tehnice şi antreprenoriale interconectează cu cele socio - culturale ale vieţii comunitare.
Toate aceste cooperări şi conexiuni creează reţele de tip familial, generînd efecte deosebite
de complexe.
Districtul industrial este deci un sistem complex în care diferiţii actori cooperează pe o bază
voluntară, valorizînd o întreagă tradiţie istorică, culturală, habitudinală, care oferă elemente
cel puţin la fel de importante ca şi stocul de capital disponibil, calificările dobîndite,
volumul afacerilor, sau valoarea activelor financiare. Spiritul comunităţii locale, specificul său,
este foarte important în articularea şi succesul unui district industrial, iar acesta nu asigură
doar creştere economică, ci o dezvoltare economico - socială complexă. Relaţiile interumane,
încrederea şi credibilitatea, spiritul întreprinzător, stabilitatea şi funcţionalitatea instituţională sînt
elemente cheie
în configurarea unor structuri model de dezvoltare regională, pe nivele multiple.
Caracteristice unei astfel de entităţi de dezvoltare sînt pieţele şi firmele integrate, ordonate
relaţional şi credibile comportamental, ca şi instituţiile şi relaţiile interumane bazate pe
coduri morale şi standarde etice bine definite şi eficiente în planul care ne interesează aici - cel
economic.
Un element fundamental în promovarea dezvoltării este, cum susţine Schumpeter, inovaţia,
sub toate aspectele sale, care poate modifica în bine inclusiv atitudinile populaţiei şi funcţionarea
instituţiilor. Alături de nivelul inovaţional specific, alţi factori explicativi în privinţa disparităţilor
de dezvoltare regională sînt: asigurarea inputurilor şi outputurilor, existenţa economiilor de scară, a
tehnologiilor avansate, concentrarea spaţială a industriilor, nivelul de calificare a mîinii de lucru,
resursele energetice accesibile, comunicaţiile cu exteriorul, politicile guvernamentale, dezvoltarea
serviciilor, facilităţile de agrement s.a.
Diferitele niveluri de decizie politică şi economică nu trebuie să inhibe funcţionarea
pieţelor, adaptabilitatea şi flexibilitatea sistemului, adecvarea investiţiilor la context. Cu alte
cuvinte, se impune un management corespunzător, atît la nivel local cît şi guvernamental.
Pentru liberali, cauzele principale ale diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni sînt lipsa de
cultură antreprenorială a unora şi intervenţiile excesive ale statului. Reţetarul propus
se concentrează, deci, pe dereglementare, funcţionarea liberă a pieţelor, începînd cu piaţa
muncii, privatizarea întreprinderilor publice s.a. O recomandare importantă este practicarea
unei politici fiscale diferenţiate regional.
La polul opus, abordarea intervenţionistă, keynesistă, consideră drept cauze ale decalajelor
insuficienţele pieţei şi concentrarea capitalurilor. Soluţia ar consta, în acest caz, în reabilitarea bazei
economice a zonelor mai puţin dezvoltate prin intervenţia autorităţilor publice, naţionale, regionale
şi locale, pe calea investiţiilor publice în infrastructura economico-socială,
Practica stimulentelor poate fi o cale de dezvoltare regională. Principalele stimulente
consistă în: reduceri fiscale, concesionări de terenuri, credite cu dobîndă subvenţionată, subvenţii
pentru a creşte ocuparea şi perfecţionarea mîinii de lucru, facilităţi acordate IMM-urilor
(mai dinamice, mai inovative, invenţii în infrastructurasocială,
dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii economice s. a.
Un factor realmente important este dinamismul industrial şi tehnologic, diversificarea
structurilor industriale şi de desfacere, ca şi investiţia inteligentă, deci alocarea eficientă a
resurselor, optimizarea structurilor industriale şi infuzia noilor tehnologii. De asemenea,
foarte importantă este acumularea de capacităţi manageriale superioare, care nu poate fi asigurată
decît în condiţiile de stabilitate şi predictibilitate economică şi politică. Dinamismul industrial şi
27
tehnologic
înseamnă, deci, mult mai mult decît suma capacităţii întreprinderilor şi presupune o colaborare

28
sinergică între aceste firme, pieţele specifice şi instituţiile implicate, fluxuri tehnologice şi
informaţionale corespunzătoare, investiţii în cercetare-dezvoltare, politici macroeconomice corecte,
educaţie permanentă s.a.m.d.
Nu toate intervenţiile puterilor publice sînt, însă, dezirabile, fiind de evitat
intervenţiile non-economice. Stimulentele nu-şi produc - de pildă -efectele dorite dacă sînt
acordate după comandamente non-economice şi nu sînt susţinute de o funcţionare
instituţională adecvată. Intervenţiile trebuie să fie selective şi funcţionale.
Dezvoltarea economică este rezultanta activităţilor desfăşurate de trei actori
principali: firme, pieţe şi instituţii, Administrarea sa ţine într-o măsură limitată de funcţia
publică. Oricîte investiţii şi calificări ar dobîndi, sectorul public nu se poate substitui sectorului
privat, ci trebuie
să-1 susţină activ prin legi şi politici coerente şi funcţionale.
Politica dezvoltării regionale nu poate avea succes într-un mediu economic
naţional deprimat, cu pieţe reprimate şi creşteri negative, "Miracolele" unor regiuni mai
dezvoltate într-un asemenea context şi bunăstarea lor relativă nu vor dura şi, oricum, ele nu
există decît prin comparaţie cu standarde precare.
O politică economică puternic dirijată poate înlătura, pe termen scurt, disparităţile
economice teritoriale, dar ea conduce la privilegii artificiale, în special de natură politică,
defavorizînd sectorul privat şi cel public deopotrivă. Aceasta duce la dezvoltarea economiei
paralele, sau subterane, şi handicapează şansa creşterii bunăstării în viitor. Deficitele
se acumulează, datoria publică creşte, ceea ce reduce investiţiile, reduce creşterea
veniturilor, îngustează baza fiscală şi ambalează inflaţia. Astfel, dirijismul bazat pe redistribuiri
între persoane
sau între comunităţi va conduce, pe termen lung, la opusul intenţiilor iniţiale, la stagnare
şi acumularea altor inegalităţi, impunîndu-se măsuri de liberalizare fiscală şi politici
monetare restrictive.
Iată cum se prezintă comparativ principalele elemente caracteristice ale celor două
abordări majore ale politicii de dezvoltare regională: cea neoliberală si cea interventionistă:

Abordarea neoliberala Abordarea

Fundamente teoretice si
doctrinare
interventionista
Economics (teoria Macroeconomia keynesiană
economica neoclasica); reconstruită (teoria
Capitalismul liberal si dezvoltării economice);
popular; Dereglementarea Susţinerea ofertei în
si privatizarea; Sector public industrie şi comerţ; Intervenţia
redus; Cultura antreprenoriala. Statului

Cauzele disparitatilor Ineficienta in problema Slăbiciunile structurale

29
economice regionale regionala este data de ale economiei; Investiţii
rigidităţile pieţei; Lipsa de scăzute; Drenarea
cultură antreprenorială; capitalului financiar spre
Intervenţia excesivă a regiunile bogate; Participarea
Statului. guvernamentală la dezvoltarea
zonei.

Relansarea regiunilor Dereglementarea pieţei muncii; Politici active la nivel regional

înapoiate Stimulente fiscale pentru si local; Investiţii publice
ameliorarea eficienţei. in infrastructură

Politica regională Cheltuieli publice minime; Ajutor sporit pentru

Asistenţă selectivă pentru regiunile deprimate;
dezvoltare. Descentralizarea puterii
politice regionale la
agenţiile locale si
regionale.
» NOTA: Tabelul este prelucrat după H.Armstrong & J. Taylor, Regional Economics and Policy,
Harvester Wheatsheaf, London, 1993

3.2. INSTRUMENTE ALE POLITICII REGIONALE

Recunoscută fiind în toate abordările, necesitatea unei politici de dezvoltare

economică regională, cel puţin ca subsidiar al politicii macroeconomice, dacă nu ca
politică specială, problema care se pune este de a găsi instrumentarul adecvat şi bine
adaptat diferitelor situaţii specifice.
Dirijiştii pledează pentru o intervenţie activă şi durabilă a statului, cu instrumentele
politicii sale economice. Dar experienţa dezvoltării regionale demonstrează faptul că cel
mai eficace este un mix de politici, care să îmbine instrumentele statale cu mecanismele pieţei,
Mai toate argumentele vin în sprijinul acestei abordări mixte: decizii publice care să nu se
substituie, ci
să completeze mecanismele pieţei
La dispoziţia diriguitorilor politicii regionale stau două categorii de instrumente: micro şi
macroeconomice.
La nivel macroeconomic, politica regională poate contribui la optimizarea
alocării factorilor de producţie (muncă şi capital, să corecteze şi să completeze funcţionarea
pieţelor. Principalele tipuri de politici regionale desfăşurate la acest eşalon sînt:
l)politica realocării forţei de muncă si
2)politica realocării capitalului.
1) Politica realocării forţei de muncă se realizează prin măsuri de formare şi reconversie
profesională pentru cei afectaţi de restructurări şi recesiuni, programe de educare continuă,
30
stimularea mobilităţii forţei de muncă, realizarea de negocieri colective între actorii sociali la nivel
regional şi naţional, flexibilizarea pieţei muncii s.a.
2) Politica realocării capitalului are în vedere: stimularea fiscală şi prin subvenţii a
investiţiilor, exporturilor, sectoarelor de excelenţă tehnologică, activităţii de cercetare-dezvoltare
s.a. Aceste stimulente îmbracă forma reducerilor sau scutirilor de la plata unor impozite şi
taxe locale, a unor chirii sau redevenţe, a granturilor de capital pentru lucrări de investiţii cu
creare de locuri de muncă, sau pentru domenii cum sînt transporturile şi energetica.
De asemenea, această politică mai poate conţine acordarea de garanţii publice pentru
creditele agenţiilor de dezvoltare regională, sau ale altor operatori importanţi implicaţi în domeniu,
stimularea unei funcţionări a pieţelor de capital, stimularea firmelor mici şi mijlocii
prin capitalizări iniţiale, acordarea de asistenţă tehnică, financiară şi juridică s.a.
Instrumentele politicii microeconomice de dezvoltare regională se bazează în special
pe practica subvenţiilor de stat pentru eliminarea disparităţilor regionale. Subvenţiile se acordă în
mod selectiv şi au un puternic caracter administrativ. Efectele lor sînt mai curînd
discutabile, cele negative constînd în rigidizarea pieţelor şi creşterea dependenţei financiare
a comunităţilor. Oricum, gestionarea subvenţiilor este mai bine să fie lăsată în sarcina
autorităţilor locale decît a guvernului central Putem întîlni subvenţii, sau granturi de capital
şi subvenţii pentru forţa de
muncă.
Pe termen scurt, aceste subvenţii au înregistrat o anumită eficacitate, tradusă în special prin
crearea de noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea structurii activităţilor productive. Pe termen lung
sînt mai persistente efectele subvenţiilor de capital decît ale celor pentru forţa de muncă.
De asemenea, efectele subvenţiilor de capital sînt, îndeobşte, mai favorabile, deoarece duc la
investiţii, care înseamnă noi tehnologii, ceea ce poate contribui mult la dezvoltarea zonelor
defavorizate, în vreme ce subvenţiile pentru forţa de muncă au tendinţa de a recompensa lipsa
de inovaţie şi de mobilitate, perpetuînd-o stare de lucruri nefavorabilă.
Problemele cele mai mari apar în privinţa destinatarilor acestor subvenţii: să fie încurajate
astfel firmele private, sau cele publice, sau ambele categorii? Cel mai adesea, destinatarii preferaţi
au fost întreprinderile publice mari. Dar în ultimii ani, noile tehnologii ale
informaţiei, telecomunicaţiilor, audio-vizualului, biotehnologii s.a.m.d., ca şi creşterea
autonomiilor locale, dereglementarea şi dezetatizarea, au impus o schimbare de viziune, în sensul
sprijinirii mai mari a sectorului privat şi a firmelor mici şi mijlocii, pentru încurajarea
spiritului antreprenorial, a inovaţiei şi formarea, astfel, a elementelor indigene de creştere
economică.
Schimbarea de viziune s-a dovedit benefică pentru că, într-adevăr, firmele mici şi mijlocii
creează, pe ansamblu, mai multe locuri de muncă, favorizează şi promovează inovaţia, sînt
mai flexibile şi mai uşor de condus, mai adaptabile la condiţiile pieţei. De asemenea, ele
sînt mai dispuse să rişte, favorizează concurenţa şi formarea unei culturi antreprenoriale
veritabile. Astfel, efectele pozitive au început să se vadă în numeroase zone sau regiuni de pe glob,
Politica regională a Uniunii Europene, spre pildă, este un exemplu special. Deşi
controversată, ea este o reuşită şi a contribuit la succesul integrării europene, întărind coeziunea
structurală şi regională a vechiului continent şi contribuind la formarea şi eficientizarea pieţei unice
europene.
Încă de la începuturile procesului integraţionist, a fost introdusă asistenţa financiră pentru
zonele defavorizate şi acordarea de subvenţii pentru migrarea mîinii de lucru din zonele în care ea
31
se găsea în exces către cele care înregistrau un deficit relativ în materie. Iniţial, politica regională a

32
 Comunităţii Economice Europene (CEE) a avut drept principal obiectiv reconversia forţei de
muncă.
Înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii şi a Băncii Europene pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare au însemnat importanţi paşi înainte în articularea politicii regionale
comunitare, contribuind la optimizarea alocării resurselor, la creşterea coeziunii
intercomunitare şi atenuarea disparităţilor. înlăturarea totală a tarifelor vamale în interiorul U.E,
instituirea unui sistem monetar european si a monedei unice, armonizarea politicilor bugetare, au
însemnat alţi paşi importanţi în acest sens.
In 1975 s-a înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională, avînd ca
obiectiv stimularea dezvoltării regiunilor defavorizate prin, modernizarea infrastructurilor şi
crearea unui mediu de afaceri competitiv în respectivele regiuni, activ şi concurenţial
Desigur, disparităţi de dezvoltare regională există în continuare în U.E, dar stimularea funcţionării
mecanismelor specifice
ale pieţei şi realizarea de lucrări publice de infra şi infostructură au conectat zonele mai
puţin dezvoltate la ritmurile superioare de dezvoltare ale Vestului, dinamizînd industria şi
dezvoltarea serviciilor şi întărind spiritul comunitar.
Principalul instrument al politicii europene de dezvoltare regională 1-au
constituit subvenţiile de capital, care a contribuit în cea mai mare măsură, la localizarea afacerilor
în zonele defavorizate, în măsura în care au existat şi alte condiţii referitoare - în special -
la practica stimulentelor financiare, existenţa mîinii de lucru calificate, a unor reţele bune de
transport şi telecomunicaţii, sau la libertatea intrării şi ieşirii pe/de pe piaţă.
Granturi de capital au fost acordate firmelor mici şi mijlocii în special, dinamice şi
inventive, mai ales pentru investiţii. Efectul a fost semnificativ, dezvoltarea spiritului
antreprenorial devenind evidentă în timp relativ scurt. Au fost promovate şi finanţate numeroase şi
importante proiecte de dezvoltare regională, unele localităţi sau consilii regionale au beneficiat de
asistenţă financiară nerambursabilă, de ajutoare pentru dezvoltarea regională. Dintre tipurile
de stimulente financiare utilizate cea mai mare productivitate şi profitabilitate au avut
asistenţa financiară locală şi granturile pentru dezvoltare regională, care au produs efectele
(outputurile) cele mai bune... Insă, în privinţa promovării noilor tehnologii şi a noilor
produse, a exporturilor şi a încurajării activităţii de cercetare-dezvoltare, cele mai bune
rezultate le-a dat asistenţa regională selectivă ca formă de asistenţă financiară. Ceea ce s-a
reuşit în bună măsură a fost identificarea determinantelor competitivităţii regionale şi a
elementelor de atractivitate pentru investiţiile private.
Comisia Europeană de la Bruxelles, prin Directoratul său General pentru Politică Regională,
a clasificat trei tipuri de regiuni:
1) regiuni favorizate, caracterizate de ritmuri ridicate de dezvoltare
economică;
2) regiuni defavorizate, rămase în urmă, cu o creştere economică şi un
PIB/locuitor cu cel puţin 25% mai mici decît media comunitară;
3) regiuni aflate în declin ca urmare a fenomenului de
dezmdustrializare, caracterizare de un şomaj ridicat, Sînt regiuni
nonindustriale, sau cu activităţi industriale tradiţionale intrate în declin şi cu
o supraofertă de mină de lucru.
Se consideră, de către aceeaşi Comisie, că cei mai importanţi factori determinanţi ai

33
dezvoltării regionale sînt:

34
 - Existenţa mîinii de lucru calificate şi costurile acesteia;
- Costul creditului;
- Nivelul impozitării (la nivel local şi naţional);
- Rata de creştere economică, la nivel naţional;
- Nivelul şi calitatea reglementărilor;
- Existenţa şi calitatea infrastructurii;
- Cursul de schimb al monedei respective;
- Costul energiei, combustibililor, materiilor prime şi materialelor de bază;
- Politica sectorială practicată;
Se observă faptul că dezvoltarea regională, elementele sale, de competitivitate ţin atît
de condiţiile locale, cît şi de cele naţionale, de politica regională specifică, dar şi de
cea macroeconomică, Dependenţa de politicile naţionale este cu atît mai mare cu cît regiunea
respectivă este mai puţin dezvoltată.
Toate cele trei tipuri de regiuni depind, însă, de politica guvernului în materie de educaţie,
cercetare, de gradul de libertate, de flexibilitate a pieţei muncii, de calitatea managementului
macroeconomic general. Astfel, o monedă sănătoasă, un sistem fiscal coerent, suplu şi
stabil, investiţii serioase în educaţie şi cercetare, un nivel redus al reglementărilor, o
infrastructură de calitate, o bună gestionare a deficitelor şi evitarea derapajelor sînt elemente
macroeconomice care contează foarte mult în reuşita unei politici regionale de dezvoltare.
Dintre elementele locale cei mai importanţi sînt cei care ţin de funcţionarea pieţei muncii
(calificarea, mobilizarea profesională, nivelul salarizării s.a.), nivelul şi structura impozitelor
şi taxelor locale, nivelul şi calitatea resurselor naturale, al infrastructurii locale, calitatea
politicilor regionale (stimulente, implicarea autorităţilor s.a.)? structura economiei regionale,
cultura antreprenorială,. climatul social, existenţa
şi calitatea utilităţilor sociale, culturale şi de agrement.

3.3. FINANŢELE PUBLICE LOCALE

Componentă a descentralizării publice locale ocupă un loc important în

procesul transformării societăţilor actuale. Nu există ţară bogată fără comunităţi prospere, iar
finanţele locale joacă un rol important în dezvoltarea acestora. Fiind parte a finanţelor
publice, ele influenţează dezvoltarea ansamblului macroeconomic. Astăzi, în ţările dezvoltate
cheltuielile administraţiilor locale reprezintă 50% şi peste din cheltuielile statului, realizînd 2/3
pînă la 3/4 din formarea brută a capitalului fix,
Gradul de descentralizare a diferit de la ţară la ţară, iar finanţele publice sînt aşezate pe două
sau trei nivele, urmînd structura administraţiei publice. La noi, primele impozite şi taxe locale au
fost stabilite în epoca modernă prin Regulamentele organice. O primă lege care să le
guverneze apare abia în 1903, fiind reeditată în 1923. Aceasta din urmă prevede un număr de 49 de
impozite şi taxe pe care judeţele şi comunele le putem percepe şi cheltui în mod autonom,
In 1929, Legea organizării administraţiei locale consfinţea principiul descentralizării şi
autonomiei locale, primele norme referitoare la organizarea financiară a administraţiilor locale
apărînd, însă, abia în 1933, prin lege separată. Aceasta producea sursele de venituri locale,
determinînd în acelaşi timp sarcinile obligatorii şi cele facultative, în materie fiscală, desigur,
ale unităţilor administrativ-teritoriale. In
1938 apare o nouă lege administrativă, care prevedea un sistem mixt de finanţare a comunităţilor
35
locale (transferuri plus impozite şi taxe locale, acestea din urmă în număr de 19), prevăzînd şi

36
posibilitatea contractării de credite interne de către autorităţile locale. După 1989 descentralizarea
financiară a fost extrem de timidă, lentă şi parţială, chiar dacă la nivel enunţiativ ea fusese
proclamată încă prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 şi Legea finanţelor publice nr.
10/1991, modificată prin Legea nr.72/1996. Abia de la l ianuarie 1999, însă, prin aplicarea Legii nr.
189/1998, autonomia financiară creşte, chiar dacă sistemul mixt de finanţare ( transferuri, subvenţii,
cote şi sume defalcate din diferite venituri ale bugetului de stat plus impozitele şi taxele judeţene şi
locale).Potrivit legii, autorităţile (consiliile) judeţene şi locale au drept atribuţii în materie:
- Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale;
- Stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale;
- Stabilirea şi urmărirea cheltuielilor publice;
- Gestionarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a
colectivităţilor locale;
- Controlul financiar de gestiune asupra patrimoniului local.

3.3.1. GESTIUNEA FINANCIARA A ACTIVITĂŢILOR LOCALE

In anii '80 am asistat la o schimbare de paradigmă: keynesismul dominant, cu diferitele sale

variante, a fost detronat de şcoli neoliberale în esenţă (Public Choice, Monetarismul,
Liberalismul, Economia ofertei), care au produs o puternică undă de liberalizare a
economiei, dezetatizare şi dereglementare. Sectorul public a început să-şi inspire gestiunea
din cea a firmelor private, iar concurenţa şi-a făcut loc şi în producerea şi furnizarea serviciilor
publice.
Astfel, s-au redefinit politicile publice, resursele financiare au căpătat alte orientări,
iar descentralizata structură fiscală trebuie să cuprindă venituri uşor previzibile; cu ea şi
autonomia locală şi-a reintrat în drepturi. Finanţele publice locale şi modalităţile de gestionare a
acestora au devenit principalul mijloc de generare a dezvoltării economiilor locale, o
dezvoltare endogenă şi ascendentă. S-au dezvoltat parteneriatele public- privat, care permit o
dinamică superioară prin antrenarea mai multor resurse, o gestiune mai riguroasă, mai
eficientă a proiectelor şi beneficii, directe sau indirecte, pentru toţi.
Aşadar, în general, analiza economică justifică descentralizarea. Una dintre cele mai
importante preocupări pentru autorităţile locale trebuie să fie alegerea unei structuri fiscale optime,
care să atragă contribuabilii şi să conducă la mărirea bazei de impozitare. Această structură fiscală
trebuie să cuprindă venituri uşor previzibile, cu incidenţă locală, iar costurile gestionării materiei
fiscale trebuie să fie cît mai mici posibile. Impozitele trebuie să fie clare, încasarea cît mai sigură,
pentru a reduce la minimum evaziunea fiscală.
Sistemele de finanţare a comunităţilor locale sînt unele mixte, îmbinînd modalităţi ca:
1) Transferul unor venituri de la bugetul central la cel local Astfel o parte din venitul colectat la
nivel central este redistribuit comunităţilor, fie prin transferuri condiţionate de realizarea
unor anumite activităţi sau măsuri, fie prin transferuri necondiţionate, libere la utilizare.
In S.U.A., aceste transferuri descentralizate reprezintă cca. 1/3 din veniturile colectivităţilor
locale, în Marea Britanie 1/2, iar în Franţa cea, 40%. Ele se acordă fie pentru producţia unor bunuri
sub tutelă sau măsuri în domeniul sănătăţii, educaţiei, asistenţă socială s,a., fie pentru realizarea
unor obiective de care profită mai multe colectivităţi (cum ar fi realizarea unui drum, a unui pod, a
unor reţele de alimentare cu apă, a unui aeroport s.a.)
37
 Suma acordată ca subvenţie (transfer) poate fi limitată ca valoare şi acest lucru să fie stabilit
de la început, sau nelimitată, funcţie de nevoile de finanţare, De asemenea, ele pot fi compensatorii,
statul acordîndu-le doar în măsura în care comunitatea locală se angajează la un efort comparabil,
sau necompensatorii, caz în care ele sînt acordate fără angajamente de finanţare complementară din
bugetele locale respective.
2) împărţirea impozitelor între bugetul central şi cel local potrivit unui
sistem de impunere unitar pe întreg teritoriul ţării, cu rate fiscale şi reguli
bine determinate ce revin fiecărui buget, stabilite de către autoritatea
centrală;
3) împărţirea impozitelor stabilite pe aceleaşi surse ( baze), ratele fiind
stabilite de către autoritatea locală;
4) Practicarea de baze de impozitare separate pentru bugetul central şi cel
local, veniturile obţinute utilizîndu-se distinct.
5) împrumuturi ale colectivităţilor locale.
Măsura în care sînt practicate cele cinci modalităţi de finanţare depinde de gradul de autonomie şi
de condiţiile specifice ale fiecărei colectivităţi, Oricum ar fi ele, însă, utilizate, rezultă că autonomia
fiscală a autorităţilor locale nu poate fi decît limitată. De cele mai multe ori, acestora li se impun
prin lege limite ale ratelor de impozitare, pentru a se evita astfel diferenţe prea mari între regiuni,
care ar putea genera fenomenul de migrare a forţei de muncă şi/sau a capitalului, care ar
putea afecta politica economică desfăşurată la nivel naţional
In România, potrivit Legii finanţelor publice locale, nr, 189/1998, veniturile bugetelor locale
se formează din impozite, taxe, venituri cu destinaţie specială, alte venituri, precum şi din cote şi
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat (impozitul pe venit global, TVA) şi cote
adiţionale
la unele venituri ale bugetului de stat şi venituri cu destinaţie specială, sau ale bugetelor
locale. Impozitele şi taxele cuvenite bugetelor judeţene sau locale se stabilesc de către consiliile
respective. Cea mai importantă resursă pentru bugetele locale o reprezintă cota de 40% din
impozitul pe venit, colectat pe raza comunităţii respective, Pentru bugetele judeţene, cota este de
10%. Aceste cote pot
fi modificate prin legile bugetare anuale.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale este reglementat prin Legea nr.27/1994r republicată şi este
format din:
- impozitul pe clădiri plătit de persoanele fizice şi cele juridice;
- impozitul pe teren, datorat de aceiaşi contribuabili;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxe pentru eliberarea avizelor, certificatelor şi autorizaţiilor în domeniul
construcţiilor;
- taxe pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afişaj şi reclamă;
- taxe pentru şederea în staţiuni turistice;
- taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice;
- taxe pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice
s.a.
- alte taxe instituite, în-condiţiile legii, de către consiliile judeţene şi locale.
Alte impozite şi taxe locale sînt reglementate prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr.85/1997, cum sînt: impozitele pe venitele globale din activităţi desfăşurate
38
în baza liberei iniţiative (meseriaşi, comercianţi în puncte volante, taximetrişti s.a.); impozitele pe

39
veniturile realizate din închirieri şi subînchirieri s.a.

3.3.2. FUNDAMENTAREA, APROBAREA ŞI EXECUŢIA BUGETELOR

LOCALE

Fiecare unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică (comună, oraş, municipiu,

sector, judeţ) dispune de un buget pe care-1 gestionează în mod autonom prin organele sale
legislative (consiliile locale şi judeţene) şi executive (primari, preşedinţi-ordonatori de credite). Nu
există subordonare între bugetul central şi cel judeţean, nici între acesta din urmă şi cel local
Proiectele bugetelor locale se fundamentează pe baza programelor, proiectelor şi
priorităţilor locale, ale administraţiilor publice, instituţiilor şi serviciilor publice din
subordine. Fundamentarea are la bază structura şi nivelele aprobate ale veniturilor, evaluarea
necesităţilor, norme şi normative de cheltuieli pe domenii.
Ordonatorii principali de credite, cu consultarea ordonatorilor secundari şi terţiari realizează
în fiecare an proiectele de buget pentru anul următor, în mod echilibrat şi le depun, pînă în data de
15 Mai direcţiilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor, Proiectele pe ansamblul judeţelor
sînt prezentate Ministerului Finanţelor pînă la l iunie. Aceasta comunică, în termen de o lună,
limitele plafon ale sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, solicitate de către
autorităţile locale, ca şi transferurile cu destinaţie specială; De asemenea, sînt comunicate
criteriile de repartizare şi acestora pe localităţi, în baza cărora ordonatorii locali îşi definitivează
bugetele, pe care le retransmit guvernelor, după aprobarea lor de către consiliile judeţene
locale, şi judeţene. După apariţia în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat, în baza şi a
normelor de aplicare, în termen de 30 de zile, consiliile locale trebuie să-şi aprobe propriile
bugete, pe capitole, subcapitole
şi articole. Funcţie de termenele de încasare a veniturilor se stabileşte şi trimestrialitatea
cheltuielilor.
Ordonatorii principali repartizează sumele pe ordonatorii din subordine. Fiecare ordonator
are obligaţia de a urmări modul de încasare a veniturilor, de a analiza necesitatea, oportunitatea şi
legalitatea angajării şi efectuării cheltuielilor în limita şi cu destinaţia indicată prin buget, asigurarea
integrităţii şi a valorificării judicioase a bunurilor aflate în patrimoniul propriu, organizarea
şi ţinerea la zi a contabilităţii, ca şi prezentarea în termen a bilanţurilor contabile şi
costurilor de execuţie.
Foarte importantă este organizarea controlului financiar preventiv, a circuitului
documentelor şi a serviciului de audit La sfîrşitul fiecărui an bugetar, consiliile locale şi
cele judeţene aprobă execuţia bugetară, pe baza costurilor anuale de execuţie, pînă la data de 31
Mai a anului următor, dacă la încheierea exerciţiului bugetar rezultă un excedent, acesta se
utilizează pentru rambursarea eventualelor împrumuturi realizate anterior şi pentru constituirea
fondului de rulment, din care se vor putea face unele plăţi în anul următor pentru acoperirea
temporară a unor goluri de casă sau pentru acoperirea unor viitoare deficite. Execuţia de casă a
bugetelor locale se realizează prin intermediul unităţilor teritoriale ale Trezoreriei. Controlul
execuţiei bugetelor locale
se realizează prin camerele de conturi judeţene, potrivit Legii nr.94/1992.

40
 4. POLITICA EUROPEANĂ DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

În urma deciziei Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999, de a

deschide negocierile de aderare cu ţara noastră, România se află în prezent, în faţa unor multiple
provocări în toate domeniile vieţii economico-sociale, menite să asigure premisele ca "la orizontul
anului 2007, să poată îndeplini condiţiile necesare aderării". În acest scop, eforturile României în
plan economic, social şi politic vor fi orientate către realizarea unui proces tot mai accelerat
de convergenţă cu structurile UE şi care implică multiple şi majore transformări în plan
legislativ şi instituţional. Pentru a se reuşi într-o perioadă relativ scurtă de timp, atingerea
unui nivel de convergenţă corespunzător au fost puse la punct strategii globale şi sectoriale
de dezvoltare pe termen mediu şi lung. O monitorizare atentă a întregului proces este
realizată atât de Guvernul

41
României (un exemplu în acest sens îl constituie Planul Naţional de Aderare la UE, revizuit anual

42
începând din 1999) cât şi de către instituţiile UE. Ritmul transformărilor sectoriale şi
priorităţile din diferite domenii sunt stabilite în funcţie de mai multe variabile, care ţin cont atât de
condiţiile specifice din România cât şi de cerinţele UE şi fac parte dintr-un amplu program
de negociere care cuprinde 30 de capitole. Alături de capitole precum mediu, agricultură,
industrie, transporturi, energie, justiţie şi altele se află şi politica de dezvoltare regională. Acest
domeniu a dobândit consistenţă legală şi instituţională în România odată cu promovarea Legii
151 din iulie
1998 (Legea dezvoltării regionale). Ca urmare a promovării acestei legi, în perioada 1998 - 1999, au
putut fi înfiinţate instituţii specifice la nivel central şi regional şi au fost derulate programe
de formare a personalului acestor instituţii, începând cu a 2-a parte a anului 1999, au fost
desfăşurate activităţi concrete în domeniul dezvoltării regionale precum elaborarea Planurilor de
dezvoltare la nivel regional şi naţional, sau finanţarea de proiecte de dezvoltare (investiţii) în toate
cele 8 regiuni
de dezvoltare constituite.
Structurile din acest domeniu, încă insuficient consolidate după numai doi ani de
existenţă, instrumentele şi ansamblul de proceduri şi activităţi care constituie în cele din
urmă politica de dezvoltare regională şi nu în ultimul rând capitalul uman implicat, necesită
a fi perfecţionate în perioada următoare. Asistenţa tehnică în domeniu, din partea UE este
prevăzută şi va însoţi tot acest proces în anii următori.

4. POLITICA EUROPEANĂ DE COEZIUNE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

Politica de dezvoltare regională reprezintă "ansamblul de măsuri pe care

autorităţile guvernamentale centrale, le iau în favoarea dezvoltării socio - economice a regiunilor
defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte la nivelul ţărilor membre, dar şi al Uniunii Europene
în ansamblu, prin politica pe care o dezvoltă la nivel comunitar. Politica de dezvoltare regională
poate avea însă forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul general de dezvoltare al unei ţări şi cu
interesele majore imediate ale acesteia, în ţările Europei Occidentale de-a lungul unei
perioade de peste 40 de ani obiectivele şi instrumentele specifice acestei politici au cunoscut
schimbări şi evoluţii notabile.
Principiile unei politici de dezvoltare regională sunt stabilite, la nivel European, încă din
1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele 6 ţări "din prima linie", care au pus

43
 4
bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) . în chiar preambulul tratatului se fac
referinţe explicite la nevoia de consolidare a unităţii economice a Statelor Membre şi de a reduce
disparităţile dintre Statele Membre: "... să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure
dezvoltarea

44
 armonioasă a acestora reducând decalajul dintre diferitele regiuni şi întârzierea celor mai puţin
favorizate".
Încă de la crearea sa, CEE a urmărit dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a statelor membre,
în scopul atingeri unui nivel economic ridicat care să asigure standarde de viaţă din ce în ce mai
înalte tuturor cetăţenilor.
În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca
rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era, alături de alţi factori, un
element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state menit să asigure reducerea şi
eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării acestora în conflicte. Acest obiectiv a
fost realizat
în etape succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui sistem comun, care a mers de
la unitate vamală la integrare economică şi socială şi care continuă azi cu integrarea monetară,
tinzând în viitor către realizarea integrării politice.
Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema unei dezvoltări
economice armonioase şi echilibrate şi atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început sa fie
transferată tot mai mult de Ia nivelul ţărilor la nivelul regiunilor. Aceasta pentru că într~un corp
comun cum a ajuns să
fie Uniunea Europeana, din punct de vedere al dezvoltării economice şi al condiţiilor de viată, rolul
entităţi lor mici componente ale întregului a deveni! mai important.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice problema
dezvoltării armonioase a tuturor regiunilor Uniunii Europene a început să se pună cu şi mai multă
acuitate, în cadrul TUE, la articolul 130 A, se defineşte în termeni precişi semnificaţia
coeziunii economice şi sociale:
"în scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii, aceasta, îşi
elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei economice şi sociale.
În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale
diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor cele mai puţin dezvoltate, sau a insulelor,
inclusiv a regiunilor rurale.

4.1. Problema disparităţilor

UE este o comunitate de state, regiuni şi popoare, de o mare diversitate geografică, lingvistică
şi culturală. Realizarea coeziunii economice şi sociale este o expresie a solidarităţii europene şi o
cerinţă pentru eficienţă economică şi competitivitate globală.
Îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale este în fapt un corolar al unei pieţe unice, fără
frontiere interne. De avantajele unei pieţe lărgite, create prin eliminarea tuturor barierelor
care împiedicau libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului, trebuie să
poată profita toţi în mod egal. Problema este că nu toate statele membre şi mai ales nu
toate regiunile componente ale acestora sunt la fel de bine echipate şi pregătite pentru a
face faţă concurenţei crescute în noul mediu creat, regiunile mai puţin dezvoltate
neputând beneficia în mod corespunzător de noile condiţii. Fără a se interveni asupra
acestei situaţii, decalajele faţă de regiunile dezvoltate tind să se adâncească.
Regiunile mai puţin dezvoltate, mai slab "echipate" se caracterizează în general prin:
* infrastructură inadecvată sau depăşită, în special domeniul căilor de comunicaţie şi al
infrastructurii pentru protecţia mediului,
* structuri industriale neperformante sau uzate moral, folosind metode şi tehnologii depăşite, sau
45
producând bunuri neadaptate cerinţelor pieţei,

46
* un sector agricol dominat de structuri arhaice,
* fenomene de depopulare urbană, dar mai ales rurală, cu consecinţe negative în plan social şi
economic cât şi asupra mediului înconjurător,
* rata înaltă a şomajului cu impact deosebit asupra tinerilor.
Până Ia crearea pieţei unice, guvernele naţionale au tratat problema disparităţilor economice
regionale fiecare în parte, în limitele propriilor frontiere. Comunitatea a pus la dispoziţie
fonduri pentru a sprijini eforturile naţionale în acest domeniu şi a emis o serie de directive şi reguli,
pentru a preveni ca acest sprijin să stânjenească piaţa liberă şi libera, concurenţă. După
înlăturarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalului, regiunile mai puţin dezvoltate şi grupurile sociale defavorizate au fost confruntate cu
anumite obstacole pe care
nu le puteau depăşi fără sprijin. Astfel, problema di spân taţi lor regionale a devenit o problemă a
Comunităţii, necesitând soluţii la nivel comunitar, prin care toate regiunile rămase în urmă,
sau grupurile sociale dezavantajate să fie ajutate.
Interesul UE în ansamblu, de a reduce disparităţi le şi de a întări coeziunea economică
şi socială are un solid suport economic: dezvoltarea, regiunilor rămase în urmă ar conduce
la stimularea comerţului şi Ia crearea de noi pieţe, atât pentru bunuri industriale, cât şi pentru
bunuri
de larg consuni, iar localizarea mai echilibrată, a industrie, forţei de muncă şi infrastructurii ar
limita consecinţele negative ale suprapopulării, cu care sunt confruntate regiunile cele mai prospere
şi ar asigura o dezvoltare echilibrată în profil teritorial.

4.2. Instrumentele UE pentru reducerea disparitătilor

Principalele instrumente pentru reducerea disparitătilor şi întărirea coeziunii economice
şi sociale sunt Fondurile structurale şi Fondul de coeziune. Acestea "consumă" o mare parte
a bugetului comunitar, în afara acestora, UE a mai creat instrumente de mai mică anvergură,
destinate susţinerii de proiecte în domenii considerate prioritare precum educaţia, mediul,
cercetarea, dezvoltarea comunitară şi mai poate de asemenea acorda împrumuturi în condiţii
avantajoase prin intermediul Băncii Europene de Investiţii.
Principalul mijloc şi instrument pe care-l foloseşte UE pentru a promova politica sa
de dezvoltare regională este reprezentat de aşa numitele "Fonduri Structurale". Aceste
fonduri constituite din contribuţiile financiare ale ţărilor membre, proporţional cu nivelul de
dezvoltare al acestora, sunt redistribuite conform unui cadru reglementator şi procedural foarte
complex, către acele state sau regiuni ale UE, care sunt rămase în urmă, ca nivel de dezvoltare
economico - socială.
a. Fondurile Structurale cuprind astăzi 4 tipuri de fonduri, fiecare cu istoria şi rolul său bine
determinate, dar toate alcătuind în prezent un ansamblu coerent şi integrat. Cele 4 fonduri sunt:
* Fondul social european (FSE) creat în 1960 în vederea sprijinirii pregătirii
profesionale, recalificării forţei de muncă şi mai recent reintegrării pe piaţa
muncii a tinerilor;
* Fondul european de orientare şi garanţie agricolă - secţiunea de orientare (FEOGA) creată în 1962 în
vederea sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing
în agricultură;
* Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) creat în 1975 în scopul reducerii
dezechilibrelor regionale;
47
* Instrumentul financiar de orientare în domeniul pescuitului (IFOP) creat în 1993 pentru a sprijini
restructurarea sectorului pescuitului.

48
 b. Fondul de Coeziune reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1993 şi destinat finanţării
proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate infrastructurilor
de transport. Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi
sociale prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90% faţă de media
6
pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economică şi monetară , FC este alocat exclusiv celor
mai sărace state membre ale UE, respectiv: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Sprijinul
comunitar poate acoperi până la 80 - 85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora,
realizate de statul membru.
După o perioadă de 6 ani de derulare, a putut fi remarcat un anumit progres în ceea ce priveşte
nivelul de dezvoltare în cele 4 ţări sus-amintite, fără însă a fî depăşit pragul stabilit. De aceea, cu
ocazia summit-ului de la Berlin, din martie 1999, Consiliul European a decis alocarea a 18 mlrd.
EURO pentru perioada 2000-2006.
Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei, valorarea
7
produsului naţional brut pe cap de locuitor şi suprafaţa. Repartizarea Fondului de Coeziune pe ţări;

Tara % Ţara % Ţara % Tara %

Spania 61-63,5 Grecia 16-18 Portugalia 16-18 Irlanda 2-6
şi respectiv pe ani (în milioane EURO la preturi 1999):
An 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sumă 2615 2615 2615 2615 2515 2515 2510
Sursa: Structural Actions 2000 - 2006
Alocarea fondurilor respectă un set de principii derivate din condiţionările majore ale TUE,
respectiv:
* condiţionarea macroeconomică, care presupune satisfacerea cerinţelor privitoare la stabilitate şi
convergenţă prin controlul strict al deficitului public, respectiv al pragului convenit de 3%;
depăşirea acestui deficit poate duce la stoparea finanţărilor din Fondul de Coeziune;
* utilizarea rnai mare a resurselor financiare private, pentru mărirea efectului de multiplicare a
investiţiilor comunitare prin atragerea sectorului privat;
* o răspundere mai mare din partea statelor membre pentru controlul financiar, acestea având
responsabilitatea principală, a CE fiind subsecventă Şi
* o aplicare mai eficace a principiului "poluatorul plăteşte", în conformitate cu prevederile articolului
138 R (174) din Tratat*, prin condiţionarea mai strictă a pragului de 80 - 85% al sprijinului
comunitar de respectare a cerinţelor de mediu.
Pentru sporirea eficienţei alocaţiilor Comunitare măsurile de implementare au fost
perfecţionate în sensul îmbunătăţirii modului de identificare a proiectelor şi al evitării fragmentării
excesive a acestora, al unei evaluări cuprinzătoare a alternativelor (este introdusă
obligativitatea evaluării ex-ante a proiectelor) şi a impactului asupra mediului, al îmbunătăţirii
managementului financiar prin reglementarea mai strictă a plăţilor şi al aplicării unui sistem de
ajustări financiare care să permită CE să suspende finanţarea dacă apar nereguli sau
schimbări substanţiale ale
9
proiectului iniţial .
Dintre celelalte instrumente utilizate de UE mai trebuie amintite:
c. Programele de iniţiative comunitare (IC) - sunt forme de asistentă financiară propuse
de Comisie, Statelor Membre în vederea rezolvării problemelor sociale şi economice specifice
care afectează întreaga Uniune Europeană şi care completează intervenţia Fondurilor Structurale. IC
49
sunt

50
definite de CE şi apoi coordonate şi puse în aplicare la nivelul statelor membre, în 1994, când au
fost introduse aceste programe Comisia a definit 15 tipuri de Inifiative pentru perioada 1994 - 1999
alocând cea. 14 mlrd ECU. Numărul mare de proiecte au condus la o fragmentare excesivă
a resurselor alocate, drept care în 1999 s-a decis reducerea numărului de programe şi
concentrarea alocaţiilor financiare în arii sau în sectoare cu probleme speciale cum sunt ariile
trans-frontaliere
sau domeniul pieţei muncii.
Pentru perioada 2000-2006 numărul programelor de iniţiativă comunitară (IC) a fost redus la
4, respectiv:
Interreg III: pentru cooperare trans-frontalieră (Zona A), cooperare transnaţională (Zona B) şi
cooperare inter-regională (Zona C),
Leaderf-: pentru dezvoltare rurală prin intermediul unor programe integrate şi al cooperării între
grupuri locale de acţiune,
Equal: pentru cooperarea trans-naţională pentru combaterea discriminării şi a inegalităţii în
accesul la piaţa foitei de muncă,
Urban II: dedicat zonelor urbane în criză pentru regenerare socială şi economică
Programele din categoria Interreg III susţin în general proiecte de infrastructură, protecţia
mediului şi cooperarea serviciilor şi întreprinderilor din ariile frontaliere şi au cuprins în ultimii ani
şi zone de graniţă dintre state ale UE şi cele din estul şi centrul Europei.
d. Programele Mediteraneene Integrate (IMP = Integrated Mediterranean Programmes)
constituie un ansamblu de programe create în anii 1986 - 1987, în scopul de a sprijini cooperarea
descentralizată cu ţările din bazinul mediteranean din afara UE. Dincolo de formele tradiţionale de
cooperare bilaterală aceste programe finanţează proiecte de dezvoltare a întreprinderilor din
aria mediteraneană, a infrastructurii regionale, a cercetării şi cooperării din mediul
universitar şi informaţional.
e. Măsurile inovative şi de asistenţă tehnică fac excepţie de la principiul programării şi
dau posibilitatea Comisiei să finanţeze din proprie iniţiativă proiecte pilot, reţele de
cooperare, schimburi de experienţă şi studii cu scopul de a se genera stimulente pentru cu privire
politici prin intermediul unor experimente realizate la scara întregii Comunităţi. Pentru
finanţarea acestora Comisia organizează ea însăşi licitaţii de proiecte şi selectează proiectele.
In fine un alt instrument important este reprezentat prin Banca Europeană de Investiţii (BEI)
creată în J958 şi care "are ca misiune să contribuie, făcând apel la pieţele de capital şi la resursele
proprii, la dezvoltarea echilibrată şi continuă a pieţei comune în interesul Comunităţii",
Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru
finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de
dezvoltare regională
la nivel comunitar, obiectivele FS şi a celorlalte instrumente financiare ale UE. Dezvoltarea
regiunilor defavorizate constituie un obiectiv major al BEI, cea. 2/3 din valoarea
împrumuturilor fiind destinate proiectelor din astfel de regiuni.
BEI este de asemenea abilitată să acţioneze în zona mediteraneană precum şi în alte ţări legate
de UE prin acorduri de parteneriat economică. Un moment important a fost anul 1990, când BEI a
fost autorizată să finanţeze proiecte în domenii prioritare pentru dezvoltarea economică a Poloniei,
11
Ungariei şi a fostei RDG .
Sediul BEI este la Luxemburg, iar conducerea este asigurată de un consiliu de guvernatori,
format din miniştrii de finanţe ai celor 15 state membre ale UE.
51
4.3. Regiunile de dezvoltare
Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită "ca o zonă de teritoriu cu un
ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi care îi
conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate.
Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârşit: atribute
fizice, caracteristici socio - economice de limbă etc. şi tot nesfârşit poate fi numărul de tipuri de
regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni
naturale, regiuni
de planificare, regiuni sub-dezvoltate etc. Ştiinţa regională defineşte regiunile după gradul de
încărcătură teritorială (Whittlesey, Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire, în
fine după "caracterul de participare a masei, energiei şi informaţiei în structurarea teritoriului"
regiunile
pot fi: regiuni omogene, funcţionale şi polarizate.
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre
cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de
importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport de anumite interese
şi obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt
adecvate, sau poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor
de a constitui structuri instituţionale eficace. O definiţie cuprinzătoare în acest sens este oferită de
Parlamentul European: ''prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din pimct
de vedre geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate,
m care populaţia posedă anumite elemente comune si doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a. stimula progresul cultural, social şi economic".
Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar
14
teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice ) şi care este organizat pe 6
nivele spaţiale de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai
importante şi servesc drept bază pentru anumite programe şi strategii.
Tabel 1: Nivele NUTS şi administrative din ţări ale UE - exemple (cu litere groase sunt regiunile
care auEUşi statut administrativ)
NUTS I NUTS II NUTS III
country
1. Belgia Regions 3 Provinees 9 Arrondisseme 43
nts
2. Danemarca 1 1 Amter 15
3. Franţa ZEAT + 8+1 Regions 22+4 Departements 96+ 4
DOM
4. Germania Lander 16 Regierungsbezirke 40 Kreise 543
5. Grecia Grup de 4 Regiuni de 13 Nomei 51
regiuni de dezvoltare

6. Italia Gruppi di 11 Regioni 20 Provincie 95

regiom
dezvoltare
7. Olanda Landsdelen 4 Provinces 12 COROP- 40
Regio's

52
8. Portugalia Continente + 1+2 Commissaoes de 5+2 Grupări de 30
Regioes eoodenacao municipalităţi
autonomas regional +
autonomas
9. Spania Agrupacion 7 Comunidades 17+1 Provincias 50+
de autonomas + 2
comunidades Melilla Y Ceuta
autonomas
10. Marea Standard 11 Group of counties 35 Counties 65
3ritanie regions /Local
authorities
areas
Sursa: Schema europeen d'amenagement du territoire

În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II.
Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au caracter administrativ (a se vedea Tabel 1).
Mărimea medie a regiunilor situate în acest nivel este de cea, 250 milioane locuitori, respectiv
13.000 kmp. Numărul mediu de unităţi NUTS II pe ţară este 15. Germania, tara cea mai populată,
cu peste 80 de milioane de locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS II.
Numărul regiunilor NUTS II a depăşit 200 odată cu lărgirea UE în 1995. Statistic,
nivelul disparităţi lor dintre aceste regiuni este urmărit la nivelul mai multor indicatori economici şi
sociali,
dar cel mai important şi relevant rămâne valoarea PIB /locuitor. Evoluţia în timp a acestui indicator
reflectă creşterea sau descreşterea disparităţilor inter-regionale şi stă la baza deciziilor
politice privitoare la modul de alocare a Fondurilor Structurale şi a celorlalte instrumente financiare.
Elementul de referinţă utilizat este valoarea medie a PIB /locuitor la nivelul UE, iar
compararea fiecărei regiuni sau ţări cu această val orare indică gradul de convergenţă economică a
entităţii respective. O evoluţie spectaculoasă în acest sens a cunoscut Irlanda, care în decurs de 10
ani a sporit valoarea relativă a PIB /locuitor de la 60,8% în 1986 la 94,8 în 1996, din media UE .
Trebuie observat pe de altă parte că ţările dezvoltate, care depăşesc în termeni relativi nivelul
mediu al UE tind să îşi mărească distanţa. Astfel în cazul Luxemburgului diferenţa a crescut de la
137,3 % în 1986 la 170,3% în 1996. în mod similar se pot urmări evoluţiile inter-regionale în cadrul
statelor membre prin compararea nivelului PIB din regiunile cele mai dezvoltate cu cel din regiunile
cel mai puţin dezvoltate (a se vedea Tabel 2).
Aparent paradoxal, disparitătile sunt mai mari în ţările mai puternic dezvoltate, cum este
cazul Germaniei, Franţei, Belgiei, Austriei sau Marii Britanii, în cazul Germaniei diferenţa este dată
de landurile est-germane, în ciuda faptului că au recuperat rapid o parte a decalajului de dezvoltare
existent în 1989. în celelalte cazuri este vorba de o combinaţie între existenţa unor regiuni dominate
de prezenţa unor mari metropole precum Londra, Paris, Viena sau Bruxelles concomitent cu
existenta unor zone periferice mai slab dezvoltate ca în cazul departamentelor de peste mări
ale Franţei sau al regiunii de est a Austriei. Eliminarea cazurilor particulare aduce pe primul
loc în Europa cazul Italiei, cu diferentele notabile şi cunoscute dintre Nord şi Sud, urmată
de Spania, Portugalia şi Grecia.
Tabel 2; Disparităţi inter - regionale în ţări ale UE (exemple)

53
 Nr. Ţara Regiunea cu PIB relativ Regiunea cu PIB Raport
cri . nivel PIB (%)"' nivel PIB relativ Max /min
maxim minim (.%)
Franţa Ile - de - 163,1 Guadelupa 40,1 4,07
France
2. Germania Hamburg 193,9 Dessau 55,2 3,51
4. Austria Viena 165,1 Burgenland 71,3 2,32
3. Italia Emilia 130,9 Calabria 59,1 2,21
Romagna
5. Belgia Bruxelles 172,3 Hainaut 81,3 2,12
6. Marea Britanic Greater London 138,4 Merseyside 72,5 1,92
8. Spania Madrid 99,6 Extemadura 55,0 1,81
7. Portugalia Lisabona 88,5 A9ores 49,9 1,77
9. Grecia Atica 75,0 Ipeiros 43,4 1,73
12. Finlanda Uusimaa 123,9 Iţa - Suoini 74,0 1,67
10. Olanda Groningen 129,6 Friesland 87,5 1,48
11. Suedia Stockholm 122,1 Ostra 91,0 1,34
Mellansverige
fl
Sursa: European Union 6 Periodic Report si calcule personale

4.4. FONDURILE STRUCTURALE

Fondurile Structurale (FS) integrează în prezent 4 fonduri distincte, create pe parcursul
a peste 3 decenii de existenţă a comunităţii vest - europene, care reprezintă tot atâtea
instrumente financiare de sprijin pentru dezvoltare şi care acţionează concertat în diferitele regiuni
sau sectoare economice şi sociale din cadrul statelor membre ale UE:
* Fondul Social European (FSE), creat în 1960
* Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA), secţiunea Orientare, creată
/7
în 1962
* Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)? creat în 1975
* Instrumentul Financiar pentru Orientare în Domeniul Pescuitului (IFOP), creat în 1993.
Lărgirea componenţei UE a impus revizuirea rolului şi modului de alocare a FS. Odată cu
accesul unor state mai puţin dezvoltate precum Grecia, Portugalia, Spania în anii '80, a landurilor
din fosta RDG (prin reunificare cu Germania în 1989), sau a ţărilor nordice cu problemele speciale
ale ţinuturilor din nordul îndepărtat; în 1995, a fost necesară o creştere a sprijinului financiar
Comunitar acordat de statele membre în ansamblu regiunilor mai puţin dezvoltate.
Aceste considerente au condus la mai multe modificări succesive ale regulilor şi procedurilor
de alocare a FS, cunoscute sub denumirea de reforme ale FS. Prima reformă a FS a început în 1987
şi a fost finalizată în 1992 prin introducerea propunerilor formulate de aşa - numitele
"pachete Delors" Propunerea din 1987 a marcat alături de Actul Unic European un moment
esenţial în programul de construcţie a pieţei unice europene.
Pachetul "Delors I" a propus dublarea resurselor financiare alocate Fondurilor
Structurale între 1987-1992, concomitent cu reducerea cheltuielilor agricole şi cu introducerea de
noi reguli de gestiune financiară.
"Al doilea pachet Delors", care consfinţeşte prima reformă a FS, este propus în februarie

54
 19
1992 , după semnarea TUE şi priveşte finanţarea UE pentru o perioadă de 7 ani (1992
-1999). Resursele bugetare se măresc pentru a permite punerea în aplicare a deciziilor de la
Maastricht referitoare la creşterea competitivităţii UE pe plan mondial şi la solidaritatea
economică şi socială
pe plan intern. Printre altele se remarcă dublarea ajutorului comunitar pentru regiunile defavorizate.
A doua reformă a FS are loc în 1999, fiind subiectul Summitului de la Berlin. Această a doua
reformă indică o nouă etapă a procesului de consolidare a coeziunii economice şi sociale în cadrul
UE, prin sporirea eficienţei sprijinului Comunitar şi orientarea resurselor în mod concentrat către
acele zone rămase în urmă sau în sectorul pieţei muncii considerat a fi o adevărată cheie de boltă în
21
realizarea solidarităţii sociale . Aşadar intenţia ultimei reforme a FS este să mărească concentrarea,
să asigure o asistenţă mai eficientă şi să simplifice procedurile.
Pentru perioada 2000 - 2006 se propune creşterea alocaţiilor FS de la 23,5 mlrd. ECU /an în
perioada 1994 - 1999 la cea. 30 mlrd EURO (cu cea. 30%). De asemenea momentul reformei din
1999 este completat şi de crearea unor instrumente speciale pentru ţările CEE aflate în proces de
aderare, pentru care sunt alocate 45 mlrd. EURO pentru următorii 7 ani.
O parte importantă din această sumă constitui un fond de rezervă care va fi alocat doar
acelor state care vor fi admise în UE începând cu 2003.
Începând cu 1993 FS acţionează în corelare cu FC pentru maximizarea
efectelor instrumentelor financiare şi în concordanţă cu principiile dezvoltării durabile, respectiv al
integrării problemelor de protecţie şi reabilitare a mediului, cu politicile economice şi de
dezvoltare a infrastructurii de comunicaţii precum şi cu politica de planificare a dezvoltării spaţiale
în general.
Alocaţiile financiare pentru cele 4 fonduri sunt corelate cu obiectivele acestora şi cu mărimea
populaţiei beneficiare în raport de mărimea teritoriului sau a domeniului de acţiune. FEDR a crescut
treptat atât în valoare absolută cât şi ca pondere în totalul alocaţiilor structurale, alocaţiile pentru
perioada 2000 - 2006 depăşind 50% din totalul FS,
Al doilea ca importanţă, din acest punct de vedere este FSE, urmat de FEOGA -
secţiunea Orientare. Cel mai mic, având valori sub 2,5%, rămâne ISOP, care prin specificul său se
23
adresează unor arii particulare, cu o populaţie puţin numeroasă .
Principalele obiective şi caracteristici ale celor 4 FS sunt prezentate succint în continuare.

4.4.1. Fondul European de Dezvoltare Regională

După ce la l ianuarie 1973, Comunitatea Europeană s-a extins odată cu aderarea Danemarcei,
Irlandei şi Marii Britanii s-a simţit tot mai acut nevoia unui instrument specific de sprijin
în domeniul dezvoltării regionale. Acutizarea acestei nevoi a fost generată atât de creşterea
decalajelor
de dezvoltare dintre regiunile componente ale comunităţii cât şi de găsirea unor
24
sisteme compensatorii la deja complicata politică agrară . FEDR a fost creat în 1975, când este
definită o politică regională la nivel comunitar şi devine în scurt timp cea mai importantă
componentă a sprijinului structural.
Domeniile de intervenţie specifice acestui fond sunt:
• investiţiile productive în vederea creării şi menţinerii unor locuri de muncă durabile
• investiţiile în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate etc.)
• dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor prin stimularea proiectelor de dezvoltare locală

55
 şi a IMM-urile, inclusiv prin acţiuni în domeniul cercetării - dezvoltării, prin stimularea
acţiunilor inovative şi a turismului
• acordarea de asistenţă tehnică în vederea implementării eficiente a măsurilor de sprijin

56
 comunitar
Obiectivul FEDR este promovarea coeziunii economice şi sociale prin corectarea
principalelor dezechilibre şi prin participarea la dezvoltarea şi transformarea regiunilor.
Acţiunea fondului este menită să atenueze efectele pe care integrarea economică le
poate avea asupra unor sectoare economice sau categorii socio-profesionale şi care pot adânci
decalajele dintre regiunile prospere şi cele mai puţin dezvoltate. Dacă Tratatul de Ia Roma
recunoaşte efectele negative ale integrării, doar în domeniul social şi în agricultură, în deceniul 8,
iată se fac resimţite efecte similare la o scară regională, semn al unor fenomene mai largi
cum ar fi evoluţia statelor dezvoltate către societatea post-industrială şi informaţională şi
globalizarea economiei.

4.4.2. Fondul Social European

Creat în 1960, FSE constituie principalul instrument al politicii sociale a UE.
Obiectivul major al FSE este prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care
să faciliteze accesul la piaţa muncii, să asigure egalitatea şanselor, calificarea profesională şi crearea
de locuri de muncă. Fondul poate încuraja şi dezvoltarea profesională, inclusiv prin sprijinirea
acţiunilor de formare a formatorilor. De asemenea un obiectiv recent a.l fondului îl
reprezintă sprijinul pentru folosirea optimă a potenţialului pe care îl oferă azi societatea
informaţională, pentru dezvoltarea şi diversificarea pieţei muncii.
Domeniile de intervenţie se regăsesc în sprijinul acordat pentru Planurile Naţionale Multi-
anuale de Acţiune, pentru:
* politici active pe piaţa forţei de muncă
* crearea de oportunităţi egale
* politica învăţării şi formării profesionale continue
* instruire pentru inovare şi adaptabilitate la organizaţiile muncii
* îmbunătăţirea accesului şi a participării femeilor la piaţa forţei de muncă
O atenţie deosebită este acordată măsurilor care încurajează ocuparea forţei de muncă pe plan
local, în acest sens un rol important îl au aşa numitele "Pactele teritoriale de ocupare a forţei
de muncă - acorduri complexe de tip partenerial între principalii actori regionali
(administraţie, patronat, sindicate etc.) pentru dezvoltarea pieţei de muncă, în prezent în cadrul UE
funcţionează 89
de astfel de pacte, care cuprind peste 10% din populaţia statelor membre. Cel mai cunoscut dintre
acestea este pactul din regiunea de vest a Brabantului.

4.4.3. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură

Politica agricolă comunitară este cea. mai complexă şi costisitoare dintre politicile UE
şi constituie una dintre cele mai grele provocări ale procesului de extindere. Principalul
instrument financiar este FEOGA, care are două componente:
o componentă de orientare, creată în 1962, pentru ajustare structurală, respectiv pentru
reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi complementare în agricultură şi
pentru agricultori şi
secţiunea de garantare, care urmăreşte susţinerea preturilor produselor agricole şi care constituie
contribuţia majoră a bugetului comunitar la susţinerea economiei statelor membre.
Aceasta din urmă acţionează independent de FS fiind principalul instrument financiar al
politicii agricole Comunitare. Secţiunea de garantare este cea care consumă principalele resurse ale
57
UE, în ansamblu politica agricolă utilizând 40-50% din bugetul comunitar.

58
Domeniile de intervenţie ale fondului, prin componenta de orientare, sunt:
• investiţiilor în asociaţiile agricole pentru îmbunătăţirea, veniturilor agricole şi a condiţiilor
de trai, de muncă şi de producţie
• facilităţilor acordate pentru instalarea tinerilor agricultori
• sprijinului pentru ieşirea la pensie din agricultură înainte de limita de vârstă
• sprijinului pentru zonele mai puţin favorizate şi pentru zonele cu restricţii de mediu
• sprijinului pentru metodele de producţie agricolă destinate să protejeze mediul şi să conserve
peisajul rural (agri-mediu)
• sprijinului pentru silvicultură
• alte măsuri referitoare la agricultură, la conversia şi dezvoltarea rurală
Începând cu 1988, aşadar odată cu prima reformă a FS, componenta de orientare a FEOGA a
fost corelată cu FEDR şi FSE, iar obiectivul său major este dezvoltarea rurală durabilă.

4.4.4. Instrumentul Financiar pentru Orientare în Domeniul Pescuitului

Acest fond a fost creat în 1993, odată cu Fondul de Coeziune, ca instrument specific pentru
politica în domeniul pescuitului. Obiectiv fondului este realizarea unui echilibru durabil între
resursele pescuitului şi exploatarea lor şi consolidarea competitivităţii sectorului şi
dezvoltarea zonelor care depind de el. Politica comunitară din domeniul pescuitului mai este
denumită şi "Europa albastră" şi reprezintă un capitol relativ recent în procesul de integrare.
Amplificarea problematicii în acest domeniu este legată şi de extinderea UE,, mai întâi către nord
(Danemarca, Irlanda) şi mai apoi şi în special către sud (Grecia, Spania, Portugalia), ceea ce a
condus la sfârşitul anilor '80 la o dublare a numărului de pescari.
Principalele domenii de intervenţie ale fondului se regăsesc în:
* susţinerea eforturilor de adaptare din domeniul pescuitului
* modernizarea flotei
î* dezvoltarea acvaculturii
* protejarea zonelor marine
* acordarea de facilităţi pentru porturile de pescuit (cherhanale)
* procesarea şi comercializarea produselor pescuitului
* promovarea produselor piscicole

4.4.5. Efectul compensatoriu al FS

Politica de dezvoltare regională a UE este o expresie a ideii de solidaritate socială şi economică, a
cărei consolidare este socotită a fi un fundament al procesului de integrare totală a statelor membre.
Modul în care funcţionează sistemul FS ca principal instrument al politicii de dezvoltare regională
reprezintă o ilustrare elocventă a acestei idei.
Fondurile Structurale sunt în ultima instanţă o alocaţie semnificativă (cea. 30%) din bugetul
Comunitar. Acest buget este alcătuit din contribuţiile diferenţiate ale statelor membre,
contribuţii care sunt corelate cu mărimea şi puterea economică a acestora,
Astfel un stat ca Germania, cu populaţie mare şi cu nivel de dezvoltare are o contribuţie mult
mai mare (în termeni relativi) decât un stat precum Portugalia, sau Grecia cu o populaţie de cea. 8
2
ori mai mică şi cu un P1B de l ,5 - 1,8 ori mai mic ^. în 1996 contribuţia Germaniei la
crearea
bugetului Comunitar a fost de cea. 30 de ori mai mare decât a Greciei sau Portugaliei. In schimb
beneficiile statelor membre sunt invers proporţionale cu nivelul de dezvoltare şi cu contribuţia lor la
59
crearea bugetului (a se vedea Tabelul 3).
Astfel în 2000 Grecia şi Portugalia a primit fonduri care au reprezentat în valoare absolută cea.
70% din fondurile alocate Germaniei, aceasta primind mai puţin decât Italia (a cărei contribuţie a
fost de 2,5 ori mai mică) şi decât Spania (a cărei contribuţie a fost de 5 ori mai mică, dar care a
primit cu 50% mai mult decât statul german).
Tabel 3: Statele membre ale UE - date comparative privind populaţia, mărimea, contribuţia la
bugetul Comunitar şi beneficiile provenite din alocaţiile FS

Ţara Populaţie 1996 Suprafaţă Contribuţie Beneficii

total (mii.) % total (kmp) % % 1996 % 2000
1 Spania 39,18 10,54 504790,00 15,82 6,5 23,47
2 Italia 57,27 15,41 301316,20 9,44 12,2 15,52
3 Germania 81,54 21,94 356718,00 11,18 30 15,34
4 Grecia 10,44 2,81 131625,50 4,12 1,5 11,42
5 Portugalia 9,91 2,67 91906,30 2,88 1,5 10,37
6 Marea Britanic 58,50 15,74 241751,00 7,58 10,8 8,52
7 Franţa 58,02 15,61 543964,60 17,05 17,6 7,96
8 Irlanda 3,58 0,96 68894,60 2,16 0,9 1,68
9 Olanda .15,42 4,15 41028,90 1,29 5,8 1,44
10 Suedia 8,82 2,37 410934,20 12,88 2,9 1,04
1.1 Finlanda 5,10 1,37 338147,30 10,60 15 1,00
12 Belgia 10,13 2,73 30518,10 0,96 3,8 1,00
13 Austria 8,04 2,16 83859,00 2,63 2,9 0,80
14 Danemarca 5,21 1,40 43080,00 1,35 1,9 0,41
15 Luxemburg 0,41 0,11 2586,40 0,08 0,2 0,04
total 371,57 100,00 3191120,10 100,00 100,00 100,00
Sursa: Eurostat, documente CE şi calcule personale
Deşi bugetul Comunitar se menţine la un nivel scăzut, respectiv sub 1,5% din PIB total anual
ai UE, valoarea acestuia, în termeni absoluţi este însemnată, ea crescând constant în special după
aderarea statelor din sudul Europei. In ultimii 10 ani creşterea medie a fost de cea. 4% /au, bugetul
apropiindu-se de pragul de 100 mlrd. EURO /an,
Fondurile Structurale constituie cea. 30% din acest buget, fiind preconizate valori medii
anuale de 30 mlrd. EURO pentru perioada 2000 - 2006. Această valoare este de 3,5 ori mai mare
decât bugetul de stat al României din 1999 (cea. 8 mlrd. USD), fiind comparabilă în acelaşi timp cu
valoarea PIB a tării noastre din acelaşi an.
O reflectare elocventă a contribuţiei semnificative a FS la dezvoltarea economică işsocială a
statelor membre este prezentată în graficul de mai jos (a se vedea Figura 1), unde e indicată
est valoarea alocaţiilor financiare nerambursabile pe locuitor. Se poate observa că unele tre statele
din membre ale UE beneficiază de un venit de peste 200 EURO /locuitor, venit care omparabil
este c sau chiar superior multor ţări în curs de dezvoltare din Africa şi Asia (Mozambic,, Uganda,
Etiopia Nepal, Bangladesh etc.).
Figura 1: Ierarhia statelor UE, după valoarea alocaţiilor pe locuitor din FS, în 2000

60
 Pentru o şi mai bună înţelegere a importantei acestor alocaţii trebuie semnalat, cu
titlu comparativ, că valoarea medie a alocaţiilor Comunitare în România pentru perioada
deceniului trecut, nu a depăşit 5 EURO /locuitor Pentru perioada următorilor 6-7ani se
preconizează o creştere
la cea. 30 EURO /locuitor, valoare comparabilă cu cele ce revin Franţei sau Suediei, dar încă foarte
mici, în raport cu cele alocate unor ţări comparabile, ca nivel de dezvoltare, precum Grecia,
Portugalia, sau până nu demult Irlanda.
Acest salt semnificativ în finanţarea ţărilor CEE, este o mărturie a dorinţei UE de a sprijini
un proces de convergenţă, preliminar aderării propriu-zise, urmând ca încă din primul moment al
aderării sprijinul financiar să se dubleze, în acest sens fiind, deja alocate sume de rezervă pentru
acele state care vor accede în UE începând cu. 2003.

4.5. PRINCIPIILE FONDURILOR STRUCTURALE

După cum s-a arătat, în cadrul UE, politica de dezvoltare regională este o componentă
a
Politicilor Structurale, care se sprijină pe următoarele obiective generale:
* creşterea eficientei economice, prin utilizarea optimă a potenţialului material şi uman,
* promovarea stabilităţii politice, ajutând diversele structuri politice să coexiste într-o "arenă" mai
echilibrată, şi
* creşterea echităţii sociale, prin promovarea accesului diverselor grupuri sociale la oportunităţi şi
resurse comune.
Deşi politicile structurale ale Uniunii traversează în prezent unui proces major de
reformă, cele trei obiective enumerate mai sus vor continua să furnizeze motivaţia
fundamentală pentru intervenţiile structurale în general şi pentru politicile regionale în
particular. Aceasta conferă stabilitate, coerenţă şi continuitate programelor şi acţiunilor UE.
Derivate din aceste principii majore şi menite a reflecta atât obiectivele Politicilor Structurale,
cât şi cerinţele practice de punere în aplicare a lor, sunt cele patra principii care stau la baza
modului în care sunt alocate Fondurile Structurale. Ele sunt:
A. Parteneriatul
Acest principiu presupune existenţa unei strânse cooperări între CE şi autorităţile naţionale,
regionale şi locale din fiecare stat membra în toate fazele de pregătire şi implementare a măsurilor.
De asemenea acest principiu presupune nu numai implicarea unei largi game de agenţii de
implementare (la nivelurile naţional, regional şi local), dar şi participarea
reprezentanţilor beneficiarilor. Respectarea acestui principiu este considerată a creşte
relevanta şi eficacitatea activităţii sprijinite şi presupune o anumită acurateţe a răspunsului care
confirmă că activitatea are efectul scontat, în proiectarea şi promovarea activităţilor asistate
de Fondurile Structurale, se asigură deci consultarea şi reprezentarea unei serii mai largi de
parteneri.
B. Programarea şi coerenta internă
Programarea presupune conceperea unor programe de dezvoltare multi-anuale, ca urmare a
unui proces decizional bazat pe principiul parteneriatului. De asemenea FS nu sunt destinate a fi
utilizate pentru a sprijini proiecte izolate, individuale. Pentru a creşte eficienţa resurselor limitate
disponibile, activitatea asistată trebuie să ia forma unui program cu coerentă internă, conferita de
acţiuni complementare şi care este definit în lumina unei strategii explicite. Astfel, impactul global
al unui program trebuie în principiu să fie mai mare decât suma impactului proiectelor individuale
61
pe care le conţine (efectul sinergie), O serie de proiecte separate pentru formare profesională,
dezvoltarea infrastructurii şi sprijin pentru investiţii pot avea fiecare în parte un efect benefic.

62
 Totuşi, este mult mai probabil că efectul lor combinat va fi substanţial mai ridicat, dacă
aceste proiecte sunt corelate şi motivate de o analiză care identifică necesităţile specifice
sociale şi economice şi permite elaborarea unei strategii clare de satisfacere a acestor necesităţi.

C. Adiţionalitatea sau complementaritatea şi coerenţa externă

Acest principiu înseamnă că activitatea sprijinită prin FS trebuie să fie coerentă
şi complementară cu un efort naţional de promovare a dezvoltării structurale. Adiţionalitatea
este o cerinţă destinată a asigura că acţiunile finanţate de UE, vin în completarea politicilor
naţionale şi regionale existente, atât cantitativ cât şi calitativ. Cu alte cuvinte orice alocaţie
financiară a UE trebuie direcţională către acele programe şi proiecte care nu ţin locul acelor
programe şi proiecte, care fac parte din responsabilităţile curente ale guvernelor naţionale sau
regionale. Mai precis, cerinţa de complementaritate asigură faptul că resursele Comunitare nu
sunt utilizate pur şi simplu pentru a elibera resurse naţionale în scopuri ne-structurale, ci tocmai de
a veni în completarea lor şi
a acţiona ca un catalizator pentru a le asigura o eficientă sporită.
D. Concentrarea
Acest principiu este o consecinţă logică a necesităţii de a lega activitatea asistată de strategiile
explicite şi obiectivele specifice şi de utilizare la maximum a resurselor limitate. Acţiunile sprijinite
prin intermediul FS, urmăresc a se focaliza, concentra asupra unor aspecte, probleme, arii limitate şi
clar identificabile. Aplicarea acestui principiu permite totodată a evaluare mai bună a
efectului activităţii sprijinite decât s-ar putea face în alte condiţii şi implicit asigură un
management mai eficient al resurselor alocate.
Alături de cele 4 principii majore mai sus-amintite, alocarea FS se bazează şi pe principiile,
eficacităţii, subsidiaridăţii, co-fînanţării şi durabilităţii intervenţiei.
> principiul eficacităţii presupune maximizarea efectului obţinut ca urmare a alocaţiilor Comunitare;
maximizarea este asigurată prin eficienţa procesului de implementare, prin monitorizarea şi
evaluarea proiectului pe parcurs şi după încetarea finanţării;
< principiul subsidiarităţii susţine că în exercitarea responsabilităţilor publice trebuie să se
delege responsabilităţi autorităţilor cele mai apropiate de cetăţeni; atribuirea unei
responsabilităţi altei autorităţi trebuie să ţină seama de amploarea şi de natura sarcinilor şi de
exigenţele de eficacitate economică;
< principiul co-finanţării condiţionează sprijinul financiar public de existenţa unei finanţări
proprii particulare a programului, sau proiectului din surse interne, internaţionale sau de altă
natură; prin extensie la relaţie UE stat membra sau asociat, acest principiu presupune
coroborarea sprijinului Comunitar cu sprijinul financiar public al statului beneficiar;
> principiul durabilităţii presupune ca selectarea unui proiect pentru finanţare să ia în considerare
şansele acestuia de a continua cu succes şi după ce sprijinul Comunitar încetează.
Principiile concentrării şi programării sunt, dintre toate acestea cele mai importante, ele
determinând o structurare precisă şi o procedură concretă de alocare a FS. Astfel, primul a condus la
o decupare teritorială şi sectorială a eligibilităţii pentru sprijin structural comunitar, iar cel
de-al doilea a generat o tipologie a documentaţiei care fundamentează volumul şi destinaţia
finanţărilor comunitare pe o anumită perioadă de timp. în primul caz este vorba de "obiectivele
prioritare", iar
în al doilea de "documentele de programare".
4.1. Principiul concentrării
63
Conform acestui principiu de bază al funcţionării politicilor structurale ale UE, acţiunile

64
 susţinute de FEDR, FSE, FEOGA şi ISOP sunt concentrate asupra regiunilor sau grupurilor de
populaţie care au cea mai mare nevoie. Ca urmare a primei reforme a FS, în perioada 1988 - 1993
au fost definite 5 obiective prioritare de acţiune, extinse cu un nou obiectiv, al 6~lea, după aderarea
în 1995 a Suediei şi Finlandei. Aceste 6 arii - obiectiv au fost menţinute până în anul 2000, când
politicile structurale şi politica de dezvoltare regională a UE au cunoscut o nouă reformă (Agenda
2000).
Cele 6 obiective prioritare iniţiale, numite "Obiectivele 1-6", au fost definite după
criterii teritoriale sau sectoriale, fiecare arie-obiectiv fiind focalizată pe o problemă majoră de
dezvoltare, astfel:
* obiectivul l - ajustarea economică a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere al
dezvoltării
(definit ca un anumit raport fafă de media PIB la nivelul UE); au fost cuprinse regiunile în care PIB
/locuitor reprezenta sub 75% din media comunitară;
* obiectivul 2 - reconversia economică a ariilor industriale în declin, respectiv regiunile în care
rata şomajului şi forţa de muncă angajată în sectorul industrial erau mai mari decât media
comunitară, concomitent cu declinul semnificativ al acestei categorii de forţă de muncă.
* obiectivul 3 - combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării în muncă a tinerilor şi a
persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii şi promovarea unor oportunităţi egale în
ce priveşte angajarea în muncă pentru bărbaţi şi femeii;
* obiectivul 4 - facilitarea adaptării populaţiei salariale la schimbările intervenite în industrie şi în
procesul de producţie în general;
* obiectivul 5 - promovarea dezvoltării rurale prin două sub-obiective:
- obiectivul 5a - urgentarea ajustării structurilor agricole în cadrai reformei politicii agricole comune şi
promovarea modernizării şi ajustării structurale a sectorului pescuitului şi
obiectivul nr. 5b. - sprijinirea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale (cuprinzând acele
zone cu nivel scăzut de dezvoltare socio-economică - măsurat prin indicatorul PIB /locuitor şi cu o
mare parte a forţei de muncă angajată în agricultură, cu nivel scăzut al veniturilor provenite
din agricultura şi cu o densitate scăzută a populaţiei cât şi cu o tendinţă semnificativă de
depopulare).
* obiectivul 6 - dezvoltarea şi ajustarea structurală a ariilor puţin populate din ţările din Nordul
Europei, respectiv regiunile nordice ale Suediei şi Finlandei
Se poate observa specificul regional al ariilor - obiective l, 2, 5b şi 6, vizând aplicarea de
măsuri referitoare exclusiv la anumite regiuni sau zone eligibile după criterii stricte, în vreme ce
obiectivele 3,4 şi 5a au avut un caracter orizontal ele acoperind teritorial întreaga comunitate, dar
vizând măsuri numai pentru anumite grupuri de populaţie definite printr-un anumit raport cu piaţa,
muncii.
În perioada 1994 - 1999. alocaţiile pentru ariile-obiectiv l. au crescut de la cca. 65%, la peste
70% din valoarea FS, reprezentând cca. 16 Mlrd. EURO /an. În unele ţări, precum Irlanda, Grecia
sau Portugalia, sprijinul Comunitar a fost acordat aproape exclusiv în cadrul acestui obiectiv. In alte
ţări precum Spania, Germania şi Italia alocaţiile pentru ariile-obiectiv l. au reprezentat peste 70%
din total. Aceste ponderi importante sunt motivate de existenţa în aceste ţări a unui număr mare de
regiuni rămase în urmă, precum cele din sudul Italiei, sau din estul Germaniei (fosta R. D.
Germană).Irlanda, Grecia, Portugalia şi cu câteva excepţii Spania, au fost state cuprinse integral în
arii de tip obiectiv 1.
Reforma FS, adoptată în urma summit-ului de la Berlin, a redus numărul de obiective
65
prioritare pentru alocarea ajutorului comunitar la numai trei. Motivaţia acestei reduceri poate fi pusă

66
 pe seama a cel puţin două aspecte: pe de o parte reducerea numărului de regiuni care necesită
asistenţă, ca urmare a diminuării nivelului disparităţilor în cadrul UE şi pe de altă parte aplicarea cu
o eficienţă sporită a principiului concentrării. Noile criterii de eligibilitate au stabilit
următoarele categorii de arii-obiectiv:
* Obiectivul l va urmări promovarea dezvoltării şi ajustării structurale în continuare, în regiunile
rămase în urmă sub aspectul dezvoltării socio-economice; statutul de "obiectiv l" pentru perioada
2000 - 2006 va fi conferit următoarelor regiuni:
- regiunilor de nivel NUTS II, al căror PIB este inferior valorii de 75% din media comunitară,
- teritoriilor periferice, precum departamentele de peste mări ale Franţei arhipelagurile Azore,
Madeira sau insulele Canare, care au un nivel PEB sub 75% din media comunitară precum şi
- ariilor eligibile pentru obiectivul 6, în perioada 1995-1999, ca urmare a Protocolului nr. 6
din
Actul de aderare a Finlandei şi a Suediei.
Sunt prevăzute de asemenea şi două programe speciale:
* PEACE (pentru Irlanda de Nord şi regiunile limitrofe cu Republica Irlanda),
2000-2004 şi
* Programele pentru zona suedeză de coastă (regiuni NUTS II cu o densitate foarte scăzută a
populaţiei), 2000-2006
Fondurile structurale implicate sunt FEDR, FSE, FEOGA, IFOP, iar gradul de acoperire estimat
cuprinde 22.2% din populaţia UE.
* Obiectivul 2 prevede sprijin pentru reconversia socio-economică din zonele care se confruntă
cu dificultăţi de ordin structura.!. Acestea cuprinde arii unde au loc schimbări de ordin
economic şi social în sectoarele industriale şi de servicii, arii rurale care cunosc un. declin
important; arii urbane aflate în dificultate şi arii în regres dependente de activitatea piscicolă,
definite conform criteriilor
de "arii - obiective" precizate în articole de lege. Se apreciază că zonele din Obiectivul 2 vor
30
cuprinde maximum 18% din totalul populaţiei Uniunii Europene . Criterii de eligibilitate se referă
la următoarele categorii spaţiale:
- Zone industriale: rata şomajului peste media pe Comunitate; o proporţie mai mare de locuri
de muncă în sectorul industrial decât media pe Comunitate; scăderea ocupării forţei de
muncă în industrie;
- Zone rurale: densitate scăzută a populaţiei sau o proporţie mare a forţei de muncă ocupată în
agricultură; rată înaltă a şomajului sau o tendinţă de depopulare
- Zone urbane: cel puţin unul din următoarele criterii: o rată înaltă a şomajului de lungă
durată;
nivel crescut al sărăciei; probleme cu mediul; rata înaltă a criminalităţii şi delicventei; nivel scăzut
al educaţiei;
- Zone dependente de pescuit: o proporţie însemnată de ocupare a forţei de muncă în pescuit,
combinată cu declinul ocupării forţei de muncă în acest sector
Sub aspect procedural, Comisia stabileşte plafoane pentru populaţia cuprinsă în fiecare Stat
Membra, iar acesta prezintă lista zonelor care îndeplinesc criteriile de eligibilitate, după care
Comisia elaborează lista finală prin consultare strânsă cu fiecare Stat Membru.
Fondurile Structurale implicate sunt FEDR şi FSE.
* Obiectivul 3 se va asigura acordarea de sprijin adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de
educaţie, formare profesională şi a celor care privesc pregătirea şi ocuparea forţei de muncă. Acest
67
obiectiv va putea fi aplicabil în afara ariilor cuprinse în Obiectivul l, dar posibil în arii încadrate în
Obiectivul 2 sau necuprinse în nici unul din primele două categorii. Se apreciază că
valoarea

68
 asistenţei financiare pe locuitor în zonele din Obiectivul 35 va fi stabilită în funcţie de priorităţile
acordate celor trei domenii mai sus menţionate (obiectivul 3 va cuprinde, în principiu ariile incluse
în fostele zone de obiectiv 3 şi 4). Priorităţile urmărite în cadrul acestui obiectiv sunt:
- promovarea unor politici active referitoare la piaţa forţei de muncăpentru reducerea şomajului,
- ameliorarea accesului la piaţa forţei de muncă, cu un accent special pe persoanele ameninţate de
excludere socială,
- stimularea oportunităţilor de angajare prin programe educaţionale şi sistemul de învăţământ şi
formare continuă,
- promovarea unor măsuri care să ducă la identificarea din timp a modificărilor sociale şi economice
şi a adaptărilor necesare, promovarea de oportunităţi egale pentru bărbaţi şi femei.
Un element inedit pentru perioada următoare este acordarea unei asistenţe de
tranziţie care scade gradual timp de 6 - 7 ani pentru zonele care îşi pierd eligibilitatea în
cursul acestei perioade (pentru ariile-obiectiv l şi 2). Valoarea acestui ajutor se ridică la 6%
din totalul alocaţiilor. Alte prevederi excepţionale au în vedre domeniul pescuitului unde
fondurile vor fi alocate de către Comisie şi introducerea rezervei de performanţă de 4% din
valoarea fiecărei alocaţii naţionale. Toate acestea ilustrează o abordare dominată de spirit de
prevedere şi grijă pentru eficacitatea utilizării sprijinului Comunitar.
Pentru perioada 2000 - 2006, alocaţiile din Fondurile Structurale se ridică la 184
miliarde EURO. Această valoare reprezintă cca. 1/3 din bugetul Comunităţii. Acest efort
financiar, deşi modest în raport cu resursele alocate la nivel naţional de către statele membre,
acoperă aproape 50%
din populaţia UE şi exprimă amploarea sarcinii asumate de Comunitate pentru realizarea coeziunii
economice şi sociale. Criteriile generale de alocare sunt diferite în raport cu zona - obiectiv;
* pentru zonele - obiectiv l şi 2: populaţia eligibilă, bunăstarea naţională şi regională, gravitatea
problemelor structurale şi şomajul,
* pentru zonele - obiectiv 3: populaţia eligibilă, situaţia locurilor de muncă, gravitatea problemelor de
excluziune socială, nivelul educaţiei şi formării profesionale şi rata participării femeilor la
piaţa muncii.
O comparaţie a celor două perioade pune în evidenţă modul de aplicare cu eficienţă sporită a
principiului concentrării, în condiţiile menţinerii importantei obiectivului l şi reducerii fragmentării
alocaţiilor pentru celelalte categorii de arii-obiectiv (a se vedea figura 2).
Repartiţia ajutorului financiar pe ţări ilustrează priorităţile UE pentru următorii 7 ani (figura
3). Astfel, 75% din totalul alocaţiilor revine unui număr de 5 ţări: Spania (24%), Italia
(16%), Germania (15%), Grecia (11%) şi Portugalia (10%). Faţă de perioada anterioară -
1994 71999, ierarhia este neschimbată, doar ponderea ajutorului cunoaşte o creştere de 2%. Se
33
poate remarca de asemenea o uşoară creştere a alocaţiilor pentru Suedia şi Finlanda , în
detrimentul unor ţări precum Danemarca, Luxemburg, Austria sau Belgia. Marea Britanie este
beneficiara unui spor procentual
de 1,5%, justificat totuşi prin includerea unor programe speciale precum programul PEACE şi prin
uşoara creştere a sprijinului structural pentru zonele dependente de pescuit. Cea mai spectaculoasă
schimbare apare în cazul Irlandei, pentru care alocaţiile din FS sunt reduse de la 4,4% la 1,68% în
termeni relativi şi de cea. 2 ori în valoare absolută (de la 5,7 mlrd. ECU în perioada 1994 71999, la
3,1 mlrd EURO prevederi pentru perioada 2000-2004).

69
Figura 2: Ilustrarea variaţiei ponderii alocaţiilor structurale între cele două etape: 1994 /l 999,
respectiv 2000 -2006

Sursa: Eurostat şi prelucrări ale dl. Gabriel Pascariu

Figura 3: Repartiţia pe ţări a Fondurilor Structurale în perioadal994 - 2006
(în mii EURO)

70
 Sursa: Eurosîat 2000

4.2. Principiul programării

Aplicarea principiului programării ca determinantă criterială şi procedurală în
cadrul sistemului de alocare a sprijinului Comunitar presupune abordări şi activităţi conjugate din
partea statelor membre şi a Comisiei Europene. Programarea presupune de asemenea o
corelare a perspectivei temporale cu perspectivele şi interesele multiple şi diversificate ale
principalilor actori naţionali, regionali şi locali în procesul dezvoltării şi nu în ultimul rând cu
perspectivele dezvoltării spaţiale şi sectoriale. O asemenea abordare implică în mod evident
stabilirea de parteneriate, derularea de negocieri şi elaborarea de predicţii fundamentate
analitic, cu alte cuvinte un proces complex în care se îmbină tehnicile sofisticate de analiză
cu metodele cele mai rafinate de comunicare şi management de program.
Pe scurt principiul programării incumbă elaborarea unei strategii integrate de dezvoltare din
partea statelor membre, cunoscută şi agreată de reprezentanţii comunităţilor locale şi regionale şi
totodată consonantă cu obiectivele şi priorităţile Comunităţii Europene în ansamblu. Pentru
perioada următoare în Agenda 2000 este accentuată obligativitatea consultării partenerilor locali în
elaborarea documentelor de programare. Modul în care se exprimă practic aplicarea
principiului programării este acela prin care fiecare Stat Membru al UE are obligaţia de a
elabora şi supune Comisiei planuri de dezvoltare, expresie a obiectivelor şi priorităţilor de
dezvoltare ale acelui stat
într-un anumit interval de timp.
Planul de dezvoltare include un buget multi-anual defalcat pe principalele capitole de
cheltuieli şi în care este exprimată distinct estimarea ajutorului Comunitar solicitat. Pe baza acestui
plan, care este în fond o strategie de dezvoltare pe termen mediu a statului membru şi în urma unui
proces de negociere între acesta şi CE sunt elaborate documentele de programare specifice,
care asigură Justifică şi detaliază sprijinul Comunitar.
Până în 1999 principalele categorii de documente de programare au fost Documentul Cadru
de Sprijin Comunitar (DCSC), Programul Operaţional (PO) şi Documentul Unic de Programare
(DUP). Procedura celor 3 paşi cuprindea elaborarea Planului National, urmată de elaborarea DCSC
36
şi PO în alte două etape succesive de către Comisie . Procedura simplificată, cuprindea 2 paşi,
Planul National fiind urmat de adoptarea DUP de către Comisie.
Pentru perioada 2000 - 2006 sunt stabilite proceduri mai precise de elaborare a documentelor
de programare de către Comisie, în raport cu tipul de arie-obiectiv pentru care se solicită sprijinul
Comunitar. Astfel:
* Pentru Obiectivul l, pe baza planului de dezvoltare, Comisia elaborează şi adoptă un DCSC,
care trebuie să fie suplimentat cu PO; în cazul în care alocaţia UE este mai mică de Imlrd.
EURO, Comisia poate adopta un document unic de programare (DUP).
* Pentru Obiectivele 2, 3 şi pentru domeniul pescuitului, pe baza planurilor de dezvoltare,
Comisia elaborează şi, de regulă, adoptă documente de programare unice (DUP); statele membre
pot cere totuşi Comisiei să elaboreze un DCSC.
Toate aceste forme de asistentă integrează şi "Proiectele majore" sau "Granturi globale". Un
element de noutate îl reprezintă Planul Complementar pe care Statele membre şi/sau
regiunile trebuie să le elaboreze în completarea unui PO, sau a unui DUP.
Conţinutul acestor documente este prezentat în capitolul următor.
Programarea FS presupune de asemenea, în afara documentelor specifice, o serie de alte
71
proceduri şi reglementări privitoare la relaţiile dintre principalii parteneri. Aceste proceduri şi
3
reglementări se referă la următoarele aspecte : stabilirea responsabilităţilor şi a domeniilor
de negociere, managementul financiar şi condiţiile de finanţare, etapele procesului de
monitorizare, procedurile de evaluare şi control, modalităţile de informare şi realizare a
publicităţii. Distribuţia responsabilităţilor indică menţinerea unui anumit nivel de control din
partea Comisiei (a se vedea Tabel 4), chiar dacă prin procesul de negociere se stabilesc
confinutul DCSQ DUP, PO, a
Iniţiativelor Comunitare precum şi planurile lor financiare.
Tabel 4: Responsabilităţile privind procesul programării

Ale Comisiei Europene Ale autorităţilor desemnate la nivel

naţional /regional /altul
Adoptarea listei regiunilor eligibile în cadrul Pregătirea planurilor şi a programelor
Obiectivului 1
Adoptarea listei zonelor eligibile în cadrul Consultarea partenerilor
Obiectivului 2
Stabilirea alocaţiilor estimative per total pentru Înaintarea planurilor şi programelor
fiecare Stat Membru către Comisie
Îndrumarea procesului de programare a
Obiectivelor (după consultarea Statelor Membre)

Îndrumarea Iniţiativelor Comunitare (obiective,

sferă de acţiune şi metodă de
Sursa: Structural Actions 2000 - 2006
În final Comisia este cea care adoptă DCSC, PO, DUP şi IC şi aprobă (sau,
formulând motivele, respinge) Proiectele majore şi Granturile globale din cadrul programelor.
Programarea descentralizată se referă la atributul unui Stat Membru sau al unei Autorităţi de
administrare, de a adopta Programul Complementar şi de a-1 trimite Comisiei pentru
informare, da a-1 amenda în cadrul limitelor impuse de obiectivele şi de resursele alocate
pentru fiecare prioritate şi de a-1 implementa (inclusiv organizarea selecţiei proiectelor).
Programul Complementar este aprobat de către Comitetul de Monitorizare
Procesul de programare mai cuprinde reglementări cu privire la managementul financiar şi la
condiţiile de asigurare a finanţării. Managementul financiar reglementează modul de alocare anuală
a sumelor şi de efectuare a plăţilor din partea UE. Noile reglementări ilustrează voinţa Comisiei de
a reduce riscurile finanţărilor în paralel cu sporirea gradului de responsabilizare a Statului membru.
Astfel, dacă în perioada precedentă (1994 - 1999) alocaţiile erau decise la adoptarea programului şi
apoi în raport cu progresele înregistrate, iar tranşele de eliberare a finanţării erau mai mari şi mai
8
puţine la număr, după 2000 procedura prevede aprobarea alocaţiilor anuale în mod regulat ,
dar tranşa iniţială este mai mică şi cele ulterioare se fac pe măsura efectuării cheltuielilor
preconizate.
Finanţarea UE este de asemenea condiţionată de un anumit procent de co-finanţare
din partea Statului membru, diferenţiat după aria-obiectiv: astfel în cazul ariilor-obiectiv l UE
39
poate contribui cu până la 75 - 85% din totalul costurilor programului, iar în cadrul
celorlalte arii- obiectiv, nu cu mai mult de 50%. Noile condiţionări includ totuşi prevederi
care urmăresc şi asigurarea respectării unor priorităţi majore ale UE precum protecţia

72
mediului - în special a principiului "poluatorul plăteşte" - şi promovarea şanselor egale pentru
femei şi bărbaţi. In cazul
investiţiilor care asigură profit (în afaceri) şi în infrastructură sunt prevăzute plafoane specifice

73
diferenţiate
Tabel 5: Plafoane specifice pentru co-finanţare: ponderea finanţării Comunitare

În cazul investiţiilor în afaceri în cazul investiţiilor în infrastructură

până la 35% din costul total la regiunilepână la. 40% din costul total la regiunile din
din cadrul Obiectivului 1 cadrul Obiectivului 1 (50% în Statele
Membre acoperite prin Fondul de Coeziune)

până la 15% din costul total la zonele din până la 2 5 % în zonei e din cadrul
cadrul Obiectivului 2 Obiectivului 2
Sursa: Structural Actions 2000 - 2006
4.3. Alte elemente cu caracter de reglementare
Utilizarea Fondurilor Structurale implică un cadru complex de reglementare cu caracter
procedural care asigură respectarea principiilor parteneriatului în toate fazele de elaborare şi
implementare a programelor, a adifionalităţii şi eficienţei, în acest scop au fost dezvoltate sisteme
de monitorizare, evaluare şi control foarte riguroase, pentru toate momentele derulării programului.
Statele membre răspund de procesul de implementare, monitorizare şi de eficienta măsurilor
luate, în privinţa monitorizării "Autoritatea de administrare" răspunde de:
colectarea şi transmiterea datelor financiare şi statistice cu privire la implementarea măsurilor
raportul anual de implementare
regularitatea operaţiunilor
conformitatea cu politicile Comunităţii
informarea şi publicitatea legată de măsuri
organizarea evaluării la jumătatea intervalului
întâlnirea anuală cu Comisia
adaptarea programului complement
Comitetul de Monitorizare răspunde de:
• aprobarea programului complement
• aprobarea propunerii de schimbări la program
• aprobarea criteriilor de selectare a operaţiunilor care urmează să fie finanţate
• monitorizarea şi evaluarea progresului realizat
• aprobarea raportului anual de implementare
Comisia Europeană asigură şi răspunde de:
• întâlnirea anuală cu "Autoritatea de administrare"
• prezentarea către Statul membru, sau de către "Autoritatea de Administrare" a oricăror
observaţii şi/sau recomandări de schimbări
• participă ca membru cu statut consultativ în Comitetul de Monitorizare
Procesul de evaluare a programului în diferitele sale faze de implementare este
complex şi riguros reglementat şi este prezent în trei momente bine definite: o evaluare ex-ante,
intermediară şi una finală (ex-post).
Evaluarea preliminară (ex-ante) revine ca responsabilitate Statului membru şi este cuprinsă în
planurile naţionale.
Statul Membru răspunde de evaluarea intermediară (la mijlocul intervalului), împreună cu
Comisia. Evaluarea este organizată de "Autoritatea de administrare a programului şi realizată

74
efectiv de un evaluator independent. Autoritatea de administrare strânge datele financiare şi
statistice pentru evaluarea intermediară şi pentru evaluările post factum şi trebuie să
furnizeze informaţiile cerute pentru evaluarea post factum, iar Comitetul de Monitorizare
examinează constatările evaluării intermediare şi poate propune schimbări în program pe această
bază. Comisiei
îi revine răspunderea principală pentru evaluarea post factum, în parteneriat cu Statul
Membru. Evaluarea post factum este efectuată de un evaluator independent într-un răstimp de trei
ani de la încheierea perioadei de programare.
În domeniul controlului Statul Membru: are răspunderea generală în asigurarea
eficienţei sistemului de supervizare şi de corijare a iregularităţilor. Autoritatea de conducere asigură
verificări interne ale eficacităţii implementării şi ale transparenţei finanţării, asigură
disponibilitatea documentaţiei pe care se sprijină cheltuielile, previne şi corectează
iregularităţile. Autoritatea de supervizare asigură regularitatea operaţiunilor, supervizează
sistemele şi efectuează verificări la faţa locului, previne şi corectează iregularităţile şi
încălcările şi certifică cheltuielile şi atestă conformitatea lor la încheierea operaţiunilor.
Comisia poate să efectueze controale la faţa locului în colaborare cu Statul Membru, iar în cazul
unor iregularităţi, poate să suspende plăţile pe 5 luni, după care, dacă iregularitatea nu este
corijată, efectuează o corecţie financiară a iregularităţilor relevante după ce s-a consultat în
prealabil cu Statul (o reducere a avansului sau o reducere /anulare
a finanţării).
Cooperarea între Statul Membru şi Comisie implică aranjamente bilaterale pentru
coordonarea verificărilor, inclusiv verificări la faţa locului şi examinarea anuală a rezultatelor şi a
urmărilor verificărilor executate. In urma acestor examinări, Comisia poate cere Statului Membru să
ia măsuri de corecţie.

4.4. Evaluarea ex-ante a impactului Fondurilor Structurale

Evaluarea ex-ante este un proces interactiv care asigură aprecieri şi recomandări ale
unor experţi independenţi, alţii decât planificatorii programului, cu privire la problemele
politicilor şi programării. Evaluarea ex-ante este o procedură complexă care utilizează
instrumente şi modele matematice şi se bazează pe:
• analiza rezultatelor unor evaluări anterioare,
• relevanţa strategiei existente,
• eficacitatea instrumentelor existente pentru realizarea politicilor,
• învăţăminte ale unor evenimente cheie care au afectat implementarea politicilor în etape
anterioare, probleme ale evaluării şi monitorizării,
• analiza punctelor tari, a slăbiciunilor şi. a potenţialului unui stat, a unei regiuni sau al unui
anumit sector economic vizat; respectiv ierarhizarea coerentă a disparităţilor care urmează a
fi abordate şi a factorilor favorizanţi pentru realizarea coeziunii sociale şi economice şi
a dezvoltării şi /sau reconversiei durabile,
• evaluarea logicii şi consistenţei globale ale strategiei, respectiv justificarea strategiei,
direcţiilor şi priorităţilor, consistenta dintre obiectivele globale si cele operaţionale şi
coerenţa cu politicile naţionale şi comunitare,
• cuantificarea obiectivelor şi disparităţilor cheie,
• relevanţa indicatorilor şi credibilitatea procedurilor de cuantificare şi selecţie a datelor
Evaluarea ex-ante presupune evaluarea impactului socio-economic scontat şi motivarea
75
politicii şi alocaţiilor financiare, a impactului scontat şi a rezultatelor legate de obiectivele globale,

76
specifice şi operaţionale ca justificare a politicilor şi resurselor financiare alocate şi nu în ultimul
rând o evaluare a calităţii aranjamentelor de implementare şi monitorizare prin identificarea
îmbunătăţirilor necesare, a nivelului de clarificare a responsabilităţilor, a eficacităţii reţelelor
financiare şi a mecanismelor de control, a proceduri competitive şi a criteriilor de selecţie a
proiectelor şi a aranjamentelor specifice pentru operaţiuni inovative.
În practică procesul de evaluare ex-ante urmează un anumit tip de procedură cu etape şi paşi
bine definiţi, după cum urmează:
- programul şi procesul evaluării
- evaluarea internă vs. evaluarea externă
- organizarea eficientă a evaluării din punct de vedere economică (cost - beneficiu)
- principiul proporţionalitătii
- integrarea cu planuri şi programe
- finanţarea
- calitatea
- satisfacerea nevoilor
- scop relevant
- justificarea concepţiei proiectului
- datele disponibile
- credibilitatea analizelor -credibilitatea concluziilor -- obiectivitatea concluziilor -- claritatea

77
 4.6.DOCUMENTELE DE PROGRAMARE PENTRU ETAPA 2000-2006

Principalul document de programare al acestei etape este Documentul Cadru de Sprijin

Comunitar (DCSC), rezultat al procesului de negociere dintre Comisie şi Statul membru şi care este
fundamentat de Planul Naţional de Dezvoltare elaborat de acesta din urmă. DCSC se constituie ca
un document de orientare în vederea acordării de sprijin şi asistenţă din partea UE pentru punerea în
practică a unei strategii de dezvoltare a unor teritorii mari. DCSC poate fi urmat de
Programele Operaţionale (PO) şi de cele Complementare (PC) prin care sunt detaliate
măsurile specifice de implementare. DCSC este necesar în cazul ariilor-obiectiv l.
O altă categorie de document de programare este Documentul Unic de Programare (DUP).
Acesta conţine informaţii similare cu cele cuprinse în DCSC şi PO şi este elaborat pentru cazurile în
care solicitarea sprijinului Comunitar este relativ mic (sub l mlrd. EURO). DUP poate fi însoţit de
PC. DUP se poate elabora pentru ariile-obiectiv 2 şi 3.
După cum s-a mai afirmat toate aceste documente de programare sunt realizate pe baza unui
plan de dezvoltare pe care orice stat membru are obligaţia de a-1 elabora şi a-1 prezenta Comisiei şi
care conţine o analiză, situaţiei existente, strategia, acţiunile prioritare planificate, scopurile
lor specifice şi estimarea resurselor financiare respective.

4.6.1. Documentul Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC)

Conţinutul unui plan de dezvoltare cuprinde în general o descriere cuantificată a
situaţiei actuale în privinţa disparitătilor în ceea ce priveşte veniturile şi ocuparea forţei de
muncă, diferentele în dezvoltarea infrastructurii etc. şi potenţialul de dezvoltare (în cazul
Obiectivului l) sau_de_reconversie (în cazul Obiectivului 2). Planul ilustrează concordanţa
cu alte politici Comunitare (mediu, concurenţă, achiziţii publice), cuprinde evaluări
preliminare ale impactului scontat al aplicării strategiei preconizate şi un tabel financiar care
reuneşte toate alocaţiile financiare interne şi externe pentru perioada vizata, pe principalele domenii
ale dezvoltării. Planul mai trebuie
să demonstreze modul de aplicare al principiilor aditionalitătii şi parteneriatului prin descrierea
aranjamentelor de management şi control, de monitorizare şi evaluare.
Documentele de elaborare a programelor, inclusiv pentru noile State Membre vor lua forma
DCSC, pornind de la conţinutul acestui plan. Structura DCSC este precis reglementată şi va
cuprinde:
• o descriere a situaţiei tării /regiunii în cauză, însoţită de o analiză şi o perspectivă asupra
contextului internaţional /naţional;
• o strategie de dezvoltare, principalele priorităţi de acţiune şi obiectivele cuantificate pentru
fiecare prioritate;
• o evaluare prealabilă a impactului socio-economic al operaţiunilor;
• un capitol financiar care include o valoare estimativă a totalului resurselor necesare şi o
repartizare estimativă a cheltuielilor aferente diverşilor parteneri şi. diverselor priorităţi şi
• un capitol privind implementarea întregului program, care cuprinde procedurile de
monitorizare şi evaluare a acestuia.
După adoptarea acestui document-cadru de către Statul Membru şi Comisie pot fi
propuse programele efective ("programele operaţionale") care conduc la implementare. La
acest nivel autorităţile Statului Membra respectiv devin responsabile pentru stabilirea
celorlalte elemente de detaliu ale programelor Conţinutul DCSC este prezentat pe scurt în
78
continuare:

79
4. 6. l. l. Situaţia economică şi socială din regiune
a. Descrierea generală
Obiectivul primordial este descrierea din punct de vedere geografic şi cu ajutorul
hărţilor a regiunii unde se va acorda asistentă, prezentându-se dimensiunea ei şi populaţia în
comparaţie cu cele ale statelor Membre, precum şi densitatea populaţiei ei (pentru a permite
comparaţii în ce priveşte nivelul asistenţei financiare pe locuitor). Statisticile vor include rata
şomajului (în special în rândul tinerilor), populaţia activă din punct de vedere economic şi
structura acesteia pe sexe, structura pe vârstă, fluxurile migraţiilor (interne, externe, intra-
regionale etc.).
b. Nivelul dezvoltării
Pentru stabilirea priorităţilor, cuantificarea obiectivelor şi luarea deciziilor asupra investiţiilor,
este esenţial să se identifice zonele rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării şi să se poată
măsura nivelul subdezvoltării. Această parte descriptivă a DCSC va oferi datele cele mai credibile
posibil asupra nivelului de dezvoltare regională în trei domenii principale, cuprinzând 14 categorii
(Fondurile Structurale nu vor fi utilizate neapărat pentru asistenta în toate aceste categorii),
respectiv:
Tabel 6: Domenii şi categorii de analiză în cadrul DCSC

Infrastructura de bază Resurse umane Sectorul productiv

transporturi (drumuri, căi educaţie industrie şi servicii (inclusiv
ferate, fluviale şi maritime) serviciile acordate firmelor
mici)
telecomunicaţii pregătire profesională dezvoltare rurală (nivelul
diversificării economice)
energie (electricitate, gaze cercetare şi dezvoltare piscicultura
etc.) tehnologică
alimentare cu apă turism
Mediu structurile din agricultură.
sănătate
Sursa: A BriefGuidefor Future Memher States Datele necesare vor fi colectate printr-un sistem de
indicatori socio-economici adecvat.
c. Mediul
În afară de problemele economice şi sociale, UE consideră acest aspect drept unul esenţial al
dezvoltării, atât din punctul de vedere al dezvoltării durabile, cât şi pentru că un mediu sănătos este
atractiv pentru activităţi economice noi (firme mici ce caută un cadru atractiv, turismul
"verde", activităţi recreative), în conformitate cu acestea, este necesar ca DCSC să cuprindă un
"profil de mediu" care să expună principalele aspecte pozitive şi negative ale stării mediului în
regiune şi să descrie cadrul legal şi administrativ (autorităţile responsabile) sub incidenţa căruia
intră zona, sau care este în curs de constituire.
4.6.1.2. Analiza SWOT şi alte aspecte generale
Obiectivul acestei părţi este de a pune în lumină punctele tari şi cele slabe ale regiunii, pe cât
posibil prin utilizarea unor statistici adecvate (inclusiv a mediilor statistice ale Comunităţii), care să
permită efectuarea de comparaţii cu alte State Membre şi regiuni ale UE. Această parte a analizei
reprezintă un pas înainte către definirea unei strategii de dezvoltare pe baza punctelor tari
ale regiunii (fie cele deja exploatate, fie latente) pentru a-i îmbunătăţi poziţia competitivă, în
80
acelaşi

81
 timp căutându-se şi să se depăşească sau să se compenseze handicapurile.
Dezvoltarea regiunilor celor mai dezavantajate necesită un efort considerabil, în special din
punct de vedere financiar. Acest efort trebuie să facă parte dintr-o strategie de dezvoltare coerentă
care să facă faţă tuturor dificultăţilor cu care se confruntă ţările în curs de aderare la UE.
Prin urmare, DCSC trebuie să cuprindă şi alte informaţii generale în sprijinul acestui mod de
abordare, respectiv:
* contextul macroeconomic - un studiu global al cadrului macroeconomic al Statului Membru:
trăsături generale, şomaj şi piaţa forţei de muncă, creştere economică, PIB pe locuitor etc.;
* "Programul de convergentă al Statului Membru ~, adică măsurile prin care acesta intenţionează să se
conformeze criteriilor privind unitatea economică şi monetară înscrise în Tratat (stabilitatea
preţurilor, finanţele publice, ratele de schimb şi ratele dobânzilor); proiecte de reformă structurală,
în special în sectorul public, privatizări, politica concurentială, restructurarea pieţei forţei de muncă
etc.
4.6.1.3. Strategia de dezvoltare
Analiza socială şi economică a regiunii şi descrierea punctelor tari şi a slăbiciunilor acesteia
sunt utilizate pentru generarea unei strategii de dezvoltare regională. Aceasta trebuie să se bazeze pe
explicarea următoarelor aspecte:
• necesitarea asistentei din partea fondurilor structurale
• cum se încadrează operaţiunea planificată în priorităţile de asistenţă ale fondurilor
• cum completează aceasta politicile economice şi sociale ale statului membru şi, dacă are
relevanţă, politica lui regională.
Pregătirea acestei strategii trebuie să caute să creeze condiţii de sinergie, respectiv, diversele
politici în chestiune şi diversele forme de asistenţă comunitară şi naţională, să se completeze unele
pe altele. Aceasta va ajuta la generarea unei sinergii în priorităţile de acţiune selectate şi în măsurile
specifice şi proiectele ce decurg.
În noile State Membre caracteristicile deosebite ale sistemelor lor economice vor presupune
ca strategiile de dezvoltare să pună accentul pe asistenţa către sectoarele productive, pe participarea
firmelor particulare şi a celor implicate la nivel local şi pe protecţia mediului.
4.6.1.4. Priorităţi de acţiune şi măsuri
Priorităţile de acţiune vor reieşi clar din strategia de dezvoltare expusă. Ele vor fi hotărâte, în
conformitate cu prognozele financiare. Sub-divizările vor permite luarea în considerare
a elementelor financiare referitoare la diversele Fonduri Structurale. Se recomandă ca aceste
priorităţi
să confere o importanţă deosebită promovării inovaţiei, în principal prin tehnologiile informatice şi
de comunicaţii şi constituirea unei societăţi informatizate. Inovaţia va avea o importantă deosebită
în următoarele domenii:
• dezvoltare locală şi rurală
• cooperare inter-regională
• schimbări şi competitivitate în industrie
• sisteme de învăţământ şi pregătire profesională şi servicii de asistenţă pentru forţa de muncă.
Priorităţile de acţiune fiind prezentate în Documentul-cadru de asistenţă comunitară, detaliile
măsurilor efective şi ale proiectelor care vor fi implementate vor fi conţinute în documente separate,
numite "programe operaţionale (PO-uri).
Măsurile pot diferi ca dimensiune şi grad de complexitate, dar toate trebuie să urmărească un

82
obiectiv specific, cuantificat, acolo unde acesta se pretează la cuantificare, să constituie obiectul

83
 unei singure tranşe de asistenţă financiară comunitară pe baza costului total stabilit şi să fie
responsabilitatea unui organism (sau persoane) clar identificate.
Priorităţile de acţiune expuse într-un DCSC şi măsurile specifice prin care sunt
implementate trebuie să se conformeze Tratatului, legislaţiei comunitare şi diverselor politici
ale Uniunii Europene. Conformarea va fi verificată la examinarea cererilor de finanţare
şi la implementarea operaţiunilor. Această obligaţie este de o deosebită importanţă în
următoarele domenii:
• regulile concurentei ce se aplică la subvenţiile de stat: finanţarea parţială de către comunitate
a schemelor naţionale de ajutorare a firmelor este supusă aprobării prealabile a acestor
ajutoare de către comisie.
• atribuirea contractelor: directiva de "procurement public" stabileşte situaţiile în care
contractele deja atribuite trebuie menţionate în cererile de finanţare sau anunţate către
comisie la solicitarea acesteia.
• protecţia mediului: principiile expuse în "programul comunitar de politici şi acţiuni
privitoare la mediu şi dezvoltarea durabilă" şi legislaţia uniunii asupra mediului trebuie luate
în considerare. DCSC trebuie să cuprindă şi o analiză a situaţiei regiunii în această privinţă
şi o evaluare a impactului asupra mediului a operaţiunilor planificate.
• şanse egale pentru bărbaţi şi femei: operaţiunile finanţate parţial nu numai că trebuie să se
conformeze cu legislaţia comunitară în acest domeniu, dar trebuie, unde este cazul, să ajute
şi la promovarea şanselor egale în domenii cum sunt accesul la locuri de muncă şi instruire,
condiţii de lucru etc.
În cadrul unei anumite perioade stabilite, nici o măsură nu poate primi asistentă decât de la
unul singur dintre Fondurile Structurale, în cazul FSE (Fondul Social European), nici o măsură nu
poate avea legătură decât cu unul dintre obiectivele expuse în Regulamentul ce guvernează
acel Fond. Dacă programul este finanţat parţial de mai multe Fonduri (un "program multi-
fond"), diversele măsuri trebuie integrate.

4.6.1.5. Obiective cuantificate şi evaluarea prealabilă a impactului socio-economic

Obiectivul fiecărei priorităţi expuse în cadrul DCSC trebuie cuantificat ori de câte ori
este posibil. Aceeaşi regulă se aplică programelor, precum şi măsurilor concrete definite în celelalte
faze
ale elaborării programelor. Această cuantificare este făcută prin utilizarea unor indicatori adecvaţi
(vezi în continuare) şi va permite monitorizarea şi evaluarea eficientă a DCSC în totalitate.
Evaluarea prealabilă este condiţia iniţială pentru acordarea asistenţei comunitare.
Se intenţionează să se arate, utilizându-se obiectivele cuantificate, că DCSC nu este pur şi
simplu o listă de intenţii, ci un veritabil instrument de dezvoltare. Se intenţionează şi să se
demonstreze relevanta cheltuielilor planificate şi defalcarea lor.
În mod concret, ea cuprinde:
* impactul presupus în domeniul economic şi social şi îndeosebi în ceea ce priveşte locurile de muncă;
pe termen mediu, operaţiunile trebuie să genereze îmbunătăţiri în aceste domenii, proporţionale cu
resursele financiare puse la dispoziţie (raportul cost / beneficiu);
* existenţa unor structuri adecvate pentru implementarea şi asigurarea unei gestionări administrative şi
financiare a operaţiunilor;
* conformarea operaţiunilor cu politicile comunitare (vezi mai sus) şi legătura lor cu politicile
naţionale şi combinarea granturilor cu împrumuturile.
84
 Pentru exprimarea analizelor şi prognozelor în cifre şi pentru monitorizarea şi
evaluarea ulterioară a operaţiunilor, există un sistem armonizat de indicatori care este utilizat în
prezent pentru asistenţa comunitară. Acesta cuprinde:
* indicatorii fizici, care măsoară date privind infrastructurile, locurile disponibile în instituţiile
de pregătire profesională sau de cazare a turiştilor, numărul de linii telefonice la 100
locuitori, capacitatea staţiilor de epurare sau a celor de prelucrare a deşeurilor solide etc.;
* indicatorii de impact, care măsoară impactul presupus al ansamblului programului de asistentă asupra
datelor cum sunt cele enumerate mai sus sau asupra numărului de locuri de muncă,
numărului participanţilor la procesele de instruire etc.:
* indicatorii de performantă ("rezultate"), care măsoară rezultatele obţinute în ce priveşte obiectivele şi
îmbunătăţirea performanţelor ca rezultat al asistentei, "Indicatorii intermediari" sunt utilizaţi pentru
măsurarea mai precisă a rezultatelor ce provin direct dintr-o operaţiune;
* indicatorii financiari, care măsoară volumul de investiţii asigurat, cota-parte a fiecărei priorităţi în
costul total, proporţia cheltuielilor publice totale sau a costului total acoperit de
asistenta comunitară, investiţia brută ca procentaj din PIB etc.

4.6.1.6. Evaluarea efortului financiar global şi devizul estimativ al acestuia

Chiar înainte de adoptarea programelor operaţionale şi a defalcaţii finale a alocărilor pe aceste
programe, DCSC trebuie să furnizeze o valoare estimativă a efortului global de dezvoltare ce va fi
necesar pe perioada pentru care s-a elaborat programul şi a repartizării acestui efort pe
priorităţi strategice şi pe diverşii parteneri. Această valoare estimativă va cuprinde informaţii
financiare asupra cheltuielilor eligibile în cadrul Fondurilor Structurale din regiune, acoperite
de DCSC. Valorile totale vor fi defalcate după tipul de cheltuieli şi după originea resurselor
financiare.
Cheltuielile legate de dezvoltare sunt subdivizate în trei mari domenii:
* Infrastructura de bază: cheltuielile de capital în fiecare dintre sectoarele cuprinse. Cheltuielile pentru
întreţinerea infrastructurii nu sunt eligibile în cadrai Fondurilor Structurale. Dacă Statul
Membra doreşte să prezinte finanţarea destinată întreţinerii, el poate adăuga aceste cheltuieli la
cheltuielile
de capital, cu condiţia să facă distincţie între cele două tipuri.
* Resursele umane: cheltuielile de capital şi unele cheltuieli curente în învăţământ, instruire şi
cercetare-dezvoltare. Cheltuielile curente cuprind în primul rând instruirea profesorilor şi
instructorilor, granturi pentru lucrările post-universitare sau de cercetare, furnizarea către
firme a unor servicii pentru cercetarea aplicată şi transferai de tehnologie, specializarea celor care
lucrează
în cercetare şi tehnicienilor şi măsuri de sprijin privitoare la grupurile expuse riscului de excludere
socială sau schimbărilor din industrie.
* Sectoarele productive: cheltuieli pentru promovarea acestor sectoare, inclusiv a infrastructurii
economice locale. Ajutorarea firmelor poate cuprinde toate formele existente de sprijin,
inclusiv ajutor în recrutare şi avantaje privitoare la taxe, deşi acestea trebuie distinse de alte
categorii de ajutoare.
Rezumând, cheltuielile structurale efectuate de Statele Membre pot fi finanţate parţial
de către Comunitate în cazul când ele sunt eligibile în cadrai Fondurilor Structurale în
virtutea destinaţiei lor şi vor fi efectuate în regiunea eligibilă respectivă, fie de către administraţiile
publice implicate (naţionale, regionale sau locale), fie de către organismele serviciilor publice
85
sau, la solicitarea absolut justificată a Statului Membru, de către firmele particulare cărora
li s~au
încredinţat sarcini de interes public.

86
 În cazul sectorului particular în general singurele cheltuieli luate în considerare vor fi
efectuate pentru tipurile de investiţii eligibile în cadrul Fondurilor Structurale. Aceste
prognoze financiare sunt numai estimative ceea ce înseamnă că ele nu obligă Statul Membru a le
efectua. Ele
pot fi confirmate sau înlocuite treptat (anual) prin valori estimative mai precise pe măsura
implementării DCSC.
Textul final al unui DCSC va fi rezultatul unor negocieri între Statul Membru şi
Comisia Europeană. Aceste negocieri vor cuprinde calitatea analizei, oportunitatea strategiei de
dezvoltare, prognoze cuantificate ale rezultatelor economice şi sociale (raportul cost /
eficientă), alocarea prudentă a resurselor financiare (pe priorităţile de acţiune şi pe diversele
surse de finanţare), combinaţia de granturi şi împrumuturi, natura "integrată" a operaţiunilor
(dacă există sinergie între ele), conformarea cu alte politici comunitare, capacitatea de a crea locuri
de muncă, capacitatea de a stimula inovarea şi competitivitatea, calitatea parteneriatului (existenta
unor structuri regionale sau locale cu transfer de responsabilităţi, implicarea sectorului
privat, diviziunea eficientă a responsabilităţilor etc.) şi existenta unor condiţii adecvate
pentru monitorizarea şi evaluarea programelor.
4.6.2. Alte documente de programare
4.6..2.1. Programul Operaţional(PO)
PO este documentul aprobat de Comisie pentru implementarea unui DCSC.
Conţinut. PO cuprinde: priorităţile, schiţa măsurilor şi planul financiar şi trebuie să furnizeze
următoarele informaţii pentru fiecare măsură:
• titlul şi descrierea măsurii
• cuprinderea (sectorială şi geografică)
• planul de finanţare
• obiectivele cuantificate (acolo unde măsura se pretează la cuantificare) şi indicatorii ce vor
fi utilizaţi
• organismul (sau persoana) ce va fi responsabilă pentru implementare
• utilizatorii finali (beneficiarii propriu-zişi) şi
• durata
•
4.6.2.2. DocumentuI Unic de Programare (DUP)
DUP est un document aprobat de Comisie care conţine aceleaşi informaţii care se găsesc în
DCSC şi în PO.

4.6.2.3. Programul Complementar (PC)

PC reprezintă documentul de implementare a strategiei şi a priorităţilor programului,
conţinând elemente detaliate ale programului la nivelul măsurilor, elaborat de Statul
Membru. Conţinutul PC cuprinde: măsurile, beneficiarii finali, planul financiar, măsurile
publicitare şi schimbul de date.

87
 4.7. SPRIJINUL STRUCTURAL PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE
Odată cu reforma Fondurilor Structurale s-a decis şi instituirea unor instrumente financiare
specifice pentru ţările în curs de aderare, cu obiective şi alocaţii financiare stabilite pentru perioada
2000 - 2006. Aceste instrumente financiare urmăresc să ofere un ajutor nerarnbursabil ţărilor
candidate, care să funcţioneze pe principii similare principalelor fonduri structurale şi Fondului de
coeziune. Cele 3 instrumente sunt: Phare, ISPA şi SAPARD.
"Parteneriate pentru Aderare": pentru a veni în sprijinul integrării viitoarelor State Membre,
este propus spre semnare un "parteneriat pentru aderare" între Comisia Europeană şi fiecare
tară solicitantă pe baza unui "program naţional care să fie în conformitate cu acquis-ul Comunitar".
Priorităţile şi eşalonarea acestui program vor fi stabilite prin înţelegeri de comun acord. Unul
din scopurile acestor parteneriate va fi acela de a asigura coordonarea îndeaproape a celor
trei instrumente ce oferă ajutor în vederea pre-aderării. Aceasta va însemna că investiţiile
făcute de ISPA în reţele de transport şi în domeniul mediului înconjurător, precum şi
ajutorul SAPARD pentru dezvoltarea agriculturii şi a mediului rural nu pot fi finanţate de Phare în
acelaşi timp. Reguli specifice vor fi stabilite pentru diferitele fonduri. "Parteneriatul pentru
aderare" bazat pe politica regională a Uniunii ar trebui să încurajeze ţările solicitante să ţină
seama de asistenţa Comunităţii în cadrul stabilirii propriilor lor bugete.

4.7.1. Programul Phare modificat

Până la sfârşitul perioadei 2000 - 2006, programul Phare va rămâne principalul instrument al
Comunităţii pentru cooperarea cu ţările din Europa Centrală şi de Est. în fiecare ţară până
la aderare, Phare va avea efectiv acelaşi domeniu ca şi Obiectivul l din cadrul Fondurilor
Structurale, care urmează să fie aplicat mai târziu, în perioada 2000 - 2006, finanţarea pentru Phare
va creşte de
la o medie de l mld. EURO/an la 1.5 mld. EURO pe an.
Obiectivele principale ale noului program PHARE sunt:
• consolidarea instituţiilor
• participarea la programele Comunităţii
• dezvoltarea regională şi socială
• restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor
În scopul implementării cu eficienţă sporită a proiectelor care vor fi finanţate din noul program
PHARE începând din 1998 a fost instituit şi un instrument intermediar sub denumirea de "Program
Pregătitor Special Pentru Fondurile Structurale" (SPPSF).
Obiectivele acestui program sunt:
• sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru a-şi crea capacităţi de utilizare a
fondurilor din cadrul Facilităţii Structurale şi a Fondurilor Structurale după intrarea în UE
• acordarea de ajutor în elaborarea politicilor structurale ale ţărilor candidate.
• promovarea înţelegerii politicii structurale a UE prin cooperare administrativă

4.7.2. Noul Instrument Structural de Pre-Aderare (ISPA)

Între anul 2000 şi data aderării, scopul ISPA va fi acelaşi cu cel al Fondului de Coeziune, care
în prezent oferă asistenţă celor patru ţări cele mai sărace din cadrul Uniunii şi va funcţiona într-un
fel asemănător. Va avea un buget de 7 mld. EURO dintr-un total de 45 mld. EURO pentru viitoarele
State Membre, în fiecare an va implica l mld. ECU.

88
Asistenţa din acest Fond va fi orientată în primul rând spre sprijinirea acestor ţări care vor

89
atinge niveluri mari de cheltuieli, care vor fi solicitate pentru a ridica infrastructura transporturilor şi
de mediu la standardele Comunităţii.
Dezvoltarea infrastructurii de transport şi de mediu reprezintă principalele domenii de
intervenţie ale programului. Principalul obiectiv al programului este pregătirea ţărilor candidate în
domeniul politicilor de mediu şi transport prin:
• familiarizarea cu politicile şi procedurile UE
• ajungerea din urmă a standardelor UE în domeniul mediului
• *extinderea şi racordarea la reţelele de transport trans-european
Măsurile referitoare la mediu cuprind:
• cerinţe ale legislaţiei UE şi obiective ale parteneriatelor de aderare
• aprovizionarea cu apă potabilă
• tratamentul apelor reziduale
• managementul deşeurilor solide şi al poluării aerului
Măsurile privitoare la infrastructură pentru transporturi promovează:
• o mobilitate durabilă
• dezvoltarea principalelor legături cu UE şi între ţările candidate
• interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale
Asistenţa tehnică constituie o componentă complementară a programului şi cuprinde:
• studii pregătitoare referitoare la măsurile eligibile
• măsuri de sprijin tehnic, inclusiv acţiuni de informare şi publicitate
Procedurile privitoare ia selectarea proiectelor şi la alocaţiile financiare prevăd o
valoare minimă de 5 milioane EURO /proiect; Selectarea şi aprobarea se vor baza pe programele
naţionale pentru transporturi şi mediu incluse în programul naţional de adoptare a aquis-ului
comunitar,
Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu: populaţia, PIB pe cap de locuitor (la paritatea
puterii de cumpărare) şi suprafaţă.
RateJe de asistenţă prevăd posibilitatea de a acoperi până la 75% din cheltuielile publice sau
echivalentul acestora (în mod excepţional până la 85%). Rata de asistenţă redusă tine seama de:
• disponibilitatea unei co-finantări
• generarea de venituri
• principiul "poluatorul plăteşte"
România va primi cea, 20 - 26,0% dintr-un total de 1040 milioane EURO pe an.
Comitetul de management pentru ISPA este format din reprezentanţi ai Statelor Membre, şi
este condus de un reprezentant al Comisiei Europene. Din comitet mai face parte un reprezentant al
BEI fără drept de vot. Pentru proiecte cheie se instituie comitete ad h'oc.

4.7.3. Noul Program Special de Acţiune privind Ajutorul Acordat în vederea Pre-aderării
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD)
Începând cu anul 2000, acest fond va oferi 500 mii. EURO pe an pentru agricultură
(modernizarea asociaţiilor din agricultură şi a industriei agro-alimentare) şi pentru dezvoltare rurală.
Acest nou Fond va pregăti aplicarea diverselor elemente ale Fondului European de Coordonare şi
Garantare în Agricultură.
SAPARD urmăreşte modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală. Sunt stabilite
următoarele măsuri eligibile:

90
• investiţiile în asociaţiile agricole

91
 • * îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi ale pescuitului
• îmbunătăţirea structurilor controalelor de calitate, veterinare şi fîtosanitare în interesul
asigurării calităţii alimentelor şi al protecţiei consumatorilor
• măsuri de producţie agricolă destinate să protejeze mediul şi să conserve zonele rurale
• dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice
• înfiinţarea unor servicii de sprijin şi management pentru agricultori
• înfiinţarea unor grupe de producători
• renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea patrimoniului rural
• ameliorarea solului şi re-parcelarea
• înfiinţarea şi actualizarea registrelor agricole
• ameliorarea învăţământului profesional
• dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale
• managementul resurselor de apă
• industria forestieră, inclusiv reîmpădurirea, investiţii în asociaţiile silvice ale proprietarilor
particulari de păduri, procesarea şi comercializarea produselor forestiere
• asistenţă tehnică pentru măsuri, inclusiv studii pentru pregătirea şi monitorizarea de
programe, campanii de informare şi publicitate
Programarea presupune un set de măsuri de dezvoltare rurală incluse într-un plan pregătit de
autorităţile competente ale tării candidate, pe o perioadă de şapte ani începând cu l ianuarie 2000,
cuprinzând:
• o descriere cuantificată a situaţiei curente prezentând disparităţile, neajunsurile şi potenţialul
de dezvoltare, principalele rezultate ale operaţiunilor anterioare în acelaşi domeniu, resursele
financiare desfăşurate şi orice alte rezultate disponibile ale evaluărilor
• o descriere a strategiei propuse, obiectivele ei cuantificate, priorităţile alese, aria de
cuprindere geografică
• o evaluare preliminară (ex-ante) a impactului economic, social şi ambiental scontat, inclusiv
efectele asupra ocupării forţei de muncă
• un tabel financiar general însumând resursele financiare naţionale, comunitare şi, atunci
când este cazul - particulare, alocate pentru fiecare din priorităţile alese
• pentru fiecare an acoperit prin perioada de programare, un profil financiar orientativ pentru
fiecare sursă de finanţare a "programării"
• dacă este cazul, informaţii despre studii, operaţiuni de instruire sau asistentă tehnică
necesare pentru pregătirea, implementarea sau adaptarea măsurilor în cauză
• autorităţile şi instituţiile competente desemnate să ducă la îndeplinire programul
• o definiţie a "beneficiarilor financiari", adică a întreprinderilor publice sau particulare care
răspund de administrarea operaţiunilor. Atunci când ajutorul public este acordat de
alte autorităţi numite în mod reglementar în tara candidată, beneficiarii finali sunt instituţiile
care acordă sprijinul
• o descriere a măsurilor prevăzute pentru implementarea planurilor şi în particular a
schemelor de sprijin, inclusiv informaţiile necesare pentru aplicarea regulilor concurentei
• prevederi care asigură implementarea corectă a programului, inclusiv monitorizarea şi
evaluarea, precum şi fixarea unor indicatori cuantificaţi de evaluare şi aranjamentele
referitoare la controale şi penalităţi
• rezultatul consultărilor şi al măsurilor pentru implicarea autorităţilor şi a organismelor

92
 competente, precum şi a partenerilor economici, sociali şi pe probleme de mediu relevanţi
Planurile de dezvoltare trebuie să acorde prioritate măsurilor:
- De îmbunătăţire a eficientei pieţei şi a standardelor de calitate şi sănătate
- De menţinere a locurilor de muncă şi de creare de noi oportunităţi de locuri de muncă în zonele
rurale
- De protecţie a mediului înconjurător.
Alocaţii financiare urmăresc o serie de criterii precum: populaţia agricolă, zona agricolă,
produsul intern brut (PIB) la paritatea putere de cumpărare, situaţia specifică din teritoriu.
Rata contribuţiei Comunităţii este diferenţiată astfel:
• în mod normal, până la 75% din cheltuiala publică totală eligibilă
• în anumite cazuri specifice, 100% din totalul eligibil
• pentru investiţiile generatoare de venituri, ajutorul public poate să acopere până la 50% din
costul eligibil total, cu o contribuţie din partea Comisiei de maximum 75%
• în toate cazurile se aplică regula ajutorului de stat.

93
 5. Dezvoltarea Economică Locală

Dacă în primul capitol ne-am referit asupra paradigmei regionalizării şi a perspectivei europene
asupra acestui fenomen, care tinde să devină noua provocare pentru naţiunile bătrânului continent
în acest început de secol XXI, ne vom opri în cele ce urmează şi asupra problemei
dezvoltării locale sau regionale, ca abordare tehnico-economică, intim legată de regionalizare.
Dacă prima parte a lucrării s-ar putea numi una „ideologică", de data aceasta vom aborda chestiuni
mai tehnice.

5.1. Definirea conceptelor

Criza economică mondială, fenomenul delocalizării întreprinderilor prin evoluţia

structurilor interne a marilor grupuri, mondializarea şi globalizarea, precum si emergenţa
canalelor de informaţii au reuşit să deturneze interesul factorilor responsabili din lumea politică
şi economică către dezvoltarea locală. In condiţiile dezrădăcinărilor din lumea contemporană,
aplecarea către problemele locale pare mai degrabă un deziderat, decât o tendinţă manifestă.
Pentru a defini un asemenea concept, ar trebui să vorbim mai întâi despre filosofia dezvoltării.
Dezvoltarea locală este un concept care nu semnifică doar impulsionarea si diversificarea
activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia ia
reducerea şomajului şi îmbunătăţirea nivelului de trai, ci un întreg mediu de susţinere şi adaptare a
acţiunilor durabile care. converg cu domeniile de competenţă ale regiunii. Dezvoltarea economică
locală ţine mai mult de sfera intervenţiei publice, In cadrul acestei sfere, dezvoltarea economică
locală se află
la intersecţia mai multor domenii, între care: politicile economice locale; politicile urbane; politici
de amenajare a teritoriului; descentralizarea; politici industriale şi politici sociale..
Dezvoltarea economică locală(regională) este un concept greu de definit. Pentru ilustrarea
acestui fapt, ne putem referi fie şi numai la terminologia uzitată în definirea lui. Există o diversitate
de expresii cu accepţiuni mai mult sau mai puţin diferite în literatura de specialitate:
dezvoltare localăr dezvoltarea economică locală, dezvoltare economică comunitară, dezvoltare
comunitară durabilă, dezvoltare economică locală şi comunitară. Vom lua pentru acest referat,
prin convenţie, termenul generic de dezvoltarea
economică locală,
pe care-l vom folosi în continuarea expunerii. Vorbim de dezvoltare locală şi nu
regională, pentru că vorbim la generai, în afara noţiunii de regiune, care ar îngrădi din start
demersul de dezvoltare, în afara unei regiuni delimitate fizic.
Intre numeroasele definiţii ale dezvoltării economice locale, ne oprim asupra uneia consacrate,
care a părut a reda sintetic şi concis integralitatea conceptului vizat. Astfel, Goeffe în 1984,
defineşte dezvoltarea economică locală ca un proces de diversificare şi dezvoltare a activităţilor
economice şi sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la mobilizarea şi coordonarea resurselor
energetice existente. Dezvoltarea economică locală este expresia solidarităţii locale, creatoare de
noi relaţii sociale şi manifestă voinţa unei comunităţi a unei regiuni de a valorifica resursele locale.

Delimitări conceptuale

* Trebuie făcută o distincţie între dezvoltarea economică locală şi politici/e de dezvoltare

94
economică locală. Distincţia ar fi de natură logică, şi anume că fenomenul dezvoltare economică
locală poate apărea şi în absenţa politicilor de dezvoltarea economică locală, prin aşa numita

95
dezvoltarea economică locală spontană. Frontiera dintre dezvoltarea economică locală spontană şi
dezvoltarea economică locală organizată este foarte greu de
stabilit.
* Altă distincţie de ordin conceptual trebuie făcută între dezvoltarea economică locală
şi amenajarea teritoriului. Legătura cu amenajarea teritoriului rezidă în faptul că ambele vor
să influenţeze localizarea întreprinderilor şi implicit numărul de locuri de muncă. Totuşi,
există şi diferenţe substanţiale: amenajarea teritoriului urmăreşte echilibrul spaţial, pe când
politicile de dezvoltare economică locală nu au drept obiectiv urmărirea echilibrului
întreprinderilor la scară naţională, ci numai la nivel local.
* Între dezvoltarea economică locală şi descentralizare există raporturi de
influenţare reciprocă. Insă descentralizarea nu presupune doar o reformă, ci este o politică,
ea având drept consecinţă adaptarea mai bună a serviciilor publice prin recunoaşterea diversităţii
situaţiilor.
* Putem vorbi şi de legături între dezvoltarea economică locală şi politicile sociale şi politicile
industriale etc.

Concluzia acestui prim demers de analiză conceptuală este aceea că dezvoltarea

economică locală nu poate fi obiectul unei politici izolate, chiar dacă se bazează pe un domeniu
şi un tip de acţiuni privilegiate. Asta înseamnă că intervenţia locală în favoarea dezvoltării
vizează domenii foarte diferite. De aici rezultă ceea ce putem defini drept caracteristicile
dezvoltării econom/ce locale
- poate fi în acelaşi timp economică, socială şi culturală;
- are în vedere teritorii care pot sau nu să corespundă împărţirii teritoriale;
- nu constituie apanajul micilor colectivităţi;
- la realizarea ei participă toţi agenţii vieţii economice şi sociale rămânând a dezbate mai încolo
şi problema modalităţilor de asociere ale acestora.

Revenind asupra definirii dezvoltării economice locale, vom prezenta si alte concepţii
consacrate în literatura de specialitate occidentală.
Astfel, autorii francezi Jacquier şi Mendes consideră dezvoltarea economică locală un proces
global, o strategie integrală, al cărei obiectiv este de a promova o altă manieră de a
concepe oraşele sau comunităţile, punând accent asupra noţiunii de solidaritate şi de
apartenenţă la aceeaşi colectivitate si, totodată, luptând contra mecanismelor de excludere,
care sunt adesea amplificate,
Abordând o nouă concepţie de dezvoltare, ca urmare a unor fenomene precum concentrarea,
dezinvestirea, epuizarea resurselor, terţializarea, declinul industrial, obsolescenţa metodelor
de producţie, revista franceză „Pour” numeşte dezvoltarea economică locală drept o
strategie de supravieţuire a regiunilor sinistrate. Această abordare leagă conceptul dezvoltării
locale, de cel al dezvoltării durabile, ca nouă paradigmă a lumii contemporane. Este vorba de
abordarea dezvoltării coroborate cu problemele globale ale omenirii iar soluţia este corelarea
creşterii cu conservarea resurselor şi eliminarea decalajelor.
Dincolo de această atitudine de urgenţă, dezvoltarea economică locală presupune
schimbări sociale majore (parteneriate între diferiţi participanţi la viaţa unei comunităţi,
cercetarea unor soluţii alternative de înlocuire a aparatelor macroeconomice, utilizarea
criteriilor culturale si sociale alături de realitatea pur economică, etc.).
Există două viziuni privind dezvoltarea locală. Una ar fi cea sus amintită, care ar putea fi

96
 încadrată la o concepţie de tip progresist, care presupune schimbarea socială. Ei i se opune
o viziune de tip liberal ce reînvie un proces în virtutea căruia, guvernele sau organismele
comunitare, stimulează activitatea economică şi crearea de noi locuri de muncă, fără a avea
o preocupare socială particulară. Iniţiativele locale sau comunitare de tip liberal vizează în
primul rând, crearea unui mediu economic axat pe proiecte economice private, ce au în vedere
creşterea numărului de locuri de muncă, a veniturilor şi ameliorarea condiţiilor de locuit, în
timp ce iniţiativele de tip progresist prezintă un obiectiv mai vast, ce vizează constituirea unui
mediu socio-economic ce ţine cont de obiectivele sociale. Acestea se înscriu în optica de a
genera noi forme de solidaritate si o democraţie economică, care să permită o participare şi, mai
ales, un mai mare control al comunităţii indivizilor asupra amenajării şi dezvoltării teritoriului lor.
Aceste iniţiative de tip progresist propun
un model de dezvoltare bazat pe solidaritatea socială şi controlul real al resurselor locale şi
valorificarea acestora; propunând un nou contract social{ cu alte cuvinte propun un nou mod de a
face dezvoltare. In schimb, iniţiativele locale liberale au drept scop principal,
generarea antreprenoriatului Socal şi crearea de locuri de muncă.
Profesorii Swack şi Mason (1987) definesc dezvoltarea economică locală, drept o
strategie eficace, ce permite găsirea de soluţii la problemele guvernelor defavorizate şi ale
colectivităţilor mai puţin dezvoltate. Nu este vorba aici de a ie face acestora situaţia mai
acceptabilă, ci de transformarea şi stabilirea unor instituţii permanente din sânul colectivităţii în
instituţii bazate pe
noi parteneriate.
Se cuvine să mai facem o demarcaţie noţională, şi anume, diferenţa care există între conceptul
”
american de „community development care desemnează toate activităţile realizate de agenţii
economici si sociali ai unei colectivităţi pentru satisfacerea nevoilor acestora si expresia europeană,
„local development”, care include iniţiativele agenţilor economici, sociali şi culturali, menite
a produce o schimbare socială şi un parteneriat. Distincţia poate fi sesizată chiar din modul
de denumire al dezvoltării: americanii preferă noţiunea de comunitate, care desemnează mai curând
un grup specific, spre deosebire de europeni, care raportează dezvoltarea la un teritoriu (local) care
are conotaţii spaţiale. Baza intervenţiei pentru dezvoltare în America este una socială,
constituită de grupuri sau minorităţi (de exemplu tinerii, femeile, persoanele în vârstă,
etc.), noţiunea de comunitate, ţinând cont de eterogenitatea tipurilor de populaţie dintr-un
teritoriu. În Europa, intervenţia ar viza o bază geografică sau istorică, adică o asociere
directă între un teritoriu şi o comunitate de interese sau o populaţie care partajează acelaşi
spaţiu, o istorie comună, sentimentul
de apartenenţă la acea zonă, interese comune (de exemplu Tirolul, Bucovina). Drept urmare, în
Europa conceptul a evoluat spre cel de regiune şi dezvoltare regională.
Oricum am defini-o şi denumi-o, dezvoltarea economică locală întruneşte o serie de trăsături:
- presupune o strategie globală care integrează obiective sociale şi economice;
- valorifică resursele locale ;
- recurge la noi forme de solidaritate sunt create noi organizaţii şi instituţii;
- presupune specializarea fiecărui decupaj teritorial în activităţile pentru care este el mai bine
dotat;
- o ultimă caracteristică constă în delegarea reprezentanţilor comunităţii la instituţii exterioare
ce exercită o influenţă asupra gestiunii resurselor.

Neavând pretenţia unei clarificări semantice asupra noţiunii de dezvoltare economică

97
locală, purcedem şi la alte aspecte, tot de natură conceptuală. De exemplu, un prim demers
ar putea analiza ce dimensiuni anume vizează un proces de dezvoltare economică
locală, Astfel,

98
dezvoltarea economică locală presupune în viziunea profesorilor Newman, Lyon si Philip (1936):
- dezvoltarea resurselor umane, fizice şi financiare ale unei colectivităţi;
- integrarea dezvoltării economice şi sociale la nivelul colectivităţii;
- ameliorarea mediului şi a calităţii serviciilor, precum si a capacităţii colectivităţii de a-
şi regla propriile probleme socio-economice;
- favorizarea unei dezvoltări durabile si acceptabile din punct de vedere social;
- posibilitatea colectivităţii de a beneficia de investiţiile sociale;
- creşterea numărului de firme şi implicit, a bazei de impozitare.

Toate concepţiile de mai sus se referă la un model clasic al dezvoltării, model bazat pe
atingerea unui optim economic şi social într-un decupaj teritorial. Dar în lumea
contemporană, acest mode! clasic pare insuficient. Unii autori văd geneza noilor paradigme ale
dezvoltării, fie în conjuncturi specifice cum ar fi revoluţia culturală din China, fie în momente
de cotitură, precum rapoartele Clubului de la Roma. Astfel, au apărut sintagme noi cum ar fi
dezvoltare agropolitanăr ecodezvoltare, gândire ecologică şi, mai nou, dezvoltarea durabilă.
Sintetizând, vom aborda în acest capitol, dezvoltarea economică locală pe componentele sale:
un cadru instituţional, ca determinant politic al dezvoltării şi politicile de dezvoltare
economică locală, ca instrumente la dispoziţia cadrului instituţional. Din colaborarea
instituţiilor şi combinarea politicilor de dezvoltare, rezultă mode/e şi strateg/i de dezvoltarea
economică locală.
Să le analizăm pe rând:

5.2. Cadrul instituţional şi sistemul politic

Orice sistem se administrează prin instituţii. Instituţiile în sens larg, sociologic, sunt unitatea
imediat superioară individului. In sensul restrâns, pe care-l abordăm aici instituţia este
acea grupare de indivizi constituită în jurul unui scop. In speţă, instituţiile dezvoltării au ca
scop, dezvoltarea. Conceptul de instituţie a dezvoltării locale, include deopotrivă entităţile de
nivel local
sau naţional, unitatea de gestiune de proiect, de întreprinderi publice şi
parapublice, agenţii executive la nivel central. O instituţie poate aparţine sectorului productiv,
public sau privat, dar poate releva şi funcţii administrative ale guvernului. Fiind piese determinante
pentru sistemul social, este logic că dezvoltarea sistemului este strâns legată de dezvoltarea
instituţională. |
Dezvoltarea instituţională este, în mod esenţial, mijlocul prin care instituţiile devin apte
să mobilizeze, de o manieră eficace, resursele umane îşi financiare disponibile. Literatura
de specialitate lucrează cu noţiuni foarte diferite referitoare la acest concept (întărirea
instituţiilor, gestiunea sectorului public, administraţie dezvoltare etc.).
Chestiunea esenţială este de a şti cum să mobilizezi eficient resursele unei ţări sau unei regiuni,
aşa încât, toţi factorii să concureze la procesul dezvoltării. Istoria instituţiilor de dezvoltare poate
începe cu fundaţiile Rockefeller şi Ford, în anii '50-'60, care desfăşurau programe de susţinere a
instituţiilor din domeniul administraţiei si al gestiunii, iar în anii 60-70 exista o Agenţie Americană
de Dezvoltare Internaţională care a sprijinit întărirea instituţională. Mobilizarea resurselor se poate
face atât din interior prin gestionarii instituţiei sau stimulată din exterior de către guvern sau agenţii
de dezvoltare.
Dezvoltarea instituţională presupune, în primul rând, sistemele de gestiune, schimbările
99
instituţionale, planificarea, programarea, gestiunea financiară, politica de resurse umane, bugetarea,

100
 contabilitatea, auditul, etc. Problema de bază, în ce priveşte dezvoltarea instituţională, este una de
eficacitate.
Eficacitatea instituţională priveşte localizarea activităţilor şi tehnologiilor unei
instituţii. Evaluarea eficacităţii în comparaţiile dintre ţări ridică numeroase probleme de
metodologie. Mai întâi, trebuie făcută o delimitare între eficacitate şi eficienţă. Conceptul de
eficacitate este mai larg
si înglobează capacitatea de a pune în practică obiective operaţionale adecvate, In această
perspectivă, criteriul de eficacitate se referă la capacitatea unei organizaţii de a se conforma
propriilor exigenţe. Dar eficacitatea se poate măsura şi în raport cu exigenţele externe. Conceptul de
eficienţă se referă numai la maniera în care sunt utilizate resursele pentru a realiza
obiectivele definite, fără a se preocupa dacă obiectivele sau scopurile sunt adecvate. Astfel,
o instituţie este eficientă dacă, de regulă, pur tehnic, are o rată ridicată a ieşirilor în raport cu
intrările. Sau, mai precis, s-ar putea spune că o organizaţie puţin eficientă poate fi relativ eficace,
dacă ea îşi realizează obiectivele chiar şi cu un cost mai ridicat şi invers, una eficientă poate fi
ineficace, dacă obiectivele sunt inadecvate, Eficienţa depinde atât de factori exogeni cât şi de
factori interni, precum indivizii
sau grupurile care compun organizaţia, programare şi planificare, buna aplicare a programelor de
dezvoltare instituţională, tehnicile de management, politicile de preţ şi cost, etc.

5.2.1. Sistemul politic şi decizional

Sistemul politic este totalitatea instituţiilor publice cu rol în mersul vieţii sociale şi economice
a unei comunităţi dar şi a relaţiilor ce se stabilesc între acestea pe de-o parte şl între instituţii
şi indivizi pe de altă parte. Există interacţiuni, dar şi contradicţii între acţiunile instituţiilor politice
şi acţiunile instituţiilor economice şi sociale ale comunităţii. Din bun simţ, trebuie recunoscut că
nu
se poate da o coerenţă perfectă acestui sistem. Prin urmare, obiectivul dezvoltării economice locale
nu poate fi decât constituirea unui model capabil să identifice elemente sau variabilele
acestui sistem complex, asigurând o articulare funcţională a activităţilor şi fluxurilor
materiale şi informaţionale din sistem.
Am dovedit că sistemul politic este unul complex, dar putem vorbi chiar de mai multe nivele
de complexitate. Marius Profiroiu identifică următoarele nivele de complexitate:
- nivelul 1: Sistemul politic este identificabil, adică se poate diferenţia de mediu. Astfel,
în cadrul unei comunităţi locale există următoarele subsisteme:
subsistemul ambiental; subsistemul economic, subsistemul biosocial, subsistemul cultural
şi subsistemul politic. Din această perspectivă, sistemul sau subsistemul politic se defineşte
ca ansamblul instanţelor al căror rol constă în luarea deciziilor care privesc ansamblul
colectivităţii. Aceste instanţe sunt animate de actori, ce trebuie să recepteze cererile să
propună soluţii, să mobilizeze resurse. In general, sistemul politic local este un sistem de
acţiune a cărui miză este puterea si asigură o anumită mediere între comunitatea locală şi
istoria sa. Instituţiile politice dau naştere în timp unui proces de transformare a colectivităţilor
locale.
- nivelul 2 : Sistemul politic este activ, adică mobilizează resurse (intrări) şi produce
satisfactori (ieşiri).
- nivelul 3 : Sistemul politic se informează si este capabil de autoreglare. Pentru autoreglare
sistemul politic local produce în circuitele sale informaţii, sisteme de simboluri, etc. Autoreglarea
101
se realizează prin ajustări succesive.
- nivelul 4: Sistemul politic decide asupra propriului comportament, ceea ce înseamnă că
tratează informaţii şi elaborează decizii. Din acest punct de vedere sistemul politic se împarte în

102
subsistemul de decizii şi subsistemul de acţiuni.
- nivelul 5: Sistemul politic arhivează informaţii, are capacitate de memorare, stochează în
memorie şi prin aceasta dobândeşte experienţă care o foloseşte în funcţia de decizie.
- nivelul 6: sistemul politic coordonează deciziile de acţiune. Deciziile sistemului politic pot fi
mai mult sau mai puţin compatibile, ceea ce necesită o coordonare cronologică şi
recurgerea la procese de arbitraj.
- nivelul 7: Sistemul politic îşi imaginează şi concepe noi decizii posibile. Pentru aceasta are
nevoie de un sistem de imaginaţie. In anumite cazuri, imaginaţia devine o problemă
de supravieţuire, deoarece mediul se schimbă, nevoile evoluează, cererile cetăţenilor evoluează şi
ele
- nivelul 8: Sistemul politic se finalizează. Sistemul politic, ca toate sistemele dotate cu
autonomie este capabil să decidă. A se finaliza înseamnă a putea reveni asupra deciziilor sale.
Începând cu aceste opt nivele, se poate considera că sistemul politic local este dotat cu
un anumit mod de organizare, altfel spus, este un sistem de acţiuni ireversibile, recursive
pe care putem încerca să-l modelăm. Un sistem politic local are vocaţia de a creşte ordinea
în cadrul comunităţilor locale. Crescând ordinea, creşte şi complexitatea.
Un alt element important este modul cum funcţionează efectiv acest sistem politic local. Un
factor determinant al acestui sistem este decizia. Decizia este cea care pune în mişcare tot sistemul
şi care asigură efectiv funcţionarea lui. Decizia este doar capătul unui proces, este partea finală şi
manifestarea efectivă a acestuia. In plus, orice decizie se raportează la o problemă, ea este
răspunsul la un anume fel de manifestare în societate ce trebuie schimbat sau îmbunătăţit.
Deciziile coagulate pe una sau mai multe probleme alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi politica
publică. O politică publică se poate defini ca un ansamblu de acţiuni ale instituţiilor
guvernamentale (în sens larg), în faţa unei probleme specifice competenţelor sale. In acest sens,
politica defineşte un cadru general în care se integrează un ansamblu de activităţi care se pot
exprima în mai multe forme. Aşa,
de exemplu, se poate vorbi de politica de sănătate, de locuinţe, de securitate,etc.
Profesorul H. Simon împarte procesul de decizionare în faze. Modelul elaborat de Simon
cuprinde trei faze obligatorii:
- Faza de înţelegere a situaţiei sau de diagnostic, presupune identificarea în cadru! mediului a
factorilor, proceselor şi stimulilor esenţiali, care converg către identificarea problemei. Se face prin
raportarea situaţiei percepute la situaţia urmărită, proiectată sau dorită în realitate.
- Faza de modelare a sistemului de concepţie, constă în organizarea informaţiilor, în modelarea
acestora, în scopul elaborării diverselor soluţii posibile. Ca urmare, ea reprezintă procesul
sau procesele prin care sistemul concepe planurile de acţiune şi a strategiilor posibile prin
intermediul cărora se proiectează sau se rezolvă problema sau problemele formulate în
prima fază. Acest proces de concepere duce la două tipuri de sisteme de acţiune:
* Sistemul algoritmic, ce presupune constituirea unui raţionament care va duce la
determinarea unei soluţii optime.
* Sistemul euristic, care are în vedere constituirea unui raţionament prin care se presupune
că se va ajunge la o soluţie satisfăcătoare, dar asupra căreia nu există nici o certitudine.
În plus, aceste soluţii pot fi căutate prin raţionamente iterative, prin fracţionarea obiectivelor, adică
prin fixarea unor obiective intermediare. Simon afirmă că, în sistemul politico-administrativ,
actorii preferă să utilizeze raţionamente euristice, decât pe cele algoritmice, deoarece acestea din
urmă, presupun un cost excesiv de mare, ca urmare a necesităţii de a acumula un volum
foarte mare de informaţii.
103
- Faza de alegere sau sistemul de selecţie a soluţiilor, în aceasta fază trebuie să se aleagă una

104
 din soluţiile elaborate în cea de-a doua fază. Dacă nici una dintre acestea două nu este convenabilă,
se revine la prima fază. Sistemul de alegere se vrea în fapt o deliberare care se poate derula după
mai multe scenarii posibile, între care compararea eficacităţii secvenţelor de acţiune concepute în
faza a doua sau o ajustare informaţională atunci când se revine sa faza a doua pentru modificarea
deciziei iniţiale sau chiar prin revenirea sistemului şi revenirea la faza întâi.
În baza acestui sistem în trei faze, Marius Profiroiu construieşte un alt model în cinci faze
de aceasta dată:
- Faza de ascultare, de înregistrare a stimulilor, cererilor, nevoilor şi problemelor. În această
fază decidenţii politici încearcă să identifice problemele care au apărut sau care vor apărea în cadrul
sistemului politic local, probleme ce pot avea diferite naturi: economică, socială, culturală,
ecologică. Este vorba de o reperare a cererilor şi problemelor din comunitate. Termenul de
cerere
are o accepţiune foarte largă. De aceea, trebuie specificat că cererile pot fi formalizate,
adică formulate în manieră explicită sau cereri manifeste şi,
respectiv, cereri latente. Problemele specifice sunt fie semnalate de către comunitate,
devenind cereri fie sunt constatate de aleşi, fie sunt identificate prin intermediul serviciilor
administrative şi executive. Sursa cererilor este veşnica diferenţa între starea reală şi cea dorită.
Orice sistem politic trebuie să dispună şi de un sistem de ascultare. O posibilă soluţie ar fi
existenţa unui număr cât mai mare de relee în teritoriu la
nivele cât mai joase. Dar avantajele acestui sistem sunt diminuate de riscul de
prefiltrare sau de distorsiune (mâna a doua). Volumul cererilor ascultate şi gradul lor de bruiere
depind de o multitudine de factori:
* Presiunile diverselor grupuri de actori asupra deciziilor politice (grupuri de presiune sau de
interese, lobby minoritar, etc.) la care se adaugă şi analele de care dispun acestea.
* Diferenţele existente între capacităţile de analiză şi de influenţă ale diverselor relee.
Există acei purtători de opinie sau lideri de opinie de care depinde, cel mai adesea în mare
măsură, receptarea cererilor de la nivelele de sub ei;
* Sensibilităţile de percepţie diferite a diverşilor actori politici care pot da o
interpretare filtrată de ideologie. Acest proces presupune două secvenţe. Prima este
decodificarea realului prin intermediul operatorilor şi a doua recodificarea, reconstituirea
realului plecând
de la o serie de principii prejudecăţi, educaţie, care vor defini necesitatea intervenţiei
precum şi căile ei de acţiune.
Odată cererile înregistrate, ele vor trebui stocate şi clasificate pe o dimensiune tehnică,
juridică, administrativă şi ideologico-culturală. De asemenea, informaţiile mai pot fi clasificate în:
informaţii primare, care au un conţinut metric, care pot fi cuantificate si care, de regulă, pot fi
introduse în programele automate de prelucrare; informaţii prelucrate, cum ar fi de exemplu,
informaţiile financiare, bugetare, care sunt deja structurate, care intră deja în cadre precise şi
care pot face obiectul unei simulări algoritmice şi informaţiile aleatoare, care sunt acele
informaţii care pentru percepţia selectivă a actorilor politici, joacă un rol esenţial. Acestea
din urmă, sunt informaţii a căror mijloace de transmitere si de înregistrare sunt cele mai diverse.
- Faza de analiză a stimulilor acestor cereri şi probleme. Constă în aplicarea unor criterii de
interes de pertinenţă sau de fezabilitate.

- Faza de programare are drept scop conceperea, organizarea şi coroborarea în timp,

a soluţiilor reţinute drept pertinente. Această fază necesită luarea în considerare a
parametrilor tehnici, administrativi, juridici şl financiari. In aceasta fază are loc şi luarea
105
deciziei, momentul culminant ai unei politici. Decizia presupune putere, deoarece afectează
interese: pentru unii
implică beneficii, pentru alţii se traduce în obligaţii sau costuri. Totodată decizia

106
presupune si legitimitate în acţiune. A decide se poate traduce în multe feluri: a opta, a
rezolva, acţiona, etc. Există mai multe modele de decizionare asupra cărora nu ne mai oprim.
Menţionăm totuşi că există decizii luate în baza unei raţionalităţi absolute, obţinute prin calcule
de optimizare, acolo unde pot fi identificate şi comensurate toate variabilele; şi decizii
luate pe bază de raţionalitate limitată, acolo unde nu se pot şti
toate necunoscutele si unde
se alege în mod subiectiv varianta cea mai satisfăcătoare sau cea mai puţin nesatisfăcătoare.
- Faza de execuţie reprezintă concretizarea fazei de programare. In cadrul ei, deciziile luate
devin executorii şi obiectivele anterior stabilite sunt duse la capăt. In mod tradiţional faza de decizie
si cea de execuţie sunt complet separate precum politica este complet separată de
administraţie. Complexitatea politicilor publice, în special a celor sociale, face ca execuţia
perfectă să fie imposibilă.

- Faza de evaluare a rezultatelor şi a procedurilor urmate. Rolul acestei faze este acela
de autoreglare şi auto-corecţie, chiar de auto-transformare a sistemului politic local în
planul structurilor şi procedurilor. Aceasta se produce, mai ales, atunci când rezultatele
obţinute sunt diferite de cele dorite. Această fază se poate încheia cu o refinalizare a
sistemului. Evaluarea se poate referi la sprijinul politic, dacă există sau nu şi la modul de
administrare al politicii. Principala problemă a evaluării este separarea efectelor politicii de alte
efecte externe. Prin urmare, se face simţită necesitatea identificării unul sistem de indicatori de
evaluare care să reflecteze dimensiunile căutate.
Evaluarea se poate face la mai multe niveluri: In primul rând, se poate face o evaluare
a structurii politicii, adică a gradului şi distribuţiei problemelor; apoi, evaluarea se face
asupra implementării politicii şi, în fine, evaluarea ia în calcul eficacitatea politicii. In
acest sens, indicatorii cu care se operează în evaluare sunt de trei tipuri:
- de eficacitate, vizând gradul de urmărire ai obiectivelor politicii;
- de activitate, pentru substituirea indicatorilor de eficacitate (număr de ore muncă, număr de
clienţi, etc.)
- de eficienţă, care pun în corelaţie cantitatea de servicii produse cu cantitatea resurselor
utilizate în elaborarea lor. Anali;:a datelor şi evaluarea impactului net al politicilor se
realizează prin comparaţii interanuale, prin compararea rezultatelor pe tipuri distincte de
populaţie (criteriul
de echitate), compararea cu alte administraţii similare, etc.
Important este, în opinia noastră, a se lua în considerare pluralitatea valorilor în
evaluarea oricărei politici şi să se utilizeze metode calitative, cu scopul de a se ajunge la o
cunoaştere cât mai profundă a contextului.

5.2.2 Agenţii dezvoltării economice locale

Prezentarea de până acum a vizat cadrul instituţional, ca factor de dezvoltare fa un mod

generai, Vom prezenta în continuare câteva structuri specifice care alcătuiesc acest cadru,
Nu se poate vorbi despre dezvoltare economică locală în adevăratul sens ai cuvântului, decât
după descentralizare. Prin urmare, înaintea dezvoltării locale trebuie să apară instituţiile şi
structurile specifice, specialiştii şi apoi se vorbeşte de strategii şi servicii specializate,
manageri teritoriali,etc. Există însă un decalaj între rolul teoretic a!'diferiţilor agenţi şi
intervenţiile lor efective şi, ca urmare, se impune o redefinire a rolului diferiţilor agenţi ai
dezvoltării locale. O
107
posibilă tipologie, ar include în rândul agenţilor dezvoltării:

108
 - Întreprinderile
Au dublă ipostază în dezvoltare, una a beneficiarilor, a doua a actorilor principali, atât ca
plătitoare de impozite, cât şi ca producătoare de bunuri şi servicii sau de locuri de muncă. Este ştiut
că plecarea sau închiderea unui mare grup provoacă adevărate traume în regiunile în care se produc
asemenea fenomene. Pe de altă parte, marile grupuri sunt, în multe cazuri, cele care au determinat
ridicarea economică a unor regiuni. Alte forme de contribuţie a grupurilor industriale sunt:
participările acestora în parteneriate la diverse iniţiative locale, civice şi economice, sprijin tehnic
şi logistic, inovare şi progres tehnologic pe care-i aduc ca aport comunităţii;etc.

- Colectivităţile locale
Acţiunile în favoarea dezvoltării economice sunt considerate drept, locale, atât datorită
spaţiului de desfăşurare, dar şi din cauza iniţiatorilor politicilor. Ele sunt in mod esenţial apanajul
regiunilor, care au un rol fundamental în atribuirea anumitor ajutoare, Totuşi, în acţiunea
economică, rolul lor este unul timid.

- Camerele de comerţ şi industrie

Ocupă un loc aparte, e!e având rolul de a coopera cu colectivităţile locale dar şi cu
ceilalţi agenţi independenţi de puterea publică. Ele dispun de autonomie financiară, graţie
încasărilor fiscale şi parafiscale (de exemplu cotizaţiile membrilor). Funcţiile acestor instituţii
sunt de natură consultativă şi de informarer pot contribui la formarea profesională,
stabilirea de contacte, orientarea întreprinderilor spre oportunităţi, etc.;

- Politicile locale ale statului

Între acestea: amenajarea teritoriului, ca linie directoare în vederea obţinerii unei mai
bune repartiţii a oamenilor şi activităţilor în teritoriu. Descentralizarea nu trebuie înţeleasă
ca o dezangajare totală a statului în politica locală, ci doar un transfer de preocupări şi de
atribuţiuni. Viziunea dezvoltării locale trebuie să fie deţinută si de autorităţile centrale. In plus,
statul dispune
şi de un aparat statistic adecvat si adaptat urmăririi dezvoltării locale, studii comparative,
previziuni pe termen lung, viziune din afară, care este uneori mai obiectivă. Vom trata mai pe larg
subiectul descentralizării şi al celorlalte politici într-un subcapitol distinct.

- Cadrul european

Tratat mai pe larg în capitolul anterior. Este cel mai nou factor şi actor. Uniunea Europeană are
ca principală îngrijorare in acest sens, diversitatea situaţiilor de dezvoltare economica locală.
Interesul este de a reduce deficitele de dezvoltare şi de a veghea ia respectarea regulilor de
concurenţă. De asemenea, problema armonizării sistemelor fiscale şi a disparităţilor. Pentru
a evidenţia importanţa de care se bucură dezvoltarea locală în cadru! viziunii europene, este
suficient
109
de a remarca că politicile regionale reprezintă al doilea post bugetar de cheltuieli, după
politica

110
agricolă. UE investeşte enorm şi în dezvoltarea unor puncte care nu ţin neapărat de
dezvoltarea regională dar care au impact substanţial asupra ei (infrastructuri, reţele, euroghişee).

5.2.3 Relaţiile dintre agenţii dezvoltării locale

Dezvoltarea economică locală presupune coordonarea acţiunilor publice si existenţa unui

sistem de legăturile de-o parte, între colectivităţi si întreprinderi şi, pe de alta parte/ între
întreprinderi (unele cu altele) aflate pe acelaşi teritoriu. Sistemul capitalist se caracterizează
la acest nivel al relaţiilor prin concurenţă şi rivalităţi, dar există şi cooperare. Cooperarea
limitează efectele de revărsare între colectivităţi. Un alt avantaj al cooperării este adecvarea
mai bună la limitele jurisdicţiei, unde reduce riscul de supralicitare, dar pe de alta parte,
reduce varietatea ofertelor de servicii publice şi poate crea situaţii de monopol.

- Parteneriatul public- privat, o formă particulară a acestei cooperări, este procesul prin care
sectorul public si cel privat sunt incitate să colaboreze la cercetarea, elaborarea şi punerea
în practică a unor soluţii care nu ar avea şanse de reuşită în ipoteza în care sectorul public şi cel
privat
s-ar cantona fiecare pe un drum solitar. Ceea ce poate fi însă problematic este interesul şi
perspectiva care sunt diferite la cele două sectoare iar pentru un parteneriat viabil trebuie satisfăcute
şi unele şi altele. Sectorul public urmăreşte un interes general cel privat unul particular. Rezultă că
proiectul trebuie să urmărească punctul de întâlnire al celor două interese. O viziune
interesantă asupra parteneriatului public-privat este cea a lui P. Noissete, şi anume că
parteneriatul public- privat este o asociere a deciziilor şi mijloacelor publice si private în
cadrul aceluiaşi sistem de acţiune, definit ca obiectiv şi ca durată, având ca scop
principal satisfacerea simultană a aşteptărilor consumatorilor şi a cetăţenilor, Sintetizând,
putem afirma că se combină logica echilibrului bugetar cu logica obţinerii profitului. Si una si
cealaltă dintre viziuni văd parteneriatul
ca proces, adică o abordare orientată spre acţiune. Alte trăsături ale parteneriatului public-privat :
implică relaţii definite pe baze contractuale; pentru sectorul public finanţarea provine din fiscalitate
iar răspunderea se concretizează prin vot, deci e tot de natură politică, in timp ce, pentru
privat domină logica pieţei, pierderile urmând a fi contabilizate în exploatare şi în pierderea
rentabilităţii firmei. Cu toate acestea, este recomandat managementul unic pentru proiect.
O altă definiţie ale parteneriatului: cooperarea dintre persoane şi organizaţii din sectorul public
şi privat într-un beneficiu mutual, mobilizarea unei coaliţii de interese, agregat dintre puterea
publică pe de~o parte, şi resursele private, pe de alta parte, pe fondul unui grad de risc acceptat.
Orice parteneriat public-privat este privit din perspectiva a două dimensiuni:
- Dimensiunea politică: parteneriatul public-privat este un proces care produce
consecinţe asupra ţelurilor comunităţii, Cu cât parteneriatul este mai complex presupune un
capital de investiţie mai important, aranjamente instituţionale noi, perturbări ale rutinei vieţii şi
cu atât este mai necesară fundamentarea civică a procesului.
- Dimensiunea operaţională: din această perspectiva cooperarea poate lua trei forme :
iniţiativă privată în beneficiu public, iniţiativa administraţiei pentru facilitarea sau
încurajarea activităţii private în interes public sau joint venture între guvern şi administraţii
private, fie ele firme private, ONG-uri sau ONP-uri (organizaţii non-profit).
Parteneriatul public-privat este un proces care se realizează pe faze sau comportă diferite grade
111
de profunzime. De aici rezultă şi o posibilă tipologizare a parteneriatelor, după modul de asociere a

112
celor două sectoare:
1. Parteneriatul proiect, când părţile, deplin autonome, au un plan comun fără
existenţa unui contract;
2. Parteneriatul contract, când una dintre părţi fie ea publică sau privată decide să
pună ia un loc capacităţile referitoare la un proiect, lucrând prin contract cu cealaltă
sau celelalte. Poate lua
forma unei corporaţii private cu răspundere limitată sau un aranjament reciproc sau
chiar un contract pentru un proiect ce se termină după ce proiectul va fi realizat.
3. Parteneriatul cooperare, se practică în cazul proiectelor mari care presupun
mai mulţi parteneri, se bazează pe dependenţă reciprocă, după cum şi participarea
este reciprocă în capital şi activităţi. Cele două structuri, publică şi privată
cooperează pe
baza unui contract referitor ia un proiect. Avantajele pe care le obţine sectorul
public din această cooperare sunt: împărţirea riscului, optimizarea
profitului, coordonarea planului de dezvoltare, etapizare şi potenţial de marketing.
De cealaltă parte, sectorul privat profită de extinderea bazei sociale,
relaţionarea planificării fizice cu planul de dezvoltare.
4. Parteneriatul privatizare, este o formă de cooperare care oferă partenerilor privaţi
securitate ia schimbările politice. Părţile se unesc într-o structură de sine stătătoare.
Cele patru tipuri se pot concentra în următorul tabel:

Structura Criterii 1. Proiect 2.Contrac 4. Privatizare

3.Cooperar
1. Împărţirea riscului Municipalitatea îşi înţelegere de Reducerea riscurilor
asumă riscurile împărţire a profitului prin participare
2. Optimizarea Toate profiturile sunt împărţirea Distribuţie
profitului ale municipalităţii profitului proporţional cu
proporţional cu acceptarea riscului
3. Pian de Integrat în înţelegeri pe contract Cooperare &
dezvoltare aria de împărţire a interdependenţ
4. Etapizare Municipalitatea nu Feedback când După decizia de
este implicată se lucrează în cooperare feedback
afara dificil
Potenţial de marketing In întregime Extinderea reţelei Extinderea reţelei
responsabilitat de achiziţie de achiziţie
ea

Parteneriatul, odată început nu asigură din start şi succesul proiectului pentru care s-a făcut.
Pentru că acesta să fie unu! reuşit, proiectul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi
adaptarea scării proiectului la finanţarea şi structura partenerilor; ipoteze realiste; susţinere
si angajare; încredere şi control; transparenţă şi claritate; evitarea monopolului şi
încurajarea competiţiei.
In concluzie, putem afirma că este extrem de dificilă realizarea unui model unic de relaţionare,
în vederea dezvoltării locale, Există consens doar asupra a trei elemente, întâi convingerea că
politica la nivel local poate schimba lucrurile, apoi constata rea că este greu a se realiza un model
de intervenţie unic şi că, în general, se practică preluarea modelelor de la o comunitate la alta. Si în
al treilea rând, că dezvoltarea economică locală trebuie să aibă în vedere posibile costuri sociale,
efecte externe şi raportul de suportabilitate omogenitate-eterogenitate.

5.3. Politici de dezvoltare economică locală

113
 Intervenţiile economice locale sunt o modalitate de a realiza dezvoltarea economica
locală, Intervenţiile instituţiilor publice centrale şi locale vizează cel mai adesea
ameliorarea vieţii comunităţilor cărora li se aplică. Cu alte cuvinte, nu poate exista intervenţie în
afara definirii unui scop, a unui obiectiv. Obiectivele pot fi economice (dezvoltarea, crearea
de locuri de muncă, echilibrarea localizării întreprinderilor în profitul zonelor mai sărace, etc.);
politice (electorale sau
de administrare şi eficientizare politică) precum şi obiective sociale de ameliorare a vieţii.
Dacă ne oprim puţin asupra obiectivelor economice, principala problemă a autorităţilor
în stabilirea politicilor locale o constituie menţinerea şi crearea de noi locuri de muncă.
Căile de intervenţie pentru acest obiectiv sunt pe de-o parte, gestionarea şomerilor şi a
forţei de muncă (fişiere, consiliere) iar pe de alta parte, susţinerea întreprinderilor locale. În acest
sens, s-a constatat prin studii că întreprinderile mici şi mijlocii au demonstrat o mai mare supleţe,
atât în ce priveşte gestiunea personalului, cât şi în ce priveşte alegerea activităţilor. IMM-
urile dispun de vitalitate mai mare în cazul crizelor economice sunt mai uşor adaptabile fa
fluctuaţiile pieţei, fără modificări majore de personal, sunt mai deschise spre utilizarea mai bună
şi mai eficientă a resurselor locale,
iar un argument decisiv în opţiunea spre favorizarea IMM este acela că sectorul terţiar creşte ca
pondere în detrimentul primarului şi secundarului, iar acest sector reclamă întreprinderi de
talie medie şi mică în proporţie mai mare decât celelalte, în sfârşit, dinamismul întreprinderilor
mici şi mijlocii riscă să se bazeze pe efectul de evicţiune, care însoţeşte declinul activităţilor
industriale.
Dar numeroşi autori contestă mitizarea acestui „ small is beautiful". Dinamica IMM nu
contribuie la o mai bună distribuţie a activităţilor în spaţiul naţional. Există şi o aşa numită capcană
a „micii talii" . Adică, chiar dacă tendinţa de reducere a taliei unităţilor de producţie şi
descentralizarea responsabilităţilor în materie de de producţie este notabilă, aceasta nu
înseamnă sfârşitul dominării firmelor multinaţionalelor. „Les oligopoles se portent bien merci
(oligopolurile
o duc bine, sunt solide) spuneau Martinelli şi Schoenberger in 1992. Concentrarea financiară a
activităţilor economice continuă să crească.
Obiectivul fiscal, al doilea obiectiv al intervenţiilor economice locale se poate traduce prin
creşterea resurselor fiscale locale. Obiectivul fiscal poate fi privit din mai multe puncte de vedere:
a) prin prisma teoriei economice public choice care analizează piaţa politică prin analogie cu
cea economică si se bazează pe ideea că oamenii caută întotdeauna să-şi maximizeze
utilitatea acţiunilor lor. In acest caz, oamenii politici urmăresc să-şi maximizeze bugetele pe
care le au la dispoziţie. Prin urmare, în situaţia dată impozitele au tendinţa să crească.
b) Pe de alta parte, oamenii politici urmăresc să-şi asigure realegerea. Pentru acest motiv, ei
tind să diminueze impozitele, în special cele ale menajelor, şi mai puţin cele ale întreprinderilor.
Astfel, întreprinderile care nu exercită o cenzură imediată asupra politicilor locale prin intermediul
votului sunt, ca urinare, relativ supraimpozitate, în raport cu menajele. Totuşi, întreprinderile pot
presa direct sau indirect sistemul politic local (prin lobby, prin ameninţări cu delocalizarea), Astfel,
supraimpozitarea întreprinderilor, oricare ar fi ea, nu este decât dăunătoare obiectivului dezvoltării
locale.
în concluzie, obiectivul fiscal al intervenţiei economice nu pare decât indirect legat de
preocupările de dezvoltare locală, prin intermediul cheltuielilor care pot fi finanţate din impozite,
dar în fapt, fiscalitatea determină în bună măsură dezvoltarea pe căi mai ocolite car cu un impact
substanţial.

114
 Un alt obiectiv important este favorizarea dezvoltării întreprinderilor existente şi atragerea de
altele noi Acest obiectiv spaţiali colectivităţii locale este vizat de două scări diferite. O colectivitate
poate urmări, pe de-o parte, realizarea unui echilibru spaţial intern, prin modificarea
repartizării

115
spaţiale a întreprinderilor din propriul său teritoriu şi pe de alta parte, să modifice repartiţia spaţială
a întreprinderilor de la nivelurile administrative superioare, Dezechilibrele pot fi si ele rezultate, fie
ale unei lipse care duce la atragerea din afară, fie ale unei aglomerări, care se rezolvă prin
extinderea în afară. Având în vedere toate aceste obiective, este greu de crezut că intervenţionismul
economic are vreo legătură cu culoarea politica a aleşilor locali sau cu bogăţia relativă a diferitelor
colectivităţi. Si totuşi, se va vedea că există nuanţe ale intervenţionismului care ţin, atât de factori
politici, cât şi de alte concepţii.

5.3.1 Tipologia intervenţiilor economice locale

Politici locale există în orice colectivitate. Obiectivele care le determină se pot grupa în câteva
majore, tipul intervenţiei însă poate varia foarte mult de la o colectivitate la alta. Totuşi, ele trebuie
reglementate si fixate într-un cadru legal, bine definit. Mai trebuie spus că, deşi economia
capitalistă se bazează pe liberalismul economic, care limitează la maxim intervenţia publică
în sfera economică, totuşi, cel puţin în cadrul dezvoltării economico-sociale, este unanim
recunoscut
că politicile publice sunt căi incontestabile spre asanarea economică a regiunilor mai sărace,
întrucât legile pieţii nu exclud situaţiile de cerc vicios.
Un prim criteriu de clasificare a intervenţiilor în favoarea dezvoltării locale este funcţie
de natura acţiunilor întreprinse. In acest sens, avem ca primă formă de intervenţionism
ajutoarele. Si acestea pot fi de mai multe tipuri, întâi avem ajutoarele în favoarea dezvoltării şi
apoi ajutoarele pentru întreprinderile şi sectoarele aflate în dificultate. Primele pot fi
directe şi indirecte. Ajutoarele directe: subvenţii, bonficaţii, dobânzi, împrumuturi, finanţări,
Ajutoarele indirecte pot consta în reducerea unor cheltuieli, reducerea fiscalităţii, renunţarea la
anumite încasări, vânzarea, închirierea concesionarea de clădiri, comenzi, ajutoare la
promovarea sau comercializarea unui produs, pregătirea profesională a personalului, crearea de
zone industriale şi de infrastructuri care
să favorizeze dezvoltarea sau care pot fi închiriate sau concesionate cu condiţia realizării unor
investiţii etc;
In ce priveşte ajutoarele pentru întreprinderile aflate în dificultate, acestea au ca
obiectiv asigurarea protecţiei intereselor economice şi sociale dintr-o comunitate,
salvarea unor întreprinderi sau sectoare care sunt necesare dar se află în dificultăţi
conjuncturale (de exemplu, transportul în comun din Iaşi trebuie ajutat pentru simplul fapt că
asigură un serviciu vita! oraşului deşi momentan este nerentabil). De asemenea, tot ajutoare
sunt şi garanţiile de împrumut sau dobânzi preferenţiale si participarea colectivităţilor locale
prin subscripţie publică.
O altă formă de intervenţie economică în dezvoltarea locală este înzestrarea autorităţilor locale
cu noi competenţe, cum ar fi urbanismulr infrastructuraf pregătirea profesională. Regiunile,
comunele sau judeţele dispun de numeroase pârghii care pot influenţa direct sau indirect, dar în
orice caz substanţial, situaţia economică a unei zone. De exemplu, eliberarea de avize, de
amplasare, decizii legate de infrastructură , mediul, patrimoniul, învăţământul, care pot stimula sau
inhiba activităţi producătoare de profit.
Tot intervenţie locală în domeniul economic este şi acţiunea colectivităţii locale asupra
mediului economic. S-a constatat că, treptat, se renunţă la intervenţionismul direct în întreprinderi
şi se trece spre un intervenţionism prin pârghii sau, mai simplu, se creează condiţiile dezvoltării, se
creează pepiniere de întreprinderi, tehnopoluri, reţele de comunicare, se instituie zone libere etc.

116
 Tehnopolurile şi pepinierele de întreprinderi, asupra cărora vom mai reveni pe parcursul
lucrării, au rol de catalizator al colectivităţii locale. Concret, ele presupun punerea la
dispoziţia

117
 întreprinderilor de către autorităţile locale, de birouri, servicii strategice la tarife
preferenţiale. Singura problemă care se pune, este cine profită cel mai mult de pe urma
acestor facilităţi, întreprinderile prin beneficii sau comunitatea prin efectele de antrenare (locuri
de muncă, creşterea consumurilor, extinderea pieţei). In acest fel, autorităţile, pentru a avea
garanţia unor rezultate, pot
să impună condiţii de rămânere pe perioade nnai îndelungate. Marile tehnopoluri au fost un
element cheie al politicii oraşelor din anii 80.
Altă metodă de influenţare a mediului economic local o constituie acţiunile de
comunicare, campaniile de presă pentru promovarea anumitor schimbări, târguri, expoziţii,
saloane, etc. Intr-un subcapitol separat, vom trata elemente de marketing teritorial şi management
teritorial, ca noţiuni
cu entitate distinctă, deşi atât marketingul teritorial cât şi managementul teritorial se regăsesc şi ca
forme de intervenţie în mediul economic local.
Un alt domeniu al intervenţiei în sfera economică îl constituie bunurile publice locale, care se
definesc prin aria limitată pe care se întind beneficiile lor. Trebuie definite în prealabil
bunurile publice pure, care se caracterizează prin faptul că spre deosebire de cele private
sunt furnizate astfel încât toţi indivzii comunităţii să poată beneficia în aceeaşi manieră
de ele. Datorită caracteristicilor lor, bunurile publice nu pot fi furnizate de piaţă, adesea ele sunt
nerentabile, dar în acelaşi timp necesare, pentru că acoperă necesităţi pe care nu toţi
indivizii le conştientizează. Pentru acestea nu există cerere, indivizii beneficiind de serviciile
acestor bunuri fără să plătească
.
(teoria pasagerului clandestin} şi ca urmare finanţarea lor se face din impozite.
Este clar că bunurile publice locale trebuiesc furnizate de autorităţile publice şi nu de piaţă. Ce
nu este încă definitiv stabilit, este care anume politici revin autorităţilor centrale si care celor locale.
O delimitare bazată pe experienţele de până acum, ar include politicile de redistribuţie a veniturilor
si cele de macrostabilizare la statul central, mai mult din echitate decât din eficienţă, la
care se adaugă bunurile legate de apărare şi securitate internă, iar bunurile publice cu impact
direct asupra cetăţeanului ca individ, este mai eficace a fi descentralizate. Din această dilemă
profesorul Oates propune o teoremă a descentralizări care vrea să instituie o corelaţie între gradul
de descentralizare
al structurilor şi uniformitatea distribuirii bunurilor publice. Conform acestei teoreme, nivelul
bunăstării este maxim atunci când nivelul bunurilor publice, în sens Pareto, este furnizat
uniform către toate jurisdicţiile, adică, cu alte cuvinte descentralizarea trebuie să meargă până
acolo încât
toţi indivizii sau toate subunităţile unei comunităţi să beneficieze de acelaşi nivel de distribuţie al
bunurilorpublice.
O altă tipologie clasifică intervenţiile în favoarea dezvoltării locale funcţie de orizontul de timp
în care sunt preconizate efectele acestor intervenţii. Astfel, avem intervenţii pe termen
scurt ş\ politici pe termen lung. Această clasificare oferă posibilitatea de a aprecia pertinenţa
economică a diferitelor tipuri de intervenţii.
Putem concluziona că interveţiile economice ale colectivităţilor locale constituie un ansamblu
complex, greu de delimitat şi puţin cunoscut în diversitatea sa, datorită absenţei unui instrument de
statistică adecvat şi adaptat.

5,3.2. Finanţarea politicilor de dezvoltare locală

118
 Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă neapărat sprijinul financiar acordat întreprinderii locale,
ci mai degrabă problema resurselor de care dispun colectivităţile locale. In UE, ca şi în majoritatea
ţărilor capitaliste, resursele colectivităţilor locale provin, în marea lor majoritate, din impozitele pe
care Ie plătesc întreprinderile. Cu alte cuvinte, întreprinderile, pe de o parte sunt beneficiare, pe de

119
 alta parte finanţează. Politicienii pot folosi în plus acest sistem şi ca „momeală" sau instrument de
atragere (sau, după caz, respingere), prin miza exoneraţiior care pot fi oferite.
Fiscalitatea locală prezintă anumite particularităţi faţă de fiscalitatea la scară naţională. Întâi,
colectivităţile locale îşi fixează ele singure nivelul de impozitare, apoi sunt taxe relativ uşor
de prelevat si colectat, masa de contribuabili fiind relativ puţin numeroasă.
Apare însă o problemă: impozitul are o dublă natură. El este, pe de-o parte, mod de finanţare a
politicilor publice, dar pe de alta parte, este şi mijloc de a modifica repartiţia veniturilor. Pe plan
local, posibilitatea de a întreprinde politici redistributive este limitată prin mobilitatea de
care dispun contribuabilii. O colectivitate care iniţiază o politică redistributivă atrage
indivizi săraci, care beneficiază de aceasta şi respinge pe indivizii bogaţi, care plătesc
pentru ea. Ca urmare, impozitarea trebuie să aibă mai curând la bază principiul
beneficiilor percepute de către contribuabili, adică servicii publice. Dar sistemul fiscal spre
care se va opta, trebuie să ţină cont, atât de cadrul normativ, cât şi de contextul economic şi
social şi, în plus, aria pe care se întind beneficiile bunurilor publice ar trebui să coincidă cu
delimitarea fiecărei jurisdicţii. In practică, bineînţeles că nu se întâmplă aşa, apar aşa
numitele efecte de revărsare şi externaltăţile dintre colectivităţile locale, care împiedică
existenţa unei suprapuneri între aria de difuzare şi aria de finanţare a bunurilor publice.
De aici rezultă necesitatea efectuării unor corecţii prin transferuri între jurisdicţiile de acelaşi
rang sau vărsăminte către colectivităţile de rang superior.
O altă imposibilitate este cea a comparării beneficiilor cu impozitul la contribuabili. La fel,
împărţirea între menaje si întreprinderi. De regulă, se vorbeşte de supraimpozitarea
întreprinderilor, dar parte din aceste impozite se reflectă tot în gestiunea menajelor.
Mai există şi reportarea impozitelor în exterior prin exportul bunurilor şi, invers, importul
de impozite. Există însă şi mecanisme reglatoare care limitează supraimpozitarea, cum ar fi
încadrarea ratei (plafonarea) ; importanţa politică a întreprinderilor, care poate determina
anumite reduceri; ameninţarea cu delocalizarea, etc. S-a demonstrat că incidenţa anumitor
impozite depinde de elasticitatea cererii şi a ofertei pe piaţa bunului sau produsului fixat. Astfel,
impozitul este doar un pseudopreţ şi astfel îşi pierde valoarea ca factor de influenţă şi distorsiune,
de localizare, rezultă că mobilitatea contribuabililor nu indică decât preferinţele acestora.
Diferitele politici fiscale pot fi considerate un determinant a priori al mobilităţii întreprinderilor,
care se exprimă prin capitalizare
şi ca fiind neutre a posteriori atunci când s-a realizat capitalizarea totală.
Din toate acestea, rezultă că împărţirea economică a obligaţiilor fiscale între menaje şi
întreprinderi sau între diferitele categorii de cetăţeni sau diferitele categorii de întreprinderi rămâne
greu de stabilit.
În ţările europene, bazele de impozitare locală sunt stabilite de guvernul central,
iar colectivităţile sunt cele care fixează rata de impozitare, dar respectă anumite reguli de
plafon. In Europa centrală si de răsărit există anumite disfuncţionalităţi, ca urmare a implementării
modelului vestic, pe fondul unei autorităţi locale încă fără o putere efectivă, a unei fragmentări
administrative
şi a unor conflicte instituţionale. De fapt, în acest spaţiu, practic, coexistă două structuri, pentru că
implementarea celor occidentale nu a fost instalată pe un loc gol, ci a fost altoită peste
cele existente.
Finanţarea privată a politicilor de dezvoltare locală este calea la care se recurge numai când s-
au epuizat modurile uzuale de finanţare, adică în cazul unei lipse de resurse. In sistemul capitalist
actual au apărut numeroase forme de finanţare privată a dezvoltării locale, finanţări bancare

120
originale precum, Multi Option Financing Facilities, un montaj financiar care asociază finanţările
pe termen scurt şi lung. De asemenea, numeroase forme de creditare sau închiriere {leasing,

121
concesionări, contracte administrative, obligaţiuni publice). Nefiind un demers „finanţist", nu ne
vom opri la descrierea acestor forme de finanţare. Ideea de reţinut este că are loc o
redefinire a modului de finanţare a bunurilor şi că tendinţa este spre tarifarea directă asupra
utilizatorilor serviciilor publice locale oferite.

5.3.3. Managementul teritoriului si marketing urban

Managementul teritoriului - este un nelogism ce face parte din grupul conceptelor generate
de analiza funcţionării sectorului privat. De ce management şi nu gestiune? Ambii
termeni presupun funcţionarea, sau asigurarea funcţionării, dar numai managementul implică,
în plus, alegerea unei opţiuni de dezvoltare. Calificativul teritorial cu care este asociată
noţiunea, vine
din conceptul de teritoriu sau teritorialitate, termene ce aparţin geografilor, dar
conceptul rezultat nu este legat de teritoriu ca spaţiu, ci include si relaţiile
interumane, Astfel, managementul teritoriului se defineşte ca modalitate particulară sau
ansamblu de modaltăţi de elaborare şi aplicare a politicilor publice, luând în considerare în
mod explicit, dimensiunea
lor teritorială şi având ca finalitate favorizarea unei dezvoltări autonome şi creatoare de
sensuri multiple şi creşterea marjei de manevră organizaţională a colectivităţii publice?.

Scopul strategic al managementului teritoriului are în vedere orientarea către producerea de

noi teritorii în sens istoric, adică nu se caută doar o dezvoltare pe termen scurt, ci o dezvoltare
multidimensională, complexă, prin diversificare şi reorganizare, depăşind latura
economică, răspunzând nevoilor prezente, fără a afecta viitorul. Scopul operaţional al
managementului teritoriului este acela de a ajuta la o mai bună gestiune a resurselor, la
o marjă de manevră operaţională care să trateze dificultăţile specifice.
In sensul prezent al demersului nostru, teritoriul este generat de spaţiu. ÎI putem defini ca
rezultatul unei acţiuni conduse de un actor care realizează un program, indiferent la ce nivel ar fi
”
acesta. Mai precis actorul „teritorializează spaţiul.
Avem doua tipuri de teritorii:
-teritoriul instituţional, care este, grosso modo, cel al statului şi al cetăţeanului si
-teritoriul relaţional, adică cel al întreprinderii, al utilizatorului şi locuitorului.
Teritoriul relaţional include şi toate aspectele socialului şi economicului, culturalului; etc. Mai
mult, teritoriul relaţional poate funcţiona pe scări diferite, de la global, mondializare,
schimbări economice şi până la local, sau chiar revendicările unei asociaţii de cartier. Teritoriul
instuţional este un aranjament imperfect pe care-l complineşte. Noţiunea de teritoriu
relaţional este relativ nouă, până prin anii 70 la nivel politic, neexistînd o astfel de delimitare.
Relaţia dintre teritoriu si dezvoltarea economică presupune următoarele aspecte: în
primul rând, teritoriul este nu numai un spaţiu fizic, ci include si producţia si reproducţia acestui
spaţiu, deci este o reprezentare a dinamicii unui spaţiu, apoi, relaţiile din teritoriu pot fi de
natură fizică, socială, economică, politică sau culturală. Interdependenţele care se nasc din
conjuncţia relaţiilor
de diferite naturi şi proximitatea fizică îi determină graniţele. Trebuie să ne ferim să fixăm o limită
obiectivă a extensiei unui teritoriu. Extensia cea mai potrivită va fi întotdeauna în funcţie
de problema tratată.
Managementul teritoriului se referă la pilotajul unei entităţi teritoriale de către puterile publice
122
în scopul de a o dezvolta. Dezvoltarea economică locală ar putea fi descrisă ca demers de
dezvoltare teritorială globală, incluzând aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin

123
favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând ansamblul mijloacelor umane şi financiare care
concură la aceasta.
Altă noţiune raliată la managementul teritoriului este amenajarea teritoriului. In viziunea lui
Jean Louis Guigou, amenajarea teritoriului se află la întretăierea geografiei, economiei şi analizei
mediului înconjurător.
Din punct de vedere operaţional, este cvasisinonimă cu sistematizarea şi poate fi definită ca
ansamblu de activităţi cu caracter interdisciplinar si global ale căror obiective sunt reorganizarea
şi planificarea fizică a spaţiului. Obiectivele amenajării teritoriului sunt:
-dezvoltarea economică şi socială echilibrată, prin respectarea specificului fiecărei regiuni;
-îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor;
-managementul responsabil al resurselor naturale si protejarea mediului;
-utilizarea raţională a pământului.
Acestea sunt de fapt şi obiective ale dezvoltării durabile. Deşi la nivel de generalizare
maximă, noţiunea de amenajarea teritoriului si sistematizare sunt echivalente, totuşi există
.:
câteva diferente specifice sintetizate, in schema de mai jos

Punctele comune şi difernţele specifice aţe sistematizării şi amenajării teritoriului

Amenajarea teritoriului cuprinde noţional si politica regională, deoarece înglobează politicile

care tratează organizarea spaţială (infrastructura, transporturile, urbanismul), Dintre componentele
amenajării teritoriului mai amintim: analiza spaţială, care este aspectul teoretic pozitiv al
organizării teritoriului; diagnoza teritoriului, care marchează iniţierea fazei de
planificare teritorială, care se referă la formularea si reformularea obiectivelor politicilor,
ţinând cont de compatibilitatea cu obiectivele fundamentale, viabilitatea economică şi fizică a
planului, definirea diferitelor scenarii teritoriale, efectele prevăzute funcţie de diferitele
acţiuni, planificarea teritoriului ca aspect teoretico-normativ al ordonării teritoriului şi
implementarea deciziilor. Mai rămân, ca probleme, delimitarea adecvată a problematicii
ariilor şi alegerea unui grup de instrumente apropiate, funcţie de priorităţile de acţiune. Din
cauza reevaluării politicilor regionale
în perioada actuală, amenajarea teritoriului traversează o perioadă de criză, din perspectiva
normativă.

124
 Marketingul urban este un instrument direct, operaţional în realizarea proiectelor
de colaborare cu sectorul privat, este unul din pilonii managementului teritoriului, aflîndu-se
în centrul strategiilor de dezvoltare adoptată de către aleşii locali. El asigură analiza,
planificarea, punerea în practică şi controlul programelor. Din punct de vedere practic, marketingul
teritorial are două vocaţii complementare:
-contribuie la promovarea oraşului, prin ameliorarea serviciior oferite;
-se utilizează şi în alte activităţi ce ţin de autoritatea locală: amenajare urbană, turism urban,
echipamente si servicii publice colective, implantare de intreprinderi, etc. Lucrează cu
noţiuni precum cea de imagine a oraşului, ca patrimoniu colectiv ce trebuie valorizat şi întreţinut
. Rolul marketingului este de a promova această imagin, 'iar promovarea aceasta trebuie
însoţită de o veritabilă strategie la care participă un număr mare de actori
instituţionali. Dezideratul fundamental al conceptului de marketing teritorial este
prospectarea si însoţirea activităţilor economice dintr~un teritoriu. Activitatea unui oraş sau
teritoriu depinde de dinamismul intern al acestuia. Prin urmare, este necesară căutarea şi
întâmpinarea de noi intreprineri pe baza, totuşi, a unei logici de dezvoltare locală.
Un alt deziderat al demersului de marketing este cunoaşterea comportamentelor indivizilor, a
întreprinderilor, a aspiraţiilor şi constrângerilor care ghidează activităţile,
Un rol important îi revine şi în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului urban sau din regiune,
prin componenta sa informaţională şi de promovare. Din aceasta perspectiva, marketingul
contribuie la elaborarea strategiei de dezvoltare la coordonarea acţiunilor, la promovarea generală
şi facilitarea utilizării oraşului sau regiunii de către toţi (informare, marcare, semnalizare, transport
şi acces) precum şi iniţierea şi organizarea de evenimente urbane care atrag turişti şi
investitori
(sărbători, festivaluri, târguri, congrese),
În concluzie, ca o corelare a noţiunilor de regionalizare şi dezvoltare putem spune că regiunea
se implică direct în gestiunarea ariilor din jurisdicţia ei, la mai multe niveluri: ca furnizor
de servicii, ca finanţator şi ca administrator. Paradoxal este cum într-o lume a globalizării,
rolul regiunilor este în creştere.

5.3.4 Centralizare, descentralizare si alte politici de dezvoltare (politicile structurale si

sectoriale)
Există o permanentă dispută ia nivel politic între adepţii centralizării şi cei a descentralizării.
Între argumentele care se aduc în favoarea centralizării:
Eficacitatea, mai ales în cazul centralizării politicilor de asistenţă. Se justifică
dacă contribuabilii rezidenţi sunt sensibili la bunăstarea tuturor celor asistaţi care locuiesc în
teritoriu. Nivelul de bunăstare al fiecăruia va apărea în funcţie de utilitatea tuturor
contribuabililor, cu alte cuvinte nu poţi să prosperi într-o zonă săracă, pentru că nu ai cui vinde.
Cum am mai spus, gestiunea unei politici publice este eficace, în sens economic al termenului,
dacă aceasta permite punerea în aplicare a politicii alese la un cost cât mai redus. În acest sens,
centralizarea are ca argumente economiile de scară, iar micile colectivităţi nu sunt capabile
să dezvolte programe de amploare, de pregătire şi ajutor a persoanelor defavorizate. În plus,
adepţii centralizării susţin că aceasta este o modalitate de a combate frauda la nivel local,
unde pot fi deturnate fonduri importante către alte destinaţii decât cele stabilite.
Un alt argument este echitatea redistribuirilor centralizate. Prin definiţie, o politică
redistributivă la nivel local este sortită eşecului pentru că cei favorizaţi de politică vor fi atraşi, în
timp ce contribuabilii vor fi alungaţi. Astfel, centralizarea devine factor de stabilitate în teritoriu şi

125
previne migrarea de la o colectivitate la alta. Neutralitatea sistemului de fiscalitate implică
nedenaturarea sistemului de preţuri şi este o garanţie de eficacitate pentru o economie care
nu doreşte să împiedice o localizare optimă a activităţilor.
Şi, în fine, este de presupus că centralizarea asigură o stabilizare
macroeconomică. Argumentele acestei supoziţii sunt de factură keynesiană. In fapt,
descentralizarea este benefică bogaţilor şi dezavantajoasă săracilor.
Pe de alta parte, descentralizarea are şi ea argumentele ei:
Argumentul de bază este luarea în consideraţie a disparităţi/or între preferinţele locale
privitoare la serviciile publice. In acest context, descentralizarea unui serviciu public este
mai eficace cu un anume federalism fiscal. O altă formulare a teoremei descentralizării este că
oferta descentralizată a unui serviciu public local este mai eficace la un cost al informaţiei
acceptabil, decât oferta centralizată care ia în consideraţie disparităţile locale ale preferinţelor
referitoare la serviciile publice locale. Enunţată de profesorii Derythy şi Gilbert ea ar suna
ca o versiune modernă a unui enunţ al lui Tocqueville: la marile naţiuni centralizate legislatorul
este obligat să dea legilor un caracter uniform care nu ia în considerare diversitatea
locurilor şi obiectivelor locale.
Un al doilea argument, este legat de costul descoperirii informaţiilor şi de o anumită
eficacitate tehnică. Informarea perfectă necesită conexiuni până la cele mai fine ramificaţii
în grupurile de persoane. Dacă considerăm metoda ştiinţifică a informării eficiente care postulează
că
la un grup de n persoane sunt necesare n(n-l)/2 conexiuni informaţionale, este evident că, în cadrul
unui grup mare, o politică de informare perfectă este imposibil de realizat. Talia restrânsă a unui
grup favorizează difuzarea informaţiei în cadrul acestuia.
Pe de altă parte, se vorbeşte de o „miopie" a autorităţilor în politicile de redistribuţie. Mioapă
este acea autoritate care socoteşte politica după un număr dat de beneficiari şi care nu ia în calcul
că însăşi opţiunea luată poate influenţa numărul populaţiei asistate.
Considerentele expuse până acum, demonstrează faptul că nivelul optim de descentralizare a
politicilor de distribuţie depinde de strategia adoptată de autorităţile locale. Totuşi, este dificil a ne
pronunţa în mod categoric asupra responsabilităţii în ce priveşte furnizarea şi gestiunea politicii
publice de asistenţă.
În rezumat, centralizarea se poate aplica dacă diminuarea sărăciei este o problemă naţională,
obiectivele guvernului central şi ale guvernelor locale sunt divergente, există riscuri de
fraudă, când redîstribuţia are un efect de stabilizare automată la nivel local şi când populaţia
asistată are posibilitatea de a alege între o colectivitate sau alta şi autorităţile locale adoptă
o strategie inadaptată la această condiţie. Există posibilitatea descentralizării dacă :
preferinţele pentru redistribuţie sunt spaţiale iar agenţii locali adoptă o strategie viabilă
(nemioapă); politica de redistribuţie are un puternic conţinut informaţional.
Între alte politici de dezvoltare nu trebuie uitate cele sectoriale. Adesea, dezvoltarea se
realizează pe căi sectoriale, cu condiţia să existe o anumită coordonare între sectoare, odată pentru
că, efectele unei dezvoltări într-un sector pot fi nesustenabile din cauza deficienţelor din
alte sectoare, apoi, pentru că pot exista incompatibilităţi şi efecte perverse intersectoriale.
Din multitudinea de sectoare ale sistemului economico-social ne vom opri asupra serviciilor
publice de sănătate, politica energetică, politica urbanistică, politica de turism,
Politica de sănătate:
Întrebarea este aici spre ce se tinde? Există trei variante:
- coordonarea reformei către piaţa privată care s-a dovedit oricum mai eficientă,
126
 -coordonarea reformei pe baza creării unui sistem ierarhic,
-coordonarea reformei prin descentralizare la nivel regional.
Problema derivă din dilema echitate-efcienţă: pe de-o parte se doreşte un serviciu medical
eficient, pe de altă parte toţi cetăţenii trebuie să beneficieze, în egală măsură, de serviciile medicale
şi asta la o calitate cel puţin rezonabilă, cu alte cuvinte, oricine dacă-şi permite poate avea
„tratamente de lux”, dar o asistenţă minimă se cuvine fiecăruia. Se pare că singurul
sistem funcţional care se apropie cât de cât de ambele deziderate este sistemul asigurărilor. De el
profită multe cercuri şi tot bogaţii sunt cei mai „fericiţi", dar mai multă echitate este greu de
obţinut. Cât despre gradul de descentralizare sau de centralizare, opţiunea depinde de mulţi alţi
factori care nu privesc abordarea socio-politico-economică a acestui demers.
Politica energetică
Este foarte importantă, pentru că orice act al vieţii urbane are un cost şi un conţinut energetic.
Experienţa ultimelor decenii demonstrează că există un paralelism între urbanizarea crescândă şi
formele de consum energetic, din ce în ce mai intense şi rnai sofisticate, Un calcul simplu ne relevă
o corelaţie permanentă între dezvoltarea economică, urbanizare si cererea de energie. Nici o
formă urbană nu se poate lipsi de un suport energetic Factorul energetic este uneori
flexibil, alteori restrictiv. Prin aceasta prismă putem vedea comunitatea ca o interdependenţă de
două sisteme, unul energetic care aprovizionează şi unul socio-economic care consumă.
Comunităţile şi, în special, oraşele, capitalizează în mod durabil o cantitate de energie care
se degradează treptat datorită entropiei crescânde a sistemelor umane. Probleme precum
poluarea, deseurile, tipurile de habitat, dependenţa de aparatele electrocasnice, deplasările
intraurbane, structura şi forma aglomerărilor urbane, apariţia supraaglomerărilor urbane (oraşe
monocentrice, tentaculare, polinucleare, ele), sunt marile provocări ale dezvoltării durabile.
Adecvarea nevoilor energetice la nivelul aglomerărilor se face pe trei dimensiuni: în timp
(variaţiile zilnice sau sezoniere, asigurarea pentru viitor, etc), în spaţiu, precum şi adecvarea
termodinamică. Sistemul energetic se înscrie printre marile infrastructuri de servicii şi, ca
urmare, impune comunităţilor o serie de restricţii asupra utilizării şi amenajării teritoriului.
Este necesară pe lângă abordarea în termeni monetari şi schimbarea de comportament O
nouă problemă cu care se confruntă societatea în noile condiţii, derivată din problema
energetică, este apariţia unei noi forme de inegalitate umană. Rămân pentru viitor întrebări
precum: va funcţiona politica energetică după regula pieţei?; se vor găsi alternative tehnologice
la pierderile ireversibile din prezent?; se va forma o conştiinţă energetică sau ecologică?
Politica de transport:
Multă vreme s-a socotit transportul ca o consecinţă a dezvoltării şi, ca urmare, investiţiile în
transport trebuiau făcute numai după obţinerea unei anumite „rentabilităţi". De fapt, este
tocmai invers, arareori transportul este un domeniu foarte rentabil. Vestul Americii a fost
„desălbăticit" de
o cale ferată. În special transportul de persoane nu este aducător de mari profituri, chiar în
condiţiile de azi ale urbanismului. Cu această problemă s-au confruntat numeroase ţări europene,
chiar şi unele dintre cele cu un sistem de transport foarte dezvoltat. Ideea este că transportul, în
mod paradoxal, devine aducător de venituri când este subvenţionat şi, mai mult, un transport suplu
şi rapid este factor de dezvoltare pentru alte ramuri economice. Nu vorbim aici de transporturile de
mărfuri, care se dezvoltă singure dacă dispun de o infrastructură dezvoltată, ci de cele de călători,
ca şi cum moblitatea este aducătoare de prosperitate. O politică de transport are două laturi: una a
infrastructurii,ţine de o bază materială, de investiţii, de mijloace tehnice şi financiare şi o alta de
organizare, trafic şi fluenţă, care fireşte îşi măreşte sau micşorează capacităţile funcţie de

127
mijloacele financiare disponibile, dar care este restricţionată de infrastructură. Cât priveşte aspectul
descentralizării, în cadrul acestei politici, acesta este legat de posibilităţile pe care le
au comunităţile, de infrastructură şi de nivelul de analiză. În general, transporturile locale
revin în sarcina guvernelor locale, iar cele naţionale intră sub incidenţa guvernelor centrale. Se
poate vorbi
şi de autonomie, dar aceasta nu poate fi decât parţială câtă vreme infrastructura nu se poate
delimita în „jurisdicţii", sau se poate, dar într-un mod păgubos.
Politica de turism
Deşi înzestrarea cu frumuseţi turistice nu este în dependentă faţă de nici un factor care poate fi
controlat de om, decât poate doar turismul istoric, dar şi acesta este „dat" (oricum turismul
se raportează la o muncă trecută), totuşi turismul este mai dezvoltat tot în ţările dezvoltate.
Explicaţia
nu stă neapărat în forţa acestor comunităţi de a „polei" ce nu este frumos de la Dumnezeu, ci mai
curând, în aplicarea unor politici corecte şi adaptate la nevoile manifestate de turişti. Turistul este
om cu anumite nevoi, care vor fi satisfăcute de un produs turistic, care se realizează, fie că există
sau nu „ingrediente" din natură. Singurele politici apte să ajute turismul să se dezvolte într-
o regiune sunt acelea care dau facilităţi sau nu îngrădesc în nici un fel activităţile
particulare. Autorităţile publice trebuie să se îngrijească mai mult de activităţile „colaterale" ale
turismului, în fapt, restul sectoarelor economice, turismul fiind în simbioză cu celelalte. Este într-
o mare măsură
o activitate de factură regională, pentru că fiecare regiune are particularităţile sale, dar acestea
modifică doar obiectul turistic, nu şi celelalte consumuri, care îl transformă în produs.

5.4. Modele de elaborare a strategiilor de dezvoltare ale colectivităţilor

Strategia de dezvoltare a unei colectivităţi presupune determinarea scopurilor şi a obiectivelor

pe termen lung ale colectivităţilor, adaptarea politicilor locale şi alocarea de resurse pentru atingerea
acestora, ţinând cont de nevoile şi aşteptările, dorinţele cetăţenilor şi de componenţa sistemului
politic local. Elaborarea unei astfel de strategii se face pe faze. Fazele sunt în fapt aceleaşi cu fazele
funcţionale ale sistemului politic pe care le-am enunţat şi prezentat.la punctul 5.2.1. Ne rezumăm
doar la.câteva considerente suplimentare legate de acest model.
La prima etapă, pe care am putea-o numi Stabilirea finalităţii strategiei de
dezvoltare, instrumentele folosite sunt anchete directe asupra populaţiei ţintă, baze de date
existente, studii de piaţă, date comerciale, fişiere, etc.
Cât priveşte punerea în agendă a problemei (în faza de identificare şi diagnosticare), Colb şi
Elder disting două categorii de agende: una este agenda sistemică, în care problema rezultă
din dezbaterea politică şi alta agenda instituţională, care cuprinde problemele care revin
autorităţilor administrative. O altă chestiune pusă în discuţie este aceea dacă problema a fost
adusă pe agendă prin presiune sau făcea parte dintr-un program politic.
Mai trebuie spus că diagnosticul presupune identificarea sectorului de populaţie vizat
sau afectat şi caracteristicile acestuia, tipul de conflict: de logică, de interese, dintre diferiţi
agenţi locali, etc, precum şi identificarea şi încadrarea în factorii de mediu,
Obiectivele stabilite trebuiesc înzestrate cu unele caracteristici (precizie, claritate, termene)
În faza de urmărire şi evaluare a aplicării strategiei si a impactului acesteia asupra colectivităţii,
trebuiesc avute în vedere trei aspecte: respectarea calendarului, respectarea devizului (bugetului),
128
respectarea clauzelor tehnice.
La capătul parcurgerii etapelor de decizionare, (inclusiv cea de implementare şi evaluare) se

129
poate vorbi de exerciţiul unei politici publice pe un anumit teritoriu. Amintim că ea este, în fapt, o
alegere pe baza analizei nivelului de satisfacţie alternativă a unei nevoi exprimate în mod general.
Analiza se poate face prin mai multe metode: evaluarea financiară (calculul valorii nete
actualizate); metoda costuri-avantaje, metoda multicriterială, varianta mai complexă a
formulei costuri – avantaje (notare cu puncte); metode sociologice de analiză (teoria jocurilor,
modele de raţionalitate, convergenţa părerilor,etc.) Vorbim de rnai multe proceduri de evaluare:
procedura de
tip experimental este dificil de pus în practică, ea presupunând crearea a două eşantioane, din care
unul să fie supus acţiunii publice şi unul nu; procedeul de tip pluralist, presupune existenţa unei
entităţi centrale cu antene în teritoriu, etc. În general, evaluarea politicilor publice rămâne o
procedură puţin răspândită datorită multiplelor obstacole pe care le întâlneşte, atât ivite din
raţionalitatea politică, cât şi tehnice.
Orice problemă publică instituie un dublu proces de transformare. Inputul se transformă
în output, iar outputurîle duc la ameliorarea securităţii interne şi consolidarea mediului
economic, Această dublă funcţiune constituie paradigma centrală a abordării manageriale
43
a acţiunii publice .

Modele concepute pe baza managementului teritorial

Managementul teritorial este o extrapolare a managementului din economia privată, de aceea,
în cazul de faţă se recurge adesea la metodele folosite în întreprinderi sau organizaţii. Principalele
etape ale elaborării strategiilor colectivităţilor locale prin prisma managementului
teritorial prezintă următoarele caracteristici relative faţă de modelul anterior:
- transformarea fazei de planificare - anticipare prin recurgerea la perspectiva teritorială;
- se renunţă la organizarea tradiţională a împărţirii pe mari funcţiuni şi se va recurge la modele
de organizare de tip proiect sau reţea, prin aceasta dându-se o mai mare concreteţe acţiunii;
- operaţionalizarea se va baza foarte mult pe conceperea unor diferite forme de parteneriat şi
punerea în aplicare a marketingului urban şi teritorial;
- transformarea fazei de control şi apropierea sa de cea prospectivă sau monitoringul ca metodă
de evaluare permanentă şi din mers. În plus, se trece de la evaluarea sancţiune la evaluarea
formativă.
Dar peste toate acestea, abordarea din perspectiva managementului teritorial a modelelor
de dezvoltare impune înţelegerea următoarelor concepte:
1. Planificarea teritorială: proces al cărui rezultat este elaborarea unui plan de gestiune
şi funcţionare a unei colectivităţi. Planul, în sens propriui presupune descrierea „fizică" a
unui teritoriu, împărţirea lui (delimitarea câmpului de aplicare a regulii de drept), apoi
funcţiile de cooordonare, diferenţiere şi echilibru. Planul, în sens figurat, este definit
ca o procedură formalizată care are drept scop obţinerea unui rezultat bine determinat sub
forma unui set (sistem)
de decizii integrate. Terminologia de specialitate evită noţiunea de planificare din cauza abuzării ei
în defunctul sistem comunist şi preferă pe cele de program sau linii directoare, orientări generale
care, în fond, semnifică acelaşi lucru. Baza de diferenţiere faţă de planificarea de tip comunist o
constituie gestiunea democratică cu ajutorul regulilor de drept şi principiul de legalitate care
se traduce prin reducerea la minimum a puterii statului şi înlocuirea ei cu reguli generale şi
abstracte (impersonale), stabilite într-un mod democratic. Prin urmare, planificarea trebuie să fie
limitată de următoarele codiţii:
-să fie deschisă, consensuală si participativă;
130
-să fie mereu transparentă ;

131
 -să fie supusă unui control, care nu se limitează numai la un examen formal;
-recunoaşterea diversităţii formelor juridice ale planului.
Totuşi nici dreptul, nici planul nu sunt capabile singure să dirijeze societatea, prin urmare, este
necesară apariţia unei noi forme de gestiune şi anume gestiunea colectivă. Nemaiexistând statul
providenţial, problema care se pune acum este aceea a alegerii între un stat managerial sau unul
reflexiv sau a ceva intermediar: "statul de drept reflexiv”.
2. Planificarea emergentă Chiar şi în cazul unui stat reflexiv se menţine rolul de mediere
şi pertinenţa planificării. Papadopulos identifică două tipuri de strategii ale
acţiunilor reflexive: strategiile specifice, ce vizează acţiunidiferenţiate în baza diferenţelor
sociale şi strategii universale, având ca scop, întocmai atenuarea diferenţelor precedente.
Mintzberg remarcă două tipuri de strategii organizaţionale: cele intenţionale (nerealizate} şi
cele realizate (aprobate}. Ceea ce nu se recunoaşte, este însă o a treia cale, şi anume
strategia emergentă. Mecanismul acesteia este simplu: forma care a apărut sau care există nu
este cea dorită iniţial,
dar acţiunile întreprinse în mod progresiv converg, în timp, către o anumită coerenţă sau
formă, Acest tip de planificare se pliază cel mai bine pe structura statului reflexiv. Conceptul
de planificare emergentă este total opus planificării pmpriu-zise (directive): obiectivul este
completat cu proiectul rezultând un mix de reuşite şi eşecuri, adică dreptul se crează
progresiv, pornind de la experienţele realizate la nivel local.
Concluzionând, planificarea emergentă se traduce ca un proces experimental de
ajustare progresivă. Rămâne de văzut, dacă o atare situaţie este şi de dorit în raport cu
aceea, mai previzibilă a organizării apriori, dar acest modeleste al unei
societăţi care-si asumă complexitatea. În ciuda imprevizibilităţii sale
dezarmante, este un instrument necesar în managementul teritorial.
3. Prospectiva strategică teritorială reprezintă un nou mod de a defini viitorul unei
colectivităţi teritoriale. Constă în construirea unui cadru analitic, ce permite în mod
simultan: studiul determinanţilor sistemului social şi economic; studiul
gradului de libertate şi posibilităţii de mişcare a acestuia în
vederea elaborării de proiecte cu caracter strategic, îndreptate spre viitor, susceptibile de a
schimba starea de lucruri actuală. Obiective: elaborarea de strategii de transformare sau
adaptare, scoaterea în evidenţă a restricţiilor şi
riscurilor, inerţiilor, pericolelor, dar şi a fenomenelor favorabile, a oportunităţilor precum şi
stabilirea regulilor de joc. Pe ansamblu, analiza prospectivă este gândirea pe termen lung, în
vederea decizionării pe termen scurt şi pentru reorientarea sistemelor sociale. Datorită
specificităţilor sale, este dificil de manevrat şi depinde şi de acţiunea altor sisteme.

Tipuri de analize prospective:

-anliza prospectivă cognitivă presupune înţelegerea realităţii şi enunţarea de ipoteze asupra
viitorului posibil (construirea de scenarii). Si scenariile pot fi exploratoriisau normative, dar
este de reţinut că ele nu sunt decât un exerciţiu pedagogic;
-analiza prospectivă participativă este realizată cu ajutorul unei matrici de analiză vizând
raţionalizarea ansamblului. Coordonatele matricii vor fi conturate din dezbateri publice,
sondaje, studii etc;
-analiza prospectivă decizională are ca obiectiv principal sprijinirea agenţilor sociali,
politici şi economici în procesul de luare a deciziei. Concretizarea acestei analize se realizează
sub forma planficării sau a programării strategice.

Concluzionând, putem spune despre analiza prospectivă că se bazează pe o gândire globală, că

vizează o bătaie lungă, dar acţiunea este pe termen scurt, că foloseşte deopotrivă raţionamentul si
132
imaginarul, combinându-le într-o artă a expresiei colective.

133
 Un rol deosebit in analiza prospectivă, îl are evaluarea pe baza indicatorilor statisticii.
În elaborarea şi implementarea efectivă a unei politici de dezvoltare regională este
necesară producerea sistematică de date semnificative, care să răspundă următoarelor cerinţe:

- să permită analiza distribuţiei spaţiale a variabilelor socio-economice selectate, precum

şi a factorilor cu influenţă critică asupra acestor variabile;
- să identifice acele regiuni pe care valorile variabilelor alese le indica drept
problematice;
- să informeze cu privire la definirea iniţială a politicii de dezvoltare regională care să
contribuie la rezolvarea problemelor identificate;
- să asigure monitorizarea utilizării resurselor necesare politicii implementate şi a rezultatelor
sale imediate, precum şi evaluarea impactului politicii asupra problemelor identificate iniţial,
cărora li se adresează.

În scopul evaluării politicilor de dezvoltare regională, a programelor adoptate, indicatorii

folosiţi pot fi clasificaţi în patru categorii principale:

• indicatori de context: ilustrează aspectele-cheie ale contextului socio-economic alregiunii,

fiind un punct de plecare pentru definirea programului de dezvoltare;
• indicatori financiari: identifică alocarea resurselor pentru fiecare element al
programului de dezvoltare regională;
• indicatori de ieşire: folosiţi pentru monitorizarea rezultatelor (fizice ale) politicii; ei depind
de natura măsurilor (acţiunilor) propuse în program;
• indicatori de impact: reflectă gradul de atingere a obiectivelor programului, urmărind
modificările apărute în indicatorii de context.

În alegerea acelor indicatori care vor furniza informaţia relevantă pentru scopul propus, sunt
foarte importante atât calitatea datelor, care trebuie sa fie obiective si rezonabil precise, cât
si simplitatea lor, în sensul selectării unor indicatori uşor de înţeles, cu definiţii clare. Culegerea
şi prelucrarea datelor socio-economice cu acurateţe este un demers costisitor, de aceea
utilizarea surselor de date existente este o opţiune preferabilă faţă de căutarea unor noi surse de
date.

Experienţa Uniunii Europene în acest sens:

Colectarea si furnizarea datelor pentru statistica regională a Uniunii Europene este coordonata de
EUROSTAT (Oficiul de Statistica ai UE), care funcţionează în colaborare cu 15 oficii naţionale de
statistica din Uniune. Statistica regională a EUROSTAT este organizată în baza de date
numita REGIO si conţine aproximativ 100 dintre cei mai importanţi indicatori, grupaţi în
următoarele domenii: (demografie; economic-financiar; şomaj; forţa de
munca; energie; agricultura- silvicultura; transporturi; cercetare-
dezvoltare.)

4. Geometria spaţială variabilă este considerată o metodă de punere în practică a

soluţiilor teritoriale şi instituţionale ad-hoc, funcţie de problemele de rezolvat şi de
interesele ce apar la diferite niveluri. Ea urmăreşte să asocieze, de o manieră contractuală, toţi
agenţii implicaţi. Aceasta metodă se poate utiliza în domeniul unor mari proiecte
prioritare (transport, învăţământ, amenajarea teritoriului, etc.) care vor fi concepute şi
realizate de parteneri publici si privaţi. Politicile publice aplicate cu ajutorul unor proiecte
prioritare prezintă o dublă caracteristică: măsurile asociate acestor politici sunt lipsite de
efecte directe, ci au doar un caracter incitativ (folosirea unor informaţii, subvenţii) asupra
comportamentului colectivităţii teritoriale şi, în plus, aplicarea lor nu este impusă decât în

134
măsura unor angajamente autoasumate» Intre exigenţele
necesare aplicării metodei geometriei spaţiale variabile, amintim de cele politice (existenţa unei

135
 voinţe politice) cele strategice (exigenţa unui program) precum şi pe cele operaţionale (definirea
unor reguli ale jocului).
Mobilizarea actorilor teritoriali este o altă problemă cu care colectivităţile teritoriale au de a
face. În anii 80, s-a produs o sporire a marjelor de iniţiativă locală mai ales în domeniul amenajării
teritoriului şi a politicilor sociale, culturale şi a locurilor de muncă. În aceasta perioadă
s~au manifestat trei procese diferite, dar adesea cu caracteristici complementare:
-transferurile instituţionale de competenţă ca urmare a descentralizării;
-intensificarea procesului de interministerialitate;
-difuzarea crescândă a practicilor contractuale, din aceasta rezultând între colectivităţile
teritoriale şi stat nişte raporturi netutelare.
Cum au fost implicaţi agenţii dezvoltării locale în acest proces? Există mai multe tipuri
de
mobilizări între instituţii, pe care le vom enumera doar în mod succint.
- Mobilizările de proximitate, determinate de apartenenţa la un teritoriu sau comunitate,
în domeniul politicilor urbane au apărut, mai ales în spaţiul anglo-saxon, aşa numitele
coaliţii de creştere, ca agregări şi mobilizări de interese dominante, care pe de-o parte, au
influenţat politica la nivel naţional, diminuând arbitrajele statului faţă de distribuţia socială,
dar pe de alta parte, au mişcat economia într-o mai mare măsură în sens ascendent, pe plan local.
- Mobilizările de tip reticular (formă de plasă) în cadrul politicilor urbane, se
caracterizează prin instabilitatea configuraţiilor reţelelor rezultate şi prin
eterogeneitatea compoziţiei lor. Eterogenitatea se datorează în special faptului că recrutarea nu se
se face pe baze formale instituţionale şi adesea există o relaţie inversă între mărimea reţelei
şiperenitatea sa.
- Mobilizările de expertiză şi rolul crescând al mediilor profesionale, cuprind militantismul şi
consultanţa universitară, apelul la experţi şi expertize pentru elaborarea de planuri, proiecte
finanţate prin ONG-uri etc
Dar acest subiect, al modurilor si modelelor diferitelor forme de mobilizări la nivel local vor fi
abordate şi în capitolul următor dedicat exemplificărilor.

Concluzii: Factori de reusită ai dezvoltării locale;

O colectivitate locală trebuie gestionată asemenea unei întreprinderi, printr-o politică adecvată
a prefacerilor pe care le trăieşte. Elaborarea strategiilor de dezvoltare a unei colectivităţi reprezintă
o modalitate eficientă de a ghida comunitatea în direcţia dorită. Strategia de dezvoltare
aleasă, oricare ar fi ea, trebuie să fie integratoare şi să ia în considerare relaţiile între privat
şi public, participarea cetăţenilor. Marketingul trebuie să fie un element permanent al gestiunii
colective care trebuie să stea Ia la baza formulării politicilor. Gândirea procedurală trebuie
înlocuită cu gândirea conceptuală iar planificarea analitică trebuie să facă loc planificării strategice.
Administraţia trebuie reorganizată către o ofertă mai flexibilă. Toate acestea sunt sugestii
generale „exterioare". O strategie performantă de dezvoltare trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii de eficienţa, precum
o bună proiectare; o bună stabilire a obiectivelor; o bună şi adecvată alegere a politicilor; o
implementare corectă şi un control adecvat.
Rezultatele obţinute prin aplicarea politicilor de dezvoltare locală pot fi apreciate prin
două moduri complementare; primul, referitor la rezultatele intervenţiilor economice locale în
raport cu obiectivele fixate, iar al doilea priveşte consecinţele acestor politici, independenţele

136
obiectivele fixate. O primă constatare, după studierea unei vaste documentaţii este că
dezvoltarea locală
constituie o teorie socio-economică şi politică ce regrupează problematici diverse, dar şi un teren de

137
politică convergentă a întrebărilor de fond asupra redistribuirii publice locale.
Nu putem vorbi încă de o teorie integrată, în schimb se pot evidenţia câţiva factori de succes ai
dezvoltării locale, pornind în analiză de la strategiile elaborate de agenţii locali. Nu există un model
unic de dezvoltare locală, dar există un consens cvasiunanim asupra următoarelor fapte.
- în primul rând, este sigur că politica la nivel local poate schimba lucrurile existente. Deci
agenţii locali dispun de potenţialul de influenţare a demersului economic;
- Apoi, este constatarea că este destul de dificilă realizarea unui model de dezvoltare unic.
Angoasa pe care o dă lipsa unei reţete este compensată de posibilitatea de alegere, laîndemâna
agenţilor locali.
- Al treilea element de consens îl reprezintă respectarea principiilor de echitate şi justiţie
socială. Dezvoltarea nu este un scop în sine, ea vizează ameliorarea condiţiilor sociale pentru
ansamblul colectivităţilor teritoriale.

5.5. Modele de dezvoltare economică locală

5.5.1. Aspecte teoretice si realizări practice în Europa si SUA

Literatura de specialitate privind dezvoltarea economica locală s-a îmbogăţit considerabil

în ultimii douăzeci şi cinci de ani. In SUA, cele mai multe lucrări au apărut în anii 80 atunci
când dezvoltarea economică locală devenea un concept de sine stătător prin ceea ce se întâmpla în
lume.
De fapt, conceptul uzitat atunci în SUA era cel de dezvoltare urbană şi, la drept vorbind, se explică
prin ceea ce se petrecea în regiunile urbane de pe cele două coaste americane. În lucrarea „City
lirnits", socotită de referinţă în universităţile americane, profesorul Peterson prezintă de o manieră
succintă o perspectivă deterministă asupra dezvoltării urbane. Cadrul economic de piaţă, spune el,
obligă oraşele să uzeze activ şi eficace de propriile puteri pentru a ameliora mediul economic al
comunităţilor lor. Această viziune împrumută concepte teoretice fundamentale de la
structuraliştii urbani (ceva asemănător determinismului) Molotch şi Logan, care au lansat
termenul de maşini de creştere în lucrarea Urban Fortunes: The political Economy of
Place(1987). Ideea relevantă a lucrării este aceea că politicile de dezvoltare locală nu sunt în
beneficiul tuturor, ci numai a unui grup restrâns de indivizi, aşa numiţi „maşini de creşteri”. În
viziunea lor, sectorul public are doar
un rol secundar, de susţinere în raport cu exigenţele pieţei şi cu forţele instituţionale care
încurajează creşterea.
Un alt cercetător american, Malenkopf, propune un alt model de dezvoltare urbană. În lucrarea
The Contested City, el include dezvoltarea locală şi în sfera politică. Neexcluzând faptul că politica
ar putea fi subordonată unor interese private, el vorbeşte despre coaliţii de creştere (pro-
growth coalitions), puse în operă de antreprenori care riscă şi, deci, îşi merită răsplata, Apoi
vede că politica poate să cedeze mai uşor intereselor economice decât în favoarea altor
interese. Cu alte cuvinte, politica se face pe voturi dar şi pe bani. Stone si Sanders în The
politics of developement aprofundează modelul Mallenkopf şi după un număr enorm de
studii de caz, postulează că interesele economice nu trebuie să dispună de aleşi locali. În
condiţiile actuale de democraţie, guvernele pot fi controlate prin opinia publică, adică
organizaţii din afara sferei politice pot să obţină suficientă putere politică pentru a influenţa
decizia în materie de dezvoltare. Ideea comună a celor două modele este aceea a existenţei
138
coaliţiilor de creştere, care sunt conglomerate de interese
reunite şi canalizate, care nasc o politică de dezvoltare locală şi care apar spontan, în sensul că

139
rezultă din cursul vieţii economice de tip capitalist şi că dezvoltarea urbană şi politicile
care o încurajează sunt modelate deopotrivă de forţe politice şi economice. Diferenţa e că, la
Malenkopf, rolul instituţiilor politice este mai pregnant, în timp ce la Stone şi Sanders imaginea
lumii e mai pluralistă.
La nivel local, interacţiunea dintre sectorul public şi cel privat este necesară într-un grad mai
mare decât în politica publică în genere (adică la nivel central). Wolman şi Ledebur
(1984) furnizează o clasificare a formelor posibile de interacţiune. Pornind de la diversele
echilibre public-privat, ei identifică şapte forme care merg de la laissez fa/re până la naţionalizare
totală. La mijlocul spectrului se află politicile de încurajare şi abordarea diverselor forme de
cooperare şi parteneriat.
Barnekov, Boyle şi Rich (1989), într-o analiză făcută dezvoltării economice locale din SUA şi
Marea Britanie, lansează conceptul de privatism ca model în care sectorul public urmăreşte
strategiile de stimulare a creşterii economice. Plecând de la ideea că scopul ultim al
individului este căutarea privată a bogăţiei, rezultă că obiectivul unui oraş este de a deveni
comunitatea făcătorilor de bani privaţi; rezultă mai departe că rolul oraşelor este şi acela de a
surmonta ceea ce piaţa privată a făcut rău. Pornind de la acest principiu, prîvatismul
presupune implicit că rolul sectorului privat este limitat de diverse obstacole, aşadar grija faţă
de el trebuie să aibă în vedere înlăturarea piedicilor din calea investiţiilor private. În esenţă,
sectorul privat este dinamic, productiv şi fiabil, iar încrederea în eficacitatea pieţei ca şi criteriu
de performanţă economică, este valabilă în aproape toate sferele socialului. De aici,
necesitatea stimulării sectorului privat care duce la creşterea încasărilor şi, implicit, la
dezvoltarea sectorului public.
Societatea postindustrială modernă se caracterizează, în primul rând, printr-o creştere a
interdependenţelor. Natura crizelor apărute în ultimele trei decenii nu mai este aceeaşi cu cea din
anii 30. Deşi Europa şi America rămân în fruntea ierarhiei performanţelor
economice, fundamentele prosperităţii lor au fost puse serios în cauză. De ambele maluri ale
Atlanticului, au trecut câteva şocuri de mare amploare: preţul energiei, inflaţia, spirala
preţuri-salariî, defiaţia, concurenţa tehnologică, etc. Cercul virtuos al creşterilor succesive din anii
50-60, a devenit un cerc vicios. Se repun în cauză valori tradiţionale precum: marea talie,
ierarhie! cantitate, uniformitate
şi apar noi idei forţă cum sunt scara mică, parteneriat, calitate, inovare. Aşa au apărut iniţiativele
locale de dezvoltare, pentru găsirea unor soluţii la situaţiile de criză. De aici, Christophe
Demaziere vede că evoluţia poate fi şi de la global spre local, nu numai invers, cum părea că se
statorniceşte o tendinţă,
Tot Demaziere ne vorbeşte despre două paradigme în noul tip de abordare a dezvoltării locale.
Este vorba de paradigma tehnologică, caracterizată prin :
-favorizarea strategiilor de diversificare, privilegiind o informare şi o formare cu privire la
tendinţele sectoriale pe termen mijlociu si lung;
-dinamizarea capacităţilor de export prin punerea în operă a unui dispozitiv managerial de
ghidare;
-crearea de pepiniere, dezvoltarea serviciilor cu mare aport de tehnologie, favorizarea inovării,
intensificarea mecanismelor de transfer de tehnologie,
-sisteme de calificare, recalificare şi instrucţie permanentă, etc.
De cealaltă parte, paradigma organizaţională se fundamentează pe:
-dezvoltarea de parteneriate (public-privat; intreprinderi-şcoli)
-fortificarea unei infrastructuri şi crearea unui mediu de comunicare adecvat;
140
-ralierea si coordonarea prin instituţiile europene (in cazul statelor europene)etc.

141
 Există, aşadar, numeroase concepţii şi practici de dezvoltare economică locală. Cât
despre mizele fenomenului, acestea sunt lăsate deja pentru secolul XXI. Nici nu se poate
face o tipologizare foarte precisă a acestora. Tot ce se poate prezenta, sunt câteva enunţuri cu
caracter de generalitate. Astfel, putem considera dezvoltarea ca rezultat al concentrării
în spaţiu a capitalurilor umane şi financiare. În plus, se pot aproxima câteva tendinţe în
elaborarea strategiilor urmate de comunităţile din vestul Europei şi America de Nord. Între acestea:
-industrializarea bazată pe mica întreprindere.
-dezvoltarea comunitară pe baza proiectelor şi parteneriatelor între instituţii publice şi private;
-schimbarea de imagine şi reamenajarea fizică a oraşelor.
Mai vorbim şi de trei axe ale restructurării economice:
-Reorganizarea sistemului productiv;
-Accelerarea şi schimbarea naturii schimburilor internaţionale;
-Adoptarea politicilor de austeritate de către statele naţiuni.
Nu ne vom opri asupra strategiilor de dezvoltare ale fiecărei ţări în parte (dintre cele care au
încercat experienţa unui program de dezvoltare regională). Vom prezenta în continuare, doar
câteva modele si încercări practice de implementare a unor politici de dezvoltare în Europa
şi Statele Unite ale Americii. Unele din aceste experimente sunt funcţionale şi continuă să se
bucure
de succes, altele au rămas proiecte arnbiţiose, fără a aduce însă efectele mult dorite.

5.5.2. Districtele industriale

Termenul de district industrial a fost utilizat pentru prima oară de A. Marshall în 1879 şi se
defineşte ca sistem productiv localizat geografic fondat pe o puternică diviziune a muncii între
mici firme având propria specializare în jurul unui sector industrial dominant sau a unui
număr restrâns de sectoare diferite. Această concepţie insistă foarte puternic pe potenţialul de
dezvoltare endogen al comunităţii si al populaţiei dintr-o zonă delimitată natural şi istoric.
Între districtele industriale din Europa, se distinge modelul Italiei pentru că aici s-a format
de fapt acest tip de dezvoltare. Estul şi centrul Italiei, aşa-numite „a treia Italie”, au
cunoscut un proces de industrializare difuză, în relativă continuitate cu precedentul mod de
dezvoltare agricolă şi cu caracteristicile şi valorile care-l caracterizau. Acest proces a fost
manifest la mijlocul anilor 60. Astăzi, aproximativ 40% din forţa de muncă angajată din
industria Italiei se regăseşte în acest sistem. Cum remarca Scott, multă vreme nu s-a dat
importanţa cuvenită acestei industrii „difuze", pentru că firmele artizanale erau socotite cu slabe
şanse de supravieţuire, darămite de creştere, Abia
de prin anii 77-79 s-a recunoscut existenţa acestor districte de către Bagnasco si Beccatini.
La începutul anilor 80, alţi autori, Piore şi Sabel au văzut în districtul industrial un caz
paradigmatic de dezvoltare în viitor. Ei prezintă districtele industriale italiene ca exemple de
agregări teritoriale de întreprinderi mici şi mijlocii capabile să concureze marile firme pe scară
internaţională. Noţiunea însăşi de district industrial inspiră câteva analize fundamentale de
restructurare economică în marile ţări industrializate. Cercetări empirice asupra districtelor
industriale au apărut şi în alte ţări : Ganne 1990-Franţa ; Kristensen 1992 - Danemarca; Costa 1994
- Spania.
Modelul însă, nu a fost scutit de critici, unele serioase altele nu. In primul rând, nu se poate
vorbi de district industrial decât în ţări care au o anumită tradiţie industrială. Ca dovadă, literatura

142
greacă sau portugheză nici nu tratează acest fenomen. Iar ţările din sudul şi estul
continentului
trebuie să se axeze pe alte modele de dezvoltare locală. În al doilea rând, trebuie prevenită capcana

143
localismului, pentru că se insistă asupra potenţialului de dezvoltare endogenă în detrimentul
structurii economice globale în care se înscriu, totuşi, economiile locale. Chiar dacă procesul de
dezvoltare are un puternic conţinut local, se uită prea uşor că legăturile în amonte si
în aval depăşesc de departe simpla geografie locală, deci trebuie reintrodus realismul global
în analiza dezvoltării locale. După Robins, tendinţa dominantă a sistemelor productive este
spre aglomerare spaţială. În al treilea rând, mai există o capcană a taliei mici, despre care am
vorbit şi
în capitolul precedent. Tendinţa vădit manifestă spre reducere a taliei unităţilor de producţie şi a
descentralizării responsabilităţilor nu înseamnă şi sfârşitul dominării multinaţionalelor în cucerirea
scenei mondiale, cum spuneau Martinelli si Schoenberger (1992). Prin urmare, nu trebuie să
ne lăsăm păcăliţi de „small is beautifull" şi să considerăm IMM-urile ca singurele candidate
la dezvoltarea locală , mai ales că marile firme şi-au dovedit nu de puţine ori rolul în
dinamica dezvoltării economice locale,,
Dar, în ultimii ani, s-au produs schimbări structurale atât la marile întreprinderi cât şi la IMM-
uri. Pe timpul perioadei fordiste a producţiei, organizarea spaţială a marilor grupuri traducea
de fapt strategiile lor industriale şi financiare, sau căutarea unei talii critice, adică
diviziunea funcţională de tip fordist se găsea şi în dispunerea spaţială. De exemplu,
numeroase orăşele se găseau prinse în relaţii de dependenţă faţă de marile grupuri industriale.
Dacă până atunci această distribuţie se limita doar la spaţiul unui stat naţional, acum, ca
urmare a dorinţei de creştere a profitabilităţii şi controlului costurilor, s-a impus ca sistemul
fordist să se extindă către noile ţări industrializate, dar şi asupra regiunilor periferice ale lumii
vechi (Italia de sud, Spania, Portugalia). Geografia naţională a fordismului s-a împrăştiat în
favoarea unei strategii spaţiale, fondată pe interacţiunea dintre global şi local. Ţinând cont
de această nouă logică funcţională, societăţile multinaţionale se recentrează pe alte interese,
funcţie şi de locul în care se găsesc. In esenţă, districtul industrial este o zonă în care
dependenţa faţă de un mare grup şi/sau interdependenţele dintre numeroşii subfurnizori creează
osatura dominantă a sistemului economic din acea regiune. Bineînţeles că aceasta nu înseamnă
nicidecum o zonă monoindustrială, sau oraşul combinat de tip românesc, dar în bună măsură,
acea reţea de dependenţe este cea care pune în mişcare motorul economiei.

5.5.3. Parcuri de cercetare ştiinţifice sau tehnologice.

Conform Comisiei Europene, există numeroşi termeni pentru a defini iniţiativele locale
ce vizează stimularea investiţiilor în activităţi de tehnologii înalte, încurajarea transferului
tehnologic între cercetare şi industrie şi crearea de locuri de muncă, mijlocind concentrarea
spaţială a noilor întreprinderi axate pe tehnologie. Un spaţiu special creat pentru un astfel de
demers s-ar putea numi parc de cercetare ştiinţific si/sau tehnologic.
Parcurile de cercetare sunt situate în mod normal aproape de universităţi sau institute
de cercetare. Accentul este pus mai mult pe cercetare decât pe dezvoltare şi elementul
cheie îl reprezintă legătura universitate-cercetare. In principiu, instalaţiile de producţie sunt
excluse. Spre deosebire de un parc de cercetare un parc ştiinţific constituie, de regulă, un proiect
de amenajare a unui spaţiu ale cărui obiective sunt încurajarea creativităţii şi dezvoltarea
întreprinderilor axate pe cercetare şi tehnologie, facilitarea printr-o intervenţie activă a
transferului de la universităţi şi instituţii de cercetare care se află în această structură, către
organizaţiile din cadrul parcului sau din

144
împrejurimi. Totodată, un parc de cercetare presupune şi existenţa unui program de dezvoltare în

145
acel spaţiu, care atrage întreprinderile axate pe cercetare sau serviciile de cercetare şi dezvoltare din
marile întreprinderi. Un parc tehnologic este o infrastructură destinată să primească
întreprinderi angajate în aplicaţii comerciale de înaltă tehnologie şi ale căror activităţi
includ cercetare, dezvoltare, producţia, vânzarea şi serviciile ce urmează vânzării. Ceea ce
deosebeşte parcul ştiinţific
de cel tehnologic este accentul pus pe producţie. Participarea unei universităţi nu este esenţială,
Accentul se pune în acest caz pe proximitatea întreprinderilor axate pe înalta tehnologie şi angajate
în operaţiuni similare, Se pot impune chiar constrângeri anumitor întreprinderi în vederea livrării de
activităţi de producţie/ cercetare de înaltă tehnologie.
Parcurile ştiinţifice şi tehnologice reprezintă o iniţiativă bazată pe o operaţie imobiliară care
întreţine legături formale şi operative cu o instituţie academică, iniţiativă ce trebuie să impună o
înaltă intensitate de cunoştinţe şi care este responsabilă de o fuziune de transfer tehnologic
şi know-how. Un tehnopol şi/sau un parc ştiinţific şi tehnologic este o iniţiativă care asigură
un parteneriat dintre o organizaţie de cercetare din domeniul tehnologic si lumea productivă
cu sprijinul puterii publice, în general cea locală, pentru a creşte competenţa teritorială .
Tehnopolurile reprezintă un nou tip de alianţă privată cu scopul comercializării tehnologiilor şi
creşterii economice. Techno reflectă accentul pus pe tehnologie iar polis vine din limba greacă şi
reflectă echilibrul a doi poli: sectoarele public şi privat.
Caracteristicile parcurilor ştiinţifice si tehnologice (tehnopolurilor) nu pot fi enunţate cu
precizie. Nu există un model în ce priveşte crearea şi funcţionarea unui parc ştiinţific şi tehnologic,
Există diferenţe şi la structuri şi la modalităţile de finanţare, parteneri specifici sau particularităţi
ale zonelor în care funcţionează etc. Existenţa tehnopolurilor a luat o amploare fără precedent în
ultimele decenii. Dacă la sfârşitul anilor 70, în lume existau circa 20 de asemenea parcuri,
actualmente, există peste 800 din care 385 sunt numai în Europa. Sunt ţări, precum Spania, care au
cunoscut o dinamică mai mare în evoluţia acestui model de dezvoltare.
Obiectivele parcurilor ştiinţifice si tenologice sunt:
-stabilirea şi dezvoltarea de noi tehnologii;
-încurajarea investiţiilor din domeniul public în cercetare şi dezvoltare;
-atragerea investiţiilor din sectorul privat şi atragerea altor surse de finanţare;
-încurajarea transferului de tehnologie către firmele existente în plan local;

Motive pentru care companiile inovative şi de înaltă tehnologie preferă să fiinţeze în parcuri
ştiinţifice si tenologice:
-dispun de premise de dezvoltare favorabile;
-existenţa suportului de servicii inovative de înalt nivel si a surselor de informaţii;
-obţinerea unui statut comercial de înalt nivel;
-obţinerea unor avantaje prin legături cu oameni de afaceri, sau institute din aceeaşi regiune,
ţară sau alte ţări.
Organismele locale si regionale responsabile cu dezvoltarea economică au influenţe
diferite asupra parcului ştiinţific şi tehnologic. În unele cazuri, tehnopolurile au apărut şi s-
au dezvoltat prin intermediul unor organizaţii private, precum universităţi sau mari companii, în
alte cazuri, ele sunt rezultatul exclusiv al iniţiativelor organismelor de conducere locală,
regională sau naţională. Rolul autorităţilor locale poate fi semnificativ pentru activităţi
necomerciale dar utile, precum demonstraţii tehnologice, asistenţă pentru dezvoltare, etc.
În lume există o diversitate de forme şi strategii de organizare a acestor entităţi.
Diferenţele

146
apar din nivelurile tehnologice diferite ale părţilor componente (întreprinderilor), tradiţiile

147
diferitelor regiuni, politica privind dezvoltarea.
Ca să exemplificăm, în Germania caracteristica este că nu există un model sau o
definire oficială a parcului ştiinţific şi tehnologic. Fiecare manager îşi conduce instituţia pe baza
propriilor reguli. În cele mai multe cazuri, nu există forme pure ale entităţilor definite mai sus ci
combinaţii
de centre de inovaţie cu parcuri tehnologice, incubatoare de afaceri, structuri asociate, etc. Din
1983, când a fost inaugurat primul astfel de parc în Berlinul occidental şi până în prezent,
Germania a cunoscut o mare dezvoltare în acest domeniu. După 1990 au apărut şi în Germania de
est. Deosebirea dintre parcurile din est si cele din vest constă în faptul că în est fondurile federale
au o pondere mai mare si au apărut pe baza unor programe în care au fost implicate autorităţile
publice. De altfel, la două treimi dintre parcuri, autorităţile locale sunt acţionari iar în 8%
din cazuri sunt singurii investitori. Deşi sunt organizate drept companii, pierderile sunt
garantate de către acţionarii publici, iar în general obiectivul primordial nu este legat de
obţinerea de profit, ci mai degrabă de sprijinirea creării de locuri de muncă calificate si transferul
rezultatelor cercetării
în practică, dar direcţiile de dezvoltare economică sunt foarte diferite în Germania, funcţie de
strategiile fiecărei administraţii publice.
Alt exemplu semnificativ, în Spania primele parcuri tehnologice au fost create de autorităţile
comunităţilor autonome, cu participarea guvernului central. In unele cazuri, iniţiativa a pornit chiar
de la autorităţile locale după care a fost sprijinită de guvernele regionale (Barcelona). Nici
universităţile, nici sectorul privat, nu au jucat un rol de bază în aceste iniţiative. Parcurile spaniole
au încercat să atragă companii specializate în tehnologii de vârf, după un rnodel american şi
britanic, pentru a le găzdui pe terenuri aflate în proximitatea oraşelor şi, în măsura posibilităţilor,
pe lângă universităţi. Oraşul Sevilla, care foloseşte infrastructura de la Expo-92, este o excepţie. La
sfârşitul anilor 80 erau funcţionale 4 parcuri în regiunile puternic autonomizate. În anii 90 a apărut
o a doua generaţie de parcuri şi până în prezent Spania cunoaşte cea mai mare dinamică a acestui
sector.
Franţa. De aproape 30 de ani, există în Franţa preocupări pentru crearea de tehnopoluri. Astăzi
sunt în jur de 40 de astfel de tehnopoluri pe întreaga suprafaţă a Franţei. Primul
parc tehnologic(Sophia Antipolis), este urmarea unei acţiuni la scară naţională. Celelalte sunt
rezultate
ale politicilor locale, iniţiate de către municipalităţi; parcurile franceze sunt specializate în
activităţi din domeniul biotehnologiilor, mecanic, inginerie electronică şi sunt situate pe
lângă universităţi sau centre de cercetare. Dezvoltarea tehnopolurilor s-a făcut în Franţa sub
influenţa descentralizării legislative şi pe fondul dorinţei autorităţilor publice de a pune
în valoare potenţialul economico-social al ţării, resursele tehnologice şi tradiţiile industriale.
În anii 90, tendinţa a fost de specializare a parcurilor, şi chiar de superspecializare (la limita
extremă), dar nu
s-a putut merge până la capăt, din cauza constrângerilor pieţei. Caracteristica definitorie a
parcurilor franceze este dezvoltarea lor în urma iniţiativelor locale şi un interes sporit al
autorităţilor publice,
În Anglia, prima unitate de acest tip s-a deschis pe la sfârşitul anilor 60, pe lângă Universitatea
Cambridge, urmat de propriul parc ştiinţific al Universităţii din Edinburg. Acestea au
constituit modele pentru parcuri ştiinţifice şi tehnologice de mai târziu, începuturile au fost
diferite în cazul Angliei, faţă de modelele prezentate anterior. Aici, în perioada crizei din anii 80
universităţile au fost confruntate cu lipsa resurselor şi au fost nevoite să găsească soluţii
precum contracte de cercetare sau închirierea pământurilor şi clădirilor către unităţi
148
productive. Aşa au fost atrase companii cu care s-au stabilit bune colaborări ştiinţifice şi de
afaceri. În alte regiuni, agenţiile de dezvoltare regională şi alte organisme publice au realizat o
înţelegere politică în scopul de a sprijini
noile forme de dezvoltare economică. Ca formă inedită de finanţare a parcurilor britanice avem:

149
investiţii universitare, adică universitatea investeşte în scopul de a obţine beneficii (universităţile,
de regulă, au companii proprii care conduc şi administrează parcul); dezvoltarea proprietăţii sau
agenţii publice (finanţările vin de la agenţia English Estates), sau investiţii diverse cum ar
fi consorţii formate din investitori privaţi, universităţi şi autorităţi locale.
Încheiem cu exemplul Italiei, unde parcurile ştiinţifice şi tehnologice nu se pot încadra
nici unui model delimitat. În general, strategia italiană poate să fie caracterizată prin:
dezvoltarea şi creşterea aplicabilităţii cercetării ştiinţifice naţionale în contextul internaţional
şi prin transfer către sectorul privat; masiva intervenţie a statului, direct, sau prin fonduri
de la Ministerul Cercetării, sau de la companiile naţionale mari; dezvoltarea locală ca un al
doilea ţel al parcurilor ştiinţifice prin promovarea la nivel local a unor companii de înaltă
tehnologie şi prin crearea de
.
IMM-uri inovative

5.5.4. Incubatoare de afaceri şi micro-creditul

Conform Comisiei Europene, un incubator de afaceri (pepinieră de intreprinderi, cum

se defineşte în limba franceză) este un loc în care sunt concentrate, într-un spaţiu
limitat, intreprinderi recent create. Obiectivul incubatoarelor este de a spori şansa de creştere şi
durata de supravieţuire a acestor intreprinderi, furnizându-le spaţii modulare, cu servicii
comune, ca şi o încadrare în scopul asigurării unor servicii specifice. Accentul este pus, în
mod esenţial, pe dezvoltarea locală şi pe crearea de locuri de muncă. Orientarea tehnologică
este deseori lăsată pe
un plan secundar. Între serviciile acordate de către incubatoarele de afaceri: spaţiu flexibil,
consultanţă directă în afaceri, consultanţa managerială sau expertiză managerială directă, servicii de
birotică, baze de date, informaţii de piaţă, software, computere şi logistică, marketing, engeneering,
design, servicii de contabilitate, căutarea si oferirea de oportunităţi financiare şi uneori chiar
un
„capital de risc. O altă definiţie şi totodată o altă viziune asupra dezvoltării incubatoarelor
de afaceri este dată de Asociaţia Naţională (Americană) a incubatoarelor de afaceri. Astfel,
un incubator de afaceri este un program de asistenţă în domeniul afacerilor pentru
crearea şi dezvoltarea firmelor antreprenoriale. In acelaşi timp, incubatoarele de afaceri sunt
instrumente pentru încurajarea transferului tehnologic, revitalizarea comunităţilor şi crearea de
noi locuri de muncă.
Necesitatea acestor incubatoare de afaceri derivă din înţelegerea faptului că noile întreprinderi,
în special cele inovative, necesită o finanţare intensă câtă vreme rodul lor este vulnerabil la
intemperiile pieţei, exact ca un copil neprotejat sau fără sistem imunitar. Scopul declarat este însă
facilitarea dezvoltării şi îmbunătăţirea bazei antreprenoriale dintr-o regiune, în condiţiile
globalizării pieţii, condiţii care oferă noi oportunităţi pentru IMM-uri în ţările în curs de dezvoltare.
Realizările în acest domeniu sunt pretutindeni în lume, pornind de la ţările puternic industrializate
şi până la cele aflate în curs de dezvoltare, sau chiar slab dezvoltate industrial. În Statele Unite, o
formă particulară de incubator de afaceri, a constituit-o aşa numitul micro-credit, încă de la
începutul anilor 90, strategiile şi politicile de dezvoltare economică şi-au schimbat optica în
ce priveşte antreprenoriatul. Dacă în anii 80 strategiile vizau atragerea de întreprinderi,
oraşele şi regiunile fiind în permanentă concurenţă pe acest sector, acum se merge mai degrabă pe
crearea de întreprinderi. Acest nou val al strategiilor de dezvoltare, accentuează rolul individului,
mai curând decât al teritoriului şi s-a concretizat prin numeroase parteneriate public - privat.

150
Termenii micro- credit şi micro-întreprindere sunt adesea folosiţi cu acelaşi sens. În fapt,
programele de micro-
credit sunt subansamble ale programelor de micro-întreprindere, diferenţa constând în faptul că,

151
pentru programele de micro-credit contractarea creditelor este unul din serviciile furnizate în mod
particular. Dar pe ansamblu, este vorba despre stimularea creării de întreprinderi şi prin procurarea,
în acelaşi timp, a capitalurilor necesare demarajului, precum şi formarea noilor antreprenori.
Strategia vizează pe aceia care nu au acces la filierele tradiţionale prin care se înfiinţează
întreprinderi. Instituţiile americane de micro-credit şi-au fixat, ca misiune, preluarea riscurilor
la care se expun antreprenorii, riscuri impuse de normele bancare tradiţionale. E un fel de luptă
contra cercului vicios al sărăciei, ajutând persoanele sărace, dar dispuse să muncească. Această
strategie s-
a dezvoltat, în primul rând, la organizaţiile locale şi mai recent dispune şi de o viziune federală.
Instituţia micro-creditului este o mişcare eclectică şi localizată, care-şi trage originile şi referinţele
din numeroase experienţe, atât din exteriorul Americii (de ex. Graamen Bank în Bangladesh) cât şi
din vechi forme de creditare ale micilor întreprinderi americane. Ca argumente, pe lângă cele ale
avantajelor micii întreprinderi, pe care le-am mai expus, se invocă şi faptul că întreprinderile mari
care se implantează, nu sunt ataşate regiunii şi asta nu e o chestiune sentimentală, ea reflectându-se
în tendinţa de ne-reinvestire a profiturilor în acel teritoriu.

5. 5. 5. Cooperarea transfrontalieră. Reţele teritoriale şi euroregiuni

Folosirea autorităţii regionale în dimensiunea internaţională s-a limitat pentru multă vreme la
cooperarea transfrontalieră, care era concepută ca instrument de coordonare între regiunile
diferitelor ţări. Aceasta cooperare a dus la crearea unei reţele de asociaţii ale autorităţilor regionale,
care, deşi lipsite de forţa juridică de a lua decizii, au înregistrat rezultate bune prin derularea unor
programe comune. Totuşi, cea mai importantă realizare rămâne probabil, conştientizarea acută de
către autorităţile regionale a importanţei urmării anumitor politici în context transnaţional. O altă
consecinţă a acestei cooperări, a constituit-o stabilizarea a două modele de parteneriat exploatate de
Uniunea Europeană, prin apariţia programelor Phare şi Interreg: parteneriatul pe verticală
între diferitele niveluri de guvernare şi parteneriatul pe orizontală, între diferitele autorităţi
regionale. Pentru multă vreme, numai acesta din urmă a avut cuprindere internaţională.
Contribuţia regională
la nivelul comunitar de guvernare a fost destul de inegală şi în mare măsură dependentă de
atitudinile diferite ale statelor. În orice caz, se poate afirma că cele mai recente
evoluţii demonstrează, o acceptare crescândă de către toate statele membre a principiilor
parteneriatului. In plus, regiunile si comunitatea însăşi au înţeles tendinţa şi prezintă un interes
remarcabil în sensul acestui federalism cooperativ.
Prin programul Interreg, lansat în 1990, se urmăreşte accelerarea integrării regiunilor de
ia graniţele interne şi reducerea izolării celor de la graniţele externe, ca prime obiective spre
realizarea unei pieţe unice şi spre o libertate totală de mişcare a produselor serviciilor şi
capitalurilor, Programul a profitat de formele preexistente de cooperare transfrontalieră şi a
solicitat regiunilor implicate să prezinte programe operaţionale. El a mărit, de asemenea, presiunea
în favoarea creării
de reţele transregionale (instituţionalizate sau neoficiale) si de solidarităţi concrete. Aceste reţele
interregionale s-au extins cu repeziciune în ultimii arii. Totuşi ele asociază doar regiuni învecinate,
acoperind mai degrabă centrul geografic al comunităţii.
Aceste elemente trădează maniera tradiţională de derulare a politicilor regionale, care nu
exploatează până la capăt ideile de parteneriat şi de federalism cooperativ, ci se

152
concentrează exclusiv asupra administrării în comun a problemelor regionale.
Ar putea părea paradoxală necesitatea cooperării interregionale în condiţiile extinderii pieţei

153
unice, dar dimpotrivă existenţa unei pieţe unice face foarte convenabilă cooperarea regională, într-
o perspectivă europeană de ansamblu. În ciuda necontiguităţii lor, regiunile pot avea în comun rnaî
multe interese diferite. De exemplu, regiunile industriale şi cele rurale pot avea
interese complementare, sau regiunile periferice pot face, în comun, lobby pentru soluţii la
problemele lor connune. Dacă primul program Interreg punea accentul mai mult pe
facilităţile de cooperare transfrontalieră, Interreg II şi-a deplasat atenţia spre regiunile de la
graniţa externă a Uniunii şi încearcă, în continuare, să vină în întâmpinarea problemelor speciale
care apar, atât la regiunile de
la graniţele interne cât şi în cele de la graniţele externe. Dar o componentă de bază a acestui nou
program este cooperarea cu şi între regiunile din centrul si estul Europei. Mişcările de jos în sus
iniţiate de organizaţiile regionale transfrontaliere sunt demne de toată lauda. Totuşi a venit vremea
pentru includerea în cadrul instituţional european a unui model de parteneriat general.
Atuurile cooperării interregionale sunt foarte bine sintetizate în Cadrul juridic al cooperării
descentralizate, redactat sub direcţia Comisiei Europene:
• -mijloc eficace, cu scopul de a favoriza accelerarea dezvoltării regionale, prin
intermediul transferului de know how pe care-l permite;
• -contribuie la integrarea continentului european;
• -acţionează în favoarea coeziunii economice şi sociale ca mijloc de asociere al
actorilor din teritoriile defavorizate;
• -participă la dezenclavizarea zonelor periferice ale
comunităţii;
• -este element de revitalîzare a zonelor de dezvoltare locală;
• -favorizează trecerea de la o cultură bazată pe competiţie la una care revalorizează
colaborarea; permiţând colectivităţilor teritoriale să fie mai bine înarmate spre a
face faţă noii prvocări a mondializării;
• -face comunitatea mai vizibilă şi întăreşte legăturile între cetăţeni;

Uniunea Europeană va trece în curând la aprofundarea politicilor sale, pe de-o parte, dar şi Ia
extinderea teritorială, pe de altă parte. Această dublă dinamică, coroborată cu reformele structurale,
nu poate decât să favorizeze lărgirea cooperării interregionale, cu condiţia adoptării, însă, a
unui cadru juridic coerent care să facă faţă complexităţii interrelaţîonale.
Spre deosebire de entităţile sociale mici, precum familiile şi indivizii, sistemele funcţionale
precum politica, economia, societatea nu au o „adresă", nu pot fi delimitate. Funcţionarea societăţii
se face pe baza unor interconexiuni invizibile care, deşi nelocalizate, nu exclud
spaţialitatea. Grupări de astfel de conexiuni sunt organizaţiile de orice fel. Următorul pas este
conştientizarea interconectării şi integrarea într-o reţea. În societatea modernă, datorită
globalizării, reţelele de interconectare nu mai pot ţine cont de graniţe istorice, ele
extinzându-se sau restrângându-se funcţie de cu totul alte considerente, ca de exemplu
interesele de piaţă. Ca urmare, graniţele pot deveni obstacole artificiale ale acestor conexiuni.
Cînd acestea depăşesc graniţele statelor, devin conexiuni transfrontaliere şi reţele
transfrontaliere. În sens economic, teoria reţelelor, constituie
un domeniu vag şi vast. Unii consideră reţeaua (ca instituţie) drept un nou tip de organizare, care
nu este determinat nici de relaţiile ierarhice nici de relaţiile de piaţă, alţii văd în ea doar o metodă
de descriere a relaţilor sociale. Ca tip de organizare, reţeaua este caracterizată de o mare
stabilitate, datorată negocierii interacţiunii de durată care produce solidaritate şi unei arbitrarietăţi
a relaţiilor mai mică decât pe pieţe, dar totuşi mai ridicată decât în sistemele ierarhice. Ea combină
154
autonomia, avantaj al pieţelor libere, cu înalte abilităţi de coordonare a sistemelor ierarhice. În
contextul dat,

155
termenul de reţea este folosit pentru descrierea unei metode de management şi a unui concept de
organizare, mai degrabă euristic decât distinct. Trebuie avute în vedere doar legăturile
dintre diferitele elemente: oameni, locuri, întreprinderi, legături ce pot fi fizice (tangibile) si
virtuale (fluxuri de informaţii, resurse, relatii, etc.). Reţeaua nu se formează brusc, ci prin
adăugiri succesive, Atractivitatea recurgerii la reţele în cadrul relaţiilor regionale
transfrontaliere, îşi are originea în contradicţia dintre cooperare şi competiţie, aspecte de
obicei prezente simultan în aceste relaţii. Astfel, reţelele ar reduce complexitatea inerentă
unei astfel de contradicţii. Alte motive sunt că proximitatea spaţială sporeşte posibilitatea
înţelegerii culturale şi frecvenţa contactelor. De asemenea, apar efectele de experienţă,
datorate unei difuziuni mai bune a know- how-ului prin conexiunile de tip reţea. În plus,
echipamentele şi infrastructura ce pot fi create sunt mult mai eficace într-un atare sistem de
organizare. Odată cu deschiderea frontierelor, regiunile sunt tot mai mult înţelese ca actori
transfrontalieri. Dispar sau se diminuează vechile tipuri de conexiune, se tinde către relaţii
de tip informal. Ca urmare a acestei creşteri a complexităţii relaţiilor, managementul trebuie
şi el să se adapteze la noile forme şi astfel, apare un nou concept, aceia al managementului de
reţea caracterizat în primul rând prin absenţa legăturilor ierarhice formale.
O altă definire a reţelei vine de la profesorul A. Dupuy (1987), care explică reţeaua
prin existenţa simultană a trei proprietăţi (condiţii): în primul rând existenţa relaţiilor, apoi
existenţa unui proiect sau a mai multor proiecte şi, în fine, existenţa unei continuităţi. În ce
priveşte relaţiile dintr-o reţea, acestea trebuie să atingă o anumită densitate si să confere un
rninim de coeziune şi conexivitate (capacitatea actorilor de a se solidariza unii cu alţii).
Mobilulrile care determină actorii să recurgă la reţea sunt şi ele de mai multe naturi:
-căutarea şi oferirea de competenţe (valorizarea mai bună a know-howuîui, reducerea
supracosturiior de structură);
-prezentarea unei oferte multilocalizate, filiatizări fără a mai îngloba costurile determinate de
deschiderea filialelor, extinderea accesului la o piaţă mai mare.
-evoluţia cuplului produs-serviciu, crearea de parteneriate intre organizaţii care produc
bunuri şi altele care oferă servicii complementare;
-obţinerea de contacte, singurul interes este acela al informării ş\ intermedierii între omologi.
Din aceste mobiluri enumerate mai sus, rezultă şi tipuri de reţele aferente: reţele de
competenţe, pentru prestaţii complexe pe care nu le poate efectua un singur partener; reţele
regionale sau internaţionale de producţie, cu care se poate răspunde unei cereri cât mai îndepărtate
sau pentru oferirea de servicii aferente unor produse (cuplu produs- serviciu) si reţele de contacte,
care conferă un caracter de neutralitate concurenţială şi informare permanentă asupra
oportunităţilor de afaceri. Între elementele cheie în constituirea unei reţele sunt: existenţa
unei convenţii instituţionale, stabilizarea unui proces de învăţare constând în permanenta
redefînire a misiunilor şi prestaţiilor, redimensionarea obiectivelor, acumularea de experienţă
şi know how; aplicarea principiului teritorialităţii, constând în definirea regulilor jocului
şi a sensurilor fluxurilor (reţeaua este privită ca o ramificaţie explicită sau ascunsă de
fluxuri, între mai multe noduri care, luate împreună, produc o valoare adăugată mai mare decât
fiecare nod în parte). La toate acestea, se adaugă o cultură de cooperare şi, legat de asta,
formalizarea unui comportament
de colaborare, precum şi o bună organizare de marketing şi comunicare, ca ingrediente necesare
punerii în aplicare pentru constituirea unei identităţi comune a reţelei. Adeziunea la o reţea nu este
suficientă dacă nu este urmată de o integrare (implantare-conectare), iar în acest sens
comunicarea

156
este un vector esenţial. Reţeaua este o entitate care se creează în timp, chiar dacă structura

157
instituţională şi configurarea reţelei sunt procese imediate, baza funcţionalităţii ei fiind dată
de procesul de învăţare. În plus, o reţea este în măsură de peste 90 de procente formată din
oameni, aspect care la un moment dat poate fi considerat ca o vulnerabilitate.

Euroregiunile

O definiţie general acceptată, în mod ştiinţific sau instituţional, a euroregiunii încă nu

s-a cristalizat. Totuşi, ultimele evoluţii şi, mai ales, crearea Comisiei Regiunilor în cadrul
UE, i-a constrâns pe eurobirocraţi să formuleze o variantă de lucru a acestei definiţii:
Euroregiunea este structura formalizată a cooperării din zonele de graniţă care cuprinde
reprezentanţii autorităţilor locale regionale, precum şi parteneri sociali şi economici, după caz.
Euroregiunea dispune de o structură organizatorică specifică,, al cărei nivel maxim îl
constituie consiliul ales. urmat de comisie, grupuri de lucru tematice, şi secretariatul permanent
.
Denumirea vine din prescurtarea formulei Region Europeene. Dar conceptul este larg şi
recunoscut în practică. De definirea lui s-a ocupat în bună măsură literatura germană
de specialitate, care a reuşit să dea definiţii foarte pragmatice. Putem vorbi chiar şi de o
doctrină germană euroregiunilor, dat fiind faptul că Germania este una din ţările ce!e mai
interesate în domeniu, în această viziune euroregiunile sunt considerate forma tradiţională cea
rnai eficientă, a cooperării din zonele de graniţă şi prin instituirea lor avem la dispoziţie un
instrument relativ suplu
al cooperării. Cu alte cuvinte, forma instituţionalizată a cooperării zonelor de graniţă
este euroregiunea. Pe lângă această definire clară, doctrina germană rezumă în şase
puncte caracteristicile euroregiunilor:
-Euroregiunile sunt formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de graniţă;
-Euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferite a zonelor de graniţă;
-Euroregiunile consolidează încrederea şi spiritul de cooperare al oamenilor
-Euroregiunile constituie terenurile de exersare a bunei vecinătăţi şi a integrării.
-Euroregiunile ajută la depăşirea moştenirii negative a trecutului (ex Franţa - Germania)
-Euroregiunile constituie elemente importante ale integrării statelor central şi est europene în
Uniunea Europeană.

La o privire mai sceptică, această frumoasă enumerare ar intra mai degrabă în categoria „
wishful thinking”, decât într-o realitate palpabilă.
Procesul de integrare vest-europeană de la sfârşitul celui de-al doilea război; început
prin crearea Pieţei Comune în 1957, a continuat printr-o proiecţie regională a acesteia ca
formă teritorial-spaţială a integrării. Formula originară, modelul european al euroregiunii a
fost Regio Basiliensis, care funcţionează şi azi şi s-a constituit în februarie 1963 pe baza dreptului
la asociere elveţian, la confluenţa graniţelor germană, franceză şi elveţiană pe teritoriul
dominat de oraşele Freiburg, Colmar şi Basel. De menţionat, totuşi, că acest teritoriu
constituia cândva o singură unitate culturală şi, până azi, localităţile prezintă aceeaşi
structură, obiceiuri aproape identice, băuturi şi mâncăruri asemănătoare.
În anii 80, s-au născut zeci de euroregiuni, ca regiuni frontaliere sau transfrontaliere organizate.
Întreprinderile situate în regiunile transfrontaliere se confruntă în mod tradiţional cu acuta
problemă a unei pieţe incomplete pentru că o bună parte din teritoriul arondat pieţei potenţiale se
găseşte de cealaltă parte a graniţei (posibili furnizori, clienţi, tehnologie, materii
158
prime).
Deschiderea pieţei s-ar putea realiza prin euroregionalizare.

159
 Scopul principal al UE este de a reduce disparităţile şi divergenţele dintre regiuni. Este însă
foarte greu de evaluat efectul real al integrării europene asupra disparităţilor economice regionale.
S-a constatat că unele decalaje s-au acutizat.
Întrebarea care se pune, este dacă sunt regiunile frontaliere un model sau o piedică în
dezvoltarea economică? S-a constatat că regiunile cele mai sărace sunt cele de la periferia uniunii
sau cele exterioare uniunii. Motivele sunt dintre cele mai diverse şi sunt atât de ordin
istoric, tradiţional, dar şi din cauza gestiunii mai greoaie, din lipsă de resurse, din carenţe de
infrastructură datorate marginilor (capete de linie) . Odată cu integrarea se schimbă datele
problemei. Frontierele interioare îşi vor pierde considerabil din importanţă creând posibilităţi
enorme pentru regiunile frontaliere. Situaţia periferică din punct de vedere naţional devine
centrală din punct de vedere comunitar şi oferă avantaje notabile. Prin programele Interreg
despre care s-a vorbit mai sus, Uniunea Europeană abordează şapte domenii pentru regiunile
frontaliere: reţele de comunicare şi informare; circulaţie, transport, infrastructură; turism şi
agrement; educaţie şi piaţa muncii; mediu; transfer de tehnologie şi inovare; cercetare şi
gestiunea proiectelor. Aceste iniţiative au condus la emergenţa unui nou fenomen: euroregiunea.
Aparent, euroregiunile dau impresia unei anumite omogenităţi, dar - din contră - ele sunt foarte
diverse din punct de vedere al taliei, al caracteristicilor populaţiei, sau al gradului de dezvoltare.
Este edificator un exemplu: Euroregiunea Maas-Rin, înfiinţată oficial în martie 1991, ca fundaţie,
conform dreptului de asociere olandez, dar ea funcţiona de fapt din 1976. Regiunea include cinci
zone din trei ţări (Limburg şi Liege din Belgia, Sudul regiunii Limburg din Olanda,
provincia Aachen din Germania, precum si comunitatea germană din jurul Liege-ului) şi este un
model de funcţionalitate. Nu ne vom opri asupra numeroaselor exemple de euroregiuni care
funcţionează şi care dovedesc prin aceasta rolul cooperării transfrontaliere în dezvoltarea
economică de ansamblu
şi în procesul integrării. Ne rezumăm totuşi, să prezentăm alăturat un tablou comparativ
asupra euroregiunilor din apus şi răsărit dar, ca o concluzie la cele enunţate mai sus, putem
stabili că instituţia euroregiunilor este una din formele cele mai eficiente de cooperare în zonele
de graniţă, respectiv a dezvoltării din aceste zone.

Caracteristicile structurale şi sociologice ale euroregiunilor apusene şi răsăritene:

Euroregiuni occidentale Euroregiuni răsăritene

Ordinea structurală şi instituţională
Participare şi reprezentare în cadrul
instituţiilor regionale europene
Încredere politică şi relaţii bune cu puterea de
stat
Cooperare rodată, multilaterală şi complexă
între parteneri
Politică de dezvoltare regională integrată
Instituţii fundamentate din punct de vedere
material, resurse proprii
Ordinea structurală şi instituţională
Participare şi reprezentare treptată în cadrul
instituţiilor regionale europene
Pe alocuri, neîncredere politică şl tensiuni
între putere şi euroregiune
Cooperare limitată, dar în curs de extindere
Politică de dezvoltare regională parţial sau
deloc armonizată
Disfuncţionalităţi continue în fundamentarea şi
funcţionarea euroregiunii, lipsa resurselor
proprii

160
Identitate regională dezvoltată Încercarea de a configura o identitate
regională

161
Diferenţe sociale, de mod de viaţă şi de Diferenţe sociale, de mod de viaţă şi de
venituri, relativ reduse. venituri, de la caz la caz, însemnate

În zona noastră, a Europei centrale şi de răsărit, importanţa acestui tip de cooperare este cu atât
mai mare cu cât zonele periferice au disfuncţionalităţi mai grave, iar zonele, nu în puţine cazuri,
sunt predispuse la secesiune. În plus, cel puţin la nivelul României şi al vecinilor ei, există
numeroase zone care, din punct de vedere istoric, împart un acelaşi spaţiu cultural
(exemplu: Bucovina, Moldova. Banat, Maramureş, Dobrogea).
În timp, în cursul procesului de integrare europeană, diferenţele teritoriale şi de nivel de trai se
vor reduce probabil, atât între euroregiuni, cît şi în interiorul aceloraşi euroregiuni. Astfel,
euroregiunea, pe lângă multe alte importante caracteristici ale sale constituie un instrument
al moderării diferenţelor de dezvoltare teritorială, ca urmare a efectului amintit de echilibrare. Şi,
în sfârşit, dar nu în cele din urmă, euroregiunea constituie un atelier al identităţii locale,
respectiv regionale, ce capătă un rol din ce în ce mai însemnat.
Bibliografie...

162
 6. Paşi în crearea cadrului instituţional de dezvoltare regională în România

LEGEA N r, 151 din 15 iulie 1998 Privind dezvoltarea regionala in România

Prin prezenta lege se stabilesc cadrul instituţional, obiectivele, competentele şi

instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt următoarele:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate,
prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor
condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, şi
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile Uniunii
Europene şi de acces la fondurile structurale şi la Fondul de coeziune ale Uniunii Europene;
corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea
iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-
sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, inclusiv în
cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi
organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a
acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile
internaţionale la care România este parte.

Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate

juridică. Regiunile de dezvoltare astfel constituite vor deveni, cu avizul Guvernului, cadrul
de implementare şi de evaluare a politicii de dezvoltare regională.

HOTĂRÂRE DE GUVERN Nr. 634 din 24 septembrie 1998 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în
România şi a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru
dezvoltare regională

Dezvoltarea regională este ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale

şi locale, elaborate în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale unor arii
geografice constituite în "regiuni de dezvoltare" şi care beneficiază de sprijinul Guvernului,
al Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi internaţionale interesate.

Regiunile de dezvoltare, sunt zone ce corespund unor grupări de judeţe, constituite prin
asocierea voluntară a acestora pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene.

În vederea constituirii regiunii, consiliile judeţene solicită, în scris, acordul

consiliilor locale interesate. Acordul se consideră dat printr-o hotărâre a consiliului local
adoptată în acest scop.
Hotărârea unui consiliu judeţean, respectiv local, de a face parte dintr-o regiune îi
dă dreptul acestuia să beneficieze de proiecte finanţate din Fondul de dezvoltare regională.
Fiecare judeţ poate fa.ce parte dintr-o singură regiune.
Constituirea regiunilor nu exclude posibilitatea asocierii localităţilor din judeţe diferite
pentru realizarea unor lucrări de interes comun, interjudeţean, potrivit dispoziţiilor Legii nr.
69/1991 privind administraţia publică locală, republicată, cu modificările ulterioare.

HOTĂRÂRE DE GUVERN Nr, 554 din 12 iulie 1999 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională

C.N.D.R. are ca scop promovarea obiectivelor de bază ale politicii de dezvoltare regională în
România, stabilite la art 2 din Legea nr. 151/1998. C.N.D.R. are următoarele atribuţii:
aprobă Strategia naţională pentru dezvoltare regională şi Programul naţional pentru dezvoltare
regională;
prezintă Guvernului propuneri privind constituirea Fondului naţional pentru dezvoltare regională;
aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor Fondului naţional pentru dezvoltare
regională;
urmăreşte utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare regională din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională;
urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale inclusiv în cadrul activităţilor decooperare
externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor;
elaborează propriul regulament de organizare şi funcţionare;
stabileşte nivelul cheltuielilor de organizare şi funcţionare ale Agenţiei Naţionale pentru
Dezvoltare Regională, respectiv bugetul, din Fondul naţional de dezvoltare regională şi îl
înaintează Guvernului spre aprobare;
h) propune Guvernului declararea şi delimitarea zonelor defavorizate;
i) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul dezvoltării regionale care îi sunt conferite prin lege sau
prin acorduri internaţionale la care România este parte.

HOTĂRÂRE DE GUVERN Nr. 16 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea

Ministerului Dezvoltării şi Prognozei

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, organ de specialitate al administraţiei publice centrale

în subordinea Guvernului, aplică strategia şi Programul Guvernului, în vederea promovării
politicilor de dezvoltare economică şi socială, pentru stimularea atragerii investiţiilor străine
în România, elaborarea analizelor şi prognozelor privind dezvoltarea economiei româneşti.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei are următoarele atribuţii principale:

elaborează proiectul Planului naţional de dezvoltare, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
asigură coordonarea implementării politicii naţionale de dezvoltare pe ansamblul ţării, pe regiuni şi
zone;
urmăreşte realizarea obiectivelor de coeziune economică şi socială, în scopul diminuării decalajelor
în dezvoltarea regiunilor şi zonelor ţării, al întăririi capacităţii competitive a fiecărei regiuni;
d) elaborează proiectul Planului naţional de dezvoltare, care conţine strategia naţională pentru
dezvoltare regională, pe baza strategiilor şi planurilor regionale
de dezvoltare, aprobate de consiliile pentru dezvoltare regională, şi a strategiilor şi programelor
sectoriale ale autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi de amenajare a teritoriului,
conform planurilor de amenajare a teritoriului naţional, aprobate prin lege. După avizarea Planului
naţional de dezvoltare de către Consiliul National pentru Dezvoltare Regională îl supune spre
aprobare Guvernului şi asigură, pe baza acestuia, coordonarea implementării politicii naţionale de
dezvoltare regională;
colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe în realizarea obiectivelor de cooperare externă a
regiunilor de dezvoltare de tip transfrontalier, interregional sau la nivelul euroregiunilor;
analizează şi propune Consiliului National pentru Dezvoltare Regională finanţarea programelor şi
proiectelor de dezvoltare regională; elaborează programe de sprijin al regiunilor, pentru a dobândi
mijloacele necesare în vederea restructurării economiilor regionale;
g) elaborează criteriile, priorităţile şi procedurile necesare în vederea finanţării
programelor şi proiectelor din domeniul său de activitate;
h) asigură managementul financiar şi tehnic al Fondului naţional de dezvoltare regională şi
al fondurilor de tip structural pentru realizarea coeziunii economice şi sociale, alocate României
de Uniunea Europeană, în conformitate cu Planul naţional de dezvoltare, din domeniul său
de activitate; finanţează programele şi proiectele din domeniul său de activitate prin
încheierea de
contracte de finanţare cu agenţiile pentru dezvoltare regională şi cu alte categorii de beneficiari şi
urmăreşte realizarea acestora; derulează programe şi proiecte cu finanţare externă, prin înfiinţarea
de unităţi de management/coordonare de proiect, potrivit legii;
i) monitorizează programul şi planul de acţiuni guvernamentale şi face propuneri de soluţii pentru
încadrarea în termenele stabilite, în cazul apariţiei tendinţei de nerealizare sau în situaţii de criză;
j) reprezintă Guvernul României în relaţia cu Uniunea Europeană şi cu alte
organizaţii internaţionale în domeniul său de activitate, în realizarea atribuţiilor sale Ministerul
Dezvoltării şi Prognozei colaborează cu celelalte ministere şi organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţile publice locale, precum şi cu patronatele,
sindicatele şi alte organizaţii neguvernamentale.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei este condus de un ministru, ajutat de 3 secretari de stat şi un
subsecretar de stat.

Secretarul de stat care coordonează activitatea pentru integrare europeană este membru al
Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană, fiind subordonat şi ministrului integrării
europene.

Ministrul conduce întreaga activitate a ministerului şi îl reprezintă în raporturile cu celelalte

ministere, alte autorităţi publice şi organizaţii, precum şi cu persoane juridice şi fizice din ţară sau
din străinătate, potrivit legii.

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Ministerului Dezvoltării şi Prognozei se asigură

din bugetul de stat; sumele care se alocă anual pentru constituirea Fondului naţional pentru
dezvoltarea regională vor fi cuprinse în mod distinct în bugetul ministerului.

6.1. Principalele instituţii ale dezvoltării regionale in România

6.1.1. Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională

Pentru coordonarea activităţilor de promovare a obiectivelor care decurg din politicile

de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în termen de 60 de zile
de la intrarea în vigoare a prezentei legi se înfiinţează Consiliul pentru dezvoltare regională ca
organ deliberativ.

Consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi câte
un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale, desemnaţi din fiecare
judeţ pe durata mandatului.

În cadrul fiecărei regiuni de dezvoltare, în termen de 30 de zile de la înfiinţarea Consiliului

pentru dezvoltare regională, se va constitui o agenţie pentru dezvoltare regională, coordonată de
acesta.

Agenţiile pentru dezvoltare regională sunt organisme neguvernamentale, nonprofit, de

utilitate publică, cu personalitate juridică, care acţionează în domeniul specific dezvoltării
regionale. Acestea se organizează şi funcţionează în condiţiile prezentei legi şi ale statutului de
organizare şi funcţionare, aprobat de Consiliul pentru dezvoltare regională.
 Finanţarea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a Agenţiei pentru dezvoltare regională
se asigură din Fondul pentru dezvoltare regională, nivelul acestora fiind aprobat de Consiliul
pentru dezvoltare regională.

Consiliul pentru dezvoltare regională aprobă organigrama, astfel încât fiecare judeţ să fie
reprezentat în mod egal.

Programele de dezvoltare regională se finanţează din Fondul pentru dezvoltare regională,

administrat de Agenţia pentru dezvoltare regională.

Fondul pentru dezvoltare regională se constituie, anual, din:

alocaţii de la Fondul naţional pentru dezvoltare regională;
contribuţii de la bugetele locale şi judeţene, în limitele aprobate de consiliile locale sau judeţene,
după caz;
surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, Uniunea Europeană şi de
la alte organizaţii internaţionale.

6.1.2. Structuri naţionale pentru dezvoltarea regională.

În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi se înfiinţează Consiliul
Naţional pentru Dezvoltare Regională, în vederea promovării obiectivelor politicii de dezvoltare
regională.
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională are în componenţa sa preşedinţii şi
vicepreşedinţii consiliilor pentru dezvoltare regională şi, la paritate cu numărul
acestora, reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi prin hotărâre a Guvernului,Preşedintele
Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională este primul-ministru.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, organ de specialitate al administraţiei publice centrale în
subordinea Guvernului înfiinţat in baza Hotărârii de Guvern Nr 16 din 4 ianuarie 2001.
Pentru finanţarea programelor de dezvoltare regională în România, se constituie Fondul
naţional pentru dezvoltare regională din suma care se alocă anual prin bugetul de stat ca
poziţie distinctă pentru politica de dezvoltare regională.
 7. STRATEGIA SI POLITICA REGIONALA IN ROMÂNIA

Începând cu anul 2000? Uniunea Europeana sprijină financiar dezvoltarea regionala si

sectoriala a tarilor candidate pe o baza programatica. In acest sens, a solicitat tuturor tarilor aflate
in proces de aderare un document complex si coerent, care sa conţină concepţia strategica a
dezvoltării si sa stabilească priorităţi regionale si sectoriale de dezvoltare.

Planul National de Dezvoltare a României reprezintă documentul de programare

necesar atingerii complexului obiectiv al coeziunii economice si sociale. Acesta este un
document care concretizează eforturile României de a-si însuşi practicele europene in
domeniul dezvoltării regionale si sectoriale, tranformandu-se treptat intr-un document de
programare similar cu cele elaborate de statele membre ale Uniunii Europene.

PND conţine priorităţile strtegice de dezvoltare pentru perioada 2000-2002, pentru care
România solicita asistenta financiara din partea UE, realizata prin instrumentele PHARE, ISPA,
si SAP ARD si la a căror realizare contribuie si bugetul statului, conform principiului
aditionalitatii.

PND realizează o analiza a situaţiei actuale a dezvoltării pe sectoare de activitate, la nivel

naţional si la nivelul celor opt regiuni si se identifica problemele majore cu care se
confrunta dezvoltarea regionala, formulandu-se principalele direcţii de acţiune pentru
soluţionarea problemelor identificate. Direcţiile de acţiune se concretizează in sase axe de
dezvoltare regionala care constituie fundamentul strategiei naţionale de dezvoltare regionala.

Strategia naţionala de dezvoltare regionala are ca obiectiv general realizarea unei creşteri
economice durabile si crearea de locuri de munca permanente.

Strategia de dezvoltare regionala este corelata cu principalele strategii sectoriale care au

implicaţii in dezvoltarea regionala si pentru care se acorda sprijin comunitar.

Planul National de Dezvoltare este un document care va fi actualizat anual in funcţie

de rezultatele implementării masurilor prevăzute in strategia naţionala de dezvoltare
economica a României pe termen mediu.

Atât strategia naţionala cat si strategiile regiunilor au la baza obiectivele promovate prin
conceptul dezvoltării regionale si anume;
Diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate;
Preintampinarea producerii de noi dezechilibre;
*Corelarea politicilor de dezvoltare regionala cu politicile sectoriale
guvernamentale de dezvoltare;
*Stimularea cooperării interregionale interne si internaţionale care contribuie la. dezvoltarea
economica.
În conformitate cu aceste obiective, s-au conturat principiile strategice Ia nivel naţional si

167
 regional:
La nivel naţional:
- Promovarea mecanismelor economiei de piaţa in toate regiunile tarii, in vederea
îmbunătăţirii competivitatii si realizării unei creşteri economice permanente;
- Promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului si a reţelei de localităţi;
- Creşterea capacităţii regiunilor de a-si susţine propriul proces de dezvoltare;
- Promovarea principiilor dezvoltării durabile;
- Crearea şanselor egale in ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare dezvoltare
tehnologica, educaţie si formare continua.

La nivel regional:
- Reducerea disparitatiior dintre regiuni, judeţe, mediu urban-rural, zone centrale-periferice;
- Preîntâmpinarea apariţiei unor zone problema;
- Coordonarea iniţiativelor de dezvoltare regionala cu priorităţile naţionale si orientările UE;
- Promovarea unor politici diferenţiate conform unor particularităţi zonale

Strategia de dezvoltare a României pe termen mediu răspunde unui dublu imperativ, cel
al avansării pe calea încheierii tranziţiei la economia de piaţa si al pregătirii aderării la UE,
in contextul oferit de decizia Consiliului UE de deschide negocierile de aderare cu România

168
 8. DESCRIEREA GENERALA A REGIUNII NORD EST

Regiunea acoperă partea de Nord-Est al ţării şi, conform tradiţiei, este o parte din vechea
regiune istorică a Moldovei.

Geografic, regiunea se învecinează la Nord cu Ucraina, la Sud cu judeţele Galaţi şi Vrancea

(Regiunea Sud-Est), la Est cu Republica Moldova iar la Vest cu judeţele Maramureş şi Bistriţa-
Năsăud (Regiunea Nord-Vest) şi judeţele Mureş, Harghita şi Covasna (Regiunea Centru).

Regiunea Nord-Est este alcătuită din şase judeţe (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava,
Vaslui), care însumează o suprafaţă de 36.850 kmp şi o populaţie de 3.807.455 locuitori, situându-
se, din acest punct de vedere, pe primul loc între cele opt regiuni ale tării. Regiunea este
caracterizată printr-o îmbinare armonioasă între toate formele de relief, 30% o reprezentând-o
munţii, 30% relieful subcarpatic, iar 40% revine podişului şi câmpiei.

Regiunea se situează pe ultimul loc în România în privinţa produsului intern brut (PIB) şi a
indicelui de dezvoltare umană (IDU) fiind considerata zona cu cel mai mare nivel de sărăcie.

Regiunea Nord-Est deţine numărul cel mai mare de locuitori, având, Ia sfârşitul anului
1997, 3.785.530 locuitori (respectiv 16,7% din populaţia totală a ţării) - conform Anuarului
Statistic al României, 1998.Mediul rural concentrează cea mai mare parte a populaţiei
regiunii (55,7%), restul de 44,3% din populaţia urbană fiind puternic concentrată în marile oraşe.

Din punct de vedere etnic, populaţia regiunii Nord-Est prezintă un grad înalt
de omogenitate (98,4% români), marea majoritate fiind de religie ortodoxă, cu o
repartizare echilibrată pe sexe.

Regiunea dispune de o reţea de învăţământ complexă care asigură pregătirea profesională la

toate nivelele de pregătire, gradul de alfabetizare fiind de 96,3%.învăţământul superior este bine
reprezentat în cele trei centre, Iaşi, Bacău şi Suceava, în care se desfăşoară majoritatea activităţii
de cercetare-dezvoltare.

Regiunea are personal cu vastă experienţă în domeniul industriei şi în special al industriei

prelucrătoare, în activităţi financiare, bancare şi de asigurări, tranzacţii imobiliare, învăţământ şi
asistentă socială, peste 30% din totalul populaţiei active fiind angajat în aceste sectoare.

Populaţia activă ocupată a regiunii Nord-Est reprezintă 16% din totalul populaţiei
active ocupate a ţării, ponderea cea mai mare deţinând-o bărbaţii. Mediul rural mobilizează cea
mai mare parte a populaţiei active ocupate. Ca urmare a procesului de restructurare şi
privatizare, a declinului economic şi aplicării OUG 9/97 şi 22/97, în ultimii doi ani au. fost
disponibilizate peste
20.000 persoane, în aceeaşi perioadă, s-au creat cea. 2500 locuri de muncă.

Pe categorii de personal, cei mai afectaţi de şomaj sunt muncitorii şi persoanele fără calificare.
Se constată redistribuirea populaţiei ocupate din sectorul secundar în sectorul primar şi
terţiar, fenomen ce se estimează a fi în creştere în următorii ani, în concordantă cu evoluţia
acestor sectoare.

Se impune cu necesitate formularea unei strategii de angajare/formare a forţei de muncă cu

experienţă sub opt ani, pentru a valorifica tinerii cu pregătire medie şi superioară care astăzi nu se
pot afirma pe plan local.

169
 Luând în consideraţie elementele constitutive ale infrastructurii Regiunii Nord - Est,
putem concluziona următoarele:
- reţeaua de căi ferate se prezintă la un nivel mediu fată de nivelul naţional cu
posibilităţi de dezvoltare în viitorul apropiat, prin programe de investiţii care să ofere o altă
perspectivă regiunii, printr~o mai bună accesibilitate.
- reţeaua de drumuri este insuficientă, cu un grad de uzură avansat şi nu face
faţă solicitărilor traficului ridicat, în aceste condiţii, se impune corelarea viitoarelor proiecte
de dezvoltare cu programe de îmbunătăţire a reţelei rutiere a întregii regiuni.
- infrastructura locativă este insuficientă ca dotare, cea existentă nefacând fată
solicitărilor, iar aceste aspecte contribuie la imaginea de zonă slab dezvoltată şi cu condiţii
inadecvate de trai al populaţiei. Dată fiind această situaţie, este necesară racordarea localităţilor
la reţeaua de apă potabilă, canalizare, gaze naturale şi colectareadeşeurilor menajere prin
promovarea şi implementarea unor ample proiecte de finanţare şi finalizarea celor aflate în
curs, contribuind astfel la ridicarea standardului
de viaţă în Regiunea Nord - Est.

Sistemul actual agro-rural prezintă următoarele caracteristici:

fărâmiţarea proprietăţii funciare - cu efecte imediate asupra scăderiiproducţiei fizice
(realizate cu costuri ridicate) - şi lipsa unei strategii în exploataţia agricolă (în
marea majoritate a cazurilor, predominând autoconsumul);
gradul scăzut de calificare a populaţiei din agricultură şi sistemele economice închise
de tip natural, în propria gospodărie;
sprijinirea insuficientă şi lipsa facilităţilor oferite întreprinzătorilor care doresc să
dezvolte activitatea de agroturism;
dotarea publică redusă în ceea ce priveşte reţeaua de drumuri, reţeaua de aducţiune cu
apă potabilă, reţeaua de gaze naturale, telefonie, curent electric, asistenţă medicală,
ceea ce conferă un stadiu de dezvoltare inferior mediului urban.

Regiunea Nord-Est nu se confruntă cu fenomene de poluare deosebit de gravă, fiind încă o

regiune "curată".

La nivel regional, principalele probleme de mediu sunt legate de :

- proasta gestionare a deşeurilor industriale şi menajere (colectare neselectivă, gradul
redus de revalorificare şi/sau tratare a. deşeurilor, depozitare inadecvată sub aspectul
amplasării şi amenajării haldelor, existenta depozitelor de rumeguş pe malurile
cursurilor de apă, de-a lungul căilor rutiere);
- despăduriri, cu implicaţii în accentuarea alunecărilor de teren:
- fenomene de eroziune a solului, ce afectează, în principal, partea de est a regiunii;
- apa potabilă(cantitate, calitate, distribuţie);
- poluarea locală sau zonală determinată de:
• activităţi industriale, cu impact asupra aerului, apei, solului;
• exploatări miniere(cărbune, minereu radioactiv, sulf, cupru, mangan) cu impact asupra
aerului, apei, solului, vegetaţiei;
• trafîc (insuficienţa sau inexistenta unor căi rutiere ocolitoare) cu impact asupra aerului şi
nivelului de zgomot;
• aglomerări urbane, cu impact asupra aerului (centrale termice pe combustibil lichid),
apelor (staţii de epurare de capacitate insuficientă) şi solului (deşeuri);
• fermele zootehnice, cu impact asupra apei şi solului.

Faptul că marii agenţi poluatori îşi reduc/restrâng activitatea, lăsând locul

întreprinderilor mici şi mijlocii, mai flexibile, cu posibilităţi mai mari de abordare durabilă
a dezvoltării lor, în conformitate cu prevederile legislative actuale, a creat premise pentru a
pune accentul şi pe
170
 calitatea mediului.

9. STRATEGIA DE DEZVOLTARE REGIONALA NORD EST

Obiective si direcţii strategice

Obiectivul general al strategiei Regiunii este creşterea standardului de viaţă al comunităţii

şi dezvoltarea durabilă a Regiunii Nord-Est.

Prima dintre cele opt regiuni de dezvoltare , sub aspectul mărimii, Regiunea Nord-Est se
situează pe ultimul loc în România în raport cu indicele de dezvoltare umană şi produsul intern
brut (PIB) pe cap de locuitor, datorită unei structuri neadaptate economiei de piaţă,
cu productivitate şi eficienţă economică scăzute.

Potenţialul regiunii în domeniul resurselor umane, al turismului, al unor activităţi specifice

şi faptul că zona este încă o regiune curată, creează premisele pentru un proces de dezvoltare
durabilă şi, implicit, pentru creşterea standardului de viaţă al comunităţii.

Pe baza Profilului Regional şi a Analizei SWOT au fost identificate următoarele obiective

strategice pentru atingerea obiectivului global:

- Dezvoltarea întreprinderilor şi afacerilor

- Adaptarea resurselor umane la cerinţele economiei de piaţa
- Promovarea regiunii
Pentru realizarea acestor obiective strategice, se are in vedere abordarea, următoarelor
direcţii strategice:

Al. Dezvoltarea infrastructurii de afaceri;

A2. Dezvoltarea IMM-urilor;
A3. Susţinerea si modernizarea agriculturii.

Bl. Reconversia resurselor umane;

B2. îmbunătăţirea managementului local si regional.

CI. Promovarea oportunităţilor regiunii;

C2. Dezvoltarea infrastructurii fizice;
C3. Dezvoltarea turismului si agroturismului;
C4. Reabilitarea, protejarea si conservarea mediului.

Pentru realizarea acestor obiective si direcţii strategice, s-au stabilit următoarele priorităţi:

- Dezvoltarea IMM-urilor si a infrastructurii fizice

- Dezvoltarea turismului

- Dezvoltarea rurala

- Resurse umane

171
 - Mediu

Prioritatea 1: dezvoltarea IMM-urilor si a infrastructurii fizice

Regiunea se confruntă cu o pondere redusă a IMM -urilor în sectorul productiv şi de servicii

(cu excepţia comerţului şi a alimentaţiei publice) şi cu o calitate slabă a serviciilor către populaţie.
De aceeea, se impune constituirea unor infrastructuri specifice de susţinere si consultanta pentru
afaceri, care sa creeze si sa menţină un mediu propice si sa orienteze activităţile spre domeniile
necesare.

Activitatea de cercetare-dezvoltare este puternic polarizată, având nucleul în

municipiul Iaşi, în timp ce restul regiunii este slab reprezentat. Pentru a asigura o extindere si o
reprezentare echilibrata la nivelul regiunii si pentru a inlesni transferul de tehnologie către
beneficiari(agentii economici), permiţând aplicarea inovării in producţie si servicii, strategia
regionala include masuri care sa susţină logistic si financiar o astfel de abordare.

Infrastructura regiunii este mai bine reprezentată în domeniul telecomunicaţiilor, traficului

aerian (aeroporturi civile şi militare la Iaşi, Bacău şi Suceava), comerţului şi alimentaţiei publice,
bancare şi de asigurări, al infrastructurii industriale fizice disponibile, dar suferă ca urmare
a procentului scăzut de drumuri modernizate, a densităţii scăzute a liniilor de cale ferată şi
a distribuţiei inegale a căilor ferate electrificate, a slabei dezvoltări a infrastructurii rutiere
de legătură între zonele Est-Vest ale regiunii si de conectare la principalele cai rutiere.
Deasemenea,
ne confruntam cu o nevoie reala de reabilitare, dezvoltare si modernizare a sistemului de
alimentare şi distribuţie a apei potabile şi reţelelor de canalizare, a sistemului de distribuţie
a gazelor naturale şi energiei termice.

Încurajarea dezvoltării şi consolidării afacerilor reprezintă condiţia esenţială pentru

depăşirea stadiului de subdezvoltare a Regiunii Nord-Est.

Ponderea cea mai mare o va avea sprijinirea înfiinţării şi creşterii IMM-urilor în special a
acelora care pot valorifica capitalul natural şi uman şi protecţia mediului (agricultură,
industrii agro-alimentare, prelucrare a lemnului, textila si de confecţii, turism, informatica,
prestări servicii), cu mare forţă, de antrenare.
Se urmăreşte crearea condiţiilor pentru relansarea procesului investiţional'şi orientarea
acestuia spre crearea, asimilarea şi aplicarea unor tehnologii noi, performante, cu consum redus de
energie, în acest sens sunt necesare următoarele direcţii:
implementarea unor strategii corecte de dezvoltare a agriculturii şi silviculturii;
privatizarea şi restructurarea societăţilor mari cu capital majoritar de stat şi
transformarea acestora în IMM-uri mai adaptabile la cerinţele pieţii, dar care să beneficieze de
infrastructura industrială existenta deja precum si de infrastructura de susţinere pe care
ne propunem sa o dezvoltam ;
încurajarea creării de noi IMM-uri în domeniul producţiei şi serviciilor directe către populaţie.
Aceste direcţii se vor concretiza prin realizarea următoarelor măsuri:
X Infrastructura si servicii pentru afaceri;
X Transfer de tehnologie;
X Utilizarea infrastructurii intreprinderilor de stat pentru crearea de parcuri industriale;
X Asistenta si sprijin pentru IMM-uri;
X Acţiuni pentru promovarea oportunităţilor regionale;
X Dezvoltarea infrastructurii fizice.
Rezultatele aşteptate constau în:
172
 - creşterea performanţelor financiare;
- orientarea spre noi oportunităţi în afaceri;
- implementarea de tehnologii noi, performante, în industrie;
- orientarea spre utilizarea de noi soiuri vegetale şi rase de animale de productivitate mare şi
adaptabile la condiţiile climatice ale regiunii;
- promovarea pregătirii în domeniul inovaţiilor, a noilor tehnologii informaţionale,
- management, marketing şi afaceri;
- promovarea cooperării interregionale, intraregionale şi internaţionale în domeniul transferului
tehnologic;
- creşterea numărului de IMM-uri;
- creşterea calităţii serviciilor, îmbunătăţirea activităţilor economice şi creşterea nivelului de trai
al populaţiei, prin accesul la informaţie şi exploatarea acesteia;
- orientarea activităţilor spre valorificarea superioară a produselor agricole, lemnului, resurselor
solului, etc.;
- promovarea la scară largă a societăţilor şi produselor regionale reprezentative;

Prioritatea 2: Dezvoltarea turismului

Prioritatea vizează exploatarea potenţialului turistic al regiunii prin punerea în

valoare a obiectivelor existente, ridicarea la nivel competitiv a calităţii serviciilor prestate,
dezvoltarea unor obiective turistice noi cu destinaţii specifice cerinţelor clientului modern, care să
crească veniturile economice rezultate din activitatea turistică, numărul de clienţi
consumatori, îmbunătăţindu-se astfel imaginea regiunii şi creându-se o identitate benefică
atragerii de investitori.

Infrastructura turistica si cu caracter recreativ va trebui dezvoltata si pusa in valoare, de ea

urmând sa beneficieze atât turiştii cat si comunităţile locale.

Pe lângă asigurarea unei game largi de oportunităţi pentru forţa ele muncă direct ocupată
în domeniul turismului, dezvoltarea acestuia va genera oportunităţi pentru IMM-urile care vor
asigura deservirea numărului crescut de vizitatori ai regiunii.
Regiunea prezintă multiple valenţe pentru practicarea unui turism variat şi complex:
- turismul religios, susţinut de existenta unui număr impresionant de biserici şi
mănăstiri declarate monumente istorice pe tot cuprinsul regiunii;
- turismul cultural-istoric, bazat pe reţeaua de muzee, case memoriale, conace şi curţi
domneşti, palate şi cetăţi dacice, care pun la dispoziţia vizitatorului un adevărat tezaur
cultural şi spiritual al comunităţii regiunii;
- turismul montan, favorizat de existenţa zonei montane, cu relieful său deosebit de
interesant, propice pentru practicarea drumeţiei, a sporturilor de iarnă,
alpinismului,speoturismului;
- turismul de sejur, pentru odihnă şi recreere(sta.ţiunea Durau, Slănic Moldova, Poiana
Sărată);
- turismul de circulaţie, practicat în ambele forme, turism de tranzit şi itinerant;
- turismul balnear;
- turismul la sfârşit de săptămână, practicabil în zonele montane şi subcarpatice.

Pentru dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice se vor avea în vedere următoarele

domenii:
* turismul pentru pescuit sportiv şi turismul de vânătoare, favorizate de bogăţia fondului
cinegetic şi piscicol, ca şi de existenţa cabanelor de vânătoare;
* turismul pentru practicarea sporturilor nautice, favorizat de existenta salbei de lacuri
naturale şi de acumulare în regiune;
* agroturismul, susţinut şi de existenţa unui cadru natural pitoresc, a spaţiului rural
173
cu

174
 valenţe etno-folclorice şi cu obiective cultural istorice valoroase.

Pentru dezvoltarea şi utilizarea eficientă a infrastructurii existente sunt necesare

următoarele măsuri:
* Investiţii in activităţi turistice;
* Servicii pentru activităţi turistice;
* Sprijin pentru activităţi de agro-turism si alte tipuri specifice de turism;
* Iniţiative de marketing;
* Infrastructura de drumuri in zona montana.

Rezultatele scontate sunt:

* creşterea numărului de vizitatori ai Regiunii Nord-Est;
* creşterea volumului investiţiilor private în infrastructura turistică;
* creşterea indicelui de utilizare a capacităţii de cazare turistică în funcţiune:
* creşterea calităţii serviciilor prestate de forţa de muncă din turism;
* lărgirea gamei de servicii oferite;
* ameliorarea disponibilităţii turiştilor de a cheltui şi de a reveni în zonă;
* îmbunătăţirea imaginii şi a atractivităţii zonelor balneare care pot contribui la ridicarea
nivelului de sănătate al clienţilor;
* crearea imaginii unei regiuni care oferă multiple perspective (turistice,
comerciale) şi care este favorabilă investiţiilor şi afacerilor;
* crearea unei prezenţe permanente în lumea mass-mediei, cu efecte benefice în
valorificarea continuă a ofertei;
* ameliorarea stării materiale a comunităţii respective;
* valorificarea turistică a unor obiective inaccesibile(schituri vechi, aşezări istorice,
peisaje spectaculoase).

Prioritatea 3: Dezvoltarea rurala

Datorită ponderii ridicate a zonelor rurale, se pune accentul pe promovarea dezvoltării

integrate şi durabile a acestora prin optimizarea sectoarelor existente, încurajarea
diversificării activităţilor economice şi sociale, susţinerea dezvoltării si modernizării
infrastructurii şi prin accesul la noile tehnologii.

Se urmăreşte, de asemenea, creşterea calităţii vieţii prin prezervarea mediului, îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă şi a accesului la serviciile de bază precum şi menţinerea unor comunităţi rurale
viabile prin prezervarea culturii şi tradiţiilor acestora. Ca urmare a introducerii legislaţiei
de retrocedare a terenurilor agricole, în ultimii ani se manifestă în regiune, ca şi la nivel naţional,
un accentuat fenomen de fărâmiţare a proprietăţii funciare, cu efecte negative evidente în
sensul scăderii producţiei fizice, orientată în general spre autoconsum şi a creşterii costurilor.

În condiţiile în care 82% din producţia agricolă provine din gospodăriile particulare, se
impune implementarea unei strategii în exploatarea agricolă, coordonată cu programe de finanţare
a producţiei şi investiţiei agricole, cu realizarea unor pieţe agricole reale(cu producţii
standard, omogene calitativ şi rentabile).

O parte a excedentului mare de forţă de muncă activă din celelalte sectoare economice poate
fi absorbit în agricultură, contribuind astfel la revigorarea resurselor umane, actualmente
îmbătrânite, din acest sector. Pentru aceasta trebuie insa sa fie create condiţii care sa atragă forţa
de munca disponibila, condiţii care privesc atât identificarea, promovarea si susţinerea unor
oportunităţi si alternative de activitate, cat si asigurarea unor condiţii de viata si de munca
apropiate sau chiar similare celor care exista in mediul urban.

175
 Mediul rural al regiunii este caracterizat în general de o dotare publică redusă, în ceea
ce priveşte sistemul de servicii oferite populaţiei, asistenţa sanitară, dotarea cu utilităţi a
gospodăriei (gaz metan, apă potabilă, telefonie) ceea ce crează discrepanţe faţă de mediul
urban. Din aceste considerente, se impune abordarea următoarelor direcţii de acţiune:
- stimularea activităţilor tradiţionale pentru păstrarea şi transmiterea meseriilor
tradiţionale;
- creşterea potenţialului productiv a fondului funciar agricol, prin facilitarea
posibilităţilor de asociere şi arendare a terenurilor agricole, utilizarea activităţilor
deîmbunătăţiri funciare, extinderea şi generalizarea în producţie a cercetării tehnice de profil;
- încurajarea întreprinderilor care realizează produse tip "bio" de marcă;
extinderea şi diversificare serviciilor în agricultură, prin încurajarea serviciilor specifice
economiei de piaţă;
- dezvoltarea si modernizarea infrastructurii;
- sprijinirea persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi a societăţilor comerciale în crearea de
pensiuni turistice şi agroturistice în localităţile care beneficiază de factori naturali sau de
monumente istorice şi de arhitectură de mare atractivitate.
Măsurile prin care se vor concretiza aceste direcţii vor fi:
o Creşterea gradului de utilizare a iazurilor si lacurilor;
o Dezvoltarea IMM-urilor in zona rurala;
o Dezvoltarea IMM-urilor de profil agro-industrial;
o Ferme ecologice;
o Marketing-ul produselor locale;
o Dezvoltarea infrastructurii rurale.
În urma implementării acestor acţiuni, se vor obţine rezultate concretizate in:
- eliminarea disparităţilor dintre mediul urban şi rural;
- stimularea activităţii rurale pentru asociativitate, spirit lucrativ, prin prezervarea
potenţialului natural şi a tehnologiilor agricole ecologice;
- extinderea suprafeţei agricole irigate;
- dezvoltarea fondului piscicol natural al regiunii;
- dezvoltarea agroturismului.

Prioritatea 4: Resurse umane

Valorificarea şi amplificarea calităţii capitalului uman reprezintă una din condiţiile esenţiale
pentru reuşita implementării strategiei de dezvoltare a Regiunii Nord-Est.

Dezvoltarea resurselor umane şi a infrastructurii specifice are o influentă benefică

directă asupra populaţiei existente în regiune, iar pe de altă parte, reprezintă o precondiţie
fundamentală pentru planificarea progresului în toate sectoarele sociale şi economice şi,
implicit, asupra dezvoltării durabile.

În ultimii ani, s-a dezvoltat învăţământul privat, relativ costisitor în raport cu posibilităţile
financiare ale populaţiei, care suportă cu dificultate chiar şi costurile pe care le necesită
învăţământul public, în condiţiile unui sprijin financiar insuficient din partea statului.

Aceste aspecte au determinat, în ultimii ani, o reducere a participării la

procesul instituţionalizat de instruire a tinerilor, manifestată mai pregnant la nivelul
treptelor medii şi superioare.

Se impune cu necesitate formularea unei strategii de angajare/formare a forţei de muncă cu

experienţă sub opt ani, pentru a valorifica tinerii cu pregătire medie şi superioară care astăzi nu se

176
pot afirma pe plan local şi regional, reducând sau eliminând astfel fenomenul de emigrare care
există astăzi.

Ca urmare a procesului de restructurare şi privatizare, a declinului economic şi aplicării OG

9/97 şi 22/97, în ultimii doi ani au fost disponibilizate peste 20.000 persoane şi s-au creat cea.
2.500 locuri de muncă.

Pentru absorbirea celor disponibilizati, este necesar sa se identifice in mod realist domeniile
care au condiţii si şanse de a se menţine/ dezvolta in regiune, iar reconversia profesionala sa se
realizeze cantitativ si calitativ in concordanta cu aceste tendinţe.

Direcţiile pentru dezvoltarea resurselor umane se baxează pe:

- formarea capitalului uman în spiritul economiei de piaţă;

- crearea de centre şi activităţi care să ridice capacitatea managerială a conducătorilor şi
investitorilor autohtoni;
- orientarea profesională a tineretului spre activităţi necesare în spaţiul rural, inclusiv
acordarea de asistenţă tehnică, consultanţă şi asigurarea condiţiilor pentru calificarea şi
recalificarea populaţiei active în vederea desfăşurării unor noi activităţi;
- încurajarea practicării meseriilor tradiţionale.
Aceste direcţii vor fi implementate prin următoarele măsuri:
o Instruire pentru IMM-uri;
o Instruire profesionala;
o înfiinţarea filialelor judeţene ale A.D.R. Nord-Est;
o Instruire pentru reconversia foitei de muncă;
o Instruire pentru îmbunătăţirea abilitaţilor manageriale;
o Instruire pentru turism;
o Studii ale pieţii muncii;
o Instruire in domeniul protecţiei mediului;
o Instruire pentru comunitatea rurala.

Rezultatele aşteptate sunt:

* formarea unor specialişti în management, marketing, resurse umane;
* îmbunătăţirea performanţelor în domeniul organizării IMFvî-urilor;
* educaţia spirituală, etică şi practică a elevilor;
* promovarea participării tinerilor la problemele practice ale vieţii
comunităţii;
* sprijinirea elevilor în alegerea unei cariere în concordantă cu vocaţia fiecăruia;
* îmbunătăţirea capacităţii de ocupare a forţei de muncă;
* dezvoltarea spiritului antreprenorial;
* creşterea calităţii serviciilor turistice;
* identificarea aptitudinilor vocaţionale;
* schimbarea mentalităţii şi a modului de a acţiona fată de mediul
înconjurător;
* crearea unui spaţiu rural ecologic.

Prioritatea 5: Mediu

Scopul fundamental al dezvoltării regionale în raport cu problemele de mediu este crearea

unei armonii pe termen lung între acesta şi procesele socio~economice? în contextul în
care, factorii de decizie din domeniul economic trebuie să-şi asume responsabilitatea
pentru
177
 consecinţele asupra mediului şi consideraţiile legate de protecţia mediului trebuie încadrate în
reglementările economice.
Regiunea Nord-Est nu se confruntă cu fenomene de poluare deosebit de grave, fiind încă o
regiune "curată".

Strategia de dezvoltare regională în domeniul mediului urmăreşte favorizarea unor modele

de producţie şi consum în concordanţă cu principiul dezvoltării durabile, reducerea poluării,
informarea şi instruirea populaţiei în sensul cunoaşterii, respectării şi menţinerii mediului.

Măsurile propuse pentru materializarea acestor deziderate sunt:

o Tehnologii curate pentru mediu;

o Reciclarea deşeurilor;

o Investiţii in utilităţile publice;

o Reabilitarea zonelor afectate de calamităţi naturale;

o Reconstrucţia ecologica a zonelor afectate de activităţi antropice.

Făptul că marii poluatori îşi reduc/restrâng activitatea, lăsând locul

întreprinderilor mici şi mijlocii, mai flexibile, cu posibilităţi mai mari de
abordare durabilă a dezvoltării lor, în| conformitate cu prevederile
legislative actuale, a creat premise pentru a pune accentul şi pe calitatea
mediului.

Rezultatele aşteptate sunt:

o creşterea interesului oamenilor de afaceri şi managerilor pentru promovarea şi
utilizarea tehnologiilor ecologice;
o creşterea numărului de întreprinderi bazate pe tehnologii curate;
o scăderea nivelului emisiilor de poluanţi în mediu, în condiţiile desfăşurării de activităţi
economice;
o scăderea numărului de depozite necontrolate de materiale refolosibile, rumeguş, metal,
sticlă, hârtie, etc;
o îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi a ambientului prin eliberarea suprafeţelor
acoperite cu deşeuri şi eliminarea disconfortului produs de acestea;
o creşterea gradului de revalorificare a deşeurilor refolosibile rezultate în cadrul regiunii;
o creşterea confortului urban.

178
REACTUALIZAREA PLANULUI NATIONAL DE DEZVOLTARE PENTRU PERIOADA

2002-2004

Ministerul Dezvoltării si Prognozei a transmis către ADR Nord | Est o schiţa de metodologie
pentru elaborarea PND pe baza strategiilor regionale si sectoriale.

Planul Naţional de Dezvoltare trebuie revizuit şi revăzut pentru a asigura un cadru multianual
eficient pentru politicile naţionale legate de coeziunea economică şi socială, în cadrul cărora este
programat şi Phare.

Trebuie elaborate politici clare care să fie reflectate în PND pentru concentrarea finanţării
bugetare publice şi a sprijinului Phare la nivel regional şi subregional pe baza unor criterii
obiective. Concentrarea la nivel subregional se poate realiza pe baza unor criterii socio -conomice
şi de mediu legate de restructurarea economică, şi în special industrială sau pe evaluarea
potenţialului specific de dezvoltare ( de exemplu turismul).

În acest sens, agenţiile de dezvoltare regională vor avea următoarele responsabilităţi:

elaborarea analizelor regionale;
elaborarea analizelor SWOT la nivel regional precum şi pentru Zonele Prioritare
Selectate;
stabilirea problemelor principale, a direcţiilor strategice şi a principalelorobiective
strategice la nivel regional;
elaborarea strategiilor de implementare, ţinînd cont de constrângerile bugetare
existente;
furnizarea tuturor informaţiilor din domeniu către colectivul PND din cadrul MDP.

În vederea elaborării strategiei la nivel naţional cat si la nivelul regiunilor se va realiza in

prima etapa analiza socio-economica a regiunii, urmărind identificarea problemelor cheie.

Pe baza acestora se va întocmi cîte o analiza Swot atât la nivel regional cat st pentru fiecare
sector (orizontal sau vertical).

Rezultatul analizelor SWOT se va concretiza într-un număr de obiective strategice sau ţinte care
pot fi îndeplinite în timpul perioadei acoperite de PND. Pentru realizarea fiecărui obiectiv vor fi
indicate sursele estimate de finanţare bugetară.

La încheierea etapei de elaborare a Strategiei se vor identifica:

Problemele-eheie
Direcţiile strategice
Punctele tari, Punctele slabe, Oportunităţi, Riscuri
Obiectivele principale sau ţintele ale căror realizare se poate
Monitoriza şi evaluarea costurilor estimative.

MDP va integra toate strategiile primite de la ministere şi regiuni, va încerca să soluţioneze

eventualele neconcordanţe apărute si va intocmi un document ce va fi remis ministerelor, regiunilor
şi unor parteneri economici şi sociali selectaţi, în vederea formulării de observaţii şi propuneri.

179
 Anexa

PROPUNERI PENTRU O STRATEGIE CORPORATIVA DE DEZVOLTARE A

JUDEŞULUI IAŞI

OBIECTIVE:

Oferirea unei strategii alternative la încercările actuale

Informarea cât mai completa şi obiectivă a cetăţenilor privind starea economico-socialâ a
judeţului, prezentarea transparentă a iniţiativelor şi realizărilor;
Conştientizarea şi stimularea tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea regională;
Stimularea dezbaterilor de idei, a propunerilor şi sugestiilor societăţii civile privind
performanţele economiei şi administraţiei locale;
Identificarea celor mai bune modalităţi concrete de punere în practică a strategiei, programelor
şi proiectelor noastre.

Orice organizaţie trebuie să-şi gestioneze strategiile în trei domenii principale:

resursele interne ale organizaţiei;

mediul extern în care acestea îşi desfăşoară activitatea;
capacitatea organizaţiei de a adăuga valoare producţiei sale.

Elementele cheie ale deciziei strategice sunt:

să fie durabilă;
să fie distinctă, să aibă la bază un concept propriu;
să ofere avantaj concurenţial;
să exploateze legăturile dintre organizaţie şi mediul în care acţionează;
să fie vizionară.

Domeniile de bază ale strategiei corporative sunt:

analiza strategică;
elaborarea strategiei;
implementarea strategiei.
Fiecare decizie strategică implică:

un context;
un conţinut (principalele măsuri);
un proces.

Există un trepied al oricărei dezvoltări regionale:

politici publice bune;

pieţe funcţionale;
societăţi civile dezvoltate.

180
Etape:

- acumularea factorilor de producţie;

- alocarea eficientă a resurselor;
- îmbunătăţiri tehnologice în timp. acumularea factorilor;
- investiţii;
- inovaţie.

Poziţie de:

complementaritate;
compatibilitate;
competitivitate.

Etape:

tranziţie;
integrare;
globalizare.

Sectorul public se caracterizează prin:

orientările ideologice şi influenţele politice;

furnizorii monopolişti;
birocraţia şi lipsa de flexibilitate;
confruntarea pentru resursele guvernului (constrângerea guvernamentală).

Judeţul laşi se caracterizează prin:

capacitate de expertiză, capital uman şi instituţional;

nivel ridicat de sărăcie, cu precădere in mediul rural;
experienţă în construcţia şi implementarea programelor de dezvoltare.

181
Priorităţile de dezvoltare ale judeţului laşi:

a) dezvoltarea infrastructurii de afaceri:

Aeroportul laşi - terminal Cargo;

Centrul Expoziţional şi de afaceri;
Parcul tehnologic laşi - TEHNOPOLIS.
Priorităţile de dezvoltare ale judeţului laşi:

b) protecţia mediului şi managementul apei:

staţii de tratare a apei;

dezvoltarea şi reabilitarea reţelei de alimentare cu apa;
staţii de pompare a apei;
modernizarea şi reabilitarea sistemului de canalizare;
staţii de epurare a apei.

c) asistenţa şi protecţia copilului:

desfiinţarea centrelor de plasament prin transformarea acestora în module de tip familial;

reabilitarea clădirilor unor centre de plasament;
înfiinţarea unui centru de informare, consiliere şi prevenire a abandonului familial în mediul
rural.
infrastructura de transport rutier: reabilitarea şi extinderea reţelei de drumuri şi şosele;
extinderea şi îmbunătăţirea infrastructurii de baza: alimentarea cu apă şi gaze naturale,
canalizare;
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
dezvoltarea infrastructurii de afaceri;
reabilitarea infrastructurii serviciilor publice: reabilitarea şcolilor, reconstrucţia
spitalelor şi a orfelinatelor;
crearea şi dezvoltarea sectorului privat.

Elementele de atractivitate ale judeţului laşi:

poziţie geostrategică, capitală culturala şi istorică a României;

piaţă atractivă: 850.000 de consumatori cu o mare capacitate de iradiere şi antrenare în estul
României;
potenţial uman cu grad de instruire ridicat, structurat pe o gamă largă de profesii (de la cele
tradiţionale până la noile tehnologii);
capital instituţional deosebit, universităţi, institute de cercetare, dezvoltare, centre de consultanţă
şi capacitate de expertiză ridicată;

182
 potenţial economic ridicat, capacitate industrială existenta, dotare cu utilităţi, zone agricole
extinse, sector terţiar în plină dezvoltare;
politici publice permisive, societate civilă dezvoltată;
nivel al impozitelor şi taxelor locale, chiriilor şi preţurilor de vânzare ale terenurilor şi
imobilelor de aproximativ 5 ori mai mic decât în Europa de vest.
municipiul laşi, oraş de 5 stele cu reglementări, ghişeu unic pentru înfiinţarea de firme şi
facilităţi pentru atragerea investitorilor;
mediul natural protejat fără surse majore de poluare;
potenţial turistic asigurat cu infrastructură corespunzătoare, centru cultural şi de pelerinaj
ecumenic, multiple posibilităţi de agrement;
infrastructura transporturilor;
reţele rutiere, feroviare şi aeriene relativ corespunzătoare (aeroport internaţional în curs de
extindere);
experienţă în relaţiile internaţionale, în derularea proiectelor economice de investiţii;
sector mass-media dezvoltat.

Dispunem de:

studii de dezvoltare economico-socială pentru fiecare localitate;

elemente ale unei strategii de dezvoltare a judeţului în perioada 2001-2004;
programe sectoriale;
proiecte şi documentaţii tehnico-economice;
un parteneriat viabil cu reprezentanţi ai vieţii civile şi actori privaţi.

Condiţii necesare:

management eficient;
descentralizare reală şi efectivă (regionalizare);
liberă intrare/ieşire pe/de pe piaţă;
transparenţă şi liber acces la informaţiile disponibile;
dereglementarea;
reduceri fiscale (stimulente);
diminuarea birocraţiei şi corupţiei;
parteneriatul public-privat (fondul de garantare a investiţiilor);
asigurarea infrastructurii;
valorificarea poziţiei geostrategice;
valorificarea tradiţiei;
proiecte europene;
district industrial.

183
 Analiza matricei SWOT

a) Puncte tari:

localizare strategică la nivel naţional, regional şi continental;

infrastructura cailor de comunicaţii relativ bine dezvoltată;
tradiţie politico-administrativâ şi culturală;
potenţial turistic şi balnear;
forţă de muncă tânără şi bine pregătită; mână de lucru calificată şi ieftină, calitatea
oamenilor;
administraţie locală perfectibilă;
valori culturale şi istorice;
servicii balneare şi centre de afaceri;
potenţial industrial şi agricol;
numeroase institute de învăţământ superior şi unităţi de cercetare-proiectare, existenţa unui
institut specializat în preluarea şi implementarea investiţiilor.

b) Puncte slabe:

localizare în una din cele mai dezavantajoase zone ca nivel de dezvoltare economică;
legături de transport insuficiente cu celelalte regiuni ale ţârii;
resurse geologice puţin şi de mică importanţă economică;
condiţii de relief geotehnice dificile pentru construcţii;
lipsă de experienţă managerială în administraţia locală;
lipsa resurselor financiare;
nivelul scăzut al serviciilor;
calitatea mediului şi existenţa unor factori naturali ce favorizează poluarea mediului
(meteorologici, hidrologici, litologici, topografici);
rata şomajului ridicată;
fond locativ insuficient.

c) Oportunităţi:

intensificarea cooperării interregionale (judeţe învecinate) şi internaţionale (regiuni

europene ş.a.);
dezvoltarea turismului şi agroturismului;
atragerea sectorului privat în realizarea de investiţii;
dezvoltarea cercetării - inovării;
aplicarea legislaţiei referitoare la zonele defavorizate;
aplicarea legislaţiei referitoare la cooperarea transfrontalierâ;
colaborarea şi derularea de programe/proiecte între administraţiile locale din judeţ şi
administraţiile locale din străinătate.

184
 d) Ameninţări:

o îmbătrânirea populaţiei;
o spor migrator negativ, relaţie demo-economicâ defavorabila;
o intensificarea dezechilibrelor economice şi demografice în teritoriu;
o întârzierea restructurării şi atragerii de noi investiţii;
o degradarea mediului;
o lipsa unui parteneriat real public/privat;
o suprafaţa locuibilă/locuitor redusă;
o excedent de mână de lucru (suprapopulare relativă);
o caracter preponderent agricol.

Mănunchiuri de capabilităţi
(clusters)

1.Poziţia geostrategică:

Amplasarea în cadrul zonei;

Facilitarea efectelor de antrenare;

Potenţialul pieţelor (piaţa muncii, piaţa industrială, piaţa agricolă, piaţa comercială, piaţa
serviciilor, ş.a).

2.Tradiţie politico-administrativă şi culturală;

3. Capacitate de expertiză:

Stoc de cunoştinţe specifice;

Specialişti în dezvoltare, în general şi dezvoltare regională, în
special;
Centre de consultantă;
Centre de inovare tehnologică;
Institute economice specializate;
Formatori management/marketing şi sisteme informaţionale;
Şcoli de maşter în afaceri.

4. Capitalul instituţional:

Instituţii de coordonare şi monitorizare a proiectelor;

Şcoli de administraţie publică;
Instituţii de învăţământ şi sănătate;
Iniţiative instituţionale;
Organizaţii non-guvernamentale.

185
5. Potenţialul economic:

Potenţialul natural;
Potenţialul demografic;
Capitalul uman;
Platforme şi complexe industriale;
Capacitate instalata;
Agenţi economici.

6. Infrastructura:

Infrastructura urbana;
Reţele de transport;
Reţele de comunicaţie.

7. Potenţial cultural-ştiinţific:

Instituţii de cultura calificate;

Institute de cercetare-proiectare;
Invenţii şi inovaţii;
Biblioteci;
Lectorate străine.

8. Dezvoltare mass-media:

Presa scrisa;
Presa audio-vizualâ;
Edituri.

9. Dimensiunea şi calitate sectorului public:

9.1 Obiective de investiţii (vom reveni).

10. Nivelul relaţiilor externe:

10.1 Proiecte de cooperare transfrontalieră;

10.2 Investiţii străine;
10.3 Acţiuni de cooperare cultural-ştiinţificâ;
10.4 Firme mixte;
10.5 Linii de creditare.

Exista trei vehicole principale ale creşterii economice:

investiţiile;
exportul;
• consumul.

Considerând investiţiile drept principalul vehicol al creşterii şi dezvoltării economico-

sociale, dincolo de asigurarea cheltuielilor curente necesare sectorului public, eforturile se vor
concentra în această direcţie, având permanent în vedere:

186
I. Determinarea şi actualizarea continuă a necesarului de investiţii, pe domenii, cu două
componente principale:

Investiţii capitalistice
Investiţii de întreţinere şi reparaţii

1) Investiţii capitalistice, noi, de creare a noi capacităţi de efecte de iradiere, de antrenare

economico-socialâ şi cu eficienţă deosebită. Dintre acestea se disting:

Investiţiile inteligente, în domenii de excelenţă tehnologică, menite să valorifice capitalul

inovaţional deosebit de care laşul dispune, cum sunt:

- Parcul tehnologic TEHNOPOLIS cu o valoare totală de 9,5 mii. Euro, din care 5.3 mii.
Euro fonduri PHARE nerambursabile; Proiectul va fi dezvoltat într-un oligopol tehnico-ştiinţific,
integrând şi un parc industrial, un centru de transfer tehnologic şi de diseminare a informaţiei
tehnice, incubatoare de afaceri, universităţi, centre de cercetare, firme de servicii ş.a., contribuind la
transformarea laşului într-o regiune inteligentă.

- Aeroportul laşi - terminal Cargo, cu o valoare totală de 8.2 mii Euro, din care 5 mii Euro
fonduri PHARE nerambursabile, proiect menit să faciliteze transportul de mărfuri şi să rentabilizeze
activitatea aeroportuară;

- Sistem Informaţional de Gestiune Administrativ-Teritorială (reţea Intranet de legătură

între Consiliul Judeţean, Consiliile Locale, alte instituţii publice şi de gestionare de baze de date
ORACLE, pe domenii), proiect realizat integral din surse proprii.

b) investiţii de modernizare a reţelelor de utilităţi (apă-canalizare, drumuri şi poduri, etc.).

Aici se disting:

- proiectul ISPA „Modernizarea sistemelor de alimentare cu apă şi

colectare ape uzate în municipiul laşi, al RAJAC laşi", cu o valoare totală de 51.6 mii. Euro, din
care 75% nerambursabili;

-1.1 proiecte in cadrul programului RICOP (reabilitări drumuri, poduri, şcoli), cu o valoare
totală de 2.2 mii. Euro, din care 1.6 mii Euro nerambursabili;

187
 -19 proiecte din cadrul programului SAPARD, pentru agricultură şi dezvoltare
rurala, cu o valoare totala de peste 20 mii. Euro;
- 22 proiecte FDRS (Fondul Român pentru Dezvoltare Socială, cufinanţarea Băncii
Mondiale), în suma de 450.000 Euro;
-10 proiecte reparaţii şcoli din Fondul Naţional de solidaritate, cu o valoare totală de
10.5 mld. Lei;
programul de alimentare cu apă a satelor, conform H.G. 687/1997, incluzând 17 comune cu
30 de localităţi şi 66.000 de beneficiari, cu o valoare totala de 12.77 mii. $, plus o contribuţie a
Consiliului Judeţean, de 25 mld. Lei;
programul de pietruire drumuri comunale şi alimentări cu ape a satelor, conform H.G.
577/1997, în valoare de 46.6 mld. Lei;
consolidarea Filarmonicii „Moldova" laşi (4 mld. Lei în 2002), a Casei Pogor (700 mii. Lei
în 2002), ş.a;
lucrări de alimentare cu gaz metan a 31 localităţi, printre care şi oraşul Hîrlău;
- construcţia de 10 săli de sport, ş.a;
programul de reabilitare şi modernizare a centrelor, punctelor termice şi clădirilor/pentru
66.500 apartamente;
- programul de construcţii de locuinţe, conform O.G. 19/1993;
programul de construcţii de locuinţe pentru tineri prin ANL, incluzând 1353 unităţi locative;
- programul de protecţie antiseismică (O.G. 20/1993);
- construcţia unui Centru Expoziţional la laşi, ş.a.

2. Investiţii de întreţinere şi reparaţii, cu accent pe infrastructura publică şi de afaceri, având ca

priorităţi:

- infrastructura de transport rutier;

- alimentare cu apâ-canalizare-epurare;
- reabilitarea şcolilor, spitalelor, orfelinatelor, clădirilor publice în general;
- protecţia antiseismică şi reabilitarea fondului locativ;
- protecţia mediului;
- dezvoltarea infrastructurii de afaceri;
- susţinerea şi dezvoltarea sectorului privat.

II. Identificarea resurselor financiare necesare realizării investiţiilor propuse şi cheltuirea lor
cu maximum de eficienţă. Date fiind acestea, PNL va atrage finanţări pe următoarele căi:

1. BUGET - judeţul laşi va deţine in continuare al ll-lea buget din ţară ca mărime, datorită unei
foarte bune fundamentări.

Pentru anul 2003, totalul veniturilor bugetare se ridică la 3697.5 mld. Lei, cu 25.4 % mai
mult decât în 2002, şi cu 55.5 % mai mult decât în 2001.

188
 Din acest total, cheltuielile pentru investiţii se vor ridica la 13-15%, asigurând una
dintre cele mai ridicate rate de dezvoltare din ţară.

2. Programe de finanţare asigurate de Uniunea Europeană (PHARE, ISPA, SAPARD). Pe total, prin
astfel de programe, prin construcţia şi promovarea corespunzătoare de proiecte bine concepute
desfăşurate pe o paletă largă de destinaţii, se preconizează intrarea în finanţare a unor proiecte în
valoare totală de circa 100 mii. Euro/an.

Aici se includ:

• programele ISPA pentru modernizarea infrastructurii în domeniul apei şi canalizării în

municipiile laşi şi Paşcani,

• proiectele SAPARD, referitoare la reabilitări şi modernizări de drumuri judeţene şi

comunale, reţele de apă-canalizare-epurare în mediul rural,

• proiectele PHARE referitoare la programe educaţionale, formare resurse umane, sisteme de

perfecţionare, servicii comunitare, informareeuropeană şi proiectele în domeniul asistenţei
sociale şi protecţiei copilului.

3. Programe de dezvoltare guvernamentale, conţinând şi surse externe (Banca Mondială, Solei

Boneh, USAID, DFDI. ş.a) cum sunt:

• programul RICOP (reabilitări şcoli, drumuri şi poduri), cu 2.2 mii. Euro, din care 1.6 mii.
Euro nerambursabili;
Fondul Român de Dezvoltare Socială (cu contribuţia Băncii Mondiale), cu 450.000 Euro;
Fondul Naţional de Solidaritate (reparaţii şcoli), cu 10.5 mld Lei;
programul de alimentare cu apă a satelor, conform H.G. 687/1997, cu 12.7 mii. $, plus
contribuţia de 25 mld. a Consiliului Judeţean;
programul de pietruire drumuri comunale şi alimentare cu apă a satelor, conform H.G.
577/1997, cu 46.6 mld. Lei;
program BERD Paşcani (contribuţii guvernamentale), pentru reabilitarea sistemului de termie
urbana;
programul BERD 1, incluzând 8 obiective de apă şi canalizare cu o contribuţie
guvernamentală de 7.5 mii. $;
reabilitarea, modernizarea CT-5 Paşcani (grant elveţian) cu 4.2 mii. $.

4, Credite externe, din care:

• credit BERD 1, în sumă totală de 7.5 mii. $ pentru realizarea a 8 obiectiv de investiţii în
domeniul apei şi canalizării în municipiul laşi;

189
 credit BERD 2 în valoare de 13.2 mii. Euro pentru obiective din domeniul apei şi canalizării în
municipiul laşi;
credit BEI Paşcani, pentru obiective în domeniul apei-canalizârii, de 4 mii. Euro;
credit BERD pentru reabilitarea sistemului de termoficare în municipiul Paşcani, în suma de 4.5
mii. $;

5. Resurse proprii, în sumă de cea. 1.000 mld. Iei/an, finanţate din buget, taxă specială pentru
drumuri, taxă pentru cultură şi sport, alte taxe speciale;

6. Contribuţii ale capitalului privat, în diferite formule parteneriale.

Desigur, importantă este acoperirea, într-o măsură cât mai mare, a necesarului de investiţii cu
resurse financiare, includerea în program a cât mai multor obiective, într-o ordine judicioasă de
priorităţi.

Investiţiile de astăzi sunt locurile de muncă de mâine şi nivelul de trai de poimâine.

Investiţiile sunt motorul creşterii economice, ele permit difuzarea progresului tehnic în
economia locală şi dobândirea unor sporuri superioare de productivitate. Există o legătură directă
între investiţie şi inovaţie.

Investiţia diseminează inovaţia, iar aceasta din urmă este o funcţie cheie în managementul
modern. Dar investiţiile nu se referă doar la tehnici, produse şi capacităţi noi, ci la noi metode de
organizare, de conducere, la mobilizarea capitalului uman, investiţia în om, în competentă,
responsabilitatea şi creativitatea sa.

190
Anexa

STRATEGIA IN DOMENIUL POLITICILOR REGIONALE

SIUAŢIA ACTUALA este caracterizată prin;

• centralizare excesivă;

• lipsa unei autonomii reale şi efective, în special de natură financiară;

• fragmentarea resurselor;

• birocraţia ridicată;

• potenţial de dezvoltare regională redus;

• utilizarea puţin eficientă a factorilor de producţie;

• competenţe reduse acordate autorităţilor locale alese;

• risipirea resurselor;

• corupţie;

• mari disparităţi de dezvoltare între actualele judeţe, ca şi de potenţial;

• eşuarea în obţinerea efectului de sinergie scontat:

Se poate vorbi despre eşecul actualei politici de dezvoltare regională, al actualelor

structuri organizatorice şi mecanisme instituţionale. Instituţiile centrale au urmărit mai
mult autoinvestirea cu competenţe, regiunile de dezvoltare ineficientă şi caracetrul artificial, în
timp
ce disparităţile s-au accentuat, resursele s-au risipit. Este deci nevoie de noi legi, noi structuri
instituţionale, noi regimuri ca unităţi administrative investite cu autonomie, cu putere deplină de
decizie în problematica regională.

191
 OBIECTIVE

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi

pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată);preîntâmpinarea producerii de noi
dezechilibre;

• îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene şi de acces la intrumentele

financiare de asistenţă pentru ţările membre (fonduri structurale şi de coeziune); ^

• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării

interregionale, interne şi internaţionale, care contribuie la dezvoltarea economică şi care este în
conformitate cu prevederile legale şi cu acordurile internaţionale încheiate de România.

PRINCIPIILE

care stau la baza elaborării şi aplicării politicilor de dezvoltare

regională

• descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al

comunităţilor regionale;

. parteneriatul între toţi actorii implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;

. programarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe şi proiecte) în vederea atingerii unor
obiective stabilite;

. cofmanţarea - contribuţia financiară a diverşilor actori implicaţi în realizarea programelor şi

proiectelor de dezvoltare regională.

192
 CE TREBUIE FĂCUT ?

• descentralizarea reală şi efectivă a activităţilor pe principalele criterii: uzul şi interesul

acestora în eficienţa economico-socială generată;

• delimitarea clară a patrimoniilor de uz şi de interes local, regional şi naţional şi a

competenţelor privind administrarea acestora;

• corelat cu patrimoniul de administraţie, delimitare clară a necesarului de cheltuieli, pe

capitole şi categorii, pentru fiecare nivel administrativ (local, regional, naţional);

• funcţie de necesarul de cheltuieli, delimitarea clară a veniturilor cuvenite bugetelor

locale, regionale şi naţionale;

• practicarea de baze de impozitare distincte;

• colectarea tuturor impozitelor şi taxelor va fi cedată în responsabilitatea autorităţilor

locale. După colectare, acestea vor repartiza eşalonului regional şi celui naţional fondurile
care le revin;

• pentru activitâţile desfăşurate în comun, se va colabora pe bază de contract între diferitele

nivele administrativ-teritoriale implicate, ca şi cu actori privaţi;

• intensificarea cooperărilor şi exrtinderea parteneriatelor public-privat;

• extinderea şi diversificarea cooperărilor interregionale, inclusiv în formula euroregiunilor şi

a cooperării transfrontaliere;

193
 DESCENTRALIZAREA

pentru aceasta este nevoie de;

A) Modificarea cadrului legal şi instituţional privind dezvoltarea regională, în ceea ce priveşte

cadrul legal se impun:

a) modificarea unor legi importante cum sunt:

1) Legea dezvoltării regionalei 51/1998;

2) Legea finanţelor publice locale 189/1998;
3) Legea domeniului public 219/1999;
4) Legea impozitelor şi taxelor locale 27/1994;
5) Ordonanţa de Guvern 85/1997, privind impozitele şi taxele locale;
6) Hotărârea de Guvern 544/1999, privind regulamentul de organizare şi funcţionare al
Consiliului National pentru Dezvoltarea Regională;
7) Hotărârea de Guvern 16/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Dezvoltării şi Prognozei

adoptarea un6i legi cadru relative la drepturile şi libertăţile localităţilor şi regimurilor;

aprobarea prin lege a contractului privind dezvoltarea regională încheiat între stat şi regiuni.
^
B)
În privinţa cadrului instituţional se impune:
a) desfiinţarea Consiliului National pentru Dezvoltare
Regională, a MinisteruluiDezvoltării şi Prognozei,
celorlalte instituţii şi unităţi centrale care centralizează
şi birocratizează excesiv procesul dezvoltării
regionale (Fondul National de Dezvoltare Regională
va trece la regiuni);

desfiinţarea actualelor structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională şi în primul rând, a

regiunilor de dezvoltare şi a organismelor lor de conducere;

modificarea împărţirii administrativ-teritoriale prin înfiinţarea regiunilor ca unităţi

administrativ-teritoriale cu competenţe depline potrivit legii (autonomie
.
administrativă) Regiunea va fi constituită din 2-3 judeţe actuale, cuprinzînd aprox. 1,8-2
mil locuitori şi cca 15000 km pătraţi, corespunzător mediei europene (NUTS II). Vor
rezulta astfel 15-17 regiuni.

194
 CRITERII - OBIECTIV

pentru stabilirea concretă a noilor regiuni

tradiţia istorică, politică, administrativă şi culturală;

datele demografice;

omogenitate teritorială;

> posibilitatea concentrării resurselor în direcţia unei susţinute dezvoltări economico-

sociale (efecte de sinergie);

eficienţă economico-socială;

reducerea birocraţiei;

reducerea cheltuielilor administrative;

creşterea autonomiei, a posibilităţilor de autoguvernare;

asigurarea unei dezvoltări comunitare oragnice şi durabife;

administrarea mai eficientă a fondurilor de dezvoltare, inclusiv a celor europene;

;
^ existenţa reţelelor de utilităţi, a; infirasţrucţuni eponpiîiiee, şi ;sociajie k nivel regional;

asigurarea diversităţii resurselor antrenabile în susţinerea dezvoltării;

> apropierea nivelurilor de dezvoltare ale regiunilor, al potenţialului economic şi social,

capitalului lor instituţional şi capacităţii de expertiză.

195
 CONTRACTUL DE DEZVOLTARE dintre stat şi

regiune

Acest contract va fi renegociat şi aprobat la fiecare 4 ani, în corespondenţă cu ciclul electoral.

Contractul va cuprinde următoarele axe principale:

1. susţinerea şi dezvoltarea activităţii economice;

2. promovarea unei amenajări teritoriale echilibrate la nivel regional, bază a coeziunii sociale;

3. perfecţionarea mâinii de lucru, îmbunătăţirea calificărilor;

4. întărirea coeziunii sociale, a solidarităţii şi calităţii vieţii;

5. ameliorarea mediului de viaţă, ca factor de dezvoltare durabilă;

6. ameliorarea şi diversificarea modalităţilor de transport, a unei amenajări

echilibrate a teritoriului, cu protejarea mediului înconjurător;

7. diseminarea informaţiei, a inovaţiei şi a progresului tehnic;

8. extinderea şi aprofundarea colaborărilor internaţionale.

196
 STRATEGIA DE DEZVOLTARE REGIONALA

Fiecare regiune va avea propria strategie de dezvoltare regională, bazată pe un concept specific.
Din structura acesteia nu vor lipsi următoarele:

• analiza situaţiei de plecare, bazele metodologice şi procedura de ansamblu;

• analiza de potenţial, în context naţional şi european:

1. dotarea infrastructurală şi circulaţia;

2. activităţile productive şi serviciile;
3. populaţia, forţa de muncă;
4. amenajarea teritoriului;
5. mediul şi nivelul de trai.

• strategia propiu-zisă:

1. obiective;
2. instrumente;
3. politici şi măsuri de dezvoltare;
4. analiza matricei SWOT;
5. programe şi proiecte concrete.

• finanţarea (mijloace şi resurse);

• managementul şi gestiunea procesului;

1. structura instituţională;
2. responsabilităţi;
3. maniera de lucru;
4. structura de decizie.

197
 AVANTAJELE

sistemului propus

• concentrarea în direcţia dezvoltării a unor resurse mai numeroase şi mai diverse (efect de
sinergie);

• reducerea birocraţiei şi a risipei;

• creşterea eficientei economico-sociale la toate nivelurile;

• reducerea disparitătilor prea mari de dezvoltare dintre regiuni;

• optimizarea alocării factorilor de producţie;

• descentralizarea reală şi efectivă şi autonomia locală;

• intensificarea cooperării interregionale;

• creşterea responsabilităţilor;

• creşterea omogenităţii spaţiale a teritoriului;

• reducerea cheltuielilor administrative;

• administrarea mai eficientă a fondurilor comunitare;

• valorificarea mai bună a tradiţiilor şi a altor elemente de specific regional;

• crearea unui cadru optim pentru dezvoltare durabilă.

198
 FACTORI DETERMINANŢI ai dezvoltării regionale

L exisitenţa mâinii de lucru calificate şi costurile acesteia;

2. costul creditului;

3. nivelul impozitării (la toate nivelurile);

4. rata de creştere economică, la nivel naţional;

5. nivelul şi calitatea reglementărilor (la toate nivelurile);

6. cursul de schimb al monedei respective;

7. costul energiei, combustbililor, materiilor prime şi materialelor de bază;

8. politicile sectoriale practicate.

199
 INSTRUMENTE

ale politicii regionale

A) Instrumentele politicii economice a statului (politica bugetară, politica monetară, politica

cursului de schimb, politici de reducere a inegalităţilor).

1. instrumentele microeconomice se bazează, în special, pe practica subvenţiilor de stat, pentru

eliminarea disparitătilor regionale, granturi de capital sau subvenţii pentru forţa de muncă;

2. instrumente macroeconomice:

a) politica realocării forţei de muncă, prin măsuri de:

• formare şi recbnversie profesională pentru cei afectaţi de restructurări şi recesiuni;

• programe de educare continuă;
• simularea mobilităţii forţei de muncă;
• realizarea de negocieri colective între actorii sociali la nivel regional şi naţional;
• flexibilizarea pieţei muncii.
•
b) politica realocării capitalului prin:

. stimularea fiscală şi prin subvenţii (granturi) a investiţiilor;

• stimularea fiscală a exporturilor;
• stimularea fiscală a sectoarelor de excelenţă tehnologică;
• stimularea fiscală a activităţilor de cercetare-dezvoltare;
• stimularea fiscală pentru domeniile energetice şi transporturilor;
• acordarea de garanţii publice pentru creditele operatorilor din domeniile de mai sus;
• stimularea funcţionării pieţelor de capital;
• stimularea IMM-urilor, inclusiv prin capitalizări iniţiale;
• acordarea de asistenţă tehnică, financiară şi juridică.

B. Mecanismele pietii (cererea şi oferta, ajustările spontane, alocarea liberă a resurselor).

200
 COMPETITIVITATEA REGIONALA determinatăde cele

10 grupe de factori

1. dinamismul economiei regionale, în principal rata sa de creştere economică;

2. eficacitatea industrială (costurile salariale, productivitatea muncii, înclinaţia spre investiţii);

3. dinamica pieţei (înclinaţia spre consum, calitatea produselor şi a serviciilor post-vânzare);

4. dinamismul financiar (înclinaţia spre economisire, vitalitatea sectorului financiar şi a pieţei

bursiere);

5. resursele umane (calificarea mâinii de lucru, înclinaţia dp a munci, mobilitatea şi flexibilitatea

profesională);

6. resursele naturale (disponibilitatea materiilor prime, în primul rând a resurselor energetice

sigure şi ieftine);

7. intervenţiile publice (incluzând diferitele aspecte ale politicii economice şi, în particular,
ponderea fiscalităţii şi a parafiscalităţii);

8. dinamismul extern (prospectarea pieţelor ţintă pentru export, investiţiile în străinătate);

9. capacitatea de inovare (importanta cheltuielilor publice şi private destinate cercetării-

dezvoltării, starea de spirit a antreprenorilor);

10. stabilitatea politică şi gradul de consens social (frecvenţa grevelor, durata de viaţă a
guvernărilor).

201
CONFIGURAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

elemente & măsuri

• finanţarea de lucrări publice în comunităţile regionale;

• cordarea de stimulente financiare pentru iniţiativele de dezvoltare regională;
• practicarea unei fiscalităţi discriminatorii (facilităţi) şi a unei creditări diferenţiate în favoarea
regiunilor slab dezvoltate;
• rafinarea democraţiei participative;
• flexibilizarea pieţei muncii, începând cu cea a salariilor reale;
• intervenţie mixtă (piaţă + stat), specifică fiecărei regiuni, care să susţină dezvoltarea
regională;
• crearea de poli de creştere economică, complexe industriale şi districte industriale (abordare
structuralistă), multipoli tehnico-ştiinţifici (parcuri ştiinţifice, parcuri tehnologice,
incubatoare de afaceri, centre de transfer tehnologic);
• dezvoltarea spiritului antreprenorial;
• stabilirea axelor de dezvoltare specifice fiecărei regiuni;
• facilitarea transferului de informaţii şi tehnologii;
• promovarea inovării, a creativităţii, investiţii în cercetare-dezvoltare;
• relaţiile interumanej încrederea şi credibilitatea, spiritul antreprenorial, stabilitatea şi
funcţionalitatea instituţională; •/;.'.
• perfecţionarea calificării mâinii de lucru;
• accesibilitatea resurselor energetice;
• intensificarea comunicaţiilor cu exteriorul;
• dezvoltarea serviciilor;
• existenţa facilităţilor de agrement;
• management corespunzător la nivel local şi guvernamental;
• liberalizarea pieţelor şi a preţurilor;
• privatizarea întreprinderilor publice;
• alocarea eficientă a resurselor;
• diversificarea structurilor economice;
• stabilitatea şi predictibilitatea economică şi politică;
• funcţionalitatea instituţională;
• cooperarea interregională şi transfrontalieră;
• dezvoltarea urbană;
• contextul naţional, macroeconomic.

202
Polul de creştere economică reprezintă un ansamblu de întreprinderi capabil să genereze creşterea
economică a unei ramuri (domenii) şi/sau dezvoltarea economică a unei regiuni. Presupune
susţinerea industriilor motrice şi a aglomerărilor geoeconomice active. Planul creşterii economice,
într-un pol de creştere, activitatea economică se concentrează şi se intensifică, creînd efecte de
antrenare pozitivă în proximitatea economică-socială. Există aşa-numitele efecte de aglomerare,
precum şi o sumă de complementarităţi care atrag firmele active, bănci, firme de asigurări
şi administraţii interesate. Aceşti poli se caracterizează printr»un spirit antreprenorial deosebit şi
un mediu de afaceri profitabil. Ei pot comunica, creînd reţele de dezvoltare.

Complexul industrial implică mai mulţi poli economici şi o sumă de interrelaţii tehnice şi
comerciale între acestea. Ele sunt rezultatul unor investiţii cumulative bine localizate
şi producătoare de valoare adăugată mare. Este o identitate care beneficiază de capital
relativ abundent, de o piaţă dinamică, de input-un ieftine, generând o dezvoltare
economică autoîntreţinută. Complexul industrial integrează spaţial aşa-numitele economii de
scară, economii
de aglomerare şi economii de urbanizare. Un complex industrial are un avantaj competitiv faţă de
alte zone, atrage capital, mână de lucru calificată şi tehnologii, dezvoltând o ridicată productivitate
a muncii şi sporind veniturile celor implicaţi. Aceasta conduce la formarea spiritului antreprenorial,
care asigură dezvoltarea pe termen lung.

Districtul industrial presupune o dezvoltare locală bazată pe o reţea de activităţi economice

specializate, implicând un număr de firme aparţinând aceleiaşi ramuri economice, o entitate socio-
teritorială caracterizată prin co-prezenta activă, într-o zonă teritorial-circumscrisă, aleasă
pentru motive istorice şi naturale, a unei comunităţi de oameni şi "populaţii" de firme. Un
district industrial are o activitate economică dominantă, reprezentată de un număr important
de firme specializate, conectate prin relaţii stabile de tip client-furnizor. Produsele realizate
sunt destinate unei pîeţi rnult rnâi vaste. Comunitatea umană ce susţine un district industrial
promovează un set de valori şi o etică specifică, în mod corespunzător, fiinţează un sistem de
instituţii (şcoli, biserici, administraţie) şi pieţe. Astfel, elementele tehnice şi antreprenoriale
interconectează cu cele socio- culturale ale vieţii comunitare. Toate aceste cooperări şi
conexiuni crează reţele de tip familial, generând efecte deosebit de complexe. Deci, districtul
industrial este un sistem complex în care diferiţii actori cooperează pe o bază voluntară,
valorizând cp întreagă tradiţie istorică, culturală şi habitudinală.

Parcul ştiinţific constituie, de regulă, un proiect de amenajare a unui spaţiu ale cărui obiective siint
încurajarea creativităţii şi dezvoltarea întreprinderilor axate pe cercetare şi tehnologie,
facilitarea printr-o intervenţie activă a transferului de la universităţi şi instituţii de cercetare
care se află în această structură, către organizaţiile din cadrul parcului sau din împrejurimi.

Parcul tehnologic este o infrastructură destinată să primească întreprinderi angajate în

aplicaţii comerciale de înaltă tehnologie şi alae căror activităţi include cercetarea,
dezvoltarea, producţia, vânzarea şi serviciile ce urmează vânzării. Ceea ce deosebeşte parcul
tehnologic de cel ştiinţific este accentul mai mare pus pe producţie.

Incubatorul de afaceri (pepinieră de întreprinderi) este un spaţiu în care sunt concentrate

întreprinderi recent create. Obiectivul principal al incubatorului este de a spori şansa de creştere şi
durata de supravieţuire a acestor întreprinderi, furnizându-le spaţii modulare, cu servicii comune, ca
şi o încadrare în scopul asigurării unor servicii specifice. Accentul cade pe dezvoltarea locală şi pe
crearea de locuri de muncă. Orientarea tehnologică este deseori lăsată în plan secund. Totuşi^ un
incubator de afaceri este considerat şi un instrument pentru facilitarea transferului tehnologic.

203
 OBSTACOLE în calea unei dezvoltări regionale de succes

. diferenţialul veniturilor;

. diferenţialul ratelor de creştere economică;

. diferenţialul dobînzilor;

. diferenţialul ratelor şomajului;

. ritmurile diferite ale inovării, difuzării progresului tehnic şi adaptării la cerinţele pieţei;

• înzestrarea diferită cu factori de producţie (muncă, capital);

• mobilitatea redusă a capitalurilor şi volatilitatea pieţelor financiare;

• nivelul de dezvoltare al societăţii civile;

• politicile publice (reglementările) diferite;

• spiritul antreprenorial diferit;

• specificităţile culturale, istorico-geografice, religioase şi sociale;

• niveluri de salarizare diferite;

• poziţia geo-economică;

• politica macro-economică ( constrîngerea guvernamentală);

• alte elemente de rigiditate ( existenţa salariilor minime pe economie, existenţa contractelor

colective de muncă, sindicalizarea excesivă, ş. a.)

• existenţa economiilor de scară.

204
 CERINŢELE INTEGRĂRII EUROPENE

Asistenţa pentru pre-aderare oferită ţărilor candidate, 2000-2006:

• PHARE -3,12 miliarde Euro pe an;

• ISPA - 1,04 miliarde Euro pe an;

• SAPARD-3,12 miliarde Euro pe an.

Scopul politicilor structurale:

• asigurarea unei dezvoltări echilibrate a Uniunii Europene;

• contracararea impactului inegal al situaţiilor apărute la nivel general (unificarea pieţei,

unificarea monedei europene, lărgirea/aderarea);

• "promovarea coeziunii sociale şi economice"

Fondurile structurale:

• Fondul European de Dezvoltare Regională;

• Fondul Social European;

• Fondul European pentru îndrumare şi Garantare în Agricultură.

Principiile politicilor structurale:

• parteneriatul;

• programarea şi consecvenţa internă;

• adiţionalitatea şi coerenţa externă;

• concentrarea.

205
Obiectivele politicilor structurale:

1. OBIECTIVUL 1 – promovarea dezvoltării regiunilor cele mai slab dezvoltate;

2. OBIECTIVUL 2 – promovarea conversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi;

3. OBIECTIVUL 3 - modernizare, sisteme de instruire şi ocupare a forţei de muncă.

206
Efectul poliiticilor structurale: Intre anii 1985-1995:

disparităţile privind PIB/locuitor s-au restrâns semnificativ în rândul statelor

nembre;

creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă nu a fost în general tot atât de

semnificativă cât creşterea PIB;

disparităţile regionale în cadrul statelor membre au rămas considerabile.

Asistenţa structurală oferită ţărilor candidate 2000 - aderare:

noul program PHARE - construcţie instituţională (30%), măsuri regionale şi

sociale;

ISPA – proiecte la scară largă pentru infrastructura în transporturi şi mediu;

SAPARD - dezvoltarea rurală şi pregătirea pentru Politica Comună în

Agricultură

O descriere şi o analiză a situaţiei:

geografică - amplasare şi resurse naturale;

demografică - vârstă, sex şi migraţie;
economică - forţă de muncă ocupată, şomaj, PIB, sectorul de activitate, pieţele externe şi
convergenţa macroeconomică;
socială - educaţie, limbă vorbită, etc.;