ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI

DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului

DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ

Bucureşti, 2022
 Politica agrară – ştiinţa îndrumării şi încurajării
agriculturii româneşti
• Diviziunea socială a muncii a determinat apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor
economice, iar în cadrul acestora a Economiei şi Politicii Agrare, disciplină care,
generic, se ocupă cu studiul fenomenelor economice din agricultură la nivel macro
şi microeconomic.
• Agricultura, ca ramură a economiei naţionale, are un specific aparte, ceea ce a
determină un anumit intervenţionism al puterii publice în paralel cu menţinerea
autonomiei gestionare a producătorilor agricoli.
• Ştiinţa are două componente distincte:
– Politica agrară – nivel macroeconomic
– Economia agrară – nivel microeconomic

Politica agrară în România a fost generată şi se manifestă:

• atât după modelul german → această disciplină este subordonată disciplinelor
economice
• cât şi după modelul francez → această disciplină este subordonată disciplinelor
tehnologice
 Perspectiva istorică
• 1883 - P.S. Aurelian a realizat primul manual de economie rurală – a întreprins
cercetări asupra fenomenelor la nivel macro şi microeconomic din agricultură.
• 1913 – Gh. Ionescu Siseşti în lucrarea sa Politica agrară abordează următoarele
probleme: exploataţiile agricole în general, comportamentul conducătorilor de
exploataţii mari, ingerinţa statului asupra raporturilor agrare etc.
• În perioada interbelică – Victor Slăvescu profesor în Academia de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale în cadrul cursului Economia Naţională (actualul curs de
Economie Politică) avea un capitol intitulat Economie Agrară în care aborda:
Politica populaţiei şi agricultura, Statul şi valorificarea producţiei agricole, Politica
comercială de stat şi agricultura. Problemele de politică agrară erau tratate în
subsidiar, prin prezenţa statului în susţinerea agriculturii cu ajutorul unor pârghii
specifice.
• Virgil Madgearu – începe cursul de Economie Naţională cu capitolul Politica
Agrară. Acesta concepe raportul dintre economie şi politică agrară ca fiind un
raport între teorie şi practica economică. După Madgearu deosebirea dintre ele
constă în aceea că, în timp ce prima cercetează cauzele şă caută să formuleze legile
care conduc fenomenele economice din agricultură, a doua cercetează efectele pe
care le au anumite cauze.
• În perioada comunistă, politica agrară este îndepărtată ca obiect de studiu,
rămânând ca obiect de studiu doar economia agrară.
 Delimitări conceptuale

• Conceptul de Politica agrară trebuie abordat dintr-o dublă perspectivă:

– În sens restrâns politica agrară cuprinde totalitatea măsurilor întreprinse de
instituţiile şi organismele create de stat, menite să influenţeze agricultura.
– În sens larg politica agrară are ca obiect de studiu nu numai acţiunile statului,
ci şi toate acţiunile, măsurile şi organizaţiile care pornesc din iniţiativă privată
pentru sprijinirea agriculturii.
• În mod obligatoriu de aici rezultă obiectul disciplinei:
– dezvoltarea agriculturii
– bunăstarea producătorilor
– asigurarea securităţii alimentare.
• Existenţa politicii agrare este condiţionată de existenţa statului, iar rolul politicii
agrare diferă de la un tip de stat la altul, de la o perioadă la alta, ceea ce dă
posibilitatea fundamentării doctrinelor, metodelor de susţinere a agriculturii de
către puterea publică.
 Delimitări conceptuale
Economia agrară este o noţiune care îmbracă forme concrete,
materiale. Are un conţinut dinamic şi studiază următoarele
elemente:

• factorii naturali şi economici care influenţează dezvoltarea

unei economii agrare naţionale;
• etapele de evoluţie istorică, juridică şi economică, pentru a
înţelege situaţia actuală şi pentru a putea preconiza evoluţia
viitoare;
• sistemele de exploatare agricole, determinate de factorii
naturali, sociali, economici şi politici;
• raportul dintre agricultură şi ramurile din amonte şi aval de
aceasta, în procesul de organizare şi valorificare a producţiei
agricole.
 Relaţiile cu celelalte discipline

• Prima legătură naturală este cu economia politică, şi în cadrul ei cu

politicile economice – legăturile sunt foarte strânse, deoarece politica
agrară e definită ca politica economică în domeniul agriculturii. O altă
legătură se realizează cu managementul exploataţiilor agricole, dar de
care se deosebeşte prin:
• Sfera de cuprindere (de studiu şi cercetare) – în timp ce Politica Agrară
studiază agricultura ca ramură a economiei naţionale, Managementul
studiază exploataţiile agricole ca şi celulă socială de bază din agricultură.
• Modalitatea de dirijare a producţiei agricole – Politica agrară se manifestă
prin îndrumare, încurajare, susţinere, în timp ce Managementul se
manifestă prin conducere şi administrare.
• Politica agrară studiază măsurile de folosire şi întărire a relaţiilor de
producţie, pe când managementul studiază modelul de utilizare şi
eficienţa funcţiilor de producţie.
 Metodele de cercetare
• 1. Metoda inductiv – deductivă - este utilizată pentru cercetarea
efectelor şi cauzelor diferitelor măsuri de politică agrară, pe baza
informaţiilor furnizate în mod oficial sau semioficial prin statistici,
anchete, monografii;
• 2. Metoda comparativă – constă în compararea unor măsuri sau acţiuni
de politică agrară prezente sau naţionale cu măsuri sau acţiuni din trecut
sau din alte ţări, pentru a deprinde noi căi de dezvoltare a agriculturii.
Eficienţa acestei metode este condiţionată de similitudinea în timp şi
spaţiu, de ex. nu se pot face comparaţii între măsurile de politică agrară
din prima jumătate a secolului trecut şi cele ce urmează a fi adoptate în
perspectiva mileniului III. Tot aşa nu pot fi comparate măsuri aplicate
într-un stat industrializat cu cele aplicate într-un stat industrial-agrar.
• 3. Metoda izolării şi abstractizării fenomenelor economice şi sociale
 Principiile politicii agrare
• Asigurarea unui mediu economic sănătos, în vederea acţiunii neîngrădite a legilor economice
obiective, cu deosebire a legii valorii şi legii cererii şi ofertei;
• Asigurarea legăturilor dintre macro şi microeconomie, principiu ce impune definirea obiectivelor,
alegerea şi dimensionarea instrumentelor, scurtarea canalelor de transmitere a fondurilor, precum
şi stabilirea responsabilităţilor pentru structurile economico – administrative implicate;
• Eliminarea intervenţiei statului sub forma coerciţiei, care să afecteze autonomia agenţilor
economici;
• Interzicerea aplicării direct în practică a acţiunilor de politică agrară, fără o cercetare economică şi
sociologică prealabilă, altfel acţiunea devine experiment, care în domeniul economic nu este
permis;
• Consecvenţă, cu prioritate în problemele de importanţă generală, indiferent de dificultăţi, dar şi
flexibilitate în funcţie de cerinţele momentului;
• Formarea, întărirea şi respectarea proprietăţii, îndeosebi a proprietăţii private, predominantă în
agricultură;
• Susţinerea, direcţionarea şi impulsionarea producţiei prin fonduri băneşti nerambursabile;
• Promovarea progresului tehnic şi a metodelor moderne de organizare şi conducere a producţiei şi
muncii;
• Protejarea mediului ambiant;
• Realizarea unei eficienţe economice maxime la nivelul exploataţiilor agricole prin utilizarea
resurselor proprii şi a fondurilor alocate de stat.
 Cadrul instituţional
Pentru materializarea sa, politica agrară are nevoie de un cadru instituţional
format din:

 Structuri administrative:
 La nivel central: ministere (agriculturii, finanţelor, apelor şi mediului),
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
 La nivel judeţean: prefecturi, direcţii agricole, direcţii de finanţe
publice, etc
 La nivel local: consiliile locale, centrele agricole.

 Structuri financiare: băncile comerciale (BCR, Raiffeisen, BRD etc.),

Cooperativele de credit

 Structuri economico-productive din agricultură (gospodării ţărăneşti,

ferme agricole, asociaţii familiale, societăţi agricole, societăţi comerciale
agricole, societăți naționale/regii autonome)sau din ramurile din amonte
şi aval interconectate prin fluxuri comerciale
 Rolul agriculturii în economia României
• Agricultura este o ramură importantă a economiei naţionale şi a apărut ca urmare a diviziunii
sociale a muncii.
• În sens agronomic agricultura este definită ca o ramură a producţiei brute sau primare în cadrul
economiei rurale, care furnizează societăţii produse brute de natură vegetală şi/sau animală.
• Într-o accepţiune mai complexă agricultura e definită ca fiind ramura producţiei materiale care
cu ajutorul organismelor animalelor vii ale plantelor verzi şi sub acţiunea omului are loc
transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potenţială, sub singura formă accesibilă
organismului uman – materie organică. Din acest punct de vedere creşterea animalelor apare ca
o primă industrie de prelucrare a materiilor prime agricole.

Trăsăturile agriculturii
1. Apariţia şi dezvoltarea agriculturii, ca ramură a economiei naţionale, a fost condiţionată de evoluţia
procesului de diviziune socială a muncii;
2. Agricultura începe şi se termină odată cu participarea omului la procesul de producţie;
3. Agricultura se deosebeşte de industrie, întrucât, la baza producţie agricole stau procese organice, biologice,
iar la baza celorlalte procese de producţie (cu excepţia Ind. Fermenţilor ) stau procese anorganice.

Însemnătatea economico-socială a agriculturii

1. Reprezintă baza economică pentru dezvoltarea industrială a statelor moderne, indiferent de stadiul de
dezvoltare în care se află;
2. Este singura ramură a producţiei materiale care acumulează energie cinetică solară, comparativ cu celelalte
ramuri ale economiei care sub diferite forme consumă sau transformă energia acumulată de către natură sau
agricultură.;
3. Datorită proceselor de creştere biologică, consumul de materii prime (seminţe, îngrăşăminte, pesticide) este
mai mic decât produsul finit, mai ales din punct de vedere valoric. În structura valorică a producţiei agricole
ponderea cheltuielilor materiale este mai mică decât cea a producţiei nou create.
4. Pe fondul crizei alimentare mondiale, produsele agricole îşi au asigurată în mod cert desfacerea. Marile puteri
politice şi alimentare ale lumii au transformat ajutoarele alimentare într-o armă politică de dominare a ţărilor
slab dezvoltate sau cu penurie de produse agricole.
 Particularităţile agriculturii
1. Pământul funcţionează concomitent ca obiect al muncii şi mijloc de muncă, ceea ce îi conferă statutul
de principal mijloc de producţie în agricultură. Este obiect al muncii atunci când prin intermediul
plantelor şi animalelor (ca mijloace de muncă vii specifice agriculturii) se acţionează asupra lui cu ajutorul
uneltelor de muncă şi al energiei de tracţiune animală sau mecanică. Este mijloc de muncă când prin
intermediul lui se acţionează asupra plantelor şi animalelor pentru a le oferi capacităţi productive.
2. Plantele şi animalele funcţionează ca şi pământul, atât ca mijloace de muncă, cât şi ca obiecte ale
muncii. Sunt obiecte ale muncii când prin intermediul uneltelor de muncă, a forţei de tracţiune şi a
pământului omul le foloseşte pentru a obţine produse vegetale sau animaliere.
Sunt mijloace de muncă atunci când omul acţionează prin intermediul lor asupra pământului, ca obiect al
muncii.
3. Condiţiile climatice (resursă importantă de producţie) pot influenţa în mare măsură producţia
obţinută la acelaşi consum de muncă.
Condiţiile climatice, reprezentate de temperatură, regimul precipitaţiilor şi regimul eolian, nu pot fi
înlăturate sau modificate de om – sunt fenomene naturale şi pot fi numai influenţate în direcţia dorită.
4. Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie. Timpul de producţie la culturile
agricole se întinde de la pregătirea terenului până la recoltare şi este întrerupt de mai multe ori de timpul
de muncă sezonier. În intervalele dintre timpii de muncă, culturile se află sub influenţa exclusivă a
factorilor naturali de producţie, cu observaţia că la unele ramuri ale producţiei animaliere timpul de
producţie este de 2-3 ani. Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie determină
sezonalitatea producţiei agricole, fapt ce implică utilizarea incompletă dar şi sezonieră a factorilor de
producţie din ramură.
5. Cheltuielile de producţie din agricultură se avansează tot timpul anului şi se recuperează o singură
dată – după recoltare în momentul valorificării producţiei.
Acestă trăsătură generează două aspecte negative:
- necesitatea unui capital de exploatare iniţial foarte mare;
- necesitatea apelării la surse externe de finanţare.
 Particularităţile agriculturii

6. Numai ¼ până la ½ din producţia finită reprezintă producţie principală, restul fiind producţie
secundară, care este voluminoasă, perisabilă şi greu de transportat;
7. Procesul economic de reproducţie se îmbină cu cel natural, ceea ce exclude posibilitatea
realizării unui ritm accelerat şi nelimitat de creştere a producţiei agricole, aşa cum se poate
întâmpla în ramurile neagricole. De aici decurge necesitatea corelării ritmului de dezvoltare a
agriculturii cu celelalte ramuri nonagricole din amonte sau aval de aceasta.
8. Autoproducerea unor mijloace de producţie, atât în cultura plantelor, cât şi în creşterea
animalelor. Aceasta face ca progresul tehnic în agricultură să depindă de propriile posibilităţi şi
preocupări de a produce noi mijloace de producţie;
9. Procesul de producţie din agricultură, în special cultivarea pământului, se desfăşoară pe
suprafeţe întinse, spre deosebire de alte ramuri unde activitatea de producţie este concentrată în
spaţii relativ restrânse. Această particularitate presupune existenţa tractoarelor şi a mijloacelor
mecanizate, ca singura soluţie tehnică eficientă şi cu randament înalt în cultivarea pământului
pentru etapa actuală;
10. Procesul de diviziune a muncii are un caracter complex multilateral. În industrie, pe baza
cooperării este posibilă specializarea îngustă, pe când în agricultură specializarea pe produs sau pe
faze tehnologice este foarte dificil de realizat, de cele mai multe ori chiar imposibil.
 Funcţiile agriculturii
1. Agricultura furnizează produse agroalimentare pentru consumul intern al populaţiei.
Este considerată cea mai importantă funcţie a agriculturii oriunde şi oricând. Nivelul şi ritmul de
creştere a producţiei agricole determină nivelul de trai al omenirii.
Inelasticitatea relativă a consumului de produse agroalimentare nu constituie o piedică pentru
creşterea continuă a producţiei agricole. În prezent asistăm la o creştere susţinută a producţiei
agricole în marea majoritate a ţărilor lumii.
Referitor la consumul agroalimentar, în România sunt necesare 2 precizări:
– disponibilităţile calorice rezultate în cea mai mare parte din consumul de cereale erau şi sunt
suficiente pentru a nu arunca România în rândul ţărilor slab sau subdezvoltate. Afirmaţia este
valabilă şi după 1990, în condiţiile involuţiei producţiei ca urmare a reformei;
– disponibilităţile proteice, mai ales cele de provenienţă animală sunt în scădere în consumul
alimentar al populaţiei datorită acţiunii conjugate a două cauze:
• scăderea efectivelor de animale la toate speciile după 1990;
• creşterea necontrolată a preţurilor produselor agricole la consumator comparativ cu creşterea
veniturilor reale ale populaţiei.

2. Valorificarea deplină a resurselor de producţie natural economice de care dispune România.

România dispune de o mare diversitate de condiţii pedoclimatice favorabile practicării unei
agriculturi moderne eficiente. Agricultura, prin marea diversitate a ramurilor şi culturilor, prin
cerinţele diferite faţă de condiţiile de producţie (sol, temperatură) este singura ramură a
producţiei materiale care poate valorifica economic aceste resurse;
 Funcţiile agriculturii
3. Furnizoare de materii prime pentru industria prelucrătoare. Sub acest aspect, rolul
agriculturii este determinant prin nivelul şi ritmul de dezvoltare al tuturor industriilor
din aval de ea.
4. Importantă piaţă de desfacere pentru produsele industriale. Pentru agricultură
sunt achiziţionate din industrie mijloacele de producţie – tractoare şi maşini agricole,
instalaţii de irigat, pesticide, îngrăşăminte chimice etc, iar agricultorii achiziţionează
bunuri de folosinţă îndelungată, dar şi produse agroalimentare rezultate din procesul
de industrializare a materiilor prime agricole (zahăr, ulei, paste făinoase etc.).
5. Exportul de produse agricole reprezintă o importantă sursă valutară în scopul
echilibrării balanţei de plăţi externe;
6. Contribuie la reducerea ratei şomajului prin atragerea de forţă de muncă
disponibilizată din alte sectoare de activitate
7. Ramură antipoluantă. Prin procesul de asimilaţie clorofiliană, agricultura contribuie
la reducerea poluării provocată de activităţile nonagricole, cu deosebire de industrie.
Dar, agricultura poate provoca ea însăşi poluarea mediului, fie prin consum exagerat
de substanţe chimice, fie prin gestionarea necorespunzătoare a acestora.
Locul agriculturii în ansamblul economiei naţionale
Indicatori utilizaţi în perioada interbelică – propuşi şi
susţinuţi de Virgil Madgearu:
• ponderea forţei de muncă agricole în total forţă de muncă ocupată;
• ponderea agriculturii în venitul naţional total.

Principalii Indicatori utilizaţi în perioada totalitară, dar care se

utilizează şi astăzi:
• ponderea suprafeţei agricole în suprafaţa totală a ţării;
• ponderea fondurilor fixe din agricultură în total fonduri fixe naţionale.

În prezent se utilizează indicatori ce se pot grupa d.p.d.v.al:

• resurselor (factorilor de producţie)
• rezultatelor
Din punct de vedere al resurselor
Munca - resursă activă de producţie - caracterizează locul
agriculturii prin următorii indicatori:
• ponderea populaţiei din mediul rural în totalul populaţiei ţării
• ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie din mediul
rural
• ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie active a ţării

Între anii 1950 – 1990:

→ populaţia rurală a scăzut de la 76% la 45,6%
→ populaţia ocupată în agricultură a scăzut de la 74,1% la 27,5%
Între anii 1990 – 2020:
→ populaţia rurală a scăzut de la 45,6% la 43,6%
→ populaţia ocupată în agricultură a crescut de la 27,5% la peste 40% în 2000,
apoi a scăzut la 21% în 2020

Agricultura ↔ locul 2 în ansamblul ec. naţionale

Capitalul caracterizează locul agriculturii prin următorii
indicatori:
• ponderea capitalului fix utilizat în agricultură în total capital fix la nivel
naţional – 4,5% în 2020
• ponderea investiţiilor din agricultură în total investiţii realizate la nivel
naţional – 4,6% în 2020
• ponderea energiei consumate în agricultură în total consum energetic al
ţării – 2,3% în 2020

Pământul ca element principal al capitalului agricol, fixează

locul agriculturii printr-un sistem proprii de indicatori:
• ponderea terenului agricol în total fond funciar al ţării
– Din 1950 până 2020: scade de la 63% la 61%

• ponderea folosinţelor agricole superioare (arabil, vii, livezi) în total fond

funciar al ţării
– În 2020: 39,6% în total fond funciar al țării și 68% în total fond funciar agricol

Agricultura ↔ locul 1 în total fond funciar al României

Din punct de vedere al rezultatelor indicatorii se
împart în 2 subgrupe:
• indicatori care reflectă contribuţia agriculturii la creşterea economică
generală a ţării
• indicatori care evidenţiază aportul agriculturii la acoperirea consumului
alimentar

Din prima subgrupă fac parte:

• ponderea agriculturii în PIB ↔ 3,6% în 2020
• ponderea agriculturii în VAB ↔ 6,5% în 2020
• ponderea VN realizat în agricultură în total VN
• ponderea agriculturii în balanţa comercială a ţării (importuri/exporturi)

Din cea de-a doua grupă fac parte:

• producţia de grâu, porumb, lapte, carne / pe o persoană

Pentru ca aceşti indicatori să fie relevanţi este necesară compararea lor cu

cei realizaţi în alte ţări.
 TEMĂ
• Stabiliți locul agriculturii în economia
națională utilizând indicatorii de resurse și
rezultate studiați.
• Alegeți 3 ani, din intervalele: 1990-1999,
2000-2009 si 2010-2020
• Indicatorii vor fi calculați, prezentați în
tabele, apoi analizați și interpretați în
manieră comparativă. Încercați să explicați
cauzele modificărilor identificate.
 SISTEME AGRICOLE CONTEMPORANE

Există trei sisteme agricole consacrate:

• Agricultura tradiţională
• Agricultura industrială şi agricultura
• Agricultura ecologică (biologică, organică)
 Agricultura tradiţională
Caracteristici
• folosirea unor cantităţi reduse de input-uri economice
• volum mare de forţă de muncă
• productivitatea agricolă depinde în cea mai mare măsură de potenţialul
natural (suprafeţe agricole însemnate, condiţii climatice favorabile etc.)
• efortul puterii publice este minim (promovarea sistemului în ţările cu un
nivel redus al PIB/locuitor)
• structurile de exploatare predominante sunt cele de dimensiuni mici şi
foarte mici – exploataţiile familiale (munca manuală şi cea animală,
fertilizarea naturală şi ocazional substanţe chimice, rotaţia culturilor
extrem de puţin practicată)
• volumul producţiei agricole este asigurat de existenţa unui număr mare
de exploataţii agricole de mici dimensiuni.
• în structura culturilor prevalează culturile extensive care se bazează pe
folosirea fertilităţii naturale a solului, de regulă culturile cerealiere
• tehnologiile utilizate sunt cele tradiţionale, ca rezultat al experienţei
dobândite de-a lungul timpului de generaţiile de agricultori.
Eficienţa economică
• eficienţa economică este redusă datorită randamentelor slabe obţinute la
unitatea de suprafaţa sau pe cap de animal
• producţia obţinută este destinată într-o proporţie însemnată
autoconsumului familiei şi doar cantităţile ocazional excedentare de
produse sunt destinate pieţei.
• sistemul are ca obiectiv principal subzistenţa familiei de agricultori şi din
această cauză se adaptează greu la cerinţele pieţei şi la presiunile
exercitate de mediul de piaţă.

Avantaje şi dezavantaje
• dezechilibrele pe care le produce asupra mediului ambiant sunt minime,
din acest motiv este considerat ”sistemul agricol cel mai susceptibil
adaptării la cerinţele şi principiile impuse de agricultura ecologică”, prin
costuri minime de conversie.
• se urmăreşte, cu prioritate, asigurarea securităţii alimentare, care de cele
mai multe ori nu este realizată în totalitate, iar ţările în care acest sistem
este preponderent sunt dependente de importuri agroalimentare pentru
acoperirea consumului populaţiei nonagricole.
 Agricultura industrială
Caracteristici
• puternic marcată de elementele modernizării (utilizarea pe scară largă a
factorilor purtători ai progresului tehnic – cantităţi masive de
îngrăşăminte chimice, pesticide, biostimulatori, mutaţii genetice etc.,
mecanizarea şi automatizarea complexă a proceselor tehnologice, lucrări
de îmbunătăţiri funciare, soiuri de plante şi rase de animale de înaltă
productivitate)
• structura culturilor foarte variată şi dictată de cerinţele pieţei
• tehnologiile practicate sunt intensive şi superintensive (tehnologiile
performante reclamă existenţa concentrării suprafeţei agricole în
exploataţii de dimensiuni mijlocii 10-50 ha şi mari peste 50 ha)
• necesită fonduri investiţionale de cele mai multe ori considerabile, care nu
pot fi suportate integral de agricultori (intervine rolul puterii publice prin
susţinerea unei părţi din costul factorilor de producţie sau/şi susţinerea
preţurilor produselor agricole)
Eficienţa economică
• eficienţa economică a acestui sistem agricol foarte ridicată datorită
randamentelor superioare obţinute la hectar sau pe cap de animal şi
preţurilor înalte determinate de creşterea cererii solvabile manifestată pe
piaţa produselor agroalimentare
• condiţie: măsurile de politică agrară să asigure menţinerea unui echilibru
între preţurile produselor agricole şi preţurile produselor industriale,
(„foarfecele preţurilor” să nu acţioneze prea puternic în defavoarea
agriculturii)

Avantaje şi dezavantaje
• asigură în mod cert securitatea alimentară, un mare excedent de produse
agricole destinat exportului, o profitabilitate ridicată, care permite
dezvoltarea în continuare a sectorului agricol.
• perturbaţiile pe care le poate produce mediului natural, calităţii
produselor şi sănătăţii consumatorilor (mecanizarea, dar în special
chimizarea, pot provoca degradarea ecosistemelor agricole, cu impact
nefavorabil pe termen lung asupra echilibrelor naturale şi ecologice -
poluarea solului, apei freatice, produselor agricole).
 Agricultura ecologică
Caracteristici
• puternic dependentă de factorii ecologici
• pe lângă obiectivul de asigurare a securităţii alimentare, vizează protejarea
mediului natural şi siguranţa în alimentaţie, respectiv sănătatea
consumatorului şi a mediului.
• renunţarea totală la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de elemente
nutritive fiind asigurat prin mijloace neconvenţionale
(activitatea bacteriană face posibilă preluarea azotului din sol, iar asolamentele cu plante
leguminoase îmbogăţesc conţinutul în azot al solului; potasiul este asigurat prin arderea
resturilor vegetale; fosforul urmează să fie preluat din materia organică provenită din zootehnie,
tratarea nămolurilor şi composturi)
• lucrările agrotehnice - interzicerea mecanizării excesive, pentru a se evita
tasarea solului şi deteriorarea însuşirilor fizico-mecanice şi biologice ale
stratului fertil de sol.
• tehnologic şi economic - nu necesită investiţii financiare considerabile, şi nici
dimensiuni mari ale exploataţiilor agricole, dar necesită un consum mai mare
de forţă de muncă.
Eficienţa economică
• productivitatea este destul de scăzută, deoarece randamentele la hectar
sau pe cap de animal se situează aproximativ sub jumătatea celor obţinute
în sistemul agriculturii industriale
• eficienţa acestui sistem se justifică prin preţurile superioare ale produselor
agricole ecologice şi efectele pozitive pe care le are atât asupra mediului
ambiant, cât şi asupra sănătăţii consumatorilor.

• în Uniunea Europeană sistemul a fost susţinut şi promovat în cadrul Politicii Agricole

Comune, după 1992, ca urmare a reformei Mac Sharry, constituind o alternativă a
agriculturii de tip industrial, prin aceasta urmărindu-se diminuarea efectelor generate de
criza de supraproducţie şi deteriorarea mediului ambiant.
• în România, preocupările privind implementarea agriculturii ecologice sunt relativ recente,
concretizându-se după anul 2000 prin adoptarea unui cadru legislativ specific adaptat şi
armonizat cu cel din Uniunea Europeană.
• suprafeţele agricole certificate în sistemul ecologic de producţie erau în 2007 de 190.129 ha
(1,3 % din suprafaţa agricolă utilizată), iar în 2017 de 258.470 ha (1,9%); principalele culturile
practicate sunt cerealele, plante furajere şi păşuni, plante oleaginoase, legume şi fructe
(vişine, cireşe etc). Efectivele de animale din sistemul de creştere certificat ecologic, tot la
nivelul anului 2007, se cifrau la: 6.265 capete vaci de lapte, 78.076 oi pentru lapte şi 4.720
capete găini ouătoare. Produsele ecologice obţinute în România sunt comercializate în
proporţie de 20% pe piaţa internă şi de 80% pe pieţele de export
 Reformele agrare
• Reformele agrare, sunt acţiuni pornite din iniţiativa puterii publice în baza cărora se
determină transferul integral al dreptului de proprietate (posesie, dispoziţie, uz şi folosinţă)
asupra terenului de la un proprietar (de regulă mare) la altul (mai mic sau foarte mic).

• Reformele agrare au fost acţiuni complexe, care au marcat adânc istoria economiei
româneşti. Urmările lor au determinat în proporție semnificativa arhitectura structurilor de
proprietate și exploatare din agricultura prezentă.

• În spaţiul românesc împropietărirea ţăranilor, prin reforme agrare, s-a produs, astfel:
– în Transilvania, Banat şi Bucovina (provincii care până în anul 1918 au făcut parte din Imperiul
Austro-Ungar), în intervalul 1848 – 1853,
– în Basarabia (ţinut românesc, încorporat abuziv de Imperiul Ţarist, pe toată durta anilor dintre 1812 –
1918), în 1868,
– în teritoriul naţional al României, în anii 1864, 1878, 1889, 1921, 1945, 1949 – 1962, 1991 şi 2000.

• Cele mai importante Reforme din istoria relaţiilor agrare româneşti, au fost următoarele:
1864, 1921, 1945, 1949-1962, 1991 şi 2000.
 Reformele agrare
• Toate reformele agrare au avut puncte comune cu efecte relevante asupra cauzelor, conţinutului
şi urmărilor lor prin:
•  repetabilitatea lor cu obiectivitate, după fiecare mare eveniment, care a marcat istoria
României moderne:
Reforma Evenimentul istoric semnificativ care a precedat reforma agrară
1864 - Unirea Principatelor Moldovei şi Muntenia – şi declararea României ca stat
naţional, 1859.
1921 - Participarea României la Primul Război Mondial, 1916-1918.
1945 - Participarea României la Cel de al Doilea Război Mondial, 1941-1945.

1949-1962 - Instaurarea regimului comunist de orientare bolşevică, 1945-1947.

1991 şi 2000 - Prăbuşirea comunismului şi revenirea la relaţiile capitaliste, 1990.

•  transformările de proprietate s-au derulat între două mari categorii de actori, pe formula, fie
de la mare-mic care a fost şi cea mai frecventă, respectiv în 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000, fie
pe cea de la mic-mare, care s-a produs o singură dată, la reforma din 1949-1962.

Reforma Natura marilor entităţi agricole deposedate de pământ

1866 - Instituţii de cult (mănăstiri, biserici) (1862)
- Moşii (latifundii) ale proprietarilor privaţi
1921 - Moşii (latifundii) ale proprietarilor privaţi (Boieri)
1945 - Moşii ale proprietarilor privaţi (Moșieri)
1991 - Unităţile agricole cooperatiste
2000 - Unităţile agricole de stat
 Reforma agrară din 1864
• Tabloul social existent, precum şi relaţiile agrare ce guvernau lumea satului din spaţiul românesc, din anii
premergători aplicării Legii de Reformă Rurală din anul 1864:
– Societatea era structurată pe trei mari clase sociale, dispuse ierarhic, de sus în jos, astfel: categoriile avute, ţărănimea
şi robii:
– În categoria celor avuţi se regăseau: principele, nobilimea (formată din boierimea mare şi boierimea mică) şi clerul (în
care intrau, cu deosebire marii ierarhi din mănăstiri şi biserici).
– În esenţă, sursele de putere, respectiv de îmbogăţire ale acestora rezultau din:
• Facilităţi administrative, ca urmarea a scutirilor de taxe şi impozite, a dreptului de a încasa impozite, precum
şi a poziţiilor înalte în administraţie, şi altele.
• Controlul asupra pământului, deoarece pământul, care era principala sursă de venit, cu mici excepţii, era în
stăpânirea (nu şi proprietatea) boierilor şi instituţiilor de cult (biserici, mănăstiri, episcopii şi altele).
• Favoruri din partea principelui, care constau din danii în moşii, păduri, sate sau bani, precum şi în acordarea
de titluri nobiliare, şi altele.
• Puterea boierilor şi mănăstirilor asupra ţăranilor şi pământului începe să se intensifice mai ales din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, când statul pierde, datorită crizei pe care o parcurge, o bună parte din
controlul asupra administraţiei şi comerţului.
• Boierimea şi clerul au fost tot timpul preocupaţi să-şi extindă interesele în defavoarea statului şi a
oamenilor de rând.
• Ţăranii erau categoria socială majoritară, cu o compoziţie suficient de eterogenă, care a suferit mai multe
mutaţii structurale în timp.
• Prima categorie, şi cea mai de sus din punct de vedere social era formată din ţăranii liberi, cunoscuţi în
Muntenia sub titulatura de moşneni, iar în Moldova de răzeşi.
• A doua categorie erau ţăranii clăcaşi sau şerbi, fără pământ sau cu pământ puţin, şi cu obligaţii faţă de
stăpân. Obligaţiile erau, la început, în dijmă (produse) şi clacă (muncă), iar ceva mai târziu, în timpul
Regulamentului Organic (1829-1854) şi în bani (impozite).
 Reforma agrară din 1864
• Lovitura de graţie dată relaţiilor din sistemul socio-economic cu rădăcini medievale a venit mai ales din partea
Reformei de la 1864, din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care „a pus capăt obligaţiilor de clacă şi
dijmă ale ţărănimii instituind, în sfârşit, regimul proprietăţii private asupra pământului. Foştilor clăcaşi le-au fost
acordate drepturi de proprietate asupra caselor cu grădinile lor şi asupra unui lot de pământ de suprafeţe
variabile.”

• Structural legea de reformă a generat trei acţiuni distincte, simultane şi intercondiţionate, şi anume:
– 1.Anularea obligaţiilor feudale în natură, muncă, sau bani;
– 2.Eliberarea clăcaşilor;
– 3.Împroprietărirea ţăranilor;

• Actorii reformei au fost marii proprietari, ca deposedaţi şi ţăranii clăcaşi şi neclăcaşi, în calitate de
împroprietăriţi. Terenurile pentru împroprietărirea țăranilor au rezultat din: secularizarea averilor instituțiilor de
cult (1862) și din cele preluate de la marii moșieri (1864). Reforma a dat posibilitatea marilor boieri să treacă
de la statutul de <<stăpâni>>, la cel de <<proprietari>> de pământuri.

• Boierii dobândeau drepturi depline de proprietate numai asupra a 1/3 din suprafaţa moşiei, restul de 2/3 aveau
obligaţia să o cedeze spre împroprietărirea clăcaşilor. Obligativitatea cedării, în integralitate a suprafeţelor
opera asupra tuturor proprietarilor cu mai mult de 2 moşii. Deci, legea lăsa în proprietatea fiecărui boier numai
o parte dintr-o moşie (aleasă de el în situaţia când avea două sau multe moşii), indiferent de mărimea
acesteia.

• În urma împroprietăririlor din anul 1864, suprafaţa agricolă a ţării era deţinută în cea mai mare proporţie,
respectiv de peste 2/3 de marea moşierime şi de stat, şi de numai 1/3 de către ţărani.
 Reforma agrară din 1864

Ţăranii împroprietăriţi în baza legii rurale din anul 1864, după categorii şi suprafaţă

Categoria de Numărul Suprafaţa Suprafaţa

împroprietărire Cifre absolute % ha % Medie/ha
TOTAL 516 182 100,0 1991 587 100,0 3,9
CLĂCAŞI
Fruntaşi 71 912 13,9 413 202 20,7 5,7
Mijlocaşi 202 075 39,1 882 737 44,3 4,4
Pălmaşi 134 132 26,0 381 708 19,2 2,8
Locuri de casă şi grădină ale - 73 535 3,7 -
clăcaşilor
NECLĂCAŞI
Văduve fără copii, nevolnici, 59 721 11,6 12 076 0,6 0,2
săteni neagricultori cu loc de
casă
ÎNSURĂŢEI conf. art.5 şi 6 din 48 342 9,4 228 329 11,5 4,7
Legea din 1864, împroprietăriţi
în anul 1878

Sursa: Victor Axenciuc, Op.cit., tab.38, pg.88, [După: G.D. Creangă. Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907]
 Reforma agrară din 1921
• Reforma agrară din 1921 a determinat profunde schimbări, cu reverberaţii până în prezent, în relaţiile şi
structurile de proprietate din agricultură.
• Cauzele care au determinat, dar şi grăbit, înfăptuirea acestei reforme se regăsesc în starea dezastruoasă
din regimul agrar, dezvoltat după Reforma din 1864.
• Pierderile umane din timpul Primului Război Mondial s-au ridicat la peste 1 milion de persoane, ceea ce a
însemnat circa a 1/5 din populaţia activă a ţării, iar producţia din sectoarele agricol şi industrial a scăzut la
mai puţin de jumătate. Moneda naţională s-a depreciat simţitor, fiind la o cotă de 40 de ori sub cea din
perioada premergătoare războiului.
• Relaţiile agrare, din intervalul 1864-1921, înregistrează minime mutaţii în privinţa gradului de dependenţă
al foştilor clăcaşi, acum ţărani împroprietăriţi, faţă de marea proprietate.
• În plan politic, reforma s-a bucurat de înalta susţinere a regelui Ferdinand I, deoarece o considera un act
de justiţie social, dar şi o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor la Războiul de Reîntregire Naţională (1916-
1918). Dar, meritul în adoptarea deciziei de reformă aparţine partidei liberale din Parlamentul României
Mari
• Reforma a preluat modelul celei anterioare (din 1864), de fragmentare a moşiilor pe loturi şi apoi atribuirea
acestora ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu pământ puţin. Dar, spre deosebire de Reforma din 1864,
atribuirea s-a făcut prin “vânzarea în masă”, fără a condiţiona împroprietăriţii de puterea de muncă sau de
inventarul agricol deţinut.
• În aceste condiţii scopul Reformei din 1921, a fost mai mult social, decât strict economic, iar principalul
criteriu de împroprietărire a fost participarea la război.
• Prin Legea de Reformă agrară marea proprietate este limitată la 100 ha în regiunile de deal şi munte şi de
150 ha în cele de câmpie. Limita maximă putea fi 500 ha, dacă proprietarul făcea dovada investiţiilor în
plantaţii, crescătorii de animale, instalaţii, clădiri şi alte obiective cu interes pentru producţie, depozitare,
stocare, prelucrare.
 Reforma agrară din 1921
• În planul structurilor de proprietate, acolo unde această reformă a produs cele mai puternice
schimbări, tabloul efectelor poate fi sintetic redat prin dimensiunea terenurilor din
proprietatea exploataţiilor de până la 100 ha, comparativ cu proprietăţile ce depăşeau
această limită, în două perioade distincte, respectiv înainte şi după reformă

Principalele schimbări din structura de proprietate, rezultate în urma reformei din 1921

Categoriile de exploataţii Înainte de Reformă După Reformă

- Proprietăţile de până la 100 ha 59,77 % 89,56 %

12.025.814 ha 18.033.911 ha

- Proprietăţile de peste 100 ha 40,23 % 10,44 %

8.108.847 ha 2.100.750 ha

• Centrul de greutate în materie de proprietate funciară glisează, în urma acestei mari acţiuni
extraeconomice de la marea către mica exploataţie agricolă

• Proprietăţile mici şi mijlocii de până la 100 ha dețineau aproape 90% din suprafaţa agricolă a
ţării (cu 30,0% mai mult faţă de perioada anterioară reformei), pe când la dispoziţia
exploataţiilor mari şi foarte mari, de peste 100 ha, a rămas puţin mai mult de 10%.
 Reforma agrară din 1921
Efecte cu rol pozitiv:

• Constituirea la nivelul fiecărei comunităţi rurale, a izlazurilor şi pădurilor

comunale şi încadrarea juridică a acestora în domeniul public local. A fost
acţiunea prin care Reforma din 1921 şi-a dovedit superioritatea faţă de reforma lui
Cuza şi în urma căreia, sectorul creşterii animalelor, în special a erbivorelor mari şi
mici, a înregistrat creşteri semnificative.

• Modificările de substanţă din structura proprietăţii funciare au generat un puternic

proces reformator şi în plan instituţional. Au apărut pentru prima dată în agricultură
instituţii noi sau au fost îmbunătăţite cele vechi a căror misiune era tot în direcţia
îndrumării şi sprijinirii agriculturii.

• Semnificative au fost, actul de înfiinţare, a camerelor agricole, a unor instituţii de

cercetare şi învăţământ superior agronomic, precum şi a celor de reconfigurare a
sistemului cooperatist din agricultură şi altele.
 Reforma agrară din 1921
• Chiar dacă această reformă a fost printre cele mai ample şi profunde acţiuni de transmitere a
proprietăţii funciare, de la marea către mica exploataţie agricolă, totuşi impactul ei în toată perioada
interbelică asupra economiei naţionale a fost cu urmări minime, deoarece structura de ramură
„păstrează în linii mari configuraţia dinainte de război. Agricultura a rămas baza economică a ţării, iar
organizarea ei s-a schimbat doar puţin”.

• Prezenţa majoritară a ţăranilor săraci (74,9%), mijlocaşi (22,6%) şi înstăriţi (1,7%), la nivelul anului
1930, demonstrează importanţa covârşitoare a acestora în plan social, economic, dar şi politic.

• Pe marile exploatații rămase după reformă proprietarii au căutat să introducă sisteme de cultură cu
randamente mai înalte, pentru a compensa astfel pierderile de teren. Dar, această acţiune putea să
conducă la rezultate semnificativ superioare, dacă legile de reformă reglementau destinaţia fondurilor
încasate de moşieri ca despăgubire pentru terenurile cedate, cu prioritate pentru modernizarea
producţiei.

• În gospodăriile ţărăneşti sistemul de cultură şi de creştere a animalelor îşi păstrează caracterul exclusiv
tradiţional. Producţiile sunt scăzute, cu valorificare preponderent în gospodărie şi foarte puţin la piaţă.

• La nivelul anului 1938 când reforma era practic încheiată, rezultatele de ansamblu, arătau astfel:
• Proprietăţile mari expropriate  18.262 - Ţărani împroprietăriţi  1.393.353
• Suprafaţa expropriată  5.804.838 ha - Suprafaţa împroprietărită  3.860.353 ha
• Diferenţa dintre suprafaţa expropriată şi suprafaţa împroprietărită  1.943.485 ha
 Reforma agrară din 1945
• În 1945, a fost înfăptuită cea de a treia reformă agrară, de un guvern ce se declara de «înaltă concentrare
democratică», dar care, în fond, era dominat de comunişti, profund prosovietici, fiind astfel aserviţi intereselor
Moscovei.

• Această reformă a pregătit terenul în vederea aplicării programului de «transformare socialistă a agriculturii».

• Împroprietărirea ţăranilor era o acţiune diversionistă, care urma modelul sovietic din anii ´20, de atragere a
maselor mari de ţărani săraci în raza de control a partidului unic al clasei muncitoare.

• Comuniştii căutau prin toate mijloacele să-şi extindă gradul de reprezentativitate în rândul populaţiei, pentru
a-şi legitima măsurile antidemocratice, pe care preconizau să le ia în economie şi societate. Reforma era una
din acţiunile economico-sociale ce se putea încadra în strategia lor de cucerire a puterii politice, şi nu numai.

• Această reformă, ca şi precedentele, a avut şi ea un suport moral, particularizat de Cel de al Doilea Război
Mondial, cu abilitate speculat de către comunişti şi anume recompensarea efortului celor săraci (cu pământ
puţin sau lipsiţi de pământ din mediul rural), participanţi la război împotriva Germaniei hitleriste.

• Legea, fiind dictată, în punctele sale esenţiale, de puterea de la răsărit excludea de la împroprietărire pe toţi
participanţii din campania antisovietică. A fost astfel legiferată una din marile nedreptăţi sociale, promovate
de comunişti, anticipând şirul lung al nedreptăţilor ce urmau să apară, sub dictatura acestora, în toată
perioada cât ei vor deţine puterea în stat.
 Reforma agrară din 1945
• Structura de proprietate a terenurilor cultivabile în anul 1945 premergătoare reformei agrare, era
următoarea:
– Proprietăţi mai mari de 50 ha = 18,8%
– Proprietăţi între 10 - 50 ha = 21,2%
– Proprietăţi între 5 - 10 ha = 24,0%
– Proprietăţi sub 5 ha = 36,0%
• Obiectivul declarat al reformei a fost desfiinţarea tuturor formelor semifeudale de exploatare, ceea ce a
presupus confiscarea tuturor proprietăţilor mai mari de 50 ha pentru împroprietărire, deci a celor care
reprezentau 18,8% din terenuri, indiferent de sistemul de producţie şi cultură practicat.
• Sub incidența legii reformei au intrat atât exploataţiile care lucrau cu proprii salariaţi după principii şi reguli
moderne de tip capitalist, cât şi cele care exploatau terenurile în arendă, dijmă sau clacă şi în care
dominante erau tehnologiile de producție rudimentare şi cu inventar slab productiv.
• Comparativ cu reformele anterioare, când marile moşii susceptibile pentru a fi expropriate dominau structura
de proprietate a terenurilor din agricultură, în cazul aceastei reforme, rezerva spre expropriere era
considerabil mai mică, respectiv de numai 18,8% din suprafaţa cultivabilă a ţării.
• În urma lichidării proprietăților de dimensiuni mari, „structura agrară a ţării a devenit integral ţărănească”, cu
stratificările specifice perioadei interbelice.
• Comuniştii au desfiinţat exploataţiile mari, nu pentru că nu aveau încredere în capacităţile lor productive,
dovadă fiind acţiunile lor ulterioare de configurare în structurile agriculturii a marilor unităţi de stat şi
cooperatiste, ci ura lor împotriva oricărei forme de proprietate privată, mai ales când obiectul acesteia erau
terenurile agricole şi forestiere.
• Reforma a marcat doar începutul asaltului împotriva proprietăţii private!
 Reforma agrară din 1945
• În acţiunile distrugătoare ale comuniştilor au intrat toţi cei cu proprietăţi mari sau mici, bogaţi sau mai puţin
bogaţi.
• Acţiunile de expropriere au vizat următoarele categorii:
– La început pe cei mari şi mai bogaţi, dar mai puţin ca număr (Rreforma agrară 1945; Naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie în 1948; Desfiinţarea ultimelor rămăşiţe moşiereşti în 1949),
– După care au urmat categoriile pe ţărani fruntaşi şi mijlocaşi (lichidarea chiaburilor, 1949-1959),
– În final, cei mulţi, chiar dacă erau săraci şi foarte săraci (cooperativizarea agriculturi 1949-1962).
• Reforma a avut un pronunţat caracter politic, fapt pentru care exproprierile au fost prioritizate în funcţie de
interesul guvernanţilor, astfel:
– în primul rând au fost vizaţii proprietarii de terenuri, etnici germani, deoarece se considera că au fraternizat cu
Germania hitleristă;
– în plan secund erau «criminalii de război» şi «responsabilii pentru dezastrul ţării», categorii generice, greu definite de
lege, şi în baza cărora factorii de putere au comis numeroase abuzuri şi fărădelegi;
– numai pe ultimul loc erau proprietarii cu ferme mai mari de 50 ha, care au deţinut cea mai mare pondere în suprafața
destinată spre împroprietărire.
• Spre deosebire de reformele anterioare, exproprierile au vizat nu numai terenurile ci şi părţi din şeptelul de
animale, precum şi tractoarele şi maşinile agricole în integralitatea lor. Preluările nu au operat pe bază de
despăgubiri, fiind în fapt adevărate confiscări, ceea ce a necesitat, în multe cazuri, acţiuni în forţă din
partea autorităţilor.
• Toate bunurile expropriate au trecut în proprietatea statului, în care scop:
– terenurile au fost repartizate pentru împroprietărirea ţăranilor;
– tractoarele şi maşinile agricole au intrat în patrimoniul Staţilor de Maşini şi Tractoare (SMT), înfiinţate de autorităţi
după model sovietic, pentru executarea lucrărilor mecanice;
– animalele fie au fost repartizate fermelor de stat, fie au fost sacrificate.
 Reforma agrară din 1945
• Opinia specialiştilor, independente faţă de orice ideologie politică, este ca această reformă a făcut mai mult rău
decât bine.
Exproprieri Împroprietăriri
- Proprietăţi expropriate (mai mari de 50 ha) - 145.219 - Îndreptăţiţi la împroprietărire - 1.114.888
- Suprafaţa expropriată (ha) - 1.443.911 - Împroprietăriţi efectiv - 796.129
- Suprafaţa împroprietărită, în ha - 1.057.672
- Rezerva de stat, în ha - 387.567
- Titluri de împroprietărire:
- scrise - 665.646
- distribuite - 608.317

• Împroprietăriţii, locuitori ai satelor, din păturile cele mai sărace, în cea mai mare parte cu sentimente
procomuniste declarate, nu au fost în măsură, după cum avea să se demonstreze în anii următori reformei, să
lucreze în condiţii de productivitate ridicată terenurile primite.
• Expropriaţii, erau proprietarii unor exploataţii, care, în marea lor majoritate reprezentau vârful de lance în
procesul de modernizare al agriculturi româneşti. Erau exploataţiile, în care după reforma din 1921, începuse să
pătrundă tehnicile moderne de cultură şi creştere a animalelor, cu mecanizare, tehnologii şi management la
nivelul cel mai înalt pentru vremurile respective.
• Efectele reformei, dublate de seceta devastatoare din ani 1946-1947, au fost dramatice. Scăderile de recolte,
poate printre cele mai grave din istoria modernă a României, au produs nu numai foamete în teritoriile din Estul,
Sudul şi din Subcarpaţi de Curbură şi Meridionali, dar şi numeroase victime şi un exod masiv de persoane
înfometate către zonele cu recolte ceva mai bune din vestul şi centrul ţării.
• Această reformă a fost sumar gândită, slab pregătită şi arbitrar aplicată. Fiind în responsabilitatea comuniştilor, a
fost ca o repetiţie a lor pentru abuzurile ce vor urma în virtutea «luptei de clasă».
 Efectele reformelor

• Reformele agrare au fost o rezultantă firească, dar şi un însoţitor permanent al revoluţiei

industriale.

• Au fost o rezultantă deoarece proprietatea privată, ca pilon fundamental al capitalismului, alături

de industrii şi piaţă, reclamă aşezarea relaţiilor de proprietate asupra pământului într-o matrice
nouă, diferită de cea care a dominat în epocile precapitaliste.

• Primele trei reforme agrare, din 1864, 1920 şi 1945 au redus, fiecare în parte şi în paşi
descrescători, dimensiunea medie a marilor exploataţii care, în marea lor majoritate, menţineau
încă relaţiile tradiţionale, istorice de tip feudal.

• În cadrul Reformei din 1864, marea latifundie a fost redusă la nu mai mult de o moşie pe un
proprietar, indiferent de întinderea de teren pe care se regăsea aceasta

• În cadrul Reformei din 1921, marea proprietate a fost limitată, la nu mai mult de 100 ha, pe
exploataţie (au fost şi excepţii, deoarece în anumite regiuni istorice, ca urmare a specificităţii
relaţiilor agrare din zonă, limita maximă era ceva mai mare, respectiv de 150 ha)

• În cadrul Reformei din 1945, limita maximă a marilor proprietăţi a fost redusă la 50 ha.
 Concluzii – Reforme agrare
• 1. În România a fost nevoie nu de o reformă agrară, aşa cum s-au petrecut faptele în tarile Est europene,
timpuriu şi puternic industrializate, ci de cinci astfel de acţiuni pornite din iniţiativa puterii publice, pentru a
reduce şi, ulterior, desfiinţa marea proprietate funciară din agricultură, la început, de tip istoric-feudal, iar
ceva mai târziu, aproape de zilele noastre, pe cea de sorginte comunistă .

• 2. Procesul în sine declanşat acum un veac şi jumătate s-a înfăptuit, relativ lent, în paşi descrescători, în
cinci momente distincte. Astfel în intervalul 1864 – 1945 când s-au produs trei reforme agrare au fost
deposedate exploataţiile mari cu adânci rădăcini în istorie

• 3. Singura structură agrară beneficiară a celor cinci reforme agrare a fost exploataţia mică, de tip familial,
cunoscută în literatura de specialitate din perioadele ante şi interbelice, sub titulatura de gospodărie
ţărănească.

• 4. Frecvenţa aşa de mare a reformelor agrare trebuie pusă pe seama incapacităţii pieţei funciare de a tine
pasul cu transformările generale din economie, transformări determinate de asimilarea accentuată a
industriilor în economie.

• 5. Industriile, cu deosebire industriile din marile companii capitaliste au nevoie, în relaţiile de piaţă, de
parteneri agricoli, tot de dimensiuni mari. Este formula de piaţă, cu eficienta economică cea mai înaltă
deoarece se derulează pe relaţiile: Marea unitate industrială - Marea exploataţie agricolă.
Reforma agrară din 1949-1962 - Deposedarea ţăranilor
• Obiectivele generale ale comuniştilor privind economia vizau refacerea pierderilor din timpul războiului, plata
obligaţiilorcătre Uniunea Sovietică şi accelerarea procesului de industrializare.

• Agricultura era departe de modelul şi ţintele comuniste privind industrializarea

• La mijlocul secolului trecut, atunci când comuniştii s-au instalat la putere, agricultura românească era
dominată de micile gospodării ţărăneşti, de tip familiar, ca rezultat al primelor trei reforme agrare. Acest tip de
exploataţii nu aveau capacitatea de a asimila factorii de progres tehnic şi tehnologic, în acelaşi ritm şi cu
aceleaşi rezultate, precum unităţile productive de dimensiuni mari şi foarte mari.

• Drept consecinţă, agricultura a fost supusă unui amplu şi profund proces reformator care viza socializarea
mijloacelor de producţie.

• Socializarea era determinantă în procesul de acaparare a puterii întrucât dădea posibilitatea comuniştilor să-
şi exercite controlul asupra a trei poli de putere din economie şi societate, şi anume: ţăranii, pământul şi
preţurile.
– Ţăranii  deoarece prin toate aspectele care dau personalitate acestei categorii sociale - număr, proprietăţi, familie - au
reprezentat tot timpul un obstacol serios în faţa politicii de socializare. Din această cauză, asupra lor, autorităţile au
instaurat un regim diabolic de control prin deposedarea de proprietăţi, înregimentarea în formaţii de muncă mari şi
foarte mari, obligativitatea executării unor norme de muncă supra-dimensionate şi prin instituirea unor recompense cu
nivel umilitor.
– Pământul  intra în atenţia specială a comuniştilor, deoarece, în calitatea acestuia de resursă strategică de prim rang,
de principal mijloc de producţie din ramură, permitea decidenţilor să influenţeze, într-o proporţie determinantă,
comportamentul ţăranilor, producţia agricolă, oferta de pe piaţa agroalimentară, precum şi consumul alimentar al
populaţiei.
– Preţurile  deoarece erau principalele instrumente de politică economică prin care se putea controla piaţa şi, în plus,
facilitau implementarea planurilor de producţie, configurate în schemă piramidală şi în cadrul cărora deciziile circulau pe
formula de sus în jos.
 Reforma agrară din 1948-1962
• Socializarea agriculturii s-a făcut la ordinul şi după model sovietic, prin configurarea a trei categorii de unităţii
agricole: Unităţi agricole de stat, Unităţi agricole cooperatiste, Staţiuni de tractoare şi maşini agricole

Titulatura unităţilor componente Natura proprietăţii Obiectul de activitate

Unităţi agricole de stat Stat Producţie
- Gospodării agricole de stat (GAS)
- Întreprinderi agricole de stat (IAS)
Unităţi agricole cooperatiste Cooperatist Producţie
- Gospodării agricole colective (GAC) (de grup)
- Cooperative agricole de producţie (CAP)
- Asociaţii economice intercooperatiste (AEI), cu profil de
producţie: vegetal, zootehnic, servicii, construcţii, comercial
- Asociaţii economice de stat şi cooperatiste.
Staţiuni de tractoare şi maşini agricole (SMT) Stat Servicii mecanice pentru cooperative
• În primii patru ani (1949-1953), propaganda de partid îşi căuta aliaţi, cu deosebire în rândul ţăranilor cu mai puţin
pământ. Pentru mulţi dintre aceştia cooperativa era o cale rapidă pentru a scăpa de sărăcie. De la cooperativă
veneau cea mai mare parte din producţia realizată de aceasta, cât şi numeroase facilităţi acordate de autorităţi. Chiar
şi în aceste condiţii procesul de înscriere a înaintat cu paşi mici şi neconvingători.

• După moartea lui Stalin (1953), au urmat câţiva anii, 1953-1956, de relativă relaxare, când numărul cooperativelor
noi formate a avut o creştere foarte mică; creşterea fiind numai 20% în 1956 faţă de 1953.

• Perioada finală debutează ca urmare a revoluţiei din Ungaria din 1956 şi se termină în 1962, când, oficial s-a
declarat încheiat procesul de cooperativizare. Este perioada când presiunile din partea autorităţilor asupra ţăranilor
au atins punctul de maximă intensitate.
 Reforma agrară din 1949-1962
• Urmare a colectivizării forțate a agriculturii și cu orice preț, s-a produs un puternic proces de concentrare a
suprafeţelor agricole pe unităţi productive, care devin din ce în ce mai mari. De ex, în 1989 faţă de 1962,
numărul cooperativelor a scăzut de la 5398 de unităţi la 3172 de unități ( cu 41,2%), iar suprafaţa medie
pe o unitate crește de la 1166 ha la peste 2800 ha (cu 140%).

• În plan secund, existau entităţile de tip familial, pentru care doctrinarii comunişti, au impus o nouă
terminologie  «gospodării ale populaţiei», «gospodării particulare» sau «gospodării ale membrilor
cooperatori» pentru a rupe orice legătură care să amintească de forma tradiţională consacrată de
«gospodării ţărăneşti» ce dețineau terenurilor spre exploatare (nu şi în proprietate) acordate de
cooperativă de 1500 m2/persoană. În plus, existau și gospodăriile din zonele de munte
necooperativizate.

• Suprafața agricolă a țării era deținută în proporție de aproximativ:

– 26% de Unităţi agricole de stat,
– 62% de Unităţi agricole cooperatiste și
– doar 12% de Gospodăriile din zonele de munte necooperativizate împreună cu
Gospodăriile membrilor cooperatori
 TEREN AGRICOL

PROPRIETATE PROPRIETATE PROPRIETATE

DE STAT COOPERATISTĂ PARTICULARĂ

IAS GOSPODĂRII NECOOPERATIVIZATE

C.A.P. A.E.I.
(PARTICULARE)
UNITĂŢI D.G.M.A.

GOSPODĂRIILE MEMBRILOR
UNITĂŢI D.G.Z.V. ASOCIAŢII AGRICOLE ASOCIAŢII NEAGRICOLE COOPERATORI

UNITĂŢI D.G.E.H.
PROFIL VEGETAL INDUSTRIALIZARE
GOSPODĂRIII DE PARTID
PRESTĂRI SERVICII
PROFIL ANIMAL
UNITĂŢI A.S.A.S.
VALORIFICARE
ALTE UNITĂŢI
ASOCIAŢII MIXTE

Tabloul sintetic al structurilor de proprietate şi exploatare din agricultură înainte de 1990

 Reforma din 1991
Cauzele declanşării schimbărilor din agricultura românească, la începutul anilor
'90, s-au regăsit în cadrul structurilor socialiste existente până în 1989, sub
forma:
 Relaţiilor de proprietate şi producţie de tip socialist;
 Sistemului de conducere hipercentralizat din economie;
 Dimensiunile mari şi foarte mari ale unităţilor de producţie;
 Transferurilor fără echivalent de venit net din agricultură către alte ramuri ale
economiei, în special industria;
 Decalajului dintre nivelul de dezvoltare al agriculturii şi cel al industriei;
 Nivelului de trai scăzut al agricultorilor în comparaţie cu alte categorii ocupate în
diferite ramuri ale economiei.

La sfârşitul anilor ’80, agricultura României era organizată în mare parte în:
 unităţi socialiste de stat
 unităţi cooperatiste
Importanţa proprietăţii private era extrem de redusă prin resursele deţinute şi rezultatele
obţinute.
Reforma în agricultură a presupus realizarea mai multor
obiective şi anume:
 Crearea unui nou cadru macroeconomic, care include liberalizarea
preţurilor şi a pieţei, atât pentru produsele agricole, cât şi pentru input-
urile agricole
 Privatizarea pământului şi restructurarea unităţilor agricole socialiste,
care să conducă la formarea unor noi structuri agricole bazate pe
proprietatea privată asupra pământului şi mijloacelor de producţie;
 Crearea unui mediu concurenţial pentru agricultură, inclusiv privatizarea
şi demonopolizarea întreprinderilor din sfera procesării produselor
agricole, input-urilor agricole, serviciilor şi comerţului;
 Crearea şi dezvoltarea unui sistem financiar bancar în mediul rural, care
să răspundă cerinţelor agriculturii private;
 Crearea unui cadru legislativ şi instituţional specific economiei de piaţă.

Acțiunile principale ale procesului de reformare a agriculturii s-au concretizat

în decolectivizare (lichidarea CAP și restituirea terenurilor), precum şi
dezetatizare (restructurarea, privatizarea fermelor de stat şi restituirea
terenurilor).
 Decolectivizarea agriculturii
 Decolectivizarea agriculturii în România a reprezentat cel mai amplu proces al reformei
funciare, având în vedere faptul că, la sfârşitul anului 1989, aproximativ 60% din suprafaţa
agricolă a ţării (respectiv 8,6 milioane hectare) şi 70% din cea arabilă (6,5 milioane hectare) era
exploatată de unităţile agricole cooperatiste. De asemenea, aceste unităţi deţineau ponderi
importante din efectivele de animele, respectiv 66,5% la bovine, 19,3% la porcine, 35,7% la
ovine şi 13% la păsări.
 Legislaţie:
 Legea Fondului Funciar nr. 18 din 1991
 Legea nr. 169 din 1997 privind modificarea şi completarea Legii 18/1991
 Legea nr. 1 din 2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi forestiere, solicitate potrivit Legii 18/1991 şi 169/1997
 Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele
măsuri adiacente
 Legea Fondului Funciar din 1991 - desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie din
economia socialistă şi restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari (denumită în literatura
de specialitate “privatizare” )

 În cazul cooperativelor agricole de producţie privatizarea s-a desfăşurat în următoarele etape:

 Constituirea comisiilor locale de aplicare a Legii fondului funciar
 Lichidarea
 Stabilirea dreptului de proprietate
 Punerea în posesie
 Eliberarea titlurilor de proprietate.
 Legea Fondului Funciar nr. 18 din 1991
• Comisiile locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene) au fost constituite în scopul stabilirii dreptului
de proprietate privată asupra terenurilor a persoanelor îndreptăţite, atribuirea terenurilor şi punerea în posesie şi
în final emiterii titlurilor de proprietate.

• Lichidarea → încetarea activităţii de producţie şi îndeplinirea formalităţilor juridice şi financiare prin care
cooperativa a luat sfârşit.

• Stabilirea dreptului de proprietate → reconstituirea şi constituirea proprietăţii funciare, care s-a aplicat
membrilor cooperatori sau moştenitorilor acestora, în funcţie de suprafaţa înscrisă în cooperativă. De dreptul de
constituire au beneficiat mai multe categorii de persoane din mediul rural, fără pământ, în limita suprafeţelor
disponibile de la nivelul fiecărei comune, fie că au participat sau nu la activitatea din cooperativa agricolă.

• Punerea în posesie
→ în prima fază prin eliberarea unei adeverinţe eliberată de comisia de aplicare a Legii Fondului
Funciar în care erau înscrise parcelele şi dimensiunea acestora, pe proprietăţi. Adeverinţa nu conferea
dreptul de proprietate.
→ a doua fază, premergătoare eliberării titlului de proprietate, → eliberarea de către comisie a
procesului verbal de punere în posesie, în care se stabileau amplasamentul fiecărei parcele, vecinătăţile şi
dimensiunea acestora.

• Eliberarea titlurilor de proprietate → în baza procesului verbal de punere în posesie de către organele
judeţene abilitate, respectiv Prefectura, Direcţia Agricolă şi Oficiul de Cadastru şi Organizarea
Teritoriului.
 Legea Fondului Funciar nr. 18 din 1991
• Legea Fondului Funciar din 1991, în forma ei iniţială a reprezentat punctul de plecare al reformei funciare în România, reglementând
desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie din economia socialistă şi restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari.

• Această lege prevedea reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol pentru membrii
cooperatori care au adus pământ în cooperativă precum şi moştenitorilor acestora, membrii cooperatori care nu au adus
pământ în cooperativă şi altor persoane stabilite de lege, în limita a minim 0,5 ha de persoană şi maxim 10 ha de familie în
echivalent arabil şi asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră în limita a 1 ha.

• Terenurile care făceau obiectul constituirii dreptului de proprietate nu puteau fi înstrăinate timp de 10 ani;

• Reconstituirea dreptului de proprietate în limitele stabilite urma să se efectueze în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente,
iar în zonele de câmpie, pe vechile amplasamente ale proprietăţii dacă acest lucru era posibil, dacă nu pe sole stabilite de comisia de
aplicare a legii fondului funciar, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor.

• În cazul în care, în unele cooperative agricole, nu mai rămânea teren agricol disponibil pentru constituirea dreptului de proprietate în
suprafaţa minimă de 0,5 ha, comisia hotăra reducerea în cotă proporţională a suprafeţei ce urma a fi restituită foştilor proprietari,
pentru a se atribui terenuri în proprietate şi categoriilor de solicitanţi care în trecut nu au deţinut teren agricol în proprietate.

• Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea de stat, ca urmare a unor legi speciale, altele decât cele de
expropriere şi care se aflau în proprietatea întreprinderilor agricole de stat, transformate potrivit Legii nr. 15/1990 în societăţi
comerciale pe acţiuni cu capital majoritar de stat, au devenit (la cerere) acţionari la aceste societăţi, iar numărul de acţiuni a fost
stabilit proporţional cu suprafaţa de teren în echivalent arabil trecută în patrimoniul statului fără a depăşi 10 ha de familie. Conform
Legii nr. 18/1991, din suprafaţa de 1.710.115 hectare echivalent arabil deţinută de societăţile comerciale agricole, 28,7% (566.489
hectare) revenea unui număr de 252.111 acţionari, din care 64,9% au optat pentru calitatea de locator.

• În ceea ce priveşte circulaţia juridică a terenului agricol, legea limita acumulările de teren agricol la 100 de hectare teren în echivalent
arabil, de familie. Persoanele fizice care nu aveau cetăţenia română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu
aveau naţionalitate română şi sediul în România, nu puteau dobândi în proprietate terenuri agricole. La înstrăinarea oricăror terenuri
agricole, statul beneficia de dreptul de preemţiune în cazul în care terenurile nu sunt solicitate de coproprietari sau vecini.
 Rezultatele procesului de decolectivizare
• Datorită cadrului legislativ incomplet şi confuz, adoptat iniţial prin Legea nr.18/1991, cât şi a numeroaselor
amendamente aduse acesteia, reforma funciară s-a dovedit a fi un proces de lungă durată, fapt ce a avut
numeroase influenţe negative în planul formării şi consolidării noilor structuri agrare bazate pe proprietatea privată.

Stadiul aplicării Legii fondului funciar nr.18/1991 în România, 1999 – 2000

Specificare 31 decembrie 31 decembrie
1999 2000
Suprafaţa totală ce trebuie pusă în posesie (ha) 9386193 9425248
Ponderea suprafeţei totale pusă în posesie (%) 85,4 87,3
Număr total persoane de pus în posesie 4700241 4716062
Ponderea persoanelor puse în posesie (%) 82,1 83,9
Titluri de proprietate de eliberat 4334234 4341057
Ponderea titlurilor de proprietate eliberate (%) 77,4 79,8
Suprafaţa solicitată de acţionari pentru validare (ha) 701088 701088
Număr de acţionari 260678 260678
Suprafaţa aprobată după validarea acţionarilor (ha) 633656 633656
Număr de acţionari 247910 247910
Decizii eliberate acţionarilor 217406 217406
Suprafaţa (ha) 590564 590564

Sursa: Gavrilescu, D, Giurcă, D. (coord.), Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p. 196; Popescu M., Lecţiile tranziţiei - Agricultura 1990 – 2000, Ed. Expert, Bucureşti,
2002, p. 52
 Legea nr. 1 din 2000
• Legea prevedea reconstituirea dreptului de proprietate în limita a maxim 50 ha teren agricol pentru fiecare
proprietar deposedat şi 10 ha teren forestier, pe vechile amplasamente, în localităţile în care existau
suprafeţe de teren agricol constituite ca rezervă la dispoziţia comisiei de aplicare a legii. În caz contrar,
reconstituirea se realiza din suprafeţele de teren trecute în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului
sau din terenurile agricole care au trecut în proprietatea privată a statului în baza unor hotărâri
judecătoreşti care constată nulitatea absolută a unor titluri de proprietate.
• Dacă reconstituirea dreptului de proprietate nu se putea realiza integral din sursele menţionate, se
acordau despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat, iar despăgubirile se acordau începând cu
suprafeţele cele mai mici care nu puteau fi retrocedate.
• În situaţia în care anumite suprafeţe erau revendicate de două persoane, dintre care una este fostul
proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1953 - 1959, şi cea
de-a doua, persoana căreia i s-a atribuit teren (potrivit Legii nr.18/1991) din cel preluat de la fostul
proprietar în limita resurselor de teren existente, inclusiv a rezervelor create, se restituia terenul în natură
ambilor solicitanţi. În cazul în care resursele erau insuficiente, se atribuia în natură terenul persoanei care
deţinea actele de proprietate, iar cel care a fost împroprietărit cu asemenea terenuri urma să fie
despăgubit în condiţiile legii.
• Această prevedere a legii a generat numeroase conflicte sociale deoarece persoanele care au devenit
proprietari de terenuri agricole conform Legii nr.18/1991, au fost expropriaţi conform prevederilor Legii nr.
1/2000.
• În ceea ce priveşte titlurile de proprietate, legea prevedea că se va emite un titlu de proprietate
suplimentar, dacă persoanele în cauză au deja un titlu emis în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991,
sau se va emite un singur titlu de proprietate pentru întreaga suprafaţă rezultată atât din aplicarea Legii nr.
18/1991 cât şi din aplicarea Legii nr. 1/2000 pentru persoanele cărora nu li s-a emis încă nici un titlu de
proprietate.
 Privatizarea fermelor agricole de stat

• Procesul de privatizare a terenurilor agricole proprietate de stat s-a desfăşurat

lent datorită inexistenţei unui cadrului legislativ şi instituţional adecvat, dar şi din
motive politice.
• În România în ceea ce priveşte privatizarea societăţile comerciale agricole foste
IAS s-a făcut distincţie între fondul funciar şi valoarea activului acestor unităţi.
Pământul a fost exclus o bună perioadă de timp de la privatizare (1990-2000)

Legislaţie:

 Legea nr.1 din 2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit Legii 18/1991 şi 169/1997
 HG nr. 46/2000 defineşte şi reglementează structura instituţională necesară
aplicării prevederilor OUG 189/1999, privind atribuţiile şi structura organizatorică
a Agenţiei Domeniilor Statului
 Legea nr. 268 din 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă
şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
 Privatizarea fermelor agricole de stat
• Procesul de privatizare a fostelor IAS-uri a fost reglementat juridic la sfârşitul anului 1999 şi începutul
anului 2000, odată cu adoptarea unui cadru legislativ specific şi înfiinţarea unor instituţii necesare realizării
acestui deziderat.
• OUG 198/1999 stabilea ca privatizarea societăţilor comerciale să se facă în numele statului de către
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (MAA) şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), în baza unui protocol
încheiat de cele două instituţii.
• S-a înfiinţat Agenţia Domeniilor Statului (ADS), ca instituţie de interes public de specialitate, finanţată din
surse bugetare şi extrabugetare, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii şi
Alimentaţiei. Scopul înfiinţării ADS s-a concretizat în exercitarea în numele statului a dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi terenurilor aflate permanent sub luciu de apă, aparţinând
domeniului privat al statului şi concesionarea bunurilor, activităţilor şi serviciilor, precum şi a terenurilor
aparţinând domeniului public sau privat.
• După inventarierea terenurilor agricole ce făceau obiectul acestui act normativ, urma să se efectueze
predarea/preluarea terenurilor pe bază de protocol şi trecerea lor în patrimoniul ADS pentru a fi
gestionate. În acest sens, în anul 2000, ADS a preluat în patrimoniul său o suprafaţă de teren de
1.463.556 ha, din care :
– 1.325.995 ha teren agricol structurat pe categorii de folosinţă astfel: 1.077.780 ha teren arabil,
128.957 ha păşuni, 28.886 ha fâneţe, 42.732 ha vie, 47.640 livadă;
– 40.000 ha luciu de apă;
– 97.561 ha teren neagricol.
 Legea nr.1 din 2000

• Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin expropriere
potrivit Decretului 83/1949 şi al altor acte normative de expropriere, sau după caz,
moştenitorilor acestora, li se reconstituia dreptul de proprietate în natură, în limita maximă de
50 ha teren agricol de proprietar deposedat, din suprafeţele de teren aflate în patrimoniul
societăţilor comerciale agricole pe acţiuni cu capital majoritar de stat sau alte societăţi, care
îşi aveau sediul în localitatea sau în localităţile în care s-a aflat terenul agricol trecut în
proprietatea statului.

• Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar la societăţile comerciale pe

acţiuni cu profil agricol sau piscicol, potrivit art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991,
precum şi persoanelor fizice care au calitatea de locator potrivit Legi arendării nr.16/1994, li
s-a restituit în natură suprafeţe cu destinaţie agricolă sau piscicolă, în perimetrul acestor
societăţi. Restituirea s-a realizat în limita a 50 ha de proprietar deposedat, pe baza
documentelor care atesta fosta proprietate.
 Legea nr. 268 din 2001
• Sunt abrogate actele normative adoptate în etapa anterioară (OUG 198/1999, H.G. 46/2000 şi H.G.
97/2000).
• Legea reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în
exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, statutul juridic al Agenţiei Domeniilor Statului, precum şi
administrarea societăţilor comerciale şi regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică
şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora.
• ADS avea obligaţia să inventarieze în termen de 90 de zile terenurile cu destinaţie agricolă aflate în
administrarea şi exploatarea societăţilor comerciale agricole, staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă,
instituţii de învăţământ cu profil agricol şi silvic şi societăţi naţionale care funcţionează sub autoritatea
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
• După inventariere, ADS trebuia să predea o parte din terenurile agricole Comisiilor Locale, în vederea
reconstituirii dreptului de proprietate a persoanelor îndreptăţite conform Legii 1/2000, şi o parte din
terenurile cu vegetaţie forestieră Regiei Naţionale a Pădurilor, în acelaşi scop.
• ADS urma să privatizeze societăţile comerciale rămase (sau părţi din acestea) care deţineau în exploatare
terenuri cu destinaţie agricolă prin vânzarea de acţiuni, vânzarea de active şi prin privatizarea
managementului către persoane fizice şi juridice, române sau străine.
• Terenurile sau bunurile agricole au fost concesionate de către ADS potrivit Legii nr. 219 din 1998 privind
regimul concesiunilor, persoanelor fizice sau juridice române ori străine, precum şi societăţilor agricole,
asociaţiilor agricole şi altor forme asociative din agricultură, cu personalitate juridică, care doresc să le
concesioneze.
• Ca o soluţie temporară a asigurării exploatării eficiente a terenurilor agricole, până la concesionarea
acestora ADS a încheiat contracte de arendă sau asociere.
 Rezultatele procesului de privatizare
• Prin finalitatea sa, acest proces a fost asemănător cu cel din cooperativele agricole de producţiei, dar
diversitatea tipurilor de unităţi şi a funcţiilor acestora au impus obiective, metode, căi şi ritmuri de
privatizare diferite.
• În ceea ce priveşte obiectivele s-a făcut distincţie între fondul funciar şi valoarea activului acestor unităţi.
Astfel, pământul a fost exclus o bună perioadă de timp de la privatizare (până în 2000), deoarece Legea
Fondului Funciar stabilea caracterul inalienabil al suprafeţelor din componenţa fostelor unităţi agricole de
stat, indiferent de modul de dobândire al acestora.
• După adoptarea Legii nr.1/2000 şi a celorlalte acte normative care au reglementat privatizarea societăţilor
comerciale ce deţineau în administrare terenuri agricole, ADS a procedat la inventarierea şi preluarea
suprafeţelor agricole aparţinând acestor societăţi. Astfel, în anul 2000 ADS a preluat 1.463 mii ha teren,
din care 1326 mii ha teren agricol şi 40 mii ha luciu de apă.
• ADS a predat o suprafaţă de 675 mii ha către Comisiile locale (primării), pentru reconstituirea dreptului de
proprietate conform Legii nr. 1/2000, iar pentru încă o suprafaţă de 105,5 mii ha este în litigiu cu diverse
Comisii locale .
• Începând din anul 2000, societăţile comerciale agricole ce deţineau în administrare terenuri agricole (foste
IAS, întreprinderi de legume şi fructe, întreprinderi horticole) şi terenuri sub luciu de apă (întreprinderi
piscicole) ce au fost preluate în portofoliul ADS, au fost supuse restructurării organizatorice, divizându-se
în unităţi de dimensiuni mai mici, pentru a facilita procesul de privatizare.
• Din datele furnizate de ADS la sfârşitul anului 2004, din totalul de 739 de societăţi comerciale, 288 au fost
privatizate, 372 au intrat sub incidenţa Legii falimentului nr. 64 din 1995, iar 79 de societăţi de societăţi
rămăseseră în portofoliul ADS urmând a fi privatizate în scurt timp . În cazul societăţilor comerciale aflate
sub incidenţa Legii falimentului, terenurile cu destinaţie agricolă, în suprafaţă de 126.557 ha , au fost
ofertate spre concesionare, asigurându-se în acest mod exploatarea acestor terenuri.
 Efecte ale procesului reformator
din agricultura României

• In agricultura României, din 1990 până în prezent s-au produs 2 mari reforme agrare:
– Prima reformă agrară a fost în 1991. A însemnat decolectivizarea prin lichidarea structurilor agricole
de tip cooperatist și retrocedarea terenurilor foștilor proprietari (Legea 18/1991).
– Efecte imediate: au fost lichidate 4.260 de asociații și cooperative create în economia comunistă; au fost
retrocedate foștilor propritari 9.060 mii ha (62,0% din SA); au apărut fermele mici familiale – 4.400 mii
entități; terenurile agricole au suferit un puternic proces de fragmentare.
– A doua reformă a fost în anul 2000, care a însemnat dezetatizarea produsă prin privatizarea untăților
de stat și retrocedarea terenurilor foștilor proprietari.
– Efecte imediate: s-au privatizate 460 de unități de stat de tip comunist; 4.600 mii ha (cca.32% din total)
au fost terenuri retrocedate foștilor proprietari.

• Efecte pe termen lung ale celor două reforme s-au resimțit în:
– Dinamica structurilor de proprietate
– Dinamica terenurilor agricole
– Dinamica efectivelor de animale
 Dinamica structurilor de proprietate

Specificare 1990 1991 2000 2010 2018

Exploatații mici și 778 4400 4460 3820 3200
mijlocii
Suprafața deținută, 8,0 70 60 55 55
%
Exploatații mari 4720 460 25000 30000 32000
Suprafața deținută, 92 30 40 45 45
%
Dimensiunea medie ........ 2,5 3,45 3,92 3,74

• Fermele mici familiale devin preponderente; sunt ferme cu un grad scăzut de

dotare tehnică; sunt de dimensiuni dintre cele mai mici din UE; sunt slab
randamentale; cu slabe legături cu piața. În ultima periodă dimensiunea lor tinde
să crescă, dar cu pași mici.
 Dinamica terenurilor agricole
• Suprafața agricolă are o continuă tendință de scădere. De exemplu, din 2000 până în
prezent, a scăzut cu 230.000 ha (1,7%); suprafața ocupată cu vii și livezi a scăzut cu
1185.000 ha (32,)%).
• Proprietatea privată asupra terenurilor devine dominantă. De ex. după 2000, constant este în
proporție de 95,7%
• Proporția suprafețelor ocupate de cereale (grâu, porumb, orz) este într-o ușoară scădere

Proporția suprafețelor ocupate de cereale (grâu, porumb, orz)

Specificare 1990 2000 2018
Proporția suprafețelor
ocupate de cereale, 58,3 57,7 54,2
%

• Aproape dispar suprafețele ocupate cu orez, cânepă, bumbac, in, ricin și plante de nutreț.
• Cresc suprafețele ocupate cu oleaginoase (floarea soarelui, soia, rapiță) – de la 11,3% în
2000 la 16,0% în 2008.
• Se reduc foarte mult suprafețele destinate cultivării sfeclei de zahăr (raport 2000/2018 –
19:1) și a legumelor în sere și solarii (raport 1990/2018 – 18,3:1).
 Dinamica efectivelor de animale

• La aproape toate speciile, efectivele de animale sunt în scădere continuă, în intervalul 1990
– 2018. Scăderile au fost: la bovine cu 62%; la porcine cu 58%; la ovine cu 32%; la păsări cu
38%.
• Scăderea efectivelor a fost rezultatul:
– dispariției sistemului industrial de creștere predominant în marile unități de stat și
cooperatiste, care au fost victima reformelor amintite;
– decimarea efectivelor de animale din gospodăriile țărănești;
– îmbătrânirea populației și concurența neloială a produselor de origine animală din partea
produselor importate din țările cu agricultură performantă și supraperformantă.

Efectivele de animale

Specii 1990 1995 2000 2010 2014 2018

Bovine 5380.1 3496.3 2870.4 2001.1 2068.9 1977.2
Porcine 12003.4 7959.5 4797.3 5428.2 5041.8 3925.2
Ovine 14061.8 10380.9 7656.8 8417.4 9510.2 10176.4
Caprine 1005 705.3 538 1260.8 1417.2 1539.3
 Concluzii
• 1. În România a fost nevoie nu de o reformă agrară, aşa cum s-au petrecut faptele în tarile est europene,
timpuriu şi puternic industrializate, ci de cinci astfel de acţiuni pornite din iniţiativa puterii publice, pentru a
reduce şi, ulterior, desfiinţa marea proprietate funciară din agricultură, la început, de tip istoric-feudal, iar
ceva mai târziu, aproape de zilele noastre, pe cea de sorginte comunistă .

• 2. Procesul în sine declanşat acum un veac şi jumătate s-a înfăptuit, relativ lent, în paşi descrescători, în
cinci momente distincte. Astfel în intervalul 1864 – 1945 când s-au produs trei reforme agrare au fost
deposedate exploataţiile mari cu adânci rădăcini în istorie

• 3. Singura structură agrară beneficiară a celor cinci reforme agrare a fost exploataţia mică, de tip familial,
cunoscută în literatura de specialitate din perioadele ante şi interbelice, sub titulatura de gospodărie
ţărănească.

• 4. Frecvenţa aşa de mare a reformelor agrare trebuie pusă pe seama incapacităţii pieţei funciare de a tine
pasul cu transformările generale din economie, transformări determinate de asimilarea accentuată a
industriilor în economie.

• 5. Industriile, cu deosebire industriile din marile companii capitaliste au nevoie, în relaţiile de piaţă, de
parteneri agricoli, tot de dimensiuni mari. Este formula de piaţă, cu eficienta economică cea mai înaltă
deoarece se derulează pe relaţiile: Marea unitate industrială - Marea exploataţie agricolă.