Floare-albastră

Când prin crengi s-a fi ivit

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l
strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
[Din ceas, dedus...]
Din ceas, dedus adâncul acestei calme
creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai
pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le
pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai
marea
Meduzele când plimbă sub clopotele
verzi.
Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Flori de mucigai În grădina Ghetsemani
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Iisus lupta cu soarta şi nu primea
Pe un părete de firidă goală,
paharul...
Pe întuneric, în singurătate,
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea
Cu puterile neajutate
îtruna.
Nici de taurul, nici de leul, nici de
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb
vulturul
ca varul
Care au lucrat împrejurul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
furtuna.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
O mâna nendurată, ţinând grozava
De sete de apă
cupă,
Şi de foame de scrum,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la
Stihurile de acum.
gură...
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Am lăsat-o să crească
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e
Era întuneric. Ploaia bătea departe,
dulceaţă...
afară.
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima
Şi mă durea mâna ca o ghiară
putere
Neputincioasă să se strângă
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă.
Deasupra fără tihnă, se frământau
măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l
mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea
grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.
Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...