Floare-albastră de Mihai Eminescu

„- Iar te-ai cufundat în stele De mi-i da o sărutare,

Şi în nori şi-n ceruri nalte? Nime-n lume n-a s-o ştie,
De nu m-ai uita încalte, Căci va fi sub pălărie -
Sufletul vieţii mele. Ş-apoi cine treabă are!

În zadar râuri în soare Când prin crengi s-a fi ivit

Grămădeşti-n a ta gândire Luna-n noaptea cea de vară,
Şi câmpiile asire Mi-i ţinea de subsuoară,
Şi întunecata mare; Te-oi ţinea de după gât.

Piramidele-nvechite Pe cărare-n bolţi de frunze,

Urcă-n cer vârful lor mare - Apucând spre sat în vale,
Nu căta în depărtare Ne-om da sărutări pe cale,
Fericirea ta, iubite!” Dulci ca florile ascunse.

Astfel zise mititica, Şi sosind l-al porţii prag,

Dulce netezindu-mi părul. Vom vorbi-n întunecime:
Ah! ea spuse adevărul; Grija noastră n-aib-o nime,
Eu am râs, n-am zis nimica. Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”

„- Hai în codrul cu verdeaţă, Înc-o gură - şi dispare...

Und-izvoare plâng în vale, Ca un stâlp eu stam în lună!
Stânca stă să se prăvale Ce frumoasă, ce nebună
În prăpastia măreaţă. E albastra-mi, dulce floare!

Acolo-n ochi de pădure, ..............

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină Şi te-ai dus, dulce minune,
Vom şedea în foi de mure. Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Şi mi-i spune-atunci poveşti Totuşi este trist în lume!
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane și pridvor,

Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:
Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

Același drum te-aduse prin lanul de secară.
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat.
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Același clopot poate , în turnul vechi din sat...

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...
Plumb de George Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.